Paradoxul zilelor noastre – Octavian Paler

Paradoxul vremurilor noastre în istorie este că avem:

clădiri mai mari, dar suflete mai mici;
autostrăzi mai largi, dar minţi mai înguste.

Cheltuim mai mult, dar avem mai puţin;
cumpărăm mai mult, dar ne bucurăm mai putin.

Avem case mai mari, dar familii mai mici,

Avem mai multe accesorii, dar mai puţin timp;
avem mai multe funcţii, dar mai puţina minte,

mai multe cunoştinţe, dar mai puţină judecată;
mai multi experţi şi totuşi mai multe probleme,

mai multa medicină, dar mai puţină sănătate.

Bem prea mult, fumăm prea mult,
Cheltuim prea nesăbuit,

Râdem prea puţin,
Conducem prea repede,

Ne enervăm prea tare,
Ne culcăm prea târziu,

ne sculăm prea obosiţi,

Citim prea puţin, ne uităm prea mult la televizor şi

ne rugăm prea rar.

Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile.

Vorbim prea mult, iubim prea rar si urâm prea des.

Am învăţat cum să ne câştigăm existenţa, dar nu cum să
ne facem o viaţă,

Am adăugat ani vieţii şi nu viaţă anilor.

Am ajuns pâna la luna şi înapoi, dar avem probleme
când trebuie să traversăm strada să facem cunoştinţă cu un vecin.

Am cucerit spaţiul cosmic, dar nu şi pe cel interior.
Am făcut lucruri mai mari, dar nu şi mai bune.

Am curăţat aerul, dar am poluat solul.

Am cucerit atomul, dar nu şi prejudecătile noastre.

Scriem mai mult, dar învaţăm mai puţin.

Plănuim mai multe, dar realizam mai puţine.

Am învăţat să ne grăbim, dar nu şi să aşteptăm.

Am construit mai multe calculatoare: să deţină mai
multe informaţii, să producă mai multe copii ca
niciodată, dar comunicăm din ce în ce mai puţin.

Acestea sunt vremurile fast-food-urilor şi digestiei
încete; oamenilor mari şi caracterelor meschine;
profiturilor rapide şi relaţiilor superficiale.

Acestea sunt vremurile în care avem doua venituri, dar
mai multe divorţuri,

Case mai frumoase, dar cămine destrămate.

Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide,
scutece de unică folosinţă,
moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte,

corpuri supraponderale şi pastile care îţi induc orice
stare, de la bucurie, la linişte si la moarte.

Sunt niste vremuri în care sunt prea multe vitrine,
dar nimic în interior.

Vremuri în care tehnologia îţi poate aduce această
scrisoare şi în care poţi decide

fie să împărtăşeşti acest punct de vedere,
fie să ştergi aceste rânduri.

Aminteşte-ţi să-ti petreci timp cu persoanele iubite,
Pentru că nu vor fi lângă tine o eternitate.

Aminteşte-ţi să spui o vorbă bună copilului care te
venerează, pentru că acel copil va creste curând şi va
pleca de lângă tine.

Aminteşte-ţi să-l îmbraţişezi cu dragoste pe cel de
lângă tine pentru că aceasta este singura comoară pe
care o poţi oferi cu inima şi nu te costă nimic.

Aminteşte-ţi să spui “TE IUBESC” partenerului şi
persoanelor pe care le îndrăgesti, dar mai ales să o
spui din inima.

O sărutare şi o îmbraţişare vor alina durerea atunci
când sunt sincere.

Aminteşte-ţi să-i ţii pe cei dragi de mâna şi să
preţuieşti acel moment pentru că într-o zi acea
persoană nu va mai fi lânga tine.

Fă-ţi timp să iubesti, fă-tţ timp să vorbeşti, fă-ţi
timp să împărtăşeşti gândurile preţioase pe care le ai.

and… for me this:

“I’m writing a book. I’ve got the page numbers done.” – Steven Wright

Maxima zilei de Ottilia Ardeleanu

Uneori ajungem prea devreme la maturitate şi asta poate avea repercusiuni majore!

(25 sept. 2011)


FRAGMENTARIUM (MIRCEA ELIADE)

                                                    “Notă despre „bolnavi”

Nu ştiu cine a spus şi în ce împrejurare că nu există boli, ci numai bolnavi. Formula aceasta, în orice caz, exprimă atît de bine o anumită concepţie medicală — cea a timpurilor moderne -, încît am auzit-o adesea rostită de doctori. Unul dintre prietenii mei – non ignobilis medicus – o socoteşte chiar drept ultimul cuvînt al ştiinţei medicale. E greu de precizat dacă acesta e ultimul cuvînt al ştiinţei medicale, sau neohipocratismul, neohumorismul modern, cum i se mai spune, care integrează din nou pe om în mijlocul întregii vieţi organice. De un lucru putem fi siguri: de succesul şi actualitatea formulei „nu există boli, ci numai bolnavi”. Dacă ne gîndim puţin, nu e nimic surprinzător, pentru vremurile noastre, în această formulă. într-o epocă a individualismului absolut (1880-l930), era fatal să nu mai existe categorii (boli), ci numai indivizi(bolnavi). Cînd accentul cade pe individ, iar nu pe tip, nici pe clasă, chiar şi fenomenele dezordinii organice se „individualizează”, încep a exista numai „bolnavi”. Maladiile devin scheme prea vagi, cărora nu le corespunde aproape nimic în realitatea clinică. De altfel, cînd oamenii se deosebesc prea mult între ei din punct de vedere „psihologic”, încep să se deosebească şi din punct de vedere biologic. Epocile „clasice” nu cunoşteau bolnavi — ci numai boli.
Un istoric celebru al medicinei, Karl Sudhoff, a demonstrat că fiecărei epoci istorice îi corespunde o maladie specifică, o boală „structurală”. Bunăoară, lepra în Antichitate, ciuma în Evul Mediu, sifilisul în Renaştere, tuberculoza în Romantism, cancerul în epoca modernă. Fiecare dintre aceste maladii exprimă (sau corespunde) concepţia fundamentală despre existenţă a epocii respective. Lepra, în Antichitate, corespundea Destinului (individual, se înţelege); ciuma exprimă de minune concepţia tragică şi sumbră a existenţei care domină Evul Mediu (mulţimi omeneşti nimicite deodată, ca printr-un blestem sau o pedeapsă divină); sifilisul nu se putea întinde decît într-o epocă în care libertinajul era posibil, femeia curtezană juca rol de
frunte şi „călătoria” era un stil de existenţă; tuberculoza corespunde pe de-o parte pateticului clorotic al Romantismului, iar pe de altă parte el ajunge „boală socială” în urma mizeriei urbane produse de o revoluţie industrială; în sfîrşit, cancerul ar exprima într-un anumit fel întîlnirea epocii moderne cu „iraţionalul” (fie în fizică, fie în filozofiile vitaliste).
Nu ştim în ce măsură am rezumat precis rezultatele obţinute de eruditul profesor Sudhoff. Schiţa aceasta n-am scris-o, de altfel, decît numai pentru a mă întreba dacă n-ar corespunde mai bjne epocii noastre bolnavul, pur şi simplu. Dacă nu cumva ceea ce e mai caracteristic în epoca modernă nu este o maladie, ci dezorganizarea corpului uman, anarhia vitală, pulverizarea simptomelor – într-un cuvînt, apariţia bolnavului, el însuşi un element ireductibil la categorii precise, comportîndu-se faţă de formele clinice ca un „iraţional”, un etern „necunoscut”.
Este firesc ca anarhiei metafizice (pozitivismul şi vitalismul) să-i corespundă o anarhie psihologică (individualismul) şi o anarhie biologică („bolnavii”). Maladia înseamnă un eveniment patogen, cu sindroame precise, aceleaşi pentru toţi pacienţii. Intervenţia „bolnavului” în lume şi în istoria medicinei pulverizează sindroamele; pacientul nu mai aparţine unuitip, ci devine de cele mai multe ori uncaz. Fiecare individ îşi are boala lui. Exasperat de atîtea varietăţi şi atîtea nuanţe, de atîtea simptome „personale”, medicul epocii noastre recunoaşte că ştiinţa lui e neputincioasă să intervină în aceste centre anarhice. El se mulţumeşte, după propria sa expresie, „să ajute natura”. Asta înseamnă că, în faţa „ireductibilului” şi „iraţionalului”, el face apel la forţele de ordine, cîte au mai rămas, ale bolnavului. Medicul încearcă să restaureze ordinea şi armonia organică, înăbuşind anarhia printr-un fel de „poliţism”, strecurînd adică pe sub mînă „întăriri” în organism. Şi el, omul de ştiinţă, nu mai crede decît în „viaţă”, în „puterea naturii”. Anarhia este latentă în orice om, şi
împotriva acestei anarhii medicul ştie că nu poate face nimic. Singura cură este voinţa de însănătoşire a bolnavului, adică voinţa lui de ordine şi armonie…
Epoca noastră cunoaşte tehnici curative „personale”, cum e bunăoară psihanaliza. Tehnica aceasta variază de la om la om. Nu existăcategorii, sindroame, tipuri clinice. Există o infinitate de nuanţe, de variaţii, de „personalităţi”. De altfel, psihanaliza exprimă perfect concepţia modernă asupra omului şi maladiilor: toţi oamenii sînt bolnavi. Există tot atîtea maladii, cîţi oameni există. Limita precisă între sănătate şi boală a dispărut. Orice individ este o revoluţie permanentă. Şi în această „revoluţie” medicul nu mai ia partea „poliţiei”, ci trece cu arme şi bagaje în tabăra insurecţională. Medicul psihanalist, conştient de universalitatea anarhiei, nu mai poate crede într-o restaurare totală a ordinii. El se mulţumeşte cu un armistiţiu organic şi subliminal. El ar fi fericit să-şi scape pacientul de nebunia furioasă, de anarhia absolută. Nu-i nimic dacă face din el un nebun rezervat, căci într-un anumit- sens toţi sîntem nebuni. Important este ca starea aceasta de armistiţiu să dureze…
Cred că psihanaliza exprimă limita ultimă a individualismului. Tehnica aceasta corespunde momentului de totală dezagregare a „categoriilor” clinice. „Bolnavul” intrase mai demult în istoria medicinei, încă de la a doua jumătate a secolului al XlX-lea, dar niciodată „bolnavul” n-a dominat mai despotic gîndirea medicală ca în deceniul de supremaţie a psihanalizei. În psihanaliză, „bolnavul” şi-a găsit tehnica ideală: un medic care să se ocupe de el vreme îndelungată, o ştiinţă care îi crede tot, îi scuză tot, îi iartă tot. O ştiinţă, mai ales, care ţine seama de tot ceea ce epersonal şiint im în maladia lui, care nu-l confundă cu o clasă întreagă de pacienţi, ci îi respectă autonomia. ..
Mărturiseam la înGeputul acestor note că nu ştiu dacăastăzi dictonul „nu există boli, ci numai bolnavi” mai este tot atît de valabil ca acum vreo zece ani. S-ar zice că medicina se îndreaptă astăzi către un neohumorism, către vechile dogme climatice şi organice ale lui Hippocrat.
Acest Hippocrat însă nu cunoştea „bolnavii” şi recunoştea foarte puţine „boli”. în schimb însă, el împărţea lumea organică în „clime”, şi tipurile umane în „humori”. între zonele siderale, climele terestre şi humorile umane, există o secretă armonie. Toate la un loc alcătuiesc un „cosmos”, un întreg viu şi armonios. Tipurile humorale sîntcat egorii la care participă organic oamenii „bolnavi”. Bolnavii se integrează în tipuri humorale, iar aceste tipuri humorale nu sînt nici ele autonome, ci se găsesc în strînsă legătură cu „climele” şi chiar cu „astrele”.
Bolnavul este acum, prin neohumorism, integrat în Cosmos, solidarizat cu realităţile organice şi climaterice care îl precedă şi îl depăşesc, întoarcerea la Viaţa ritmică, armonică, a unui Cosmos considerat ca un întreg, ca o totalitate — întoarcere pe care o putem descifra în actuala orientare a ştiinţelor şi a filozofiilor— se recunoaşte şi în concepţiile ultime ale medicinei. Asta ar trebui să ne dea de gîndit. S-ar putea totuşi ca semnul epocii noastre să fie totalitarismul…