Ia porumbu’!


Se pare că Dumnezeu ne răsfaţă cu toate dăruitele! Privesc înspre toate acestea ca pe ceva născut, iar nu făcut!
Suntem mulţimi disjuncte pe plajă, nisipul ne suportă toate întoarcerile. De pe o parte pe alta, de la restaurant la rogojină, de la un weekend la altul şi de la o vară la cealaltă. Paşii noştri cu un conţinut aleator îmbrăcaţi în paşii altora, zi de zi, cu tălpi mai înfundate, căutând marea. Iar ea, rece altminteri, îşi calcă pe principii, saltă toate geamandurile, lansează toate semnalele, ambarcaţiunile, chemările, pentru a ne face pe noi să ne credem cel puţin în rai. Aşa că ne aşternem pe spate cum aşterni amintiri de-o vară pe dâra unui avion care face reclamă la nu ştiu ce cafea.
Coloniile de peştişori patrulează apele clare, liniştite, atenţi la invaziile umane. Nu ştiu de ce, când intru pas cu pas, mi se pare că las toate neliniştile acolo, fiindcă după ce plec, o furtună apleacă norii ca pe nişte crengi de măr sălbatic, iar ei cum se văd scăpaţi din lanţurile aurii ale soarelui, vagabondează pe pământ şi tot ce ştiu ei mai rău se întâmplă. Oamenii îi numesc mai nou cod galben, portocaliu sau roşu. Nişte benzi colorate de pericol. Din păcate pentru ei, sunt doar nişte puştani care după ce şi-au făcut damblaua se risipesc. Ameţiţi.
Ia porumbu’! E un bruiaj permanent pentru radiovacanţa instalată pe ţărm, în urechile scoicilor, melcilor şi ale turiştilor care au fiecare repertoriul său de a se face cunoscut îndeaproape mării, această felină cu ochi verzui torcând atâtea poveşti cât nici Şeherezada nu ar fi putut născoci. Şi toate, toate la năvod şi la un pahar de bere. Vorba vine, că nu mai trage la scoică. Altădată, tot săracul se întorcea cu traista plină să-şi hrănească familia. Ba se mai întâmpla să fie oprit din drum spre casă de vreun turist amator de o saramură de guvizi, care îi lăsa un preţ bunicel pentru întreaga trudă. Omul era bucuros chiar şi aşa să pună câţiva leuţi pe masă. Doar şi mâine e o zi! Pe care o va putea petrece tot făcând momeli pe dig, lansând o undiţă-două, improvizate, şi odată cu ele tăcerea îndelungă, dar confortabilă pentru ispitele pescăreşti. Matinal, marea este garnisită de aceşti oameni ai mării, în felul lor. Răbdător.
Soarele de august, cu burta lui imensă răsfrântă peste mare, peste nisip şi peste înfăţişarea noastră, ne asigură că este timp de odihnă pentru încă vreo câteva săptămâni.
Strânşi în noi ca în carapace, cu tendinţele noastre, cu toate notiţele organizate pentru o viaţă mai bună, cu probleme cotidiene – de ne întrebăm cine-o fi inventat matematica şi de ce, cu mic, cu mare, ne dăm aerosolilor, impudic, ca şi când ne-am trăi clipa.
Viaţa este clară dacă o vedem ca pe o oglindă de ape în care căpătăm un aer marin, fascinant…
Privind marea, s-o întrebăm: cine este cea mai frumoasă din ţară.

Ottilia Ardeleanu

singură. pe masă, sticla asta carpatină. plină de ecouri.

cerul din pânză freatică îşi aşază pahare de nori cu picior. ne aşteaptă. apoi toarnă.
solitudinile curg, curg. în vale ne adunăm noi! ne privim de la mansardă cum vorbim în şoaptă. gesticulăm pe muteşte. nicio chicoteală nimic. noi tot mai atenţi, cu urechi de iepuri speriaţi de propriile solitudini. parcă suntem roz parcă suntem albi parcă suntem cenuşii, umbre numai coji pe trunchiurile copacilor, dar nu scoatem niciun sunet. nici acolo, nici aici. se aud bulbucii de apă, discută aprins ca nişte şcolari despre jocurile pe computer. se rotesc între ei, aruncă genţile pe jos, luptă cu degetele, cu planşele, cu imaginile, cu exclamaţiile, cu vitejiile, dând din coate, se încontrează, se iau în piept. câte-un butuc uscat pluteşte înspre ei, îi desparte, ei mimează ruşinea, plecând(u-se), se împrăştie, ca la primul colţ să se învolbureze din nou.
la vale,
mai încolo e un izvor. tot noi suntem. mai adunaţi, mai cinstiţi, într-o înfrăţeală celebră de solitudini. mulţi se opresc, îşi apleacă trupul, rotunjesc buzele după pielea noastră lichidă şi ne sorb într-atâta solitudine încât se şterg la gură mulţumiţi, rămânând o vreme să contemple undeva în adâncul privirii noastre. nici nu ne facem simţiţi. suntem prea fluizi. trupurile ne alunecă perfect în trupurile lor, ca şi când pentru asta am fi fost făcuţi. altfel de oameni. mai revigoraţi, mai liberi, mai împăcaţi îşi umplu peturile şi pleacă. fără să ştie că ne duc cu ei. în viaţa lor.
la vale,
de aici din albastru, de la masa cea cu nori într-un picior, mă uit la voi cum beţi apa asta curată şi zic: ce bine o fi pe lumea cealaltă!

