Duc un gust ciudat al cuvintelor

cronică la: TOTEM de Romița Mălina Constantin

În volumul său de poezie, numit grandios Totem, Romița Mălina Constantin tratează viața poetului trăitor al unei existențe comune, care nu-și poate abandona cotidianul pentru oniric și că stările sale de bonom alternează cu realitatea neîndurătoare, silit fiind, ca omul de rând, să se alimenteze, să curețe, să ordoneze, să rânduiască cele necesare. Despre nostalgii în porții mai mici, mai mari sau despre moarte îi este la îndemână. În fond: “trăiesc pentru mine/ mormăi pentru mine/ desfac foi de ceapă/ tra la la râd și plâng/ țin prelegeri poetice la lumina/ unei vieți“/ trăiesc– așa susține poeta actul vital. Scrie feminist, dar cu obsesia că femeia este puternică în tot ceea ce face fiindcă nu are încotro, în plus, ea este și un bun redactor al propriilor trăiri, un bun translator de sentimente, un poet care poate transcende unei vieți de nivel ordinar, având ceva din poezia scriitoarei franco-române Angela Nache-Mamier. Femeia poet este o visătoare: “ea în bucătărie/ se vede frumoasă și adormită pe plajă/ bântuită de nisip “/ apogeu. Visările sale induc poezia pastel dedicată anotimpurilor în conexiune cu stările sufletești, copilăria, chipul părinților, poate fiindcă “așa cade veșnicia/ te miri unde/ te miri cum“/ anatomia toamnei; ori poate pentru că uneori tăcerea “ne cuvântă/ despre marasmul celor vii“/ pastel. Între bizar și divin, este chiar ea, poezia, simbol al descătușării din problematicile femeii, al răzbirii unei condiții și poveri puse dintotdeauna pe umerii săi. Ea definește propria poezie astfel: “poezia/ mireasă a geometriei bizare/ pe care nu o înțelege decât Dumnezeu“/ amintirea zăpezii.

Poezia Romiței este îmbrăcată în lumini și umbre, este supusă nostalgiilor, are conotații biblice, se derulează energic între atunci și acum, pare să facă un reverse: “râul se mută împreună cu pescarul/…// pescarul devine un punct în amiază“/ sindrom. Dumnezeu este calm și cald și primitor ca o casă bine încălzită pe timp de iarnă. Poeta leagă într-un fel natural drumul literelor de metafizic și puterea divină, astfel consideră marea trecere ca pe un drum al cuvântului: “duