Mă apropiam de acea uşă închisă
în memoria disperării mele
fără să am curajul de a o atinge
fără să gîndesc posibilităţile.
Nu era o uşă oarecare
după ea se ascundeau sentimente
impenetrabile celor ce aveau curiozităţi ascunse.
Am rămas uşierul propriei uşi
povară
pentru gîndiri limpezi,
fără prejudecăţi.
29 martie 2010
(de dragoste)
toate golurile din inimă
nu datorită aprinderii
a dogoarei focului
arsurii laserului
înţepăturilor
ori apăsărilor
ci pentru că iubirea
încrederea prietenia
şi atenţia
şi-au făcut valizele
au îndesat toate lucrurile mai de valoare
pe cele mărunte le-au aruncat
au părăsit camerele
unde erau vecine de-o viaţă
au încuiat să nu mai poată intra altcineva
au aruncat până şi cheile
în tumultul arterei principale
şi duse-au fost.
(31 martie 2010 )
(şi ceva colorat de scris)
se scriu cu inima
una ascuţită bine
ce scrie fin
caligrafic
și negru pe alb
cu sânge
părtaş la evenimente
sentimente
înscrise ca mărturii
de dragoste
culoarea rezistenței
la intemperiile vieţii
cu o rază de speranţă,
peniţă de bogăţie
spirituală a neamului
cu sufletul
flacără
scânteind idei
pe grătarul încins
al inspiraţiei poetice
(30 martie 2010 )
CHRIS SPHEERIS-DANCING WITH THE MUSE
(sus-jos)
Să iubeşti înseamnă să sari pe propriile arcuri aşa cum în copilărie o făceai pe dormeza cea mai frumoasă din locuinţă. Şi-ţi plăcea să rămâi în aer cât mai mult, deşi, pe vremea aceea nici măcar nu ştiai ce este levitaţia. De aceea, învăţai tehnica. La început, săreai uşor, ca să nu se prindă părinţii de ceea ce faci. Dacă erau plecaţi ori prea departe ca să te simtă, atunci te aruncai din ce în ce mai tare în sus, până te prindeai de tavan, ca un păianjen care brodează abajur pentru lumina din bec. Şi rămâneai aşa, în suspensie ca un punct. Ca ceva ce se agăţa în cuierul particulelor din aer. Uneori pliai genunchii, fluturai mâinile şi râdeai în hohote din acelea care se îndeamnă unele pe altele. Alteori, te aruncai precum un ghem din care începea să se deşire firul incurilor. Până când s-au rupt arcurile, până când ai crescut prea mare şi ar fi fost penibilă joaca de-a ridicatul până-n slăvi.
Aşa este şi iubirea: când sus, când jos sau deloc. Când apare, eşti derutat fiindcă nici măcar nu ştii că despre ea este vorba. Doar în momentul în care îţi vine să zburzi ca un copil căruia i-ai dăruit jucăria preferată, atunci, este sigur că sentimentul acesta vaporos te-a învăluit în mătăsuri pastelate numai de el pregătite, din cap până-n picioare. Un fel de baba-oarba.
Devii alt om. Nu mai eşti tu. Totul ţi se pare minunat în jurul tău. Copacii dau cele mai dolofane şi mai aromate fructe, florile îşi pun pălăriile cele mai strălucitor colorate cu cele mai trăsnite boruri, soarele este cel mai frumos globuleţ pe care poţi să-l atârni în pom, ploaia este cel mai candid fenomen natural despre care ai învăţat la geogra, oamenii sunt cele mai simpatice creaturi chiar dacă nu ştiu să se poarte. Nu ţi se mai pare o corvoadă că trebuie să stai pe la cozi, că trebuie să plăteşti taxe şi impozite. Nici aiurea că eşti obligat să asculţi manelele vecinilor în timp ce fac un grătar imens, de parc-ar fi grătarul neamului şi toate mirosurile acelea de îmbuibare se cocoaţă şi pe geamul tău, strâmbându-i nasul de nu-l mai poţi închide. Că îşi spală maşinile inundând aleea tocmai acolo unde îşi făcuseră teritoriu vreo câţiva blănoşi, aflat şi foarte aproape de infimul loc de joacă a prichindeilor. Că la serviciu greul este pe capul tău, numai că recompensat este insul care ştie să îmbrace haina cea mai la modă a prefăcătoriei, schimbându-şi lookul în cel mai harnic angajat şi purtând tot timpul o perie cu el, pe care o foloseşte în prezenţa şefului ca să arate cât este de curat.
Pluteşti. Doar capul este printre nori, un fel de flori de bumbac ce-şi apleacă pernele de puf atât de jos încât să-ţi poţi aşeza gândurile fosforescente. Trupul nu-şi permite. El trebuie să alerge, să-şi câştige traiul. Eşti înjumătăţit şi, în acelaşi timp, legat cu un cordon de bungee jumping. Cele două jumătăţi când se apropie, când se depărtează. Între cap şi picioare este, neliniştită, iubirea. Ca un resort ce se întinde, revine apoi la normal, iar se deformează şi tot aşa…
Un sentiment pe arcuri…
Hai, sari!