Ottilia Ardeleanu
(10 iulie 2014)

O mare de maci

În final, iubirea pe care mi-o purta dom’ profesor s-a ridicat deasupra ca o pată de petrol. Toată lumea a sesizat-o şi-a arătat-o cu degetul. În larg. Aşa că norul de membri ai saitului a descoperit ce înseamnă o dragoste durabilă şi cu năbădăi. Norul s-a tot mărit, norul tuturor posibilităţilor bineînţeles, încât la un moment dat n-a mai suportat, a început să picure serios, ba chiar ne-a făcut ciuciulete. Lumea s-a îngrijorat filozofic dintr-un motiv anume care (nu) este şi lesne de priceput.
L-am cunoscut târziu, printr-un prieten care mi-a deschis ochii. Vezi că el este un poet de neegalat! Şi m-a băgat prin mai multe planşe cu poezii. Am înaintat curioasă. M-am descurcat bine, fiindcă aveau orizontul unui oraş vechi dar modernizat, străzile erau descifrabile, nu aveai nicio şansă de rătăcire, erau aşezate asemenea unei reţele în formă de stea. Impunătoare prin aerul gotic. Cuvintele erau şi nu prea lipsite de sălbăticiune. Un repertoriu concertant. Aveau pianele lor cu clape albe. Şi se înălţau…
Mai timidă, cred că am început să mă îndrăgostesc de el chiar într-o poezie de-a mea în care eram singură varză. Şi turnasem cafeaua pe rochia în care urma să merg la întâlnire. Mi-a lăsat un mesaj de plăcut pe care l-am plăcut şi eu imediat. Este simplu să o faci: click, un pas, şi click, încă unul, de câte ori e nevoie. Lumea asta ca o mare de maci cărora li se zăresc doar seminţele, multe şi din ce în ce mai mici văzute din departe, din spaţiu… no signal.
Această primă întâlnire a fost tocmai pe tema unei ape de maci. Ca şi când era din sânge de peşte. Ameţisem de atâtea metafore colţuroase. Vedeam numai plasticul din oameni. Ca pe nişte galerii de artă deschise în botul unor vulpi de mare. Dar merita riscul.
Şi dacă mă prindeai în pasa asta, te-ai fi simţit cel puţin în stil umoristic, ţi-ar fi trecut de toate, fiindcă aveam chef să remodelez viaţa, aveam atomul care să declanşeze un nou univers. Ghiceşte-l!
Însă, el nu mă ierta deloc. Ba chiar insista că i-am rostogolit soarele pe masă ca pe o mămăligă făcută de bunica în ultimul poem la care primisem ursa mare de la nişte admiratori virtuali. Oricum, s-a declarat în stare de halucinaţie, satisfăcut de puterea de seducţie a cuvintelor de opiu. Chiar şi aşa, mi-a făcut câteva sublinieri şi reproşuri, of, of, off. În afara subiectului, i-am pretins să mă lase în pace.
Brusc amurgul s-a tăiat ca o maioneză şi s-a prelins pe marginile castronului albastru răsturnat cu gura în jos de mân(i)a lui poetică.
Precizez că între timp, pata s-a îndepărtat pe mare ca un bac hodorogit şi lumea a şi uitat povestea. Eu îl iubesc în taină şi abia aştept să bem un ceai cu rom împreună în timp ce-mi răstălmăceşte poeziile şi mă critică aşa de atent, ca un profesionist.

Ottilia Ardeleanu

(26 mai 2014)

“Domnişoara Poimâine şi joaca de-a Timpul”

Caut. Caut copilul, dacă l-am fost vreodată. Caut o jucărie, dacă am avut-o vreodată. Caut joaca, dacă m-am jucat vreodată. Aş vrea să vină bau-bau, să văd cine este. Şi de ce se tem copiii atât de mult de el. Fiinţa nevăzută cu care mama mă oprea de la năzbâtii. Aş vrea să fac o năzbâtie, să risc o pedeapsă. Să-i enervez pe toţi ai casei. Ce fantasmagorii ar mai putea inventa? Este cineva mai înfricoşător decât balaurul cu şapte capete? Decât zmeu’-zmeilor, paraleu’-paraleilor? Este cineva mai înfiorător decât Muma Pădurii? Decât Ghionoaia? Să încalc proporţiile inacceptate. Să radiez inacceptabilul. Să mă desprind de vârtejul disperării. Oricât m-ar lucra viaţa, să fiu copilul pe care nu am reuşit să-l fiu. Aş vrea să am pistrui şi să zbor pe gâtul unei lebede. Să am un căluţ de lemn şi o păpuşă pe care s-o îngrijesc mămeşte. Şi poate un frate sau o soră cu care să fugim de-acasă – rupând pământul-, tocmai în lumea poveştilor. Sau poate numai până la circ ori la teatrul de păpuşi, fiindcă acolo i se face de petrecanie lupului. Şi maşterei, şi… Din lemn şi sfori, lucrurile se însufleţesc.
Să locuiesc într-o căsuţă făcută cu cretă albă, cu pitici de grădină, să arunc pietricele în cer şi el să se spargă, să-mi curgă soarele pe obraji, să nu mă certe Dumnezeu pentru isprava mea.
Urc pe Scene de copii. Ascult şi, fără să mă dau de trei ori peste cap, mă fac mică. Am o viaţă mică. O dorinţă mică, atât cât să nu cer mai mult decât un deliciu. Tânjesc după hai la joacă ori nani, nani, puiul mamii, auzit la sân, nu la leagăn. Doar câteva cuvinte dulci, un zâmbet cât un flash, o îmbrăţişare cu duh. O fantezie după care să adorm liniştită, să visez frumos, să mi se pară că lumea este limpede, apa care, pentru că-şi iubeşte şi îşi memorează bine drumul, trece nedureros peste pietre. Că lumea este un dud în care mă caţăr şi de fiecare dată mă colorez în obraji, buzele au carne de fruct iar şorţuleţul se împestriţează şcolăreşte. Să fiu atât de departe de vremea asta sofisticată, sperietoare, cu aliens, farfurii zburătoare, terorism, războaie, droguri. Lumea a treia.
Uneori cred că am sărit peste timp. Peste timpul cel de copil. Aşa cum sari coarda şi cânţi. Eşti dintr-odată înconjurat de toţi copiii de pe scena ta care bat din palme ritmul săriturii şi se alătură cântecului cu vocile lor piţigăiate, asaltându-se unii pe alţii cu veselie, chiuind, băgându-se care mai de care în joc, până ce pământul se roteşte mulţumit, ca o moară de făină. Creştem cu zor asemenea pâinii care sfârşeşte într-un om cu grija zilei de mâine.
Să închid ochii! Iată-mă înapoi într-un lan de grâu… Trăiesc verde!

