secundă tactilă

stau într-o aşteptare intimă
şi dintr-odată bucuria îmi sare
val de ceară călduţă
mă ciupeşte de glezne şi
am senzaţia aceea
dacă n-ar fi
aceşti martori neastâmpăraţi
aş zice că
am luat-o razna
chiar aşa
copac plin de furnici
la drum

Ottilia Ardeleanu

(30 ian. 2012)

Advertisements

când se va arăta

îl voi întâmpina judicios
vom învăţa împreună ridicarea
împleticirea şi descâlcirea imperioasă a întrebărilor
vom descoperi o geometrie blândă
în care să se înscrie formele noastre
primele ţipete tot atâtea ecouri
ţinutul de mână fără amestecarea identităţilor
îmi va împrumuta vioiciune
contra ştiinţelor mele
vom aplica principiul transformării
chiar dacă din lumi diferite
prin convergenţă încet
încet ne vom ceda viaţa moartea
va deveni
mă voi retrage

în al infinitulea pătrar

Ottilia Ardeleanu

(27 ian. 2012)

faute de mieux

oricum suntem închişi într-un mormânt
mişcător
că suntem vii este doar o părere
a noastră despre noi
din emfatic nu se coboară ca din ascensor

pe oase înfăşuraţi cu un fel de
compoziţie întâmplătoare
ca să mimeze uneori sunete
din partitura de care aparţinem
unii i-ar spune viaţă dacă nu şi-ar da seama
că sunt pătrunşi de prea mult spirit

se înţelege că doar glumind
uneori pe seama cuiva
ne mai putem apropia de identitate
ca de o planetă din care se degajă aburul
unei respiraţii forţat allegro

să nu vă închipuiţi că fugim de armonia
sufletului îi trebuie cel puţin o sferă
pe care să imprimi nuanţe
de timp şi spaţiu

ar mai fi o soluţie să luăm aceeaşi
poziţie erectă dar veţi spune că
e genul feminin

ca să ne înţelegem
trebuie să ne mişcăm în aşa fel încât
să ne auzim la aceleaşi intervale

mai bine să numărăm
ecourile

Ottilia Ardeleanu

(28 ian. 2012)

Albatrosul – Charles Baudelaire

Din joacă, marinarii pe bord, din când în când
Prind albatroşi, mari păsări călătorind pe mare
Care-nsoţesc, tovarăşi de drum cu zborul blând
Corabia pornită pe valurile-amare.

Pe punte jos ei care sus în azur sunt regi
Acuma par fiinţe stângace şi sfioase
Şi-aripile lor albe şi mari le lasă, blegi
Ca nişte vâsle grele s-atârne caraghioase

Cât de greoi se mişcă drumeţul cu aripe!
Frumos cândva, acuma, ce slut e şi plăpând
Unu-i loveşte pliscul cu gâtul unei pipe
Şi altul, fără milă, îl strâmbă şchiopătând.

Poetul e asemeni cu prinţul vastei zări
Ce-şi râde de săgeată şi prin furtuni aleargă
Jos pe pământ şi printre batjocuri şi ocări
Aripele-i imense l-împiedică să meargă.

L’Albatros

Souvent, pour s’amuser, les hommes d’équipage
Prennent des albatros, vastes oiseaux des mers,
Qui suivent, indolents compagnons de voyage,
Le navire glissant sur les gouffres amers.

À peine les ont-ils déposés sur les planches,
Que ces rois de l’azur, maladroits et honteux,
Laissent piteusement leurs grandes ailes blanches
Comme des avirons traîner à côté d’eux.

Ce voyageur ailé, comme il est gauche et veule!
Lui, naguère si beau, qu’il est comique et laid!
L’un agace son bec avec un brûle-gueule,
L’autre mime, en boitant, l’infirme qui volait!

Le Poète est semblable au prince des nuées
Qui hante la tempête et se rit de l’archer;
Exilé sur le sol au milieu des huées,
Ses ailes de géant l’empêchent de marcher.

