Vântoasa

În revista Ateneu de vară, nr 635-636, apare cronica mea la FÂNTÂNĂ ÎN CER, roman de Diana Dobrița, Bîlea:

Romanul Dianei Dobrița Bîlea, Fântână în cer, este de o senzualitate incredibilă. Adâncimile erosului sunt întocmai ale unei fântâni, cu apa cea mai limpede și rece. De aceea, și fântână în cer, adică de-a-ndoaselea, pentru că, de fapt, autoarea reliefează ardența și nu frigiditatea unei trăiri în intimitate, în goliciunea simțămintelor.

Într-o lume bazată încă pe incantații, mitică și ciudată, autoarea inserează momente suprareale, imagistică de moment, inventată. Frazarea este metaforică și incitantă. Te întrebi ce mai poate urma în logica și viziunea autoarei.

Arealul ideatic cuprinde cel mai adesea ce nu te aștepți.
Starea de seducție planează pe toată întinderea romanului, ce-mi place este că autoarea folosește un vocabular subtil și o metaforă savuroasă, grăitoare, fără a depăși limitele unei anumite pudori feminine.

Aurora, protagonista, trăiește un acut sentiment de singurătate, deși profesia ei o ține în mijlocul oamenilor, identificând și mângâind suferințe de tot felul. Timpul liber este piatra semiprețioasă a tinereții sale.

Însă, rolul său principal este dedublarea. Avem de-a face cu două Aurora, cea reală și cea imaginară, ca și când acțiunea s-ar petrece în oglindă.

Ca și cum am avea o Aurora vie și una moartă urmărindu-se permanent una pe cealaltă. Tocmai aici vorbim de originalitatea scrierii Dianei Dobrița Bîlea.

Aurora trăiește pe dinăuntrul său și pe dinafară. Când vrea să fie una, închide toate porțile. Când vrea să fie cealaltă, deschide toate porțile. Fiecare poartă însemnând curiozitate, cunoaștere, sentiment.

Acțiunea în două planuri paralele este inițiată de momentul incendiului casei în care protagonista locuiește împreună cu mama și două mătuși. Motiv pentru autoare să facă tot felul de scenarii care mai de care mai neobișnuite și mai interesante.

Ce este de considerat este că Aurora cea adevărată dorește să-și trăiască toate fanteziile conștientizând că se întâmplă ceva misterios cu sine. Aurora se întrezărește într-o altă Aurora de care, de altfel, este obsedată, tocmai din motivul că îi este opusă, fizic și psihic: “Cealaltă apărea ca o nălucă, încercând să-i inoculeze ideea că era ea însăși.”

Punctul forte al Dianei Dobrița Bîlea este portretistica. Ai impresia că admiri un tablou, într-o galerie de artă, iar portretul pe care îl privești destăinuiește, în amănunt, orice despre personajul pictat. Ori, asta este măiestrie! O dovadă doar: “Se întâmpla să se afle chiar în fața oglinzii din hol și spusele femeii îi împinseră privirile înainte. O întâmpinară doi ochi cu cozile trase puțin în jos, ca două crizanteme cu eflorescențele apăsate de rugina unei toamne târzii, nasul în vânt, inexpresiv, gura cu buze aproape egale, nici subțiri, nici cărnoase, pe care se putea ghici un fel de surâs, rod al unei permanente nehotărâri, o părere de bărbie și obrajii prea rotunzi, pe care câțiva pistrui desenau linii frânte.”

Acțiunea romanului dispune de multe scene: incendiul, tentativele de viol, leșinul, demisia, sărbătorile tradiționale, conversațiile cu cealaltă, aparițiile/ disparițiile lui Galateu, răpirea de către nebunul satului și namila de pădurean zis Fericitul și legarea ei de un copac, scena visului din vis, dansul flamenco, conversația cu bunica Aminei aflată la un pas de a trece cu luntrea lui Charon apele Styxului Dincolo, dar amânând fiindcă n-a făcut prea multe fapte bune care să atârne greu la judecată, casa bântuită de spiritul profesorului Ilie, cel sinucis, pe care nu-l putea vedea nimeni în afară de Aurora, ghicitoarea în palmă și altele la fel de incitante, Diana fiind o ageră regizoare a scenelor, îmbinarea dintre întâmplări fiind tenace realizată.

Între sentimentul de admirație și cel de invidie, Aurora este nevoită să-și dea demisia de la azilul de bătrâni, voind să schimbe ceva în viața ei și să scape de toate abuzurile managerului.

Cele două Aurora vor fi mereu în contradicție. Una este prea grasă, cealaltă este prea grațioasă. Între urâta și frumoasa Aurora există mereu o conversație nu prea convenabilă. Cea durdulie lucrează ca asistentă, la azil, cea suplă, ca designer, la o casă de modă. Cum nu se poate mai specific. Iată că autoarea le plasează inclusiv în locuri de muncă adecvate aspectului lor exterior. Comutarea de la unul și același personaj aflat în ipostaze diferire este pusă pe seama amneziei protagonistei, pentru a înlătura orice bănuială asupra manifestărilor acesteia.