Spaima drumurilor

(premiul al III-lea la „Fascinaţia mării”, Constanţa 2013)

Ropotele ploii se aud tot mai aproape. O herghelie scăpată din ţarcul de nori. Vine spre mine şi nu am cum să mă feresc. Şoseaua imensă. Câmp din toate părţile. O pădurice de salcâmi poposită la vreo jumate de kilometru, adusă de spate de vântul nisipiu. Aripi de păsări speriate, cât roata carului, dispărând în decorul alertat. Trosnete de bici. Pe alocuri, cerul se crapă să cadă pe mine, nor cu nor. Teama, o femeie cu ochi de cenuşă, deschide şi intră. Aş fi zis că locurile sunt ocupate până la refuz, dar uite că ea, deşi are 1.80 şi sânii plini, s-a strecurat. O fi avut rezervare?! Posibil. Nu-i spun bun venit. Nici ea nu mă salută. Ne privim ochi în ochi. Şi atât. La fiecare pocnitură, inconştient, sărim una spre cealaltă. Eu sunt ceva mai mică. Şi mai zveltă. Îmbrăţişarea ei mă sufocă. Îi simt inima galopând tocmai în sinciput. Iar între tâmple mi s-a format un vârtej. Acolo, toate intră într-o horă a morţii. Se duc la fund. Ea mă ţine strâns acum şi mă trage la margine. Suflă greu. Îmi sparge timpanele. Nu-mi place vocea ei. E plină de mâl. Are un aer ventriloc.
Povesteşte, în timp ce copitele scobesc pământul şi-l aruncă în fisurile orizontului.
Zi de vară. Soarele iese lenevos din mare. Îşi ridică braţele şi rămâne o vreme aşa, trăgând aerosoli pe nas. Cafeaua, trecută de filtru, îşi lasă aroma în libertate. O sorbitură. Două. Trei. Trebuie să plec.
De regulă, iau microbuzul de la cap de linie. Să prind un loc. De meditaţie. Ori pentru a observa ce a mai făcut politicul din mediul înconjurător. Cine altcineva?! Ultima dată când m-am dus la serviciu, am luat autobuzul şi era să ne răsturnăm în şanţ. Din cauza unei curele care s-a rupt. Cranc! Dezechilibru scurt. Inerţia la datorie. Câteva ciocniri. Ţipete. Reproşuri. Ca să nu le spun pe nume. Am avut noroc. Şoferul a avut un moment de intuiţie. A lăsat-o uşor şi a tras de volan atât cât să rămânem doar cu o nedumerire: ce e, ce s-a întâmplat? În dreapta eram eu. Tot în dreapta, şanţul. Ca o anacondă în burta căreia am fi putut ajunge, mintenaş. Oamenii au coborât. Transpuşi. Tremurând din încheieturi. O femeie plângea. Când m-am uitat la ea, m-am văzut pe mine. Clar! Expresia neliniştii. Am luat-o pe jos, cu grupul. Eu în frunte. Până ne-a adunat de pe drum câte-o cunoştinţă. Pe cei mai mulţi i-a luat un alt autobuz, venit din urmă.
Aşa că, azi, mă duc în staţia de taxi. Ochesc unul. Şoferul, la vreo 50, cam morocănos. Dacă ştiam, nu mă urcam în ăsta! Erau destule care aşteptau clienţii.
Bună dimineaţa. La Constanţa. Pe Aurel Vlaicu, vă rog.
Mă aşez în faţă. E prima oară când fac asta. Întotdeauna ocup locul din spate, pe diagonală. Pornim. Eu cu figura mea temătoare, el cu viteză de taximetrist. Ieşim printre străduţe. Gropi, câini visând la cel mai mare os, tomberoane. Atenţie denivelări! Trecere de pietoni. O rampă lină. Magazinul chinezesc deschis numai de o săptămână. O terasă pustie la ora asta matinală. Măturătorii stând pe bordură cu ţigările aprinse. Spre fier vechi 200 m. Uite şi capăt de linie. Lume peste lume. Miroase maritim. Capul podului. Troiţa. Intersecţie. Nu vine nimeni. Nu ştiu cum se face, doar când conduc eu autoturismul personal este mai mereu trafic. Nu spun, doar gândesc. Ne apropiem de sensul giratoriu, facem dreapta. La picioarele noastre, la botul maşinii, marea. Plutind la marginea oraşului. Ţinându-se cu o mână de soare, cu cealaltă fluturând eşarfe de fum, tocmai de la Midia. Pe stânga, la nivelul ecluzei, câteva construcţii somptuoase răsărite ca ciupercile otrăvitoare după potopul de azi-noapte.
La coborârea podului, facem iar dreapta. În stânga, un matiz culoarea ţărmului fierbinte. Trebuie să acorde prioritate. Dar nu o face. Se bagă. Şi nu grăbeşte. Taximetristul, iritat, claxonează insistent. Şoferul matizului frânează. Frânăm şi noi. Eu, din instinct! El apasă pedala de acceleraţie. Se depărtează cât de cât. Noi, în urma lui. Păstrând distanţa regulamentară. Frânează din nou. Din nou claxonul prelung ca un tulnic. Mi-am recăpătat faţa aceea a mea, dintotdeauna. Atmosfera a devenit şi ea înfricoşată. La Lebăda, individul cu matiz întoarce brusc şi virează spre noi, cu viteză, gata-gata de un impact lateral, dar nu, satisfăcut de manevra reuşită, se strecoară în spatele nostru, înaintea altor maşini care veneau la vale de pe pod. Preţ de zece minute claxonează fără încetare. Mă uit în retrovizoare. Are chipul unui tânăr. Nu mai mult de douăşpatru-douăşcinci. Nu numai puştan, dar şi cu pitici pe creier. Rânjetul lui este diavolesc. Taximetristul goneşte. Piticii, după noi. Atât de aproape că ai zice că suntem lipiţi. Încep slalomurile printre vehicule. Mă ţin cu o mână de bara de pe uşă, pe cealaltă o proptesc în bord. În oglinzi, chipul meu. Rigid. Taximetristul are sânge rece. Nicio grimasă. Doar atenţie. Este făcut din ochi şi urechi. Dinspre toate direcţiile. Mă şi văd protagonista unui film poliţist. Urmărit şi urmăritor. Dintr-odată, morocănosului îi vine o idee. Să oprească şi să vadă ce vrea individul. De ce a luat-o razna. Mă fac pară. Cuuuum?! Eu trebuie să ajung urgent la serviciu. Nu e vreme. Apoi, cine ştie ce terchea-berchea face glume nesărate la mare. Nu, nu, nu! Să ne continuăm ruta! În cele din urmă, cu toată rugăciunea mea persuasivă, am reuşit să-l fac pe om să ţină drumul spre oraş. La Scoica, un ultim viraj spontan. Nici n-am avut timp să văd când teribilistul a întors ieşind brusc din şirul de autovehicule şi făcând o manevră de tamponare în timp ce un alt rânjet silit îi creştea din buze. Dacă m-aţi fi văzut atunci, aţi fi ştiut că mă aflu la apogeul puterii mele. Deodată, nimic. Linişte. Şi eu, parcă intrată în transă. La prima curbă am observat maşina poliţiei mai în faţă. Şi ne-am dat seama de ce peripeţia se încheiase inevitabil. Pentru junele scăpat în decorul matinal. Un lucru e cert. Nici acum nu pot spune ce număr avea maşina neastâmpărată.
Ploaia a făcut un viraj periculos pe lângă liziera pădurii, a trecut în trombă peste câmp, călcând tot ce era verde cu roţile miilor de picături, a culcat la pământ o sperietoare, a înfipt câteva fulgere ici-colea din viteză şi, ca şi când nu ar fi fost de ajuns, a dispărut într-un curcubeu care ştergea de zor fereastra azurului.