— Charles Baudelaire
Din volumul “Charles Baudelaire – Les fleurs du mal”, Larousse, 1993

un timp la galop

o vegetaţie explozivă nerăbdarea
pe atunci paşii tăi cunoşteau un drum verde
împrumutat din mersul pământului
şerpuiau toate şi toate ieşeau dintr-o tăcere senzuală
ochi de copil aproape în neastâmpărul lor
atenţia din partea unei mâini de fluturi
te însufleţeau
săreai peste o nimica toată
pe ghizd o ciutură cu setea până-n buză
undeva un clopot
se străduiau să anunţe despre
o lume timpurie în care
ne pierdeam nechibzuit

pe unde s-au dus caii care alergau prin
mângâierile noastre

Ottilia Ardeleanu

(27 ian. 2012)

despre natura situaţiei

Vreme cu fumuri. O creastă retează linia ferată pe care vine alene, ca şi când s-ar interesa de vreo istorie de-o parte şi de cealaltă a lumii, o locomotivă atât de veche. Pufnind la fiecare sută de traverse pe când mestecă flăcări de fachir pentru care vâlvătaia pe limba-i piere. Oho, uite-o cum intră prin olanele roşii ca prin asfinţit. Şi mă tem şi închid ochii şi aştept să mă zguduie un zgomot, mă stropşesc în suflet cum ai crăpa un bulgăre şi mă ia cu frig. Botul ei adulmecă şinele ieşind din acoperişul care sângerează uşor pe obrazul orizontului. Dintr-odată, câteva căuşuri de nori împrăştie cristale mărunte ca de sare. Aerul geme, se sforţează de durere, începe să se mişte de pe o parte pe cealaltă, devine nervos. Prin globul de sticlă în care este închisă lumea aceasta cât un ochi aruncat în treacăt, acvilonul suflă, şterge apoi cu mânecile să mă vadă bine, dar eu m-am pus la adăpost sub propriul omăt.
Şi cerul ăsta plin de coşuri ca un adolescent cu haina descheiată şi mâinile în buzunare mă priveşte de parcă aş fi eu de vină că suntem în criză. Dar eu n-am mişcat un deget, am urmărit totul de după perdele şi am cârcotit, recunosc, atunci când era musai, cu nişte aşa-zişi care mi-au stâlcit zilele tot transmiţând ştiri de felul acesta de sub un nuc rămas pe drumuri de când mă ştiu eu locatar al vieţii mele, acum la numărul 30. Şi am zis jos ăia, afară ăilalţi, dar cine să-i fi bătut pe umăr, cine să-i fi tras la răspundere, la noi în cartier e plin doar de înjurături şi de gunoaie. Oamenii, câţi au mai rămas, au ieşit şi nu s-au mai întors de-o graniţă bună.
Ceva s-a schimbat de-a binelea. Pe străzi, fulgii manifestează, s-au adunat cu miile, se vânzolesc, strigă, şuieră printre dinţi, s-au înmulţit în faţa gardurilor de protecţie. Se dezlănţuie, în rafale trag în stânga, apoi în dreapta şi la centru, în toţi. Se năpustesc pe mansarde, de-acolo îşi trâmbiţează disperarea, nemulţumirile, dispreţul. Au devastat vitrine, bănci, monumente, s-au încolonat şi mărşăluiesc. Nu mai vor să fie călcaţi în picioare. Nu!
Azi, aproape inspiraţi, au învârtit hora unirii.

Ottilia Ardeleanu

(24 ian. 2012)

unde rămâi fără cuvinte

îţi ducem tăcerea neîncăpătoare
în burta unei căruţe
rămân copacii fără mâini drumurile fără picioare
în urmă câteva fiinţe sub dărâmăturile unei pierderi
încearcă să reziste
tot restul se burduşeşte ca să ne strângă într-un singur loc
sub un clopot de cer se zbat norii
o luăm pe strada liniştii
nu ştim ce să ne mai spunem
lipim pământul cu sentimente
de-o veşnicie

Ottilia Ardeleanu

(24 ian. 2012)