În urma degetelor

Cronică la: Sarea din pustă de Ildiko Șerban

Ildiko Șerban este câștigătoarea Festivalului Național de Poezie “Costache Conachi”, Tecuci, 2019, fapt care îi deschide un drum clar în poezie, cu un nume predestinat de carte, Sarea din pustă, așezată în colecția Numele Poetului, cartea de debut a autoarei, apărută la editura ieșeană Junimea.

Tonul poetei este unul pe cât de acut, pe atât de sincer. Se împovărează cu întrebări existențiale, poeziile din acest volum fiind propriile dezlegări, după căutări uneori anevoioase în subliminal ori conștientizând cu durere acolo unde “pasul se cambrează“.  

De la bun început, aceasta ne pune în temă cu un soi de bizarerii și mirări, ne descifrează unele posibile manifestări despre “când știi“.

Poeta devine animată atunci când este prinsă în vârtejuri generate de mișcările aleatorii ale obiectelor din jur, are adesea rătăciri de prezent, visele devin holograme ale întâmplărilor cotidiene.  

Senzația de ireal este aproape permanentă. Autoarea se lovește de absurdul verbului a fi, probabil de aici și sumedenia de întrebări. Retorica sa este cu adevărat una feminină, accentul feminității însă nu e plenar. Autoarea își croiește singură curajul în fața disperărilor și neînțelegerii sensului vieții. Îi place să dirijeze gravitația, să înșele reverberația, să fie capabilă de a întoarce totul în favoarea sa. Poeta săgetează liniștea absurdă cu propria însingurare, în fond, devine roaba unui tărâm care oricum o pustiește. Este poeta cu toate visele concediate, astfel încât este sortită să ducă pe viu angoasele.

Poezia lui Ildiko este oarecum despre absurd, pe alocuri fantezistă, “scormonește/ pântecele nopții“, adică se află mereu într-o stare de agitație. “Pământul îl curăț de pe eponichiu// în nevoia tragică de a trăi” declară aceasta ca și când întregul glob este prins în mâinile sale de poet, iar viața ar depinde de această desprindere, curățare, eliberare.

Pusta, tema principală din acest volum, subliniază pustiirile sufletești, “în dublu exemplar“, fie că poeta se referă la un parteneriat uman, fie la dualitate în multiplele sale reprezentări, fie la scris și ieșirea din starea de scris. Golurile din viață se suprapun cu goluri determinante, înglobate în destinul scriitorului, astfel încât Ildiko Șerban riscă să cadă, de pildă, “în golul exclamației“, mirările sale crescând gradual, având un tremolo specific, “ca un pizzicato perfect“. Sunt multe exprimările care se acordează melodic, ori dimpotrivă, sparg armoniile și polifoniile, poeta are o sensibilitate vădită pentru astfel de redări “cu tâmpla spartă/ de un țambal aritmic“, “când ploaia/ crește în amigdale“.

Pe de altă parte, pusta înseamnă și câmp deschis, luminiș, o concentrare pe bine cu alte cuvinte, o zonă a speranței și adevărului, “aurul liniștii” unde “vom toarce/ fuioarele luminii târzii/ când vor pleca norii…“.

În pusta sufletului său, poeta antrenează plante, arbori, animale, păsări la fel de însingurate, la fel de nedumerite de propria existență: meduze, caracatițe, câini, coioți, corbi, goruni, pelinul, nucul, teiul, cireșul, rozele, crizantemele, macul, ciocârlia, mierla, agavele, rodiile, trandafirii etc. Toate acestea îi “piaptănă arterele“, “în deșertul absenței” persoanei iubite, găsindu-și astfel alți camarazi de drum în nesfârșita călătorie prin destin.

Reacțiile sinelui sunt contradictorii precum “atâtea zâmbete/ schimonosite-n tipare/ încât tomberoanele/ se cred magnolii“.

“Sunt reactivă“- susține poeta, aflată în normalitate ca oricare om căruia atunci când plouă îi este frig, care atunci când e caniculă moare de cald. Poate că poetul este propriul timp care se prelinge prin clepsidră cu talia sa perfectă pentru lanțul privirii cititorului.

Surprinzătoare în pusta persiflării se află o scenă a la Romeo și Julieta jucată pe teluricul tărâm al vremurilor actuale, ale unui azi când “… vrei să pari deștept/ și vii la mansardă cu scara“.

Deseori, pusta e secondată de o tăcere obositoare, una care seamănă cu “ultima bornă de care te spânzuri“. Uneori, însă, pentru a ajunge la tăcerea covârșitoare, tot ce o înconjoară, tot ce devine gând șuieră prin tâmplele poetice ca un tren care trece cu viteză prin viață și nu apuci să vezi decât câteva vagoane legănându-se sacadat, asemenea unui fior care are dreptul la liberul arbitru.

La Ildiko Șerban, metafora este cu precădere o isterie care o maturizează și dă amploare versificației într-un vizual de excepție, precum acel “galben giratoriu spre orizont” în care poeta face cromoterapie dată pe turbo.

Pentru a înfrânge singurătățile de orice fel, poeta caută să dialogheze, întorcând vârtelnița pe drumuri de țară, înspre vremuri în care “urcau agale măgarii de munte în caniculă/ Desaga lor scrâșnea pe stânci/ și-n barbă ploua setea.“. Discrepant, “stilul vintage” pare să cadă în mijlocul pustei ca o sabie care se înfige în minte și nu în trup, iar asta declanșează șuvoaie de geneze ale sinelui.

Interesantă poezia lui Ildiko și prin obsesia de a învinge disperarea lipită de coama norilor, plutitori neînduplecați deasupra analfabetismului și al torpilării cuvântului, cel ce a fost la început!

Poeta abordează în același registru absurd moartea, destinul, iubirea, cotidianul, frica, vremea și vremurile, cutumele, hazardul, hilarul, dar și ironia, schimbând decoruri și regii în care “lumina va ploua cristale de sare“. În oricare context, însă, aceasta își depășește fragilitățile interioare, lăsând să se întrevadă învingătoarea!

Ildiko Șerban este o poetă cu un timbru liric asumat, “cu carnea tranșată în vers“, cu vibrații poetice atipice în care sunt zăvorâte cuvinte care cresc liniștea pustei încât se decojesc arborii, devenind ofrande pentru focul creației.

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 13 decembrie 2021