nu e o haină de ocazie

singurătatea este cu un număr mai mare decât mine
cu toate astea am tras-o pe mine ce prostie
să cred că o astfel de haină ar putea să-mi ascundă formele
de tristețe de nemulțumire de nesiguranță prea fix mulată
ar întoarce privirile ar atrage iar eu nu vreau să mă știe oamenii că
mă îmbrac modern ar putea spune că poeții sunt mai sobri
dar nu haina face pe om
aș prefera o rochie pastelată de iubire mai
sus de genunchi așa cum îți plăcea ție

fără să vreau o port pe vremea asta
capricioasă mi se lipește de coapse de parcă
ar vrea să afle cât din tine a mai rămas
îmi pică greu trebuia să-mi închipui că n-am s-o găsesc vreodată
la preț redus

CONCURS DE POEZIE

Am plăcerea să vă invit la un concurs de poezie:

http://literaturitate.ro/concurs-de-poezie/

îmbibate cu tăcere

luminile oraşului ne prind în plase de fluturi
ne zbatem în ele şi nu putem ieşi
avem viaţă scurtă
un fel de carpe diem

străzile merg din una în alta ca un zid care se vede
de pe lună suntem infraroşii
ne iubim
pe o anume frecvenţă
de mână clădirile se fac mici
în umbrele noastre
sunt lucruri nespuse

muzica se lasă în flaute de nori
strânşi în palme întocmai unui nod în care
păstrăm iubirea o mică rezervă pentru zile aprige

alergăm prin hexagoane viaţa curge miere
şi lapte se lasă dimineaţa în ochii lumii
care încă mai crede în
filozofi
noi avem nălucile noastre
ne ţin de urât
aceleaşi gânduri fac zmeie cuvintele
să nu se prăbuşească

Ottilia Ardeleanu

(14 august 2015)

„melancolia este fericirea de a fi trist”

nu mai este nimic de făcut nimic de aşezat la locul lui
orice mă atinge mă doare clipa în care mi-ai mărturisit
că totul în artă este autoportret şi că arta este drumul cel mai scurt între
doi oameni ca noi pedepsindu-se asemenea lui midas cu dragostea
pentru a transforma totul în poezie

am respectat regulile priorităţii am stat în spatele tău
ca un personaj secundar cum nici pictorul nu se zăreşte dintre
protagoniştii pânzelor fresce ale sinelui pus pe seama altor chipuri

dacă am depăşi reprezentarea noastră şi am pune totul
pe seama inspiraţiei pure îngerii din noi ar fi ca iernile lui bruegel

dar mi se pare că nu datorăm nimic nimănui şi că
singurul lucru de care depindem este iubirea

Ottilia Ardeleanu
(5 august 2015)

stele numai cerul are

m-am pornit cu steaua
am luat-o din timp
sunt mulţi care aşteaptă o urare mi-am
zis şi făcut
primul mi-a răspuns de sus
din balcon
ce vrei mă e iulie
adevărat dar eu nu vreau să întârzii
că nu ştiu câte zile de
apoi
Dumnezeu se naşte în fiecare
zi pentru mine
mai departe
nu mă aştepta nimeni dar eu am bătut
am bătut până când
toate clopotele din oraş
s-au pornit
ca şi când cineva a plecat în steaua lui

am văzut că şi alţii
după mine cu steaua treceau pe la aceleaşi porţi
închise ca intrarea în rai
una câte una stelele au dispărut

doamne ce mă fac eu cu atâta întuneric

Ottilia Ardeleanu

(14 iulie 2015)

faţă în faţă

ştii cum e să nu ai chef de nimic
să stai cu mâinile la ceafă
să te adânceşti în ele greu
ca într-o groapă din care să nu poţi ieşi
în timp ce contempli
o pată de petrol
după ce s-a răsturnat totul

tăcere
vulturul ăsta se roteşte deasupra oceanului
forţele tale pe cale de dispariţie acolo sunt distruse

nu-mi face bine să fiu prinsă lăuntric
precum igor
prietenul meu care lucrează non-stop
şi nu-l înţeleg
pentru ce atâta chin să dai mătase vieţii
să se rupă atât de uşor în două

printre broderiile lui văd cerul într-o plasă
pe spinarea unui gând care mă aleargă

tu nu eşti nicăieri
dincolo de locul ştiut
soarele
arde ultima mea dorinţă

când i se făcea dor bunicii

odată o vedeai că lasă totul
îşi pune hainele ăle bune
îşi bagă nişte crăiţari în sân
lasă vorbe aşezate celorlalţi
mă duc s-o văd pe fata aia
că mi-e dor
pe linia mare la staţie
câţiva săteni o priveau cu respect
nu conta că plouă că ninge că vine paştele

mă privea în ochi de parcă pe acolo mergea drumul ei
de ape tulburi

se pogora fericirea

apoi cine ştie cât pătimea până la
o nouă îmbrăţişare

mai sigură sunt că nimeni nu avea motive
ca ale ei
de încondeiat povestea
lăsată de dumnezeu
la vatră
fierbeau peste două mii şi mai bine de semne

