Porțile copilăriei de Ottilia Ardeleanu/ Cronică la: Ridurile frunții de Victor Țarină

 

 

 

Apărut într-o ediție nouă la editura Napoca Star, 2018, adică după 20 de ani de la prima tipărire, volumul de față este o compoziție lirică de 76 de pagini, construit pe doi piloni: Plouă mărunt și Statuile disperării, cu iz adolescentin, dar atât de proaspăt în actualitatea emoțională a autorului, ca și în cea a lectorului care binevoiește să se transpună conform cu stările induse. Vocea auctorială este una baladescă, resemnată, ușor pioasă, cu timbru de poveste trăită, însușită și retrăită în prezentul continuu, acum ca și atunci.

Contemplăm aici mici fresce din copilărie, amintiri care se întorc voioase uneori, adumbrite alteori, care adună crâmpeie de natură, locuri și oameni dintr-o istorie personală, simplă, liniștitoare și autentică, mișcătoare până la suspin aproape.

Subtil, smerit, autorul ne trimite într-un trecut atât de limpede încât pare că se petrece azi: Biserică de șoapte./ Morții sunt sfinți, mamă/ Și copiii orfani// Dă-mi dezlegare/ Ca stând pe treptele casei/ Să râd cu dinți de copil/ Asfințit. Agonia sfințeniei. Lupi la pândă. (p. 11).

Victor Țarină aduce durerea până la rang de sfințenie. Timbru duios, cuminte. Tristețea din suflet răsună grav, asemenea unui clopot bisericesc. E un psalm care se cântă periodic, în inimă ca într-o biserică mică, de țară. Amărăciunea face parte din complet. În întâmpinarea ei vin multe titluri, exprimări, vocabule, adeverind latura întunecată a vieții: asfințit, agonia sfințeniei, clopote, înger, cerșetor, singurătate, trist început de înțelegere, tristă înserare, citesc apocalipsa, angoasă etc.

            În centrul universului poetic stau copilul, copilăria, inocența, iar limbajul expresiv favorizează lirismul aproape la fel de sincer, limpede, senin, neînnorat: Și un copil de cristal se aude/ Cum își trece mâinile încet/ Mângâind obrajii liniștiți ai bunicii/  Amurg (p. 16). Și iată câteva ipostaze ale copilului către care poetul se întoarce în timp, făcându-i loc în inima de adult: copil ruginit, copil de cristal, copil de țigan, copii orfani, copil avortat… copil asupra căruia eul se apleacă și veghează constant, cu discernământ și protectiv.

Bunica, marea, femeia, iubita sunt elemente de bază pe care poetul își arcuiește stările, cu alte cuvinte, sunt repere adânci în sufletul și poezia autorului. Secvențe scurte care îmbină teluricul cu metafizicul. Astfel că, plecând de la existența pământeană, firul poveștilor ne ridică, îngerește, acolo unde aceasta se întretaie cu divinul: Miez de noapte/ Îngerul doarme// Îi păzesc somnul/ Și-mi țin aripile/ Pe genunchi/ Înger, Cerșetor și iar Singurătate (p. 31). Iată, poetul inversează voit rolurile, devenind îngerul îngerului său, dovedind o bunătate și o grijă cel puțin egale cu ale ale propriului înger păzitor. Consider acest gest ca o coborâre în propriul înger pentru a-l răsplăti cât mai sfânt posibil, pentru a dovedi că a înțeles menirea lui și îi este recunoscător. În plus, își aduce propriul înger în ipostază umană, în natură umană nu pentru a-l chinui cu povara unei vieți apăsătoare, ci pentru a-și dovedi sieși câtă penitență deține, câtă răbdare și cât procent de iubire e capabil să ofere, dacă tocmai el ar fi îngerul!

Metafora lui Victor Țarină este delicată și totodată, ca înțeles, vast desfășurată: Se desprinde spre cer/ O furnică și zboară// Dumnezeu deschide ochii/ Furnica înoată/ În lacrima lui/ VIII (p. 33); O femeie vine/ Să-și spele trupul/ De chinurile somnului/ Stau în colibă, presimt:/ Lacul se va îneca/ în ochii ei/ VII (p. 32).

            Recomand aici o carte care se citește ușor, în liniște deplină, respirabilă, sensibilă, străbătută de sentimente curate, calde, din mâinile lui Dumnezeu. Aș întări cele mărturisite de către poet: Sunt duhuri care vin și pleacă/ Atât de multe cum nimeni n-ar crede. Unele/ stau alături de tine pe pat și dispar/ Altele privesc în jos obosite de singurătate/ Ridurile frunții, VI (p. 38).

            Eul creator oscilează între singurătate și speranță, între copilărie și bătrânețe, între straniu și lumesc, la hotarul dintre viață și moarte, între curajul de a spune pe față lucrurilor și temerea de a nu greși față de sine și de ceilalți.

Poetului îi place să scrie poeme lungi,  partiționate în capitole numerotate cu cifre romane. Niște reflecții, stări meditative, un soi de yoga liric, așa cum întâlnim și în Trist început de înțelegere: o carte e un prilej de ispită; Omul dă vina pe trecut; Un copac îngenunchiat/ Cere îndurare toamnei; Umbră a frunzei/ Legănată de valuri. Prima iubire; luna îndoliată/ Piaptână coamele dealurilor/ (p. 73)

             În fascicolul următor, intitulat Statuile disperării, avem parte de poezii mai scurte, dar ideatic mai consistente. Introdus prin Cuvânt înainte, liant poetic între entitățile carte și pădure, cea care oferă materie prelucrată cititorului și cea care oferă materie primă cărții, capitolul în sine are ceva imaculat, ceva pe care nu-ți vine să-l tulburi. Atmosfera pare una rece, de încremenire, glaciară, de iarnă infinită când vor îngheța zâmbetele statuilor/ Cum să te mint (p. 48). Imprimeuri de stranietate și teamă de moarte: În sfârșit să vorbim despre moarte/ Ca despre o câmpie albă/ În sfârșit (p. 49). Comparațiile, antagonismele, alte figuri de stil sunt delicioase. Inocența iernii parcă răscolește: copiii se nasc mai frumoși și eu nu aș putea fi mai vesel/ Iarna, lumânări (p. 50).

            Poetul este tulburat de treceri, de înfrigurări, de măruntele detalii ale vieții, încât își dorește să nu mai poată scrie despre toate acestea care nu fac decât să accentueze tristețea, melancolia și atunci se gândește că ar fi o soluție de s-ar sfârși cerneala/ De s-ar sfârși (p. 54).

            Despre nimic, zădărnicie, angoase și periferia umană, autorul ni se destăinuie în stilul său succint, cursiv, cu care oricât de mult ar vrea să ironizeze, un tonus molcom aleargă și-l prinde din urmă, astfel încât finalurile poetice par a fi îmblânzite precum vulpea lui Saint-Exupery: Nimicul care se deschide/ Și spre seară iar fuge/ La vizuina iubitei/ S-a terminat melancolia (p. 58); Aici la marginea orașului/ Unde se aruncă gunoaiele/ Și se sfârșesc prieteniile/ Voi ciopli statuile disperării/ Aici la marginea orașului/ Sfântul și-a lăsat sfințenia/ Și a devenit cerșetor/  La margine (p. 59).

Ochiul poetic vede în trecut și în viitor asemenea unui mag. Vede copilul, școlarul, tânărul, soldatul, îngerul, o lume a inocenței care se îndepărtează ușor, aievea. Aproape că se întoarce în timp la punctul în care începe viața: Nu te speria chiar acum/ Când încep să-mi aduc aminte/ De lumina primordială./ Nu te speria (p. 64). Invocarea copilului e uneori dureroasă. Se întâmplă uneori este o astfel de poezie cu trimitere la o copilărie nefericită, la copiii străzii, copii cerșetori, copii născuți din violuri, copii care sfârșesc prin crime.

Ca o dedicație poeților, Victor Țarină scrie scurt și la obiect despre menirea lui pe pământ: Știind de durerea abatoarelor/ Culeg un măr din copac/ Acesta este poetul, îmi spune,/ Căci el nu-i nici rădăcină/ Nici tulpină ori harnică frunză/ El stă să fie cules/ Cu sufletul său gustos/ Căci altfel are să cadă/ Și are să putrezească pe jos./ Poetul (p. 71).

