Revista 13 PLUS nr. 191/ 2019

rev 2 coperti

Cuvinte în zid

Recenzie la: Genunchi pentru flori de câmp de Maria Grădinaru

 

Maria Grădinaru fabrică din cuvinte mici bijuterii lirice, niște handmade autentice. Este o cenușăreasă/ care își citește povestea/ cenușăreasa. Povestea ei este, cu fiecare poezie, povestea zilei brodată cu fir de aur. Uneori, croiala versurilor are două fețe. Se pot citi înainte, ca și înapoi. Așa cum legenda revine în actualitate: distanță/ șoaptă/ trecut/ viitor/ lumină/ umbră/ viață/ Ană/ cuvinte în zid. Fără verb, doar îmbinări de sens. Același fir al vieții. Firav. Același zid al femeii sau dinspre ea!

Alex Ivanov presară imagini pe file din loc în loc, devine astfel o Ariadnă a regăsirii de sine a poetei care pune aripi avântului său liric, iar în acest sens chiar distribuie aripi spre înaltul spiritului: poem cu aripi: astăzi ai scris poezie/ în fiecare celulă a ființei mele/ și m-am bucurat să descopăr/ că te pot citi/ cu ochiul care știe/ de unde vine lumina; colivia: buzele tale/ îmi căutau zborul// nu știau că îl zidisem/ între două primăveri/ ca nu cumva/ să își piardă/ dorul de înălțimi.

Maria inventează, Maria renaște, Maria scrie despre moarte cu dragoste, dar și cu dispreț: sărmanele mele oase/ se îmbracă în haine noi/ de parcă n-aș fi murit vreodată/ despre moarte cu dragoste; ding ding/ suni la ușă/ cu nepăsarea ta monumentală/ aștepți probabil să-ți deschid/ eventual să fac și o plecăciune// de ce să mă obosesc/ când ești deja/ peste tot/ despre moarte cu dispreț. Ea face haz de necaz, cum altfel să depășească menirea, soarta?! Se hazardează cu moartea, o primește la taclale, se încinge la glumă: astăzi am cochetat cu moartea/ venise fără coasă// a vrut să vadă/ cum îmi duc zilele/ și ce mai e pe acasă// i-am oferit un scaun/ și o țuică de prună/ mi-a spus că-s tot frumoasă/ și nebună/ haz de necaz.

Cerul poetic al Mariei este o urmă de înger: a trecut un înger/ cu iarna sub braț/ și ninge/ de parcă ar vrea/ să i se șteargă urma/ urmă de cer. Albul predomină, este un alb de vers. Colorarea se face așteptând. Apoi, se împiedică de vreo tristețe, până să dea de senin prin poezie.

Iubirea se manifestă zglobiu și aparte, intensitatea ei se măsoară în versuri și titluri sprințare, într-un fel de joacă deloc chibzuită, lăsată cumva în legea întâmplării: în ochii tăi devoratori de poezie/ păream lumina/ încare stă ascunsă/ bucuria de a fi// și totuși ai plecat// un actor bun/ recită toate poeziile la fel// iar tu/ ești cel mai bun/ mă recitai atât de frumos; mai ții minte gesturile/ pe care nu știam/ unde să le ascund/ atunci când mă sechestrai/ în privirea ta// le-am pus la presat/ într-o carte/ lângă o floare de nu mă uita/ trădare.

Uneori, este domestică, se joacă din cuvinte familiale: îmi spui urâto/ iar eu sunt fericită/ de parcă m-ai fi proclamat/ regină// tu nu știi că destul îmi este/ să fiu în ochii tăi/ lumină/ bucurie domestică.

Nici în poezia Mariei Grădinaru nu este exclusă singurătatea trăită până la paralelismul cu moartea: cădeam dintr-o lume într-alta/ când m-ai întrebat/ cum sunt lacrimile mele// și aș fi vrut/ să îți fi putut spune/ că au culoarea singurătății// vidul ne invadase/ iar tu tânjeai/ după un răspuns/ în timp ce lunecam/ înspre moarte/ împreună. Felul în care poeta exacerbează durerea nu este deloc patetic, dimpotrivă, este controlat, forțat să nu depășească limitele normalului. Însă, cu atât mai intensă mi se pare trăirea, starea.