Nici nu ştiu dacă să-i zic poezie când el este un deschizător de inimi

Am rămas aceiaşi oameni. Neschimbaţi. Ea cu zâmbetul ei foarte rotund. Din poza color. El cu părul uşor ondulat. Ea cu ochelarii cei noi, clarvăzători. El cu timiditatea exprimării. Ea cu echilibrul cuvintelor. El mai tătânesc. Ea adolescentă culegând dragostea de pe câmp într-un buzunar mare. El dumnezeiesc. Ea împăciuind, luptând, rugând, străduind, adunând comunitatea în templul poeţilor. El de-un aer foarte oriental. Ea în duel liric cu el.
La început ne-am temut să nu ne supărăm unii pe ceilalţi. După aceea am devenit mai îndrăzneţi. Am început să ne credem cineva. Mai cineva decât altcineva. Am început să ne arătăm adevăraţi şi s-au iscat micile împunsături. Dar, aşa se face o lucrare, nu? Din urma acului iese cusătura, nu? Am zis că nu e bine aşa, ba că e bine, într-un fel, şi până la urmă am lăsat pe fiecare să se exprime pe sine. Să spună ce are de spus. Răspicat. Ne-am trezit în lumea ta, a ta, a ta şi a ta. Trăiam în atâtea lumi deodată şi nu mai eram stânjeniţi, nu ni se mai părea dificil, nu ne mai împiedicam de felul contradictoriu al celuilalt. Nici de cel oblu. Nici de cel hâtru. Dimpotrivă, începeam să iubim cărarea pe care umblai tu, tu şi tu şi tu, voiam să o cercetăm, să o urmăm, să ne afundăm, să mai zobăvim, să mai stăm la taină, să ne dăm cu părerea: uite cum zic eu. tu? Deveniserăm curioşi. Până la capăt. Apoi, ne-am dat seama că ne place să fim aşa. Ea melancolică, el satiric. Ea copilăroasă, el povestitor. Ea cerebrală, el plastic. Empatia coborâse peste noi aşa cum coboară viaţa. Încetişor şi viclean. Să ne ducă, aşa cum ştie ea. În locurile în care crede ea că ne simţim mai bine.
În fine, într-o zi am spus: să aruncăm toate cuvintele pe masă, fiecare să-şi aleagă câte va vrea şi să le îmbine în modul cel mai chipeş. Glamour! Şi ne-am preocupat. Am lăsat tot ce era al nostru de-acasă deoparte şi am aşezat zilele şi nopţile în artă ca la bagaje de mână. Am folosit toată culoarea inimii, până la ultimul strop. Am adus ideea de forţă ca să deschidem suflete. Aşa s-au trezit unii câştigători. Şi au fost fericiţi. Şi am fost fericiţi cu toţii.
După un timp în care ideile au prins rod, câteva cărţi au ieşit din cuib şi au zburat. Au zburat cu aripile noastre mari cât un cer de vară…

Ottilia Ardeleanu

(24 oct. 2013)

De încălţat/ premiul al III-lea la Festivalul literar naţional “Fascinaţia mării”, ed. I, 2013

Pielea fusese bătută cu forţă. I s-au aplicat diverse tratamente până ce a căpătat culoarea şi moliciunea dorite. Vecinii nu ripostau. Erau obişnuiţi cu pocniturile şi cu mirosul înţepător. Ştiau şi cât o să dureze. Trebăluiau, prinşi de cele ale zilei.
În curând venea iarna, ca o vulpe polară năpârlind pe munţi şi văi. Meşterul dădea zor, familia lui era numeroasă şi destul de flămândă. Cum era de dorit, rafturile amenajate special şi fereastra din camera de la drum aveau să se populeze ca un teritoriu al făgăduinţei, cu obiecte de sezon: bocanci, botine, cizme de diferite dimensiuni şi culori, mănuşi, portofele, genţi, curele, fiecare cu o croială aparte, cu misterul personal.
Oamenii se opreau la mica vitrină şi admirau formele delicate, cu boturi ascuţite, bombate, carâmbii strânşi cu fermoare ori şireturi, scurţi ori lungi, baretele lucrate cu migală, unele înnodate în fundiţe, altele prinse în catarame, capsele, pintenii şi alte accesorii care completau zvelteţea ori dimpotrivă. Unii chiar se hotărau să intre, să atingă aceste lucruri, să le probeze, doar aşa de dragul de a se privi îndelung în oglinda încastrată în lemnul de brad al singurului pilon de susţinere.
Soţia meşterului zâmbea de câte ori cineva trecea pragul foarte înalt al încăperii şi se apuca să descrie obiectele care făceau interesul vizitatorului. Atras de amănunte, acesta se aşeza pe un taburet şi încerca o pereche, dacă avea dispoziţie, chiar două-trei, se ridica, şontâc până aproape de oglindă, se întorcea într-o parte, apoi în cealaltă, frângea uşor piciorul din genunchi, insista asupra fermoarului să se asigure cât de uşor lunecă sus-jos, îşi plimba degetele pe pielea mulată pe gambă, iar făcea un pas înapoi, apoi încălţa şi perechea, se minuna cât de bine vine pe picior, cât de comod, ce model plăcut, ce talpă rezistentă, câtă eleganţă îi dă la purtat, în fine, cu un oftat care vădea regretul, omul lăsa acolo stângul, alături dreptul, aliniate şi, promiţând că o să revină, deşi nu ştia când, pleca pe jumătate satisfăcut de cum ar fi arătat dacă ar fi ieşit cu încălţările acelea pe stradă, jumătate îngrijorat că va mai trece un anotimp cu aceeaşi pereche de ghete care nu mai prezintă garanţia că o să-i slujească de cald. Femeia dădea din cap. Ce putea să mai spună?! Îşi conducea vizitatorul cu privirea. Printr-o înţelegere tacită.
De unde, de neunde, în câte-o zi se mai ivea un cumpărător, lucru benefic pentru atelierul de marochinărie, pentru Asociaţia familială „MaroChin” a pielarului. Copiii puteau să-şi continue şcoala!
O pereche de cizme de damă nu-şi găsea nicicum purtătoarea. Au trecut câteva ierni la rând, iar ele nemişcate, pe acelaşi raft, nu aveau odihnă.
Ce poate fi, draguţă? Avem pielea fină şi albă, trupul subţire, toc suplu şi tălpi sănătoase. Să fie oare pentru că nu suntem pe picior mare? De câte ori ne-a încercat vreo duduie, ni s-a reproşat că suntem prea strâmte. Că strângem. Şi provocăm dureri. Disconfort la mers. Pericol de bătături! Cu toate acestea, mereu am fost lăudate pentru eleganţă. Degeaba dacă nu eşti de nasul cui trebuie. La naiba cu prestanţa! O să murim fete bătrâne. Pline de riduri şi pistrui. Scofâlcite. Cu pielea uscată. Nici pe atât nu se va mai uita cineva la noi. Bătrâneţea e urâtă. Lumea te ocoleşte. Eşti închis în cutie ca într-un sicriu. Nici de pomană nu te mai încalţă cineva. S-ar putea să ajungi în gura spurcatei de rabe şi deportată pe muntele gunoaielor unde o să devii una cu stricăciunile menajere. Pradă muştelor. Cea mai în chinuri moarte…
Cam aşa treceau gândurile cizmelor căptuşite cu blăniţă. Ca nişte zile îngropate de vii, ca nişte nopţi despicate de fulguraţii poetice. Adevărat, proprietăreasa le aşezase în cutia de carton, şi pe capac scrisese anul de fabricaţie, mare, să poată fi citit şi de cei cu vederea slabă.
Hibernare. Ca nişte ursuleţi panda. Drăgălaşi, însă foarte trişti.
Uite că veni o zi de toamnă. O tânără sosită şi ea de curând în localitate – în post de doctoriţă – zvoneau cetăţenii – hotărâtă că are nevoie de ceva comod şi elegant în acelaşi timp, pentru străbătut drumuri, răscoli aproape un sfert din lotul de încălţăminte existent în acel moment în magazinul improvizat în aceeaşi cameră de la drum. Undeva, lângă peretele întunecat, zări cutia rătăcită şi datele îi săriră în ochi. 2010. Cizme de piele. Albe! 35. La reducere! 50%!
Să mai spun ce bucurie pe această pereche de cizme?! Acum, în calitate de angajate, îşi luară munca în serios. Of, tu, ce-am obosit! Azi, am vizitat mulţi pacienţi. Picioarele se umflaseră atât de mult că am crezut că o să ne pocnească pielea. Noroc de noi că suntem tratate cu cremă în fiecare zi. Tenul ne este încă delicat. Nu ne-ar da nimeni doar trei ani de viaţă. Ba chiar primim complimente. Vai, ce cizme! Ce cusături, cât de îngrijit lucrate! De unde le-ai cumpărat, tu? Când? Cred că şi mie mi-ar sta bine pe picior…
Îndurară fetele noastre noroaie, praf, geruri, gropi. Dar nu li se părea greu. Poate doar când era lunecuş şi se opinteau la mers. În lunile călduroase, erau trimise la odihnă: fie în pod, de unde vedeau luna ca pe o felie de lămâie tăiată de marginea acoperişului, fie în dulap, sub haine şi gulere de blană, pe lângă alte surate cu care mai schimbau păreri. Era pace. Nicio revoltă. Doar când ieşeau pe stradă se temeau, uneori. Unele şi-au amintit cum au fost scăpate din picioare odată, când au luat-o la fugă printre alte perechi de bocanci şi pantofi negri-rău să nu fie stâlcite în bătaie. În toată hărmălaia, o mână i-a ridicat şi i-a aruncat într-o sacoşă. Aproape sufocaţi şi cu inima pierdută pe undeva, au ajuns, într-un târziu, înapoi, în patul lor. Ehei, cizmele noastre se puteau considera fericite. Singurătatea care li s-a întâmplat cândva pare că nu este mai grea decât viaţa de noapte ori cea de pe străzi. Oftară. Nu pentru viaţa lor. Ci pentru ce auziră, căci fiecare avea câte-o păţanie de împărtăşit.
Se lăsă rece, din octombrie. Ciulinii se zgribuliră şi se strânseră unii în alţii ca într-o colonie. Pe lângă corali, marea începu să se dezlănţuie. Cerul se scămoşă şi vântul aduse totul în oraş. Copiii ieşiră repede cu săniile, fiindcă pe aici, vremea e cam fiţoasă. Cât ai zice yahoo, poate să iasă soarele cu dinţii lui strălucitori şi să ducă pe apa sâmbetei chiotele şi veselia. Ori, oraşul din care vine povestea este frumos tocmai pentru că are mulţi copii!
Doamna dădu să încalţe din nou cizmele preferate, dar, la una rămase fără fermoar. Ce se mai supără, ce necaz îi veni, însă, dinţii din faţă cedară. Cealaltă era un pic scorojită la bot. Nu se mai puteau folosi. Nu se mai putea face nimic pentru ele. Sfârşitul le era aproape. Femeia le puse într-un săculeţ de hârtie şi le duse în podul cu lună acrişoară. Nu se îndură să le arunce. Dar nici nu le mai scoase vreodată de acolo.Trecură sori, trecură eclipse, trecură vremuri. Aproape că toate trecură. Chiar şi stăpâna se duse până într-un loc. Şi nu se mai întoarse.
La ştiri se anunţă iarnă lungă, bogată şi plină de cleştare. Avertismente. Atenţionări. Coduri.
Pe strada principală, o tânără necunoscută îşi făcu apariţia, trecu intersecţia, săltăreţ, şi intră zâmbind în supermarketul „Maroquin”. Pe raftul dinspre alee, o pereche de cizme albe se lăsa măsurată din cap şi până-n picioare de doi ochi senini.