Dar, așa cum spunea regretatul Grigore Vieru, “poeţii sunt copiii naturii”, iar asta nu face decât să întărească menirea lui Victor Țarină, de copil-poet, poet-copil!

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari, 25 nov. 2018

Advertisements

IONEL BOTA: Eul torpilat de inocențe, mimetismul „puberalului” și despre cotidianul convulsiv în lirica Ottiliei Ardeleanu

Nu există autor de literatură care să nu-și dorească, ambițios și cu multă ardoare, de la începuturile sale, gloria. Nici n-am mai putea consemna etape și evoluții, dinamici ale progresului sau rutina, fapte, determinări, implicații severe ale unor personalități și opere la inventare și bilanțuri axiologice fără acest nevinovat capriciu. Nici chiar un comentariu n-ar mai putea fi aplicat corect și eficace dacă ar lipsi majuscularea acestui orgoliu al eului creativ/ creator. Totul aparține categoriilor sentimentului, iar când e vorba de o carte cu o țesătură de rafinament estetic-stilistic însoțit de multă originalitate, entuziasmul apare dintr-odată fără să mai avem pretenția unui podium pentru mai buna vizibilitate a autorului.
E și situația de față, a unei cărți izbutite, Niciodată nu spune unei zile că e ordinară (Constanța, Editura Ex Ponto, 2018, 118 p., coperta Ralucăi Buzoianu recurgând la lucrarea artistului plastic Constantin Grigoruță), un opuscul în care poemul protagonist subjugă un realism al surescitărilor și evocă, în fascicole premonitorii de voluptate și de solitudine înfrigurată, lirismul unde mai degrabă dospesc sensibilitățile unui eu decât marota „jocului secund”, pus acum la index fiindcă e torpilat de inocențe.

Ca să ne explicăm, vom zăbovi mai mult pe scena acestor „legături primejdioase”, deci sentimentale, cu insistența noastră pe ceea ce înseamnă scrâșnetul frenetic al unui parti-pris oarecum „demodat” ca să-l mai așezăm în zona sacrului (prin locurile acestea reci/ toți pereții cad pe mine/ mai apuc să-mi pun o dorință// cum ar fi/ să dau chiar acum peste un lan/ de grâu încotro m-aș uita/ verde vântul înoată bras până la mine// îmi vine să arunc naibii pantofii de firmă/ să o iau așa/ liber/ să mă spele pe picioare firul să mă electrizeze/ la capătul nevăzut al sufletului/ ești tu îți spun/ nimic nu e mai ușor de purtat/ decât pantofii de la firma lui/ Dumnezeu/ voi ajunge la el, p. 47), iscat din senzorialul ferfeniță al unui suflet marcat, la modul estetic-creativ, de tema „sfârșiturilor”.

