Recenzie la: În numele pietrei de Dana Logigan
Dana Logigan aduce în atenția cititorului, în 2021, volumul de poezii În numele pietrei, publicat la editura Minela, București.
Substanța poeziei sale este prinsă într-un vortex al simțurilor care înghite trăirile autoarei pe care le vom găsi în adânc. Sigur, tematica este una a realității, dar mai cu seamă a relației interumane. Apar personaje care inspiră milă, teamă, deșertăciune. Poeziile sunt ample, hotărâte, uneori înduioșătoare. Probabil că amalgamul de sentimente nu-i dă pace. Rostește cu încredere ceea ce în suflet e continuă zbatere, iar în minte delir. Poeta reușește să dezvolte situații incomode, chinuitoare cu tărie de caracter. Personajele abordate sunt foarte apropiate sufletește, au vârste respectabile. Uneori, își consideră sinele ca reprezentant și se răsfrânge în propriile dorințe și trăiri. Momentele de iubire sunt adevărate vrăji. Nu există dependență în iubire, nici vreun împrumut, ci doar rânduiala de a fi unul și același trup, unul și același suflet. “întreabă-mă ce e dragostea/ și-o să-ți cuprind tâmplele/ ca-ntr-un căuș de palme cu apă vie/… și-o să-ți sculptez în suflet un lac al lebedelor albe“.
Poeta/ poetul e o specie de floare care se deschide către cititor cu parfumul sincerității. Tot ce e lăuntric dă buzna, prin cuvinte, să iasă la lumină: “în sufletul omului sunt născări de cuvinte/ poeme scrise cu sânge năvalnic în piatra inimii“.
Danei Logigan îi place mult ploaia, poate pentru că o poate asemui unui potop de lacrimi atunci când simte nevoia unei descărcări (electrice) a interiorității sale, poate pentru că ea poate declanșa un miracol, un fulger care unește cerul visării cu realitatea telurică, poate pentru că seamănă unei aduceri-aminte, unei imaginații în care copilăria evadează din colivia existențială asemenea unei păsări căreia îi e dor de zbor, ca unic sens de a fi. Tot din amintiri răsar și chipuri inubliabile: mama, bunicul, dar într-un fel distinct. Mama, pe un pat de spital, “mai ușoară cu câteva pietre“. Bunicul, cel care “își ascuțise ultima oară coasa“.
Poeta se simte hăituită de tristețe, bântuită de hăul din oameni, expusă puterii eoliene. Din toată această stare emite o metaforă originală a vântului născător de viață: “vântul e doar o moașă bătrână/ ce urzește chinurile facerii“. Pe de altă parte, este mesager al lupilor. Frumoasă transpunere a șuierelor, urletelor, țipetelor și tuturor sunetelor acute auzite când vântul vrea să-și dovedească locul său și atribuțiile sale în natură. Însă, prea multa liniște devine un inconvenient. Între vâjâitul vântului ori zgomotul cascadelor insinuând tumultul vieții și liniștea predispusă la singurătate se interpun cuvintele ca ecouri ale inimii, astfel încât să nu se spargă “visele în dinți“.
Poezia Danei Logigan este într-o continuă metamorfozare, astfel că ea se confundă deseori cu elementele naturii. Chiar și cuvintele pe care-și odihnește fruntea se transformă, devin una cu sine, cu imaginația sa. “sunt fata/ cu o mie și unu de nume/ și chipuri” afirmă poeta și aș putea înșirui aici câteva dintre acestea: lebădă, crin, greier, păpădie etc.: “eram lebădă și crin galben/ greier și păpădie aurie/ pițigoi și lalea prăfuită de soare“.
Obsesia pietrei este posibil că implică titlul volumului, dar e cert că denotă greutatea, dar și neclintirea, durerea, dar și puterea, anduranța, înzidirea în “fiecare piatră în care tu te-ai înzidit“, pentru că “merităm măcar atât/ o aromă de adio/ cu apus de soare peste piatră/ și piatră peste piatră/ ca un tort de aniversare a morții noastre“, așa susține poeta.
Poeta se vede ca o matrioșka înzestrată cu șapte suflete, “fiecare cu poveștile lui/ cu durerile lui/ cu anotimpurile lui“: portret în oglindă, temniță a melopeilor cu versuri albe, clepsidră a timpului, temniță a durerii, copilul învățând pașii spre fericire, chip împietrit, poetul născut de sub pietre.
Anotimprile îi sunt o întrepătrundere vitală de singurătăți crescute pe flori de nu-mă-uita, de ploi ninse cu amintiri, de suflete strangulate în clepsidre. După spusele sale, “în fiecare clepsidră dănțuiește câte un Quasimodo/ trăgând atent sforile timpului/ în fiecare clepsidră strigă un clopot/ timpul e măsurat/ doar tu îl simți altfel/ mereu alergi/ te-mpiedici/ cazi/ iar te ridici“. Revendicarea timpului iubirii este necesară chiar în momentul creației. În această privință, poeta face salturi între anotimpuri: “eram îndrăgostiții unui anotimp timpuriu/ iubeam ploile de seară/… pe atunci/ nu știam că vor veni ierni grele/ și ghețari în suflet/ nu știam că frumusețea florilor de cireș/ poate fi mesagerul unui viscol aprig și adânc“.
În fond, poezia Danei Logigan se adresează chiar sinelui, este o mirare, o dorință de autodescoperire, uneori autoironie, este depozitul unei iubiri fără limite, o bucurie în a dărui sentimente în scris întocmai unei dovezi sincere, fără ocolișuri.
“mă întrebi ce e viața/ eu pun mâna pe inimă și tac“- acesta este universul autoarei, dovada unei trăiri sincere, frumoase, emoționante!
Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 7 februarie 2023
(Revista Ateneu, nr.643, martie 2023, pag.4)
Poezieromaneasca's Blog 