Ottilia Ardeleanu

Întâmplarea nu e mai veche decât memoria mea

A treia zi de când benzinăria este goală. Nu mă îngrijorez, deocamdată semnalizatorul de combustibil se luptă cu propria scădere a nivelului de trai. Din radio ies ecouri reggae, bruiaje şi păcănituri, se pare că m-am prins în plase energetice, cu cât mă apropii de vreun ochi de salvare, cu atât există riscul să mă ating de pragul de zgomot ca de un fir electric şi să-mi pierd auzul, să-mi ies din parametri.
Ieri am încercat şi la pompa de pe variantă. Acelaşi lucru. Nimeni nu precizează o cauză, dar efect există. Datul din umeri. Dacă în week-end angajaţii erau oarecum relaxaţi, astăzi mi se par nişte viermi. Rod aerul până la mine şi am impresia că am rămas eu mărul apetisant în zona lor de acţiune. Cheie, ambreiaj, acceleraţie, viteză. Virez, mă bag, sunt claxonată, primesc nişte semne de care zic şi eu că mă doare, nu precizez, şi…
Intru în perioada plictisitoare a zilei, unii îi spun scârbici, dar eu cred că de aici am putea umple câteva rezervoare de benzină pe lună. Sau de motorină, mă rog, ceva de mers pe roţi. Cred că din momentul ăsta n-o să mai consider nimic pe lume plictisitor, nici măcar talk-show-urile despre cum să faci lumea mai bună ori cum să preîntâmpini un proces de conştiinţă.
Dacă şi mâine va fi la fel?! Nu voi alimenta, nu voi avea cu ce să mă mai deplasez. Probabil voi ajunge la destinaţie. Şi atât. Oamenii vor vedea că nu mai sunt în apele mele, dar cum nici ei nu se mai scaldă în apele lor, se vor face că nu observă, mă vor ignora. Voi merge mecanic spre birou, îmi voi lăsa, din reflex, poşeta, haina, pachetul. Voi porni calculatorul, voi deschide geamul, voi face cafeaua. Singurul lucru care mă va trezi va fi aerul dimineţii. De unde vine el mereu aşa de curat, de ordonat, de caritabil cu plămânii noştri îndesaţi cu tutun, diplomat cu aerele noastre pe care le salută binevoitor?! Deja gândesc dintr-o altfel de realitate. Ea îmi dictează, iar eu memorez. Aşadar, în primă fază îmi iau concediul de odihnă. După aceea, bag un medical-două, să zicem, dar nu o pot simula la infinit. Va trebui să mă întorc la muncă. Şi nu voi mai avea cu ce. Nu zic numai de maşina mea. Vor rămâne fără combustibil şi microbuzele şi autobuzele şi ia-mă nene. Sunt şaişpe kilometri până acolo. Alţii au şi mai mult de parcurs. Analizez. Suntem un oraş de navetişti. Nu ştiu cum vine asta, dar de dimineaţă până seara, oraşul e pustiu. Poate oricine să-l incendieze, să-l înece, să facă un muzeu de buticuri în care vânzătoarele cu chipuri cerate stau cu mâinile în sân că n-au clienţi, ori de bodegi pline de lucrătorii din tura a treia care confundă totul. De exemplu, strada cu un antreu. Apoi cine ştie pe unde mai nimeresc tocmai când cântă cocoşii de la vilele din zona nouă, începând cu aceea a primarului. Toată lumea o ştie după steagul agitat în poartă!
Nu mă mai pot concentra. Aveam ceva de organizat, cine-mi spune ce anume?! Colegul îşi face ceva de lucru, eu cred însă că ar trebui să aflu cum se descurcă. Se uită la mine ca şi cum ar şti că urmează să-i pun o întrebare pentru care nu are un răspuns urgent, dar măcar poate să-şi imagineze ceva la faţa locului. El nu face decât treizeci de minute pe jos. Deci, nu şi-a pus problema. Aha. Mai bine nu întrebam, că acum spaima de ce va fi începe să prindă puteri.
Mă văd singură, fără nicio rezolvare. Un oraş întreg care să migreze dintr-o dimineaţă definitivă spre locul de muncă. Şi să o ţină aşa, pe drumuri. Să se întoarcă spre seară, ca o turmă de la păscut. Ar fi trebuit să încerc acest mers pe jos astă-vară. Măcar aş fi ştiut câte ore fac dus, câte întors. Mi-aş fi putut face un program pentru timpul care ar mai rămâne din acest parcurs. Probabil câteva ore de noapte, în care, în principal, mă voi dedica odihnei… oricum chef de cele lumeşti nu voi mai avea, se înţelege. Voi petrece multe minute în gol. Cu pierderi. Randament aproape nul. Magazinele din colţul străzii nu vor mai fi aprovizionate. Un timp, marketurile vor fi devastate până la absolut. Nu va mai exista mâncare. Orice întreruperi de utilităţi vor avea rezolvare într-un timp îndelungat ori deloc. Asta va crea panică, nervozitate, disensiuni. Vom începe să mişunăm din uşă în uşă. Ce mai ştii, vecine, tot pe jos şi săptămâna asta?! Vom intra într-o perioadă de somn nedormit. Vom avea feţe din ce în ce mai filozofice. Cine are bani la ciorap va da fuga să cumpere o bicicletă, ba chiar două. Una s-o dea la suprapreţ, evident. E momentul ca unii să scoată profit.
Mintenaş, patronul de magazin va aduce din depozit cele câteva bucăţi existente fericit că nu va mai ţine în loc investiţia şi, spre uimirea lui totală, în câteva ore stocul se va fi epuizat. Dar, se va bucura degeaba fiindcă nu ştiu la ce îi vor mai servi aceste finanţe dacă nu va avea cu ce să aducă altă marfă. Ziua aceasta s-ar putea să marcheze declinul afacerii sale.
Din păcate pentru localnici, în oraş nu sunt prea multe locuri unde se comercializează biciclete. Va fi bătălie, un nou motiv ca oamenii să se privească tot mai cu ură, mai revoltaţi, mai înverşunaţi. Se vor alcătui două tabere. E clar. Cei care vor continua maratonul şi cei care vor face ciclism. Ce bine de aceia care deja posedă un astfel de mijloc de deplasare, care au preferat să facă sport în felul acesta, desigur ei neputându-şi permite o maşină. Nici măcar un abonament pe una dintre liniile de transport în comun. Nici pentru ei nu va fi comod mereu, închipuiţi-vă. Va veni iarna, gheţuşul, gerul. Cândva am avut şi eu o bicicletă. O urcam zilnic la etajul al doilea. N-o lăsam pe coridor, că şi aici îmi era frică să nu rămân fără ea. Aşa că o ţineam în casă cu mine, pe hol. Am făcut prietenie multă vreme până să mă pricopsesc cu o dacie. Am vândut-o pe nimica toată. Pe cea mai bună prietenă. Să mai spună cineva că prietenia nu este decât o noţiune teoretică!
Marea face spume. Murmure. Din ce în ce mai înalte. Din ce în ce mai dese. Din ce în ce mai aproape.
La un moment dat, mă trezesc pe la cinci. Este întuneric de octombrie. Aud un zgomot uşor de motor şi o maşină, ca o fantomă, ieşind pe străduţă. Am un moment de sufocare, nu ştiu dacă din teamă ori dintr-un motiv de speranţă. E clar, cineva s-a alimentat de undeva. Există o modalitate de a ieşi din nebunie! În oraş se pare că există mai mulţi care, ca să nu fie văzuţi, pleacă de foarte devreme şi se înapoiază foarte târziu. Unii au luat cu ei şi pe aşa-zişii oameni de încredere, care, chipurile, nu ar sufla o vorbă nimănui. Cu toate acestea, murmurele au ajuns şi la urechile mele. Există o ţeavă de petrol de care au aflat câţiva cetăţeni mai cu interes, mai curajoşi. Şi, de aici, nu cred că mai trebuie spus ceva. Fiindcă nu trebuie să mai ştie nimeni. Cu cât ştiu mai mulţi, cu atât sursa se va epuiza mai repede. Deja un sfert dintre localnici sunt în temă. Acum s-au format altfel de tabere. Una a celor care fură, cealaltă a celor care înjură pe cei care fură. Hei, te-am văzut plecând cu maşina. Păi de unde benzină? Ei, mai aveam eu câteva bidoane. Le ţineam în baie. Hai că nu te cred. Mergi de o lună şi văd că nu ai niciun stres. Doar nu ai şi cada plină… La câteva zile, omul va apărea cu falca vânătă. Doamne fereşte, nu e timp de moarte. Nici ambulanţe nu mai circulă. Nici doctorii nu mai au cu ce să ajungă la spital.
Merg repejor. Trec pe lângă sondele sfrijite pe care şi-au făcut loc de observaţie corbii. În faţa mea oameni, după mine oameni. Încă… Aproape că am ocupat drumul. Maratonişti cu antrenament. Oare cum ne vedem de pe lună? Ce vor scrie ziarele? Vor mai scrie? Despre cine să mai scrie?!
Sunt deja într-o altă realitate. Cât de mult îmi doresc acum o căruţă cu cai!