Cu uimitoare probe de talent, autoarea își developează patima de-construcției, modalitate post-modernă de a savura actul liric în termenii unei excitări a realului, re-memorat, acesta în decalibrările unui eros al galantoniilor ironic-severe. Totul se petrece în poezia Ottiliei Ardeleanu în zodia unui sarcastic mimetism al puberalului devenit stemă calpă a frivolului decontaminărilor ființei, pradă ușoară a acestor reiterări de cotidian convulsive, dar mai ales subversiv dacă nu excludem (și nu trebuie să excludem) gofrarea măștilor descumpănirii cu glazura îndrăgostelii unui eu ventriloc supus „destabilizărilor” singurătății: și-a pipăit coastele/ /într-o zi a smuls una și i-a dat drumul pe cursul pixelilor/ într-un program/ a modelat-o cu niște unelte de finețe/ i-a desenat cei mai veseli ochi gene umbroase/ buze cu siliconi sâni încrezuți/ un trup de talie/ s/ și clic clic un fel de pocnet din degete a animat-o// ea a produs câteva lenjerii intime/ a făcut multe piruete/ s-a fardat expresionist/ și-a vopsit părul în paleta de culori/ a schimbat ochelari după ochelari/ niște pălării caraghioase și/ s-a așezat picior peste picior/ în așteptarea unor haine de firmă// el s-a plictisit repede/ a șters totul cu o gumă/ în joacă// mâine va mai sacrifica una/ programarea unei eve moderne, p. 83). E, aici, o poftă cumplită de a „devora” concretul, de a pune la index calofilul. Iar eul nu e o pradă ușoară, presiunea contrapunctică a impresivului dă alte n puncte de sprijin elanurilor imaginarului. Sunt destule desincronizări supravegheate în corelația factologică, febrilitatea realului citit în specia neverosimilului și a grotescului funambulesc-ludic, dă în clocot (neagră/ integrală/ abia scoasă din cuptorul orașului/ lângă marea cană cu apă/ pe un ștergar din nori de borangic/ cu motive/ soare flăcăruie/ pâlpâie în candela apusului/ dând de pomană/ neliniști// un pescăruș ciugulește/ firimiturile/ fierbinte rotund, p. 69), aleful, tot aici, se iscă din atemporalitatea cauționată de metafora denudării livrescului, tot ce a fost nu mai este, sau este convertit în ironie, tot ce este trebuie să fie. Colajul versatil naște o heterotopie, înțelepciunea în poezie poate fi o „boală”, și lucrul acesta pare a-l ști autoarea noastră. În interiorul poemelor avem un menaj al bricolării, între infatigal și dezlănțuirile paradigmei, joc superior al reflecției. O diegeză pe un ecartament vernacular, fervorile eului sunt domolite am zice didascalic, jocul „temporalităților” sangvinizând noua tipologie și mutând, amestecând magma din interior cu manifestul vieții pur și simplu. Observ că destui comentatori ai poeziei pe care o scrie Ottilia Ardeleanu, antologați în finalul cărții la secțiunea Opinii critice, au emis notații care, în majoritatea lor, se află în comun acord privind un soi de fantezie a convulsivului. Revolta ființei, însă, e denudată până la statutul poemului de a fi depistat ca mașinărie monstruoasă, starea de bază a monstrului poem e tristețea metafizică, furnalul liric șarjează toate disperările, exasperările spre a construi, mai întâi imaginând, noua sensibilitate: a trecut martie iar eu nu mi-am împletit fir/ un înger un dumnezeu un înger/ un dumnezeu// m-ar fi apărat de iubirea asta/ un imens nod/ moarte răsucită pe viață// nici nu mai știu când trăiesc și/ când nu/ sentimentul acesta e la un pas, p. 25).

Eul nu este unul deznădăjduit, episoadele scripturalului devin erupții de vitalism și sintagmatic, poezia se scrie, nu o dată, cu trupul, cu sângele, cu polimorfismul imaginarului, viață și text. Nu sunt rare cărțile de poezie care îmi plac, dar aceasta parcă îmi place mai mult. Incandescențele poemelor din volumul Ottiliei Ardeleanu, supuse, firesc, și metamorfozelor necesare, arată modul în care perspectiva mutațiilor estetic-axiologice, în formulările etapelor de până mai ieri ale liricii sale, a dat deja roade.

 

Ioan Florin Stanciu: ZILELE EXTRAORDINARE ALE OTTILIEI ARDELEANU

Soarele răsare, soarele apune

şi zoreşte către locul lui ca să răsară iarăşi.

 

La chair est triste, hélas, et j’ai lu tous les livres, îmi spuneam, cred, prin zgomotul şi furia ultimei seri de august a târgului Gaudeamus-Mamaia, când am descoperit discreta şi seducătoarea cărticică de versuri a doamnei Ottilia Ardeleanu: Totul e să mergi până la capăt (2016), proaspăt apărută în colecţia Qpoem, a prestigioasei edituri Paralela 45, având girul domnilor Călin Vlasie şi Felix Nicolau. Surpriza surprizelor  a venit însă, abia când eu, care credeam că ştiu cam tot ce convingător se mişcă-n literatura de la Scythia Minor, am aflat că autoarea-i de-a noastră, din  Năvodari, adică, de la numai vreo şapte km. de Capul Midia, pe unde (schimnic retras din lumea profană, pentru a căuta înţelepciunea întru mâhnire) îmi plimb de-amar de ani, ravagiile vârstei, melancoliile, şi ecourile lor literare.

