l-am certat şi acum regret


de ce s-ar uita să-şi vadă faptele când este un laş
pus pe fugă

am alergat după un zâmbet toată ziua
m-am împiedicat de firul roşu
nu s-a rupt

l-am prins tocmai când s-a aşezat pe buzele mele
disperat

Ottilia Ardeleanu

(3 sept. 2014)

şi scârba ordinară trebuie hrănită cu grijă

lehamitea stă cu mecla în jos la uscat un prosop de şters în părţile afectate
de liniştea asta neatinsă impunătoare ca un rege pătimaş care nu-şi mai găseşte nevastă
să-i facă un pui de lumină băiatul cu bucle de urmaş
va tăia capete pe smintirea lui cu vârful de inimă o damă cusurgie în roşu

prin două bulboane ca după o bătălie în care mor mulţi şi nimeni nu câştigă viaţa
pare desfigurată cu buzele umflate şi nasul spart nu-şi mai simte braţele
cere ajutor n-aş putea să dau nici măcar mie de-aş ajunge în pielea ei

nu mi-e frică să o întorc de pe o parte pe alta ghilotina atmosferică să o reteze
cum stau aşa în gol mă bufneşte apusul pe nări
petale roşii stropesc oglinda apei în care tot verdele prinde rugină pe suflet

norii sunt mulţi
pe faţă
trag lehamitea dinamic înlăuntru
să o alimentez cu iubire

Ottilia Ardeleanu
(2 sept. 2014)

Bahia – Anouar Brahem, John Surman, Dave Holland – Bellinzona Switzerland, 1998-10-16

nimic nou

aceleaşi inele
aurul pe dinăuntru o mină fericită
de concentraţie

aceleaşi mâini
poate mai uscate
în gingăşia lor apar
deasupra hârtei ca un cer scris
la indigo acorduri semnături
într-un fel resemnări

în ciuda cercurilor de soare
pe marea tulburată
mult mai tânără viaţa pare
sora mea mai mică

Ottilia Ardeleanu

nu-l mai suport pe omul cu husky

îmi pică ciuda pe tocul uşii
ea îşi pică anii sau carii dumnezeu ştie
cum lucrurile vorbesc ventriloc
le aud câteodată
mi se par fireşti
nu mă sperii decât de singurătate nici atunci
când e vreun meci
important vecinul de perete urlă odată cu
huskyul lui cu ochii aceia pe care
niciodată nu i-am văzut la vreun bărbat

îmi pică ciuda pe tocul uşii
care ţine ascuns secretul intrărilor
în interiorul lucrurilor pe care doar tu le-ai atins
nu vreau să contabilizez rostul avut împreună
cuvintele rămase aşa cum le-ai lăsat
siberian
cu privirea aceea extravertită

îmi pică ciuda pe seismul care ne-a cuprins
să fi vrut să ieşi din starea asta incertă
m-am aşezat în tocul uşii

Ottilia Ardeleanu
(30 ian. 2014)

penalti

acelaşi teren neacoperit cu gazon soare-nor
galerie forfota unei vieţi cu bilet de intrare
pe care unii au dat o avere ca să-l rupă-n cuvinte
hai steaua
la steaua care-a răsărit
steaua mă-sii
în funcţie de împrejurări
pase înaintări lovituri la picior piedici
driblinguri

unii fentează şcoala colegii şefii
familia lumea
arta

de fiecare dată
pe Dumnezeu
L-au ratat

Ottilia Ardeleanu
(15 iulie 2014)

singură. pe masă, sticla asta carpatină. plină de ecouri.

cerul din pânză freatică îşi aşază pahare de nori cu picior. ne aşteaptă. apoi toarnă.
solitudinile curg, curg. în vale ne adunăm noi! ne privim de la mansardă cum vorbim în şoaptă. gesticulăm pe muteşte. nicio chicoteală nimic. noi tot mai atenţi, cu urechi de iepuri speriaţi de propriile solitudini. parcă suntem roz parcă suntem albi parcă suntem cenuşii, umbre numai coji pe trunchiurile copacilor, dar nu scoatem niciun sunet. nici acolo, nici aici. se aud bulbucii de apă, discută aprins ca nişte şcolari despre jocurile pe computer. se rotesc între ei, aruncă genţile pe jos, luptă cu degetele, cu planşele, cu imaginile, cu exclamaţiile, cu vitejiile, dând din coate, se încontrează, se iau în piept. câte-un butuc uscat pluteşte înspre ei, îi desparte, ei mimează ruşinea, plecând(u-se), se împrăştie, ca la primul colţ să se învolbureze din nou.
la vale,
mai încolo e un izvor. tot noi suntem. mai adunaţi, mai cinstiţi, într-o înfrăţeală celebră de solitudini. mulţi se opresc, îşi apleacă trupul, rotunjesc buzele după pielea noastră lichidă şi ne sorb într-atâta solitudine încât se şterg la gură mulţumiţi, rămânând o vreme să contemple undeva în adâncul privirii noastre. nici nu ne facem simţiţi. suntem prea fluizi. trupurile ne alunecă perfect în trupurile lor, ca şi când pentru asta am fi fost făcuţi. altfel de oameni. mai revigoraţi, mai liberi, mai împăcaţi îşi umplu peturile şi pleacă. fără să ştie că ne duc cu ei. în viaţa lor.
la vale,
de aici din albastru, de la masa cea cu nori într-un picior, mă uit la voi cum beţi apa asta curată şi zic: ce bine o fi pe lumea cealaltă!

Ottilia Ardeleanu
(10 iulie 2014)