de iubire de timp de zei

s-a aşezat lângă mine în cursa
pentru lucruri frumos ticluite
maşina e veche de când lumea
singura cu autosugestie
fiecare a urcat măcar o dată
pentru cel mai scurt itinerar de
viaţă a împărţit priviri aerul
tras pe nări până la halucinare
cuvinte în atâtea tonalităţi
citite în expresii virile
poveste lângă poveste
în pătrăţica lui nimic nu-i mai aparţine
gândurile tuturor ca nişte seringi
hrănite cu sânge şi istorii de carne
călătoresc fără să coboare dinlăuntru

stă lângă mine pe locul liber din
suflet la fereastră viaţa
se derulează 4×4
nu apucăm să vizităm piramide
zeii au împietrit aşteptându-ne
ar fi atâtea dune de cunoscut
în fiecare

timpul se ciunteşte când intri în
fericire luxuriantă aşezare
mereu expusă la tsunami
se amestecă printre
celelalte lucruri de nămol
debarcaderul dispare cu
buna dispoziţie muzica râsetele
halbe de bere ajung valuri pe ţărm

întotdeauna mi se pare că
am mai trecut pe aici
totul mi-e cunoscut
maşina asta model unic
special pentru mine el
conduce imprudent la viteza aia
îmi pierd capul sentimentele tind
să iasă din mine

omul acesta cărunt îmi citeşte în
palmă drumul nu mă uită
singură în maşina antică

o izbitură şi lumea ajunge un
praf de stele

Ottilia Ardeleanu

(15 ian. 2013)

de albastru de adânc de muze

te-ai ascuns între nişte poezii care fac ape
oamenii nu se sperie intră uşor
încep să înoate fiecare cum a învăţat de la părinţi
de la proful de sport ori cu gaşca unii
se iau la întrecere cu bancurile de peşti
pariază că au ştiinţă de lumea cea albastră
nu ezită să se cufunde într-un fel
mişcător fac valuri înfig cuvintele în
nisip ca nişte steguleţe de recunoaştere
suflă bucuriile baloane de aer salin
între sâni stâncoşi alunecă îndrăzneţ
fotografiază iau mostre din adânc

chiar acum arunc ancora şi îi aştept să iasă
la suprafaţă să-mi povestească şi mie cum e
lumea ta

Ottilia Ardeleanu

(14 ian. 2013)

singurătate în două culori

motanii se plimbă pe acoperişuri noaptea
nici eu nu am somn din instinct îmi iau umbrela
în alb şi negru faruri trec prin
ochii mei cât nişte seminţe de mac te caută
departe şuieră vântul sau poate
metroul cu lumini care mă orbesc

mi-am pierdut capul şi mai
rău te-am iubit cu trenciul descheiat
peste tricoul lipit de inimă erai
mortal viaţa continua să treacă pe
străzi în alb şi negru

acele dimineţi cu gust amărui de
cafea băută din paharul de unică folosinţă
buzele noastre impregnate în acelaşi loc pe
mucuri de ţigară atâtea amintiri
înghesuite într-o scrumieră de jad

nerăbdătoare alerg până la capăt
din urmă ploaia pe umerii mei în alb şi
negru dezlănţuie norii

răceala ei ucigătoare îmi opreşte sângele
de nu ştiu câţi ani te aştept
cu ochii mici mici orbiţi de luminile nopţii
nu am somn şi
metroul se apropie fluierând

Ottilia Ardeleanu

(22 ian. 2013)

plopi

ninge stăruitor

atunci ninge când nu mai vezi
drumul
indicatoarele pietonii
prăpastia
iubirea
tu şi eu
totul se îngroapă
sâcâitor
ninge cu şomeri
ziarişti poliţie

dunele albe au ceva mişcător şi
trudnic

s-au răcit plopii
de viaţă
de oraş
de oameni

ninge cu un aer
cosmopolit
peste muze fără buze
călăuze
cu ideile confuze
cam mofluze

Ottilia Ardeleanu

(10 ian. 2013)

simt nevoia să fiu veselă şi nu am cu cine

lumea suferă
de cancer moare lumea
noi ascuţim cuvinte de
îndepărtat
căutăm doctori
căutăm remedii
ne căutăm
nicăieri
cerul nostru de tumori
s-a întins
dintr-atâta injectare cu oameni
îi vine să verse
potop

decoloraţi de-un oarecare soare
ne pierdem
aspectul nu mai ştim
decât
ne muşcăm limba să ne doară
mai mult
afecţiuni unii
celorlalţi