În cronica publicată apoi, în revista Ex Ponto, cu asentimentul domnului Ovidiu Dunăreanu, remarcam atunci că  această cenuşereasă de gală reuşise câteva performanţe incontestabile, pe linia lirismului reflexiv-melancolic, iluminat adesea prin fulgurante  explozii metaforice, capabile să reorienteze emoţia şi să  dezvăluie latenta tensiune lirică a unor poeme care, la început, păreau  doar nişte cuminţi confesiuni cotidiene. Entuziasmantă mi s-a părut atunci, mai ales, atmosfera poetică difuz-convingătoare a întregului, justificându-se astfel selecţia volumului în cadrul reputatului proiect Qpoem, dar şi calitatea estetică a demersului liric, în general.

Semnalam astfel un poet mai puţin cunoscut, dar capabil şi de alte performanţe remarcabile. Iar, spre satisfacţia noastră, performanţele au venit mai repede decât ne-am fi aşteptat, deoarece, fiind laureată a Festivalului Titel Constantinescu, editura Rafet i-a publicat în timp record volumul premiat Pe tibia-n jos ( Rafet, 2017), în care poeta a abandonat imprevizibil aproape toate temele, motivele şi strategiile lirice anterioare, pentru a evada într-un fel de mitologic illotempore – lumea copilăriei şi a satului oltenesc, tradiţional, recuperată secvenţial (episoade semnificative nostalgic şi tipologii memorabile) – încă o dovadă a evidentei sale înzestrări artistice, din moment ce evocarea aceasta aparent monotonă este presărată cu frumoase imagini artistice şi cu subtil adecvate expresii surprinzătoare, desprinse cu voluptate evidentă din străvechiul patrimoniu tradiţional, rătăcitor prin timp: eram buni şi eram albi ca/ nişte pâini de la părinţi; băieţi şi fete curaţi ca o zi de duminecă…

De fapt, domnul Adrian Alui Gheorghe, unul dintre incontestabilii poeţi adevăraţi ai acestui început de mileniu, observa, într-o cronică dedicată volumului de la Qpoem: „Deloc narativă, poezia Ottiliei Ardeleanu este alcătuită din serii de scenete aproape tragice, dar în care ceea ce contează este o speranţă solipsistă, o resemnare ce aşterne patină peste detaliile sordide, prin descoperirea paradoxurilor din tot ceea ce vede şi atrage în textul poetic, o modalitate de a scoate, de fapt, din banal, o existenţă, cea umană, care devine spectaculoasă doar în funcţie de imaginaţia celui care o trăieşte, aceasta fiind dintotdeauna menirea artei”.

De aceea, poeta a şi hotărât, probabil, să se întoarcă la confesiunile sale reflexiv melancolice, publicând de curând un seducător volum de poezie, frumos întrupat la editura noastră de suflet, de pe-aici: Niciodată nu spune unei zile că e ordinară (Ex Ponto, 2018), cu teme grave, dar bine temperate prin tonul colcvial şi ironic adesea, căutând, vers cu vers, analogiile semnificative dintre sine şi lucruri, deşi totul pare să se petreacă  din nou între illo tempore şi-acum, când Dumnezeu, reîntors printre noi şi rătăcit prin Market, bate sfielnic la uşă: Îi fac semn să intre/ dar El rămâne pe prag/ între mine și lumea de-afară/ Dumnezeu ca de obicei. Ca atare, prin sacrul coborât vizionar, în profan şi prin echilibrul fragil, dintre cotidian şi transcendent, lirismul acesta, aparent rarefiat, transfigurează, treaptă cu treaptă, domesticul cotidian care ne-apare, iată, printr-un eteric voal metafizic mântuitor ce înnobilează lumea, oricâtă răutate i s-ar fi dat, prin veac. Seducătorul monolog liric al banalităţilor înnobilate de spirit se încheagă din când în când într-un poem revelaţie: a venit o liniște mare/ ne făceam toți de lucru în ea/ ziua trecea prea repede/ dacă întrebam de iubire/ nu era de găsit/ dădeam limbile ceasului înapoi/ până la forfecare/ nopțile atât de strânse/ încât strigam unul la celălalt/ și nu ne auzeam/ ţipenie.

Astfel, după ce generaţia mea, terorizată, îngenunchiată şi aneantizată aproape de cenzura comunistă, a renăscut bolnav din propria-i cenuşă, e rândul nostru să  vedem şi să dăm mărturie despre cei care cu o carte-n palmă, ne bat sfios, la uşă.

 

  Ottilia Ardeleanu, Niciodată nu spune unei zile că e ordinară (Ex Ponto, 2018)