Ottilia Ardeleanu
(17 oct. 2013)

taverna

Plouă îngrozitor de trei zile şi trei nopţi. Pământul este îmbătat cu apă chioară. Se clatină. Se duce la vale, se duce de râpă, se duce. Dintr-odată, peste tot numai jgheaburi: streşini, limburi, şanţuri într-un sistem de comunicaţii lacustru. Frigul miriapod s-a prins de spinarea mea şi mă ciupeşte. Mă scutur cât pot de repede, să scap de el. Îl strivesc sub talpă. Verific încăperea dintr-o rotaţie completă. Pare să fie în ordine. Îmi trag fâşul pe mine, agăţ umbrela de-o mână, cheia în broască o dată, de două ori…
Ropotele se aud în materialul chinezesc precum o suită de tobe funebre. Abia nimeresc să descui portiera. Pornesc motorul şi aştept un pic să se risipească atmosfera de rece şi picii ei aflaţi pe banchetă. Trebuie să ajung acasă traversând oraşul sub lacuri. Dacă mai plouă încă o zi, cum anunţă media, vom ajunge una cu marea. Apoi, ne vom scufunda uşor. Asemenea atlantidei, oraşul meu va fi descoperit după cine ştie câte milenii: acesta a fost unul dintre oraşele de la ţărmul Mării Negre. Oamenii săi erau buni înotători, pescari, marinari destoinici şi poeţi. Dovadă câteva manuscrise găsite într-o ladă metalică aparţinând unei posibile locuinţe, după cum indică cele câteva pietre parte din nişte ziduri, materialele din care erau construite fiind…
Urc podul cu apele vărsându-se ca trompele de elefanţi pe botul maşinii. Ar fi nimerite nişte schiuri de apă. Chiar alunec pe creasta furtunii, sper să nu fie vorba de vreo acvaplanare, mă gândesc în timp ce ploaia scuipă zdravăn peste maşină. La sensul giratoriu, pe lângă mine trece în viteză un nautilus 4×4. El are curaj, eu nu. Din grota asta numită viaţă, prin care trec acum cu mare greutate, aplecată până în parbriz să văd printre milioanele de picuri de ploaie care lasă dâre lungi cu unghiile lor rotunjite la capete, din universul ei palatin, stalactitele, foste stele, desprind un fel de vise sferice.
Ajung la piciorul podului. Aici, acum trei zile era o trecere. Frânez uşor, mai mult din instinct, şi las să treacă sforile de apă ca nişte pietoni înalţi şi subţiri care merg ţanţoşi unul după altul. Nu e decât o imagine de fracţiune de secundă, mă prăvălesc fără control pe cascada cât o limbă de sălbăticiune înfometată, ajung în dreptul fostului zid transformat în cârciuma din drum. Aici se formase mai demult un gropan pe care abia puteai să-l ocoleşti. Aveam permanent senzaţia că voi rămâne cu o roată fix între buzele lui umflate. Să fie câteva luni bune de când au început lucrările pe aleea din spatele blocului. Au nivelat terenul, au pavat trotuarele, dar încă nu au turnat asfaltul. Oricum, e mult mai bine decât înainte.
Semnalizez dreapta şi intru. Trec de părculeţul pensionarilor şi imediat aud tranc! Maşina îşi pierde echilibrul, mă lovesc de geam, nu ştiu ce se întâmplă. Reacţionez totuşi, opresc motorul. Ne zdruncinăm, fiarele şi cu mine. Speriată, dau să cobor să văd ce se întâmplă. Mă opintesc în portieră cu umărul, nu reuşesc să o deschid. Vreau să cobor geamul. Nimic. Mai apăs o dată, insistent. Nimic. Nu am decât să încerc uşa cealaltă. Aham. În timp ce deschid, un şuvoi de pietre ca un păcănit repetat se duce în adânc, maşina se răsuceşte în cealaltă direcţie în timp ce eu sunt smulsă dinlăuntru şi doar ţipătul meu rămâne deasupra tăind universul în două. Apuc să mai văd o roată atârnând undeva din ce în ce mai sus, din ce în ce mai departe. Alunec rapid pe un fir imaginar de bungee jumping, trec printr-un tunel fără lumină ori starea mea e întunericul. Mi se pare că se uită cineva după mine prin ochiul de pisică, ba chiar că mai mulţi mă urmează, fiecare cu ţipătul lui, cu funia lui, cu potopul lui, cu întâmplarea lui. Drumul în jos mi se pare nu numai vertiginos, dar şi lichid.
Nimeresc la o masă de două persoane. Se cântă lounge şi jazz. La bar, câţiva bărbaţi discută aprins. Într-un colţ chicotesc fete dulcege. O mică scenă rotundă permite dansatorilor să se relaxeze. Cercuri de fum sunt trimise în spaţiu, dar se dezintegrează rapid. Sistemul de lumini expandează culori şi forme pe pereţi şi pe chipuri. Unele mi se par cunoscute. Altele reci. Câteva cam curioase. Din mulţime iese un tip cu o mină serioasă. Începe momentul poetic. Un fond muzical liric, ochii aţintiţi pe omul cu pălărie care ţine, artistic în mâini, o carte.