Ottilia Ardeleanu

(11 ianuarie 2013)

instantaneu de fericire

iubitule
dragostea e cea mai bună casă
cu mansardă de stele
(stai să-ţi fac o poză cu fericirea foarte
aproape de obrazul tău)
rămâi aşa cu
viaţa dată pe silent
şi inima chillout music

îmi place
să aşezi fiecare cărămidă
la locul ei
până vom rămâne prinşi sub acoperiş

aerul dintre noi vibrează
cu pulsul meu
zâmbeşte
acum
scutur grijile
păsări le ciugulesc şi le duc
în alte lumi

Ottilia Ardeleanu

(9 ian. 2013)

Grijania mea de toate zilele

Făceam poezie împreună. El culegea metafore, eu le puneam într-un coş de nuiele şi plecam. Vântul ne punea piedică pe la picioare, noi îl călcam, pui de şarpe, nu ne temeam de vremea ieşită de prin văgăuni; pironeam degetele în palma lui, ştia că o să moară. De plăcere. Îl ajutam să-şi ducă lumea creată; din când în când, ne opream să citim câmpul, cerul şi tot ce ne înconjura. Îmi plăcea să-l conturez între mâinile mele. Aveam mereu pregătit un bloc de desen şi creioane. Cum stătea aşa, într-o lumină desăvârşită, de fiecare dată, pe hârtia albă, căpăta o alură de hristos. Ochii lui trădau suferinţa. Vedeam prin ei lumea de aproape, ca printr-o evanghelie… Îi ştergeam chipul şi rămânea imprimat pe sufletul meu; dacă doriţi să-l ştiţi, despăturiţi-l şi aruncaţi o privire!…
Cât ai zice dor, ajungeam în vise cât grâul de verzi. Era locul în care el stăpânea totul. Il lăsam, că era bărbat.
Imi aşezam bărbia pe pieptul lui. Printre firele mustind de viaţă, poveştile pe care mi le şoptea la ureche, erau de aur. Părea că totul e de aur, până şi clipa pe care o trăiam. Dar nu era bine să prefaci orice în aur, nu sunete, nu sentimente, nu timp, nu…
Povestea mai bine decât şeherezada. Mă făcea înger şi nu eram. Păcătuiam cu iubire. Mă făcea femeie şi nu eram. Trădătoare frăgezime! Mă iubea aşa cum numeşti o desfătare. Cuvintele lui mă atingeau molatec. Mă simţeam poezie sub degetele lui. Mă făcea zeie şi nu eram. Aveam doar o frumuseţe care din interior se ivea, într-un fel anume.
Nimic nu mai era al meu. Uitasem să dorm, uitasem să mănânc, uitasem să scriu. Uitasem să mă bucur pentru mine. Mă bucuram numai pentru el. Grijania mea de fiecare zi.
Schiţa din perete este tot el. Noaptea, nu pun capul pe pernă fără să-l rog. El este locul de unde îmi iau iertările, în care îmi pun destăinuirile. Şi totdeauna, fruntea aceea zdrelită de gânduri, putere se face pentru mine. Nu-l cheamă în vreun fel.
Eu îl numesc poet!

Ottilia Ardeleanu

(5 ian. 2013)

viaţă în oglindă

propria sepultură
oamenii îmi caută numele
pe google poţi descoperi totul până la os
aici în mine gâze nu bănuiţi cât de
repede se înmulţesc pe carnea mea mângâiată de
vântul cu clopoţei un colind ancestral
mă ia pe nepregătite cetina împodobită cu
suflete în stare de veşnicie mi-e dor
să decorăm universul cu
râsetele noastre flori de iarnă scutură pe
umeri amintiri
tu peren eu efemeră

Ottilia Ardeleanu

(31 decembrie 2012)

and… for me this:
“Writing, to me, is simply thinking through my fingers.” – Isaac Asimov

trec ape de iubire

dacă ai şti cum se
iubeşte
asta înseamnă credinţa ta
o apă despicată de
oameni trec vieţile lor frânte
într-atâta mă dor genunchii pe sub care
dumnezeu a făcut lumea nu mi-e
greu să-mi bat inima asta cât
un popor care aleargă spre libertate
sunt cea care sunt urmează-mă şi
escadrile de lăcuste năpustesc
cerul celorlalţi noroios de patimi să
dovedesc
culoarea sângelui potoleşte
zeii într-un inel de lună
roşu încâlcesc umbre în minţi
marea nu iartă nicio
ură
tăvălug de suflete care
nu ştiu că

dumnezeu e unul singur
şi noi doi

Ottilia Ardeleanu

(31 dec. 2012)