Însăși poezia, la Maria Grădinaru, este o stare. De multe ori, este subiectul care încheie demersul său liric: furtuna/ nu mă întreabă/ dacă sunt pregătită/ îmi mută orizontul/ într-o disperare de-o clipă/ și nu-mi rămâne/ decât/ să îmbrățișez/ întunericul/ ca pe o poezie/ cât să devin/ lumină/ furtuna; peștii din ochii mei/ au culoarea lutului ars/ de vreme/ de tine/de tăceri/ …/ eu/ cea de dincolo/ îi mângâi încet cu pleoapa/ și le recit/ din poezia acestei lumi/ confidențe.

Expresia dualității se resimte în numeroase momente de creație, fapt pentru care se nasc versuri ilustrative de finețe: …/ Tu care cu un respir/ poți preface roua-n mir/ de ce-mi dăruiești lumină/ când știi că mă scald în tină/  antiteză; râd/ ca nu cumva/ să auzi/ freamătul/ luminii/ care plânge/ în mine/ camuflaj; când câștig/ sunt în brațele morții/ când mă pierd/ sunt în brațeletale/ lupta.

Maria esențializează propriul sine în câteva rânduri care surprind prin suplețea metaforei. Se recaută lăuntric și se redescoperă, practic învie acel lut al creației, învie ca personalitate, renaște cu fiecare trăire caracterizată prin unicitate. Poeta vrea și nu vrea să evadeze din colivia singurătății. Pe de-o parte se vede constrânsă de un spațiu intim, pe de alta, singurătatea îi oferă atmosfera emanațiilor lirice.

Poezia Mariei are un aer fresh chiar dacă vorbește de singurătate, tristețe și moarte. Acel spirit ludic pe alocuri și franchețea cuvântului îi acordă șansa redresării interioare, o salvează din capcane. Poezia acestei autoare are și o scânteie divină, Dumnezeu venindu-i în întâmpinare în anume momente de solitudine, disperare, disconfort sufletesc. Iar, relevantă în acest sens mi se pare poezia inevitabilul dacă ușor aluziv la universalul if al lui Kipling: dacă aș putea capta/ lumina din ochii Tăi/ să-mi fac din ea/ călăuză/ poate asfaltul proaspăt turnat/ peste inima mea/ nu mi-ar părea/ atât de negru/ și greu/ dar/ Tu/ Doamne/ îți ascunzi privirea// învață-mă/ te rog/ să mor lumii/ ca să Te pot vedea.

Despre zbor, iubire, moarte, Dumnezeu, singurătate, poezie, femeie etc., volumul de față dispune de câteva pagini de critică semnată la final de Paul Gorban.

Și, pentru că am ținut să-mi manifest impresiile mele de lectură într-o mare zi ca aceasta, de Buna Vestire, voi încheia tot într-o notă divină: cred că m-am născut/ dintr-o mirare/ deși unii/ ar putea spune/ că Dumnezeu/ se simțea/ singur/ poezie cu martori. Iată un frumos și creștinesc gest de alăturare lui Dumnezeu, pentru a nu se simți Singur!

 

Ottilia Ardeleanu,

Buna Vestire, 25 martie 2019,

Năvodari

Teodor Dume, poetul care sfidează moartea de Ottilia Ardeleanu

 

Iată un studiu la care m-am ancorat, maritim și literar, recent și marcant. Anunț apariția foarte aproape de prezent a volumului: Teodor Dume, poetul care sfidează moartea – scurt studiu asupra biografiei și creației.
Volumul apare la editura Pim, conține 250 de pagini și referințe critice despre cele 18 cărți de poezie și aforisme semnate de Teodor Dume, poet binecunoscut pe agonia poetică, în virtual, dar și pe hârtie. Teodor Dume are privilegiul să fi fost criticat pozitiv de domnul Gheorghe Grigurcu care asigură prefața la volumele de început ale autorului.

În toate versurile sale, Teodor Dume este un nevoiaș de iubire. Este un revendicator de lumină. Un caracter rezistent la durere, la devorare și exil. Își asumă aceste ipostaze dificile ale sinelui și ale vieții. Poetul devine o umbră, un strigăt, un adevăr, un azil, una cu moartea!
Devine un transcendentar. Aproape că lucrează pe o treaptă care depășește normalul. Se situează la un nivel accesibil divinității. Și ne spune asta cu un calm și o atitudine firească încât ne imprimă o stare de sfioșenie, definește un cadru liturgic în care să putem asimila trăirile sale ca pe niște lecții creștine.
Preia din rănile, din durerile, din cicatricile, din umbrele celorlați ca și când ar încerca să se mântuiască prin asta de propriile dureri.
Singurătatea îl macină, îl trimite înapoi în timp, îl devorează, îl secătuiește de lacrimi și atunci este prea bine înțeleasă relația de prietenie cu Dumnezeu.
El este Aproapele său!