s.o.s. iubire în larg

marea agită pescăruşi lichizi cu vântul frivol
geamul meu fără strălucire nu-mi dă voie să desluşesc
cenuşiul pod spre dimineaţă îmi aşteaptă silueta
plimb nerăbdarea în braţe dar se zbate sare aleargă
până la intrare şi înapoi îmi pun haina în care ţin sufletul
de o veşnicie de cald nu l-aş da nimănui pe toată flota
îmi potrivesc în mine trupul şi mai plăpând decât îl ştiai
forfotit de gânduri de singurătate de dorinţă de golul tot
mai adânc un deşert marin cât spaima de a nu te mai
întoarce înlăuntrul meu frigul devastator prin ape iubind
mă las dusă ca un vapor comandante ai ştiut să înfrunţi orice
furtuni doar pe ea nu ai putut-o potoli cu nicio manevră de salvare

cobor după farul iluziilor în grabă pe chei mă întâmpină un
dor mirosurile de fier tăinuite în pielea ta ca nişte comori
tonele de sare uscăciunea buzelor germinând mai jos pomeţii acoperiţi
preistoric îmi eşti când mă ridici în braţe ca pe o pulpă de carne
cu mine îţi astâmperi foamea unui timp care ştie cel mai bine despărţirea

un mesaj în sticlă marea la picioarele mele prevesteşte
mă aplec o destup citesc pe ţărmul cărei femei ai acostat

Ottilia Ardeleanu

(8 feb. 2014)

Advertisements

mi-a rămas în memorie

mă sună naşă-mea
ce faci nu vrei să mergem la magazinul chinezesc
e singură de şapte ani se plictiseşte
îi antrenează şi pe ceilalţi în zilele ei câte or mai fi
se ţine bine îi place să umble
numai să nu stea între cei patru pereţi de pe vremea ruşilor
o luăm din butic în butic
mi-ar trebui şi mie dintr-asta oftează
mereu oftează am pornit de la lingură de lemn
printre străini fugeam de la fabrică să văd ce-mi face copilul
i-am găsit o dădacă ţigancă era de o curăţenie
nimeni nu mi l-ar fi îngrijit ca ea
povesteşte mult am fost deportată pe bărăgan
eram mulţi fraţi eu cea mai mare
aveam grija tuturor am fost chinuită de la cinci ani fără mamă bună
nici la şcoală nu m-au ţinut abia după ce
m-am angajat mi-am terminat liceul pe banii mei
când m-am măritat am simţit o dezlegare
ţin minte ca şi-acum ce-mi spunea mama asta de-a doua
dacă bărbatul îţi spune hai cu mine tu să laşi totul şi să te duci cu el
pentru asta am iubit-o altfel nu eram tocmai preferată
cu omul meu m-am îngăduit cât i-a fost viaţa
se opreşte în loc şi dă din cap vezi a plecat fără să mă întrebe
de data asta
n-am dat ascultare
nu m-am dus
după el

acum înşiră mărgele

mă gândesc mai des
la prietena mea cea cu origami
îmi povestea despre bărbatul din america
foarte inteligent
fiu-său cu el seamănă o ţinea pe-a ei
îmi arătase cândva un mail în care
individul îi făcea declaraţii amoroase
ieşite din comun
circumspectă avea râs de singurătate
suferea după cum mişca degetele pe hârtia specială
tot felul de forme impresionau lacrimogen
şi-a înălţat singură viaţa la rang de
casă mare duplex în toracele constanţei câteva mii de metri pătraţi
panoramă câteva ierni în stradă utilajele de deszăpezit
nu puteau mişca sălbăticia de linişte
deranjată doar de bâzâitul insectelor electrice
a sădit grădină livadă vie
bună de negoţ îi plac banii mai mult ca ochii
din cap e o luptă de familie
care câştigă mai bine
viaţa gravează caractere în fiecare neam
este aprigă
nu se lasă
n-are somn
s-a făcut tot mai mică în colţul ei de birou
alergică anemică apatică
îşi face de lucru în scaunul de piele care o înghite
pe dinlăuntru o dor toate în timp ce
lipeşte obiecte
pentru aniversări onomastici nunţi mătănii înşiră pe meşină
cununii flori coliere brăţări cercei de toate pentru oricine nu
are ce face cu banii
simte preaplin când se schimbă vremea
coboară din sine ca un barometru
posomorât

