ape ape de toamnă

soarele arde încrezut
marin pe dinafară
vaporaşe rătăcite gânduri
dispar pe orizontală

faleza împietreşte când trec

scoicile adunate la şuetă
au sufletul gol înfăşurat
în miros de anotimp trecut

valurile eşuează mereu
mă simt de sare
timpule
gustă-mă dacă nu crezi

dar
dacă te scufunzi
moartea e în război cu toată lumea
dincolo de pielea mea
bronzată

Ottilia Ardeleanu
(4 septembrie 2014)

de albastru de adânc de muze

te-ai ascuns între nişte poezii care fac ape
oamenii nu se sperie intră uşor
încep să înoate fiecare cum a învăţat de la părinţi
de la proful de sport ori cu gaşca unii
se iau la întrecere cu bancurile de peşti
pariază că au ştiinţă de lumea cea albastră
nu ezită să se cufunde într-un fel
mişcător fac valuri înfig cuvintele în
nisip ca nişte steguleţe de recunoaştere
suflă bucuriile baloane de aer salin
între sâni stâncoşi alunecă îndrăzneţ
fotografiază iau mostre din adânc

chiar acum arunc ancora şi îi aştept să iasă
la suprafaţă să-mi povestească şi mie cum e
lumea ta

Ottilia Ardeleanu

(14 ian. 2013)

octombrie cafard de Ottilia Ardeleanu

ca tăcerea din nămolurile încâlcite în odgoane, scânduri, parapete, trupuri, bucăţi de trupuri. senzaţia de lipire, de năclăială, glisare continuă, instabilitate. plagă peste plagă. aerul mortificat, înţepător până la sufocare. durerea oceanică din pieptul meu. toţi acei oameni înghiţiţi, smulşi din inimă, răpiţi din toate ale lor, din gânduri, din iubire ca pe singurul lucru la care mai tânjesc. învârtejiţi. şi expulzaţi cu tot cu rărunchi. în afara percepţiei mele. golul prefăcut în mine prin torsionarea şi împrăştierea sufletelor, dislocarea de cuvinte, de limbi, de fălci. ca şi când fiecare şi-a strâns tot ce a mai putut. s-a strâns pe sine. în sine. m-a părăsit definitiv. simt doar gustul sărat al apei care îşi loveşte valurile de buzele mele şi delirul spumelor. murmur numele voastre sau poate vântul îmi şlefuieşte cuvintele şi le fluieră în vreme ce mă zbat în clipa asta de viaţă intrată ca un os de peşte în gât şi sângerez mici talazuri. nimic nu mă mai mişcă. totul mă apasă.
tăcerea. cât o spaimă umple lipsa voastră.
tulbure.

(17 oct. 2011)

lişiţa de Ottilia Ardeleanu


doar silueta vântului
mută aerul dintr-un loc
în altul
câte un plumb se aruncă
în apa verde-posac

sonde năduşite
măsoară nivelul
de empatie a oamenilor

podeţe între ei
şi valuri
coboară se ridică
maritim
gândurile se înnoadă
la capătul firului

dintr-odată
ies aripi de cristal şi călătoarea
le poartă spre digul searbăd

la un semn
clipocesc toate cârligele
printre plute aurii
arunc şi eu un pumn
de aer sărat

(28 august 2011)