Nicio respiraţie. Omul începe grav, ne înfiorăm. Româneşte. Cuvintele trec prin noi ca nişte fulgere. Clare şi sfâşietoare. Poetul ştie să dezlănţuie metafore. Poetul ştie să pună accentul, punctul pe i, punctul. Rezonanţa cuvintelor mişcă aerul. Ne mişcă. Şi palmele se lipesc două câte două, electrizate. Omul se înclină. Este mişcat şi el. Totul se mişcă precum într-o fotografie mişcată. Omul dispare din faţa mea. Nu mai este nici barul, nici ringul de dans, dispar pe rând şi ceilalţi, ca şi când îi înghite sfârşitul de vară. S-au lichefiat şi curg în adâncul minţii mele.
Apoi, în continuă curgere, mă trezesc printre critici. Glaciali, cu privirea tăioasă şi vorbele ca pietrele care m-au antrenat în cădere.
Dacă privesc pe unde am venit, taverna este cât un licurici care se stinge rapid. În contradictoriu, binele şi răul. Totul se bazează pe contrarii. Şi încontrări. Situaţia se zguduie.
Cad şi mai jos, printre îngeri. Aceştia lucrează la construcţia omului de azi. Niciunul nu stă cu aripile subraţ. Aerul lor este unul curat. Ordine, respect, cumpătare. Cu aripile lor fragile reuşesc să ridice caractere de oţel. Credeţi că degeaba spun înţelepţii că buturuga mică răstoarnă carul mare?!
Dedesubt, m-am trezit în faţa lui Dumnezeu. Dedesubt, Dumnezeu gândeşte. Face o mutare şi creează. Posibilităţi, niveluri. Politica este că nu poţi avea acces oriunde. Ca să fii pe pământ de exemplu, trebuie să fii măcar administrator. Al propriei vieţi.
Mă întreb acum, de aici de foarte de jos, pământul este cerul lui Dumnezeu? Uită-te în sus şi observă curcubeiele care circulă cu viteză luminică. Soarele se ridică precum o navetă spaţială la bordul căreia păsările conduc misiunea.
Nici nu ştiţi ce frumos se simte de aici, din culisele lui Dumnezeu. Iar el ciopleşte chipuri, le pune ochi şi inimă şi le dă vin din butia Lui şi şi pâine din grâul Lui. Ne invită la spectacol. Sforile. Chipurile. Mâinile Lui… Fiecare ia rolul pe care Acesta i-l dă.
O scenă-i lumea!

Ottilia Ardeleanu

(5 oct. 2013)

dacă vedeţi doar un luminiş este pentru că abia am plantat puietul

Parte din ele am reuşit să le vând, Suflete! Nici nu mai ştiu câte aveam. Dar, pe cele mai multe le-am dat pe nimic. Nici măcar pe un zâmbet, pe o vorbă, pe o strângere de mână sau pe un mulţumesc.
La un moment dat, văzându-mi vecinii că şi-au scos legumele şi fructele la poartă, mi-am zis: hai să încerc şi eu, deşi, natura pe mine m-a înzestrat cu altceva.
Mi-am pregătit o masă de lemn de nuc pe care am pus-o aproape de bancă şi le-am aşezat, mai întâi cu faţa la mine. M-am gândit că eu le cunosc bine şi atunci, le-am sucit spre trecători. Le-am făcut teancuri după mărime. Niciunele nu erau mici, Suflete! Toate aveau inimă. Şi respirau. Viaţa venea din orice parte priveai. Ca o poveste. Uneori, mai veselă. De cele mai multe ori, degradată. Amărâtă, ce să mai…
Şi, Suflete, suflete aveau copii, aveau părinţi, dar nu aveau de toate. Mai ales, nu aveau suflete cărora să se destăinuie. Parcă mă simţeam şi eu un pic aiurea din cauza asta. Îmi venea să mă întreb de ce am un gol lăuntric, unde sunt eu? Am plecat fără să spun nimănui? Atunci, mă gândeam, trebuie să fiu pe undeva, prin cineva, poate mai copilăream…
Şi tocmai când mă gândeam pe unde aş putea fi, s-au apropiat nişte cetăţeni. Ciudat, parcă veniseră să mi-l ia. Au zis c-o să-l dea la şcoală, că aveau copii mulţi uitaţi de predecesorii lor, fără suflet, şi urma să se întrunească o comisie să vadă cui şi cum puteau să le aloce măcar câte un suflet de pe la unul, de pe la altul, aşa cum ai duce un sac de rufe la sinistraţi. Le-am oferit tot ce aveam pe masă. S-au căutat prin buzunare. Dar nu aveau ei bani pentru asemenea ofertă. Nu aveau ei mersiuri pentru astfel de ajutor.
M-am dus la vice şi i-am propus să plantez pe terenul de la margine. Sufletele cresc greu, aşa că, atunci când voi fi pământ negru, ei hei hei, câte mă vor plânge!…

Ottilia Ardeleanu

(18 ian. 2013)