Bărbatul aflat în centrul atenției singuraticei Aurora este Galateu, “de la Galateea lui Pygmalion”, adică de fapt, Ilian. De ce îl numește așa pe Ilian devine o enigmă: “Când voi descoperi de ce te-am supranumit Galateu, voi ști mai multe despre mine, despre cine sunt eu cu adevărat, sunt sigură!”. Sau, Codrin cel vrăjit în dansul ielelor, “ursitul”. Ori, Elias, cel care emana prin toți porii o virilitate care se citea din privirea mândră. Iliãs, poate, cu dorul lui năprasnic. Și nu fără Ștefan, cel care ar fi vrut “s-o subjuge cu mult visatul coup de foudre”. Oare, câți bărbați întruchipa un singur Galateu?! Dar ea cine era? O bailaora în rochie flamenco? Femeia deposedată de burka?! Era cumva femeia fără spațiu și timp?!

Trecerea din material în imaterial, înlocuirea spontană a unei Aurora cu cealaltă mi se par aidoma teleportărilor din filmele stargate, fantasticul imprimat de Diana Dobrița Bîlea fiind mai degrabă de natură tehnologică decât de natură basmică.

Ca să coboare în basm, autoarea ne servește cu leacuri ori vrăjitorii numai de oamenii de la sat știute bine și date mai departe altor generații: “Nevasta lui Vasile, Luminița, avea deja în gând vreo doi holtei pentru musafira lor, în timp ce tușa Stana, după ce o puse să sară peste un foc pentru alungarea răului adus fără voie odată cu vestea recentei morți a mamei sale, pregăti nepoatei un săculeț în care îndesă puțin leuștean, puțină iarbă creață și un vârf de cuțit de odolean pentru a o feri de flăcăii de pe altă lume și de alte ispite erotice.”

Tot pe linia superstițiilor se încadrează și ideea fetei de a scrijeli înițialele A, de la Aurora, și G, de la Galateu, pe doi căței de usturoi pe care îi străpunge cu un cui, îi înfășoară într-un petic roșu și ulterior îi îngroapă la rădăcina unui copac unde nu ar ajunge să sape nimeni vreodată, spre alungarea spiritelor rele care îl țin deoparte de ea pe acest Galateu pe care pretinde că l-ar fi creat chiar ea.

Romanul Dianei este o scriere de intensitate a iubirii, cu multă poezie, cu inserții de aforisme și sintagme de înțelepciune aduse din vremuri străvechi, întețind epicul cu fantasme și fantezii. Elemente tradiționale precum aprinderea focului “purificator” prin frecarea a două bucăți de lemn dintr-un brad trăsnit sau ritualurile mitice precum hora ielelor “mai mult sau mai puțin îndurătoare” dau plus de farmec istorisirilor din acest roman.

Fântână în cer îmi sună a nuntă în cer eliadescă. Efectul de himeră a celui iubit, a celui nelumesc planează asupra întregului demers liric și epic. Uneori, am senzația că citesc Luceafărul eminescian, atât de des aduce autoarea, alături de întâmplări și personaje, Soarele și Luna.

Baladescul impregnat în acest roman conferă acea contopire cu natura, indisolubilă: “Îi însoțiră rugăciunea vântul plângând din fluierașele crengilor, jelania păsărilor strânse roată în coroanele copacilor din jur, tânguitul gângăniilor de după ușile de pământ ale adăpostului lor dintre ierburi și câteva picături de ploaie sau de lacrimi căzute din ochii cerului.”

Laitmotivul visului este unul pregnant. Nemuritor. Este ca și cum fără vis nimic din frumosul lumii nu ar exista. Fiecare personaj este o plăsmuire a lui însuși. Cealaltă Aurora este ivită mereu din vis, o nălucă, o fata morgana. Asemenea este Galateu. El apare și dispare în momente-cheie. Situarea în vis, de cele mai multe ori, dă senzația unei continue amintiri care se plasează în prezent, un fel de liant între ce a fost conceput în vis și ce este trăit în realitate. Visul se trage uneori din năluciri, din fantomatic, așa cum e cazul profesorului Ilie al cărui spirit bântuie casa în care a trăit și cu care doar Aurora poate comuica, Diana Dobrița Bâlea atribuindu-i acesteia puteri supranaturale.

Viața Aurorei este o enigmă indescifrabilă și mai ales apăsătoare, după cum susține chiar ea. Nălucile ei sunt toți acei bărbați umbriți de Galateu.

Aprofundarea dumnezeirii este un alt aspect al revelației Aurorei pe care autoarea îl pune cel mai aproape de Stanca, bunica, îngenunchiată într-ale rugăciunii și izbăvirii.

Aurora este totuși, după multe încercări, singură. Este poate cheia acestui roman, și anume că, singurătatea creează uneori fantasme.

Numai că, “singurătatea este soarta spiritelor superioare”, după cum afirma Arthur Schopenhauer!

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 8 iunie 2022