e toată din mărgele ca un cancer care îşi desenează
arborele genealogic
pe sub piele
surâde prefăcut

ce visează un om de zăpadă

cum stăm relaxaţi în faţa unui
smart derulăm reclame la
tot felul de lucruri care oricum
nu ajung la noi motivele o garnitură
de substanţe inflamabile în dreptului oraşului

unul vehiculează idei cu viteza crivăţului
de afară enervat şi ăsta
pe lume astupă gânduri sterpe
vom recolta de pe la vecini
contra unor hârtii uzate ca valoare

celălalt învârte o ruletă falsă
rotund destin (în)cifrat

între cei încă oameni straturile
obositor de albe
creponate şi pufoase ne întrec înalt

un şir indian disparat acalmiile noastre
sesizabile puncte negre pe nasul pământului

fularul smuls de la gâtul cuiva
ne mătură ferestrele virtuale

atâtea butoane în jur
niciunul nu ne declanşează
derulăm până pe ultimul canal

Ottilia Ardeleanu

(2 feb. 2014)

să mă înveţe cineva să trăiesc


muncesc pe nimic
tot ce câştig dau înapoi celui care pretinde că se îngrijeşte de mine
lumină căldură comunicare pentru toate astea trebuie să plătesc
de parcă aş avea vreo vină că trebuie să văd să simt să transmit
orice mişcare orice vis mi se impozitează
mi se impune un credit bancar pentru restaurarea amintirilor
mă văd silită să renovez mai multe dorinţe lăsate în paragină
iar pentru asta trebuie să fac un împrumut altă dobândă de achitat
muncesc pentru nimic
nu-mi rămâne nimic pentru ceea ce s-ar chema să trăiesc
abia disting o zi de întunericul matinal şi cel de noapte între care mă desăvârşesc
sau mă sfârşesc la distanţă de un cot de timpul care duce mereu cu el un seif bizar
acte tot felul de acte
muncesc de-un nimic
m-am născut cu atâtea datorii achit achit achit
acum şi iarna asta îmi cere un acoperiş nou o izolaţie nouă şi un drum nou prin lume
în plus o iubire orfană are nevoie de haine noi şi de un suflet care să o anime
am plătit cu eforturi şi sacrificii o şcoală şi constat că nu ştiu nimic n-am învăţat să trăiesc
muncesc şi viaţa este doar puntea dintre viul şi mortul care sunt
muncesc şi viaţa este datoria pe care o am faţă de mine
pot să trăiesc şi eu puţin
când
pentru asta muncesc

Ottilia Ardeleanu

(29 ian. 2014)

dispărut de artist

ai încercat orice rol ţi-a ieşit în cale
niciunul nu ţi s-a potrivit mai bine decât moartea
ai lovit-o în pântece i-ai tăiat beregata
cât de frumoasă era aşa răpusă şi fără autoritate
cum ai fi putut-o iubi când s-a uitat în ochii tăi
cum s-ar fi rugat cu frica în oase

să-ţi otrăveşti singur zilele nu ai curajul
deşi deţii formula exactă a vieţii o laşi pe mai târziu
ori niciodată banalul nu te scapă exact ca un prieten
devenit duşman în momentul decisiv

e mult prea greu să mori de mâna ta
să te arunci în golul de oameni
fluviu de resentimente să apuci
cuţitul care se înduplecă fără durere

tot mâna de artist are îndemânarea
să te reducă la veşnicie din zăpezi
se încumetă să iasă câţiva ghiocei
semne de glorie crudă

Ottilia Ardeleanu
(26 ian. 2014)

de aceea este nevoie de mamă şi tată

mamele care-şi învaţă băieţii
să spele să calce să facă mâncare
îi pregătesc temeinic
pentru singurătate

taţii care-şi învaţă băieţii
să-şi iubească ţara să ridice
să bată cuie îi pregătesc
pentru răstignire pe viaţă

mamele care-şi învaţă fetele
să fie prea libere independente
stăpâne pe situaţie
mândre
le pregătesc pentru singurătate

taţii care-şi învaţă fetele
să fie supuse harnice
să tacă să asculte să nu iasă din vorbe
le pregătesc pentru răstignire pe viaţă

acum alegeţi

Ottilia Ardeleanu

(26 ian. 2014)