inspiraţie locală

oraşul meu din umbrele
rotunde înţepate cenuşii
cu linii negre pe care
nu se aşază rândunici
cu franjuri cozi de şoareci
speriaţi unul lângă altul
fiidcă citiseră ceva într-o carte
cu margini din piele de şarpe
deschise pentru o relaţie nouă

le probez pe rând
cu mănuşi fără mănuşi
cu ochelari fără ochelari
cu trenci fără lipsă de cochetărie
părul meu filat de vânt

mi se potrivesc
la ploaie
la soare
şi la singurătate

aerul însuşi din umbrele mici mici mici
dedesubt oameni
intră direct în plămâni
ca şi când ar fi atraşi
pe căi necunoscute

cerul meu din rândunele
şi
atâţia şoricei
îmi ronţăie trupul de caşcaval

Ottilia Ardeleanu

(13 oct. 2014)

Advertisements

fado

dintr-o rotaţie ne aruncă pe gheaţă
timpul de mână
alunecăm unul spre celălalt din două capete nelegate

şi rochia mea cât marea taie orizont
din ochii tăi
timpul fracţie răsturnată nu poate fi împărţit
la nimic

nu este decât o inecuaţie în care
fericirea este mai mică decât noi doi

spaţiu nepopulat
sentimentele formează o mulţime vidă
adam şi eva nu vor putea vreodată
să muşte

Ottilia Ardeleanu

2014-01-03

Un cer pentru doi – recita Adrian Pintea


timp (ne)chibzuit

nu mai suntem cum eram gândeşte-te cu ochii închişi
când ştii să faci acele lucruri le ştii şi din cauza mea
împărţeam nopţile refuzate la export aerul demisec
refugiile pentru gânduri camera de gardă mirosul morţii
patul din salvare ne aducea cuvintele pe braţe
până în degete simţeam strigătul lor de durere
demonice tumultuoase răzvrătite ar fi trebuit
să încetăm de atunci să credem că suntem
mai buni unul împotriva celuilalt

totul a rămas nemişcat ca-ntr-un tablou bine plătit
într-un loc făcând discrepanţă ca două suflete care se îndepărtează
navigând o lume pentru care niciodată nu vom fi pregătiţi
să iubim
de parcă toate ne sunt împotrivă
soarele cu ceafa lui fierbinte transpiră acolo unde
ne vom găsi la liber cazare ca nişte imigranţi în spaţiul lui Dumnezeu

aud că se mai zbate un trecut ca un viţel înjunghiat inima mea
pe care am crescut-o împreună de mică
oare ne e dat să trecem peste iubire un fel de fum de tămâie
peste trupul unei morţi foc şi gheaţă de-am fi fost nu am fi curs aşa de îndârjit
doi curenţi în direcţii opuse
am crezut prea mult contrariilor cu alte cuvinte decât
ne-am fi ţinut de mână ca şi cum am fi scris cea mai delicată poezie tu cu mâna mea
eu cu mâna ta

de câte ori nu am dormit cu moartea în pat ea deschidea fereastra să dea drumul sufletelor hotărât în timp ce maşina tăia oraşul de pe hartă cu o sirenă lungă
iar noi vedeam curcubeie

Ottilia Ardeleanu

(21 nov. 2014)

fenomene paranormale

ninge de parc-ar scutura vecina de deasupra
faţa de masă cu firimiturile de revelion
peste rufele mele întinse la uscat
dar dacă mă apropii mai bine de hubloul naturii
plâng pescăruşii cu boabe de sare
din marea cea neagră de grija celui nou născut
şi totuşi coşurile unor case stau cu gurile căscate
privind în neant şi înghiţind în sec

de fapt îmi ning mie ideile aşa ca şi când
ar înmuguri primăverile în florile de cireş
uite chiar cad confetti din mâini
franjurate pagini cu implanturi de versuri
se scutură şi petele incolore de pe frunze
modelele din hainele de petrecere
petele de orice fel
iubirea pulbere

finiş de cursă

(pune-ţi o dorinţă ca şi atunci când mănânci ceva Nou!)

Dacă ar fi să dau bani la câţi cerşetori îmi ies în drumul spre casă, aş deveni eu însămi una dintre aceştia. Ai zice că e un nesfârşit presărat cu florile răului, cu tânguieli, cu handicapuri, cu renegaţi. Uneori, mă împiedic. Tot trupul mi se cutremură, alerg spre găsirea echilibrului, trecătorii se uită miraţi sau, mai degrabă, contrariaţi la mine, nimeni nu încearcă să-mi sară în ajutor. Continuu să gonesc împinsă parcă de amărăciune. Respir greu, sacadat, hainele mă strangulează. Îmi vine să-mi smulg sentimentele de ruşine, de revoltă, de neputinţă dar sunt prea ocupată cu redresarea pe traiectorie. Mi-e frică să nu cad. Pe tot itinerariul senzaţia de singurătate nu mă părăseşte. Mă bântuie o suferinţă care vrea musai să petreacă cu mine şi numai cu mine acest finiş de cursă 2014.
Mă întreb de ce nu există, oare, şi cerşetori de poezie! Din asta am mai multă. Aş putea dărui tuturor celor ce stau cu braţele întinse de parcă ar dori să le citeşti în palmă. Câte una fiecăruia, sau măcar câte un vers. O rimă, o metaforă, un epitet. Cuvintele mele conţin frumos, bun, delicat, sensibil, sincer. O hrană mai mult decât naturală cu ambalaj ecologic, numai bună pentru suflete. Ar avea nevoie cineva de un pic de lirism, de un pic de umor, de un pic de ficţiune, de un pic de copilăreală? Atunci cereţi şi vi se va da!
Şi ca să nu fiu înţeleasă greşit, vreau să vă spun că poezia asta mare, interminabilă şi gustoasă mai ceva decât cozonacul de Crăciun este a poeţilor, nu-mi aparţine decât relativ, aşa precum binecunoscuta teorie. Eu am gustat din ea cu atâta poftă încât mă mustră conştiinţa că eu mă îndestulez iar alţii, poate şi ei vor, mor de foame şi nu li se dă nici măcar o felie…
Poeţii sunt darnici. Sufletul lor împodobit mai frumos decât bradul este chiar Moşul pe care l-am aşteptat în fiecare an cum şi în acesta pe care curând îl vom părăsi, fiecare în felul lui, dar, desigur, pentru toată lumea, definitiv. Presăraţi pe unde nici nu gândeşti, aidoma unor trandafiri, dintre care unii mai şi înţeapă vrând să culeagă frumosul – căci fără spini, florile acestea n-ar avea atât orgoliu, atât farmec, atât parfum – ei se aştern în calea celor ce au ochi să vadă.
Eu spun doar atât: închideţi pentru o clipă ochii şi puneţi-vă o dorinţă!