(28 martie 2010)
Voi speranze che sperai, sorrisi e pianti miei. Promesse di allegria e sogni in cui volai. Ed il primo spietato Amor mio siete per me. Perduti e persi mai Di voi mi appassionai. Su di voi giurai e mi ci tormentai. Pare niente ma il cuore era il mio poi c’eri Tu… Vento soffierà, la pioggia pioverà, la nebbia velerà, il sole picchierà. Ed il ricordo il ricordo di Te, non passa mai non passa mai. Ma che buoni quei baci fra noi. Forse tu, non vuoi smettere mai. Per vederti mi bastano gli occhi lucidi. Se ti piace e se ancora tu vuoi nel ricordo, anche senza di noi tutto torna possibile, anche tu, sei qui, oh!! Qui nel cuore mio…… I ricordi non passano mai eccoli qui. Sono molto più forti di noi . più vivi.
Obiceiuri de Florii – Obiceiul Lăzăriţelor
Înainte de a intra în Ierusalim, Hristos l-a înviat pe Lazăr.
Învierea lui Lazăr este simbolul învierii viitoare a neamului omenesc.
În popor se crede că Lazăr era un fecior tânăr, fratele fetei care s-a căsătorit cu Dragobete, Cap de Primăvară. Potrivit tradiţiei, într-o sâmbătă Lazăr a plecat cu oile la păscut, lăsând-o pe mama-sa să facă plăcinte. Urcând într-un copac să ia muguri pentru animale, îşi aduce aminte de plăcinte. Se grăbeşte să coboare, cade şi moare.
Potrivit legendei că Lazăr ar fi murit de dorul plăcintelor, există obiceiul ca în această sâmbătă, femeile de la ţară să facă ofranda de pomenire a morţilor împărţind plăcinte de post.
Profesorul Ion Ghinoiu afirma că în ajunul sau sâmbăta Floriilor, se efectua un ceremonial complex, numit Lăzăriţa, care era structurat după modelul colindelor. Ion Ghinoiu afirma ca Lăzăriţa era un ceremonial la care participau numai fetele. “Una din fete, numită Lăzăriţa, se îmbrăca în mireasă şi colinda împreună în faţa ferestrelor caselor unde au fost primite. Lăzăriţa se plimba cu paşi domoli, înainte şi înapoi, în cercul format de colindătoarele care povestesc, pe o melodie simplă, drama lui Lazăr sau Lăzăriţa: plecarea lui Lazăr de acasă cu oile, urcarea în copac pentru a da animalelor frunză, moartea neasteptată prin căderea din copac, căutarea şi găsirea trupului neînsufleţit de către surioarele lui, aducerea acasă, scăldatul ritual în lapte dulce, îmbrăcarea mortului cu frunze de nuc, aruncarea scaldei mortului pe sub nuci”.
Obiceiuri de Florii – ramurile de salcie
În ziua Floriilor, oamenii merg cu ramuri de salcie la biserică, pentru a-L întâmpina tainic pe Hristos. Ele sunt sfinţite şi puse la icoane. Se credea că nu e bine să renunţi la aceste ramuri dacă nu au venit celelalte Florii. Oamenii le puneau şi pe pomii fructiferi, pentru a-i ajuta să rodească. Există credinţa că abia acum pomii prind putere să rodească. De aceea, nu se plantau pomi înainte de Florii, de teamă că aceştia să nu rămână fără rod.
În ziua de Florii, stupii erau împodobiţi cu ramurile de salcie sfinţite, ca albinele să se bucure de binecuvantarea divină.
În unele sate, mâţişorii erau aruncaţi în curte când începea să bată grindina. Însă, ramurile de salcie aveau în principal menirea de a-i feri pe oameni de duhurile necurate.
Ramura de salcie sfinţită era utilizată şi în scopuri terapeutice. Oamenii înghiţeau mâţişori de pe ramura de salcie, pentru a fi feriţi de diferite boli. Bătrânele se încingeau cu salcia ca să nu le mai doară şalele. Exista şi obiceiul ca părinţii să-si lovească copiii cu nuieluşa de salcie, când veneau de la biserică. Credeau că aşa vor creşte sănătoşi şi înţelepţi.
(preluare din Internet)
(sirena cântă de jale)
Azi a sunat îndelung sirena
Marea se retrăsese
Eu căutam adăpostul
Ori postul
Nici nu mai ştiam
Război deşeuri
Depinde ce fel de moarte ne dorim
Viaţa este o moarte lentă
Din ceva murim cu toţii
În oraşul meu azi
M-au durut timpanele
Asurzitor
Treceau avioane
Aruncând bombe
La modă: groapa de gunoi
Trebuia să urlu şi mai tare
Decât sirena
Trebuia să zbor mai repede
Decât bombardierul
Trebuia să explodez mai puternic
Decât decizia unora
De a invita moartea aici
Mă tem doar pentru tinerele ramuri
Pentru mugurii încă nepocniţi
Pentru dinţii de lapte ai societăţii
Feriţi-vă!
Inima mea este radioactivă
La troiţă plâng îngeri
(27 martie 2010 )
Poezieromaneasca's Blog 