Ottilia Ardeleanu

(11 aprilie 2015)

nelinişte

alt mall
cu tablele lui încinse vara
geamurile prin care poţi vedea o lună de şapte ori mai mare
mirosurile amestecate de ierburi de baie de gătit de ornament
muzica peştilor în acvarii ploi de tocuri înalte rotunde epa
sărituri de popcorn în pungi ca la şase din patru’ş’nouă
oameni pestriţi pe care nu i-aş ţine minte niciodată
în fiecare aş vedea un consumator şi atât
zarvă şi atât
timp pierdut şi atât
eşarfe eşarfe eşarfe mişcări în toate direcţiile pe scări în lift şi scaune de masaj
pe cai pe brontozauri pe mături de vrăjitoare
afişe postere globuri prin care vezi deformat ochii necunoscutului la fel de curios
haine pături lenjerii de parcă aţi fi goi descoperiţi vizibili
da’ de unde
fiecare îşi poartă o taină ca pe un rucsac aruncat şmechereşte pe umăr
câte gânduri poţi duce cu tine şi câte laşi acasă ca la întoarcere să te aştepte cineva în loc de nimic
derulezi pereţii nişte ecrane urmăreşti involuntar poveşti de dragoste ale altcuiva
aerul încins izgonit cu greu de aparate zornăind nişte insecte purtătoare de microb îşi caută un nou pacient
plimbarea ca într-un sat măturat bine duminica unde se poate întâlni munte cu om
extazul în faţa unor lucruri care îţi fac cu ochiul le atingi pentru prima oară şi poate că ţi le-ai permite dacă
tehnologia asta
îţi trebuie un timp de acomodare să ştii să apeşi să tragi să derulezi cu degete vioaie chiar şi androizii au nevoie de suflet
jocuri bani băuturi bani necesităţi bani

tu nu mă pierzi de mână mă ţii ca pe un copil chilug de parcă
te temi că nu mai pot fi găsită în construcţie
inima mea cu încă un etaj

Ottilia Ardeleanu

(30 martie-9 aprilie 2015)

mă voi curăţi cu iubirea aprinsă din sufletul celui drag

iubirea este lumânarea împărţită de domnul
lumină din lumină până la mine
aleasa
vinovata
neizbăvita
nedesăvârşita
stăpâna
peste toate câte dumnezeu mi-a încredinţat
cuvântul peşte pasăre cer şi pământ
duhul care în mine trece marea roşie
mor şi înviu ca flacăra
după faptele mele
sunt nesfânta care fug să dau veste
inima mea de piatră are taină
piatra s-a rostogolit
şi tu nicăieri pătimitorule
în haina ta albă ca o noapte de înviere
binecuvântare
tăcerea vibrează cu vocea ta gravă
tămăduirea
mirosul de tămâie
în suflet
un miel se sacrifică pentru păcatul meu
iubesc
din rugăciunea domnului

Ottilia Ardeleanu

(4 aprilie 2015)

ridică-te şi umblă

viaţă
mă uimeşti
tu niciodată nu mi-ai spus că eşti bolnavă
la unu şaptezeci şi opt
cu golul ăla între sâni şi claviculele lin articulate
cu hainele ajustate încât îţi cuprindeam mijlocul cu două mâini
cu priceperea ta de doctor docent la facultăţile mintale
viaţă de câte ori
m-ai picat la examene deşi
unii erau pitici pe lângă mine
la suflet mi-ai intrat de când mama m-a făcut
mi s-a zis că eşti antidotul morţii şi te-am înghiţit cu apă
înainte de masă mă rugam pentru tine
cutreieram împreună oamenii
medical îmi erau prieteni
aveam ceva chimio în comun
nichita
cioran
grigorescu
enescu
şi
dumnezeu care împărţea dragoste din trupul lui
erai cu mine şi traduceam împreună
atât de bine ne completam încât
ştiam cu ce se mănâncă un zâmbet
şi de ce este de ajuns o atingere ca să luminezi
erai tu şi nu aveam timp să disper
erai tu şi mă simţeam în stare
erai tu şi cineva neştiut mă iubea

viaţă de ce zaci de ce stai învelită până peste creştet de ce tremuri
viaţă ridică-te

Ottilia Ardeleanu
(3 aprilie 2015)