din burta mării ieşit


de-un picior legat vântul
se gudură adulmecând

salin îţi aduci încărcătura
din vreun port
european soarele se simte
în largul lui un reflector
pentru pescăruşi pe loc repaus
la raportul de dimineaţă

mi-e dor să cobori puntea mea
pregătită de debarcare
marea mi te dăruieşte
om de apă
îi moşteneşti ochii
şi forţa braţelor
când mă cuprinzi

persuasiv
eşarfe de fum
înnoadă gâtul norilor
pe catarge

Ottilia Ardeleanu

(19.09.2013)

şi s-au ales cu mine

cum s-a făcut cerul şi pământul
n-am mai aşteptat mult
după orânduială
i-am căutat prin lumina ochilor
ţinând strâns cuvântul acela
pe care nu aveam voie să-l scap
m-am dus val-vârtej
de cum i-am văzut
potriviţi după arborele meu
le-am spus
pe voi vă vreau

concepeţi-mă

Ottilia Ardeleanu

(12 sept. 2013)

adăpost

în mine se află un câine
am grijă de el să nu fie flămând
repudiat şi
să-i ofer libertate
să nu-l împerechez cu orice maidanez

îi dau drumul din lesă
e atât de bucuros
mă marchează

uneori sare gardul în lume
îl strig să vină înapoi
mă tem să nu se ataşeze de altcineva
şi să-l pierd

într-o zi adevărul în toată firea
s-a făcut că dă cu piatra
şi el a mârâit

abia l-am înduplecat
să nu-şi arate colţii

e dureros
un om făcut ferfeniţă

Ottilia Ardeleanu
(10 sept. 2013)

cine să fie pe cale de dispariţie

ador pădurea peste drum de ochii mei
îmi dă viaţă

observ un lup în curte
nu ştiu cine l-a dat afară din pădure
de câteva nopţi mă păzeşte
să nu mă atace alte jivine
sau să mă sfârtece
când va prinde momentul

ochii sticloşi ca două lămpi de grădină
îngropate din greşeală aproape
trec prin mine steaua polară şi sosia ei

mă opresc în prag să-l înfrunt direct
cu senzorii mei de control
după dârele de salivă pot să-mi dau seama
ce colţi are

nu urlă
o vrea să ne împrietenim

m-am pomenit şi cu dihorul
o vulpe şi-o cucuvea
s-au instalat ca la pensiune
în curtea mea cu gazon
să bage spaima în păsările de la care
împrumut zborul
de fiecare zi

acum nu sunt sigură dacă lupul e lupul
nici pentru sălbăticiunile celelalte nu bag mâna-n foc
pădurea nici pe-atât nu mai ştiu a cui e
posibil ca nici ograda

să nu mai fie a mea

Ottilia Ardeleanu

(26 august 2013)

emindoină

adesea lângă plopul cunoscut
poezia soaţă cuminte aşteaptă
lacul singurătăţii mele de nuferi este
albastru la citit chipul tău oglindeşte luna
pe deal însereză după cântec de bucium
viaţa intră smerit în case mărunte în
faţa lui dumnezeu luceafărul
coboară în genunchi pentru noi
codrului îi lipsesc păsări somnoroase
arar îi suspină izvorul de oameni
în dungă puf bătut de vânt dorul
risipă face din inima mea
tămâie arde drum de geniu
marea spală lespedea
dorinţei tale cuvintele n-au murit
la ţărmul ei se-ntorc în file destin
mă face părtaşă la toate acestea

Ottilia Ardeleanu

and… for me this:
“I loved words. I love to sing them and speak them and even now, I must admit, I have fallen into the joy of writing them.” – Anne Rice

Wonderful Lounge Music Arabic & India Balance Mix by Tekiu



and… for me this:

“Easy reading is damn hard writing. – Nathaniel Hawthorne

Bălţata de toamnă


Se uită înapoi. Beznă. Ceilalţi sunt prea prinşi de ceea ce se întâmplase. Undeva în fundal, orchestrate de talgere de frunze, se sting vocile zilei. Sub tălpile lui masive pare că sapă cineva tunele de refugiu. O preocupare nocturnă ciudată. Aerul cu uzanţele lui a închis pistele de zbor fiindcă s-a anunţat furtună. Bărbatul între două vârste intră cu grijă să nu se audă scârţâitul uşii de la bucătăria de vară. Bâjbâie cu mâna pe policioară după cutia de chibrituri şi un muc de lumânare. Nu vrea să aprindă lumina, să nu fie dibuit. O fâşâitură, apoi o pată galbenă conturează întunericul posac, tremurând ca umbra unui trup miniatural. Mecanic apucă de toartă cana aşezată la locul ştiut, o lasă în următorul moment pe marginea beciului, apucă belciugul şi ridică oblonul de lemn, îl reazemă de perete, ia cana şi îşi urmăreşte silueta ca o dihanie pe scările abrupte până piere în burta plină, îngrozitor de liniştită, asurzitor de tăcută. Butoi lângă butoi, sticlă lângă sticlă, borcan lângă borcan. Un aranjament desăvârşit. În lumina ştearsă, toate aceste obiecte rânduite după reguli stricte par nişte magicieni aflaţi pe punctul să descopere marele procedeu de iluzionism. O damigeană ieşită din rând e cât pe ce să-i pună piedică omului care, ce-i drept, nu cunoaşte cu exactitate rostul beciului fiindcă îl vizitează destul de rar. Apropie lumânarea de fiecare butoi şi verifică cepurile. Aha, uite-aici! Aşază cana pe un scăunel pus anume acolo. Chiar sub cep. Roteşte la început cu forţă, apoi dă drumul lichidului roşu să curgă, cu băgare de seamă, fiindcă poate să scape de sub control pe furiosul ţinut în captivitate. În plus, în momentul acesta, nu ar trebui să depisteze nimeni ceea ce se întâmplă în subsolul casei. Cana se umple repede. De-ajuns! Strânge dopul cât poate de tare, apropie din nou flacăra, verifică şi cu degetele. E în regulă. Se întoarce şi urcă încet, ascultând. Da. Pune cana pe masă, închide oblonul pivniţei, ia din nou cana, aruncă lumânarea stinsă între degete în firidă, trage uşa până ce clanţa rămâne înţepenită în opritor şi se îndepărtează repejor.
Toamnă şmecheră. Negociază dinainte bunăstarea. Îşi programează lucrările, îngrăşământul, irigaţiile, forţa de lucru. Dă zor să n-o prindă ploile şi să strice tot. Pe urmă stabileşte culesul, transportul, depozitatul. Scoate oamenii la muncă. N-are somn. Gândeşte, socoteşte, iar gândeşte până îi ies calculele dorite. Răsplăteşte. Uite, acuma stă cu mâinile în şolduri şi priveşte satisfăcută hambarele doldora, beciul ticsit, curtea plină cât e de mare.
Ba chiar e în toane bune de când a pus pariu cu cei de la meteo că o să se descurce cumva, ei s-au dat mari şi tari că o să fie secetă, că porumbul n-o să se facă, grâul va fi importat. Va fi sărăcie. Ba bine că nu! Se uită undeva în zare. Peste câmpuri miroase a bunăstare. Tihna a prins un loc pe pământ. O simte şi zâmbeşte struguriu. A câştigat. Poate să vină iarna, nici nu-i pasă! O clipă de destindere. Işi întinde oasele. Prin rochia violacee, se prefigurează sânii plini, minunaţi. Ca o fetişcană care ştie cât de atrăgătoare este, dar se preface că habar nu are, îşi face două împletituri ca spicele în dreptul urechilor, se priveşte în ochii tăi, cât e de frumoasă, cochetează, se alintă. Te cucereşte. E foarte dichisită toamna. Şi foarte muncitoare. De-acum, aş zice şi pricopsită. Innebuniţi, bărbaţii pleacă după ea şi nu se întorc decât noaptea târziu, după ce vor fi făcut totul ca să-i fie pe plac…
Se hârjoneşte pe prispă cu frunzele căzute din nuc. Le face ghemotoace. Vine şi vărgata. Se bagă în joc. Smotoceşte, aleargă, sare. Deodată, lasă totul şi începe a târcoli. Amuşinează, miaună, înfoaie coada. E de trebuinţă mai ales acum când pătulele sunt căptuşite cu ştiuleţi. Stăpânii o ţin de vânătoreasă. Aproape zilnic depune prada pe pragul şopronului, fericită şi lăudată, desigur. Câteodată, mai calcă în străchinile goale. Ca şi azi.
Bătrâna trebuia să petreacă pe cei doi copii care veniseră de la oraş să vadă ce-or mai fi făcând ai lor. Aşa că rugă pe omul ei să prindă două găini dintre cele mai grase şi să le ia gâtul. Apoi pregăti ceaunul, făcu focul în vatră şi se apucă de treabă. Vârî cele două păsări care abia încăpură una lângă cealaltă. Din când în când suflă în penele înmuiate, să nu-şi opărească degetele. Suflă şi se gândeşte. Cum au trecut anii. Cât a pătimit. Mai mult singură, că omul ei făcea case şi era mai mult plecat. Copiii pe la şcoli. Pe urmă la serviciu. Prin străini. Doamne, ce-or mânca pe acolo şi cum le-o fi traiu’?! Ei, n-o duceau rău, dar aşa sunt mamele. Ele trebuie să se vaiete. Ele trebuie să-şi pună probleme. Ele trebuie să descurce tot ce se poate pentru binele familiei. Ele sunt mame până mor, chiar dacă şi copiii au devenit părinţi între timp. Pârleşte păsările albe. Arş, arş… lucrul o scoate din gânduri. Mă, pe unde sunteţi, daţi-vă mai aproape să mai vorbim, că acu plecaţi şi iaaar-iar-iar rămâi sângură pe bătătură… aproape că oftează cum suflă aşa în carnea încinsă cât grija ei de mamă. Mezinul şi fata cea mijlocie, tocmai se întâlniră în poartă cu cei ai vecinilor. Bună zâua. Hai, mă, intraţi. Staţi o ţâră colea pe buturugă. Oho, că nu ne mai văzurăm de-atâta vreme! Şi taina-taina. Taina-taina… Bătrâna trage cu urechea, dar nu mai aude decât ceva nelămurit, râsete. A, e de bine şi iar cade pe gânduri, în timp ce piguleşte fulgii. N-aş putea nici două minute să stau închisă între patru pereţi la bloc, dar de, ce-ar fi putut să facă la ţară în afară de săpat?! Nimic. Şi-apoi atâta şcoală… Aşa că, mai bine că s-au dus care încotro. Îmi mai trece ăl dor că-i ştiu că au şi ei un rost. Şi sunt bine văzuţi pe-acolo pe unde muncesc. Aţâţă jarul cu vătraiul, mai aruncă două-trei surcele şi pârpăleşte păsările când pe una când pe cealaltă pe sub aripi, pe la gâtul fără cap, pe piept, pe târtiţă pe dindărăt… În aer începe să se împrăştie un miros frate de cruce cu pofta. Dar, găinile nu erau de mâncat, erau de dăruit. Aşa că, ia-ţi gândul dacă cumva…
Se întoarnă amurgul. Femeia e gata. Iese în curte şi strigă: Vergină, Fănică, unde vă dusărăţi, hai, că mâine vă sculaţi cu noaptea în cap, că aveţi drum lung. Iote, vă pregătii câte-o găină la fiecare. Ia, veniţi încoa. Să vă alegeţi câte una. Îşi luară bun rămas şi dădură fuga.
O luă ea înainte, apăsat, şi ei pe urmă, cu veneraţia cuvenită. Da’ matale harnică mai fusăşi. Noi ne luarăm cu vorba, să nu te superi că te lăsarăm aci. Cică Viorica a intrat la avocatură. De când o ştiu, sta cu nasu-n cărţi. Marcel face şi el seralul. E angajat la fabrica de motoare. Florian a dat-o pe negustorie ca neica Florea. Cu de-astea electrocasnice. Se laudă că are relaţii, câştigă bine, şi-a făcut casă pe lângă Parcul Central. N-apucarăm să ne dăm seama când trecu a vreme.
Se presimţea un aer misterios de cum treceai pragul cuhniei. Apăsă întrerupătorul şi deodată se făcu lumină. Aoleeeeeu, pisica! Se uitară în jur. Dar nu era nicio pisică înăuntru. Cum nu era nici una dintre găini, ca şi când plecase la plimbare, aşa dezbrăcată de podoaba ei păsărească. N-apucară să se dumirească. Femeia se luă cu mâinile de cap şi începu să ţipe. Ce fac eu acum? De unde mai găsesc eu găină să o tai că se culcară toateeee?! Pe crosna de lemne, prin corcoduş, prin pătul… smirnă! Luna şedea în dudu’ ăl mare ca-n hamac şi citea în stele.
Mămică, taci mămică, te aude lumea, stai colea de te linişteşte, lasă că mie nu-mi mai trebuie, eu renunţ. Să ia frate-meu găina de-a rămas, că are copil, eu m-oi descurca. Auzi, dădică, ţi-o fi şi lu’ matale greu prin capitală că e prea multă scumpete pe acolo. Ştii ceva? Eu pot să dau fuga mai des pe la mama. Ia-o tu!
Ia-o tu, na-o tu! Până la urmă, bătrâna nu mai avu ce face. Se potoli din năcaz. Îi lăsă pe ei să hotărască care şi cum. De înciudată ce era, nu-i mai încăpeai în graţii. Abia aştepta s-o prindă pe tâlhăroaică. Cu niciun chip nu voia s-o ierte. Să vezi ce-i fac!
Fănică, mă Fănică, unde eşti, mamă?! Aici, aici! Ce faci, maică, pe arie, noaptea cu oala plină cu vin, parcă tămâiezi?! Caut pisica. O caut să-i dau acu’ şi-o cană cu vin, dacă tot se ospătă cu găina mea, aia de trebuia s-o duc eu fiică-mi… Cred că i-o fi sete şi de-aia… Hai noroc! Şi râde. Râde, la ce bun să mai înjure?! Bătrâna îşi face cruce, apoi dă din plâns în râs. Doamne, maică, trăii s-o văd şi p-asta!
Numai mâţa sătulă şi pusă la adăpost nu bănuieşte ce va păţi pe lumea ailaltă când o vor ajunge blestemele…

Ottilia Ardeleanu

(5 sept. 2013)


and… for me this:
“Every writer I know has trouble writing.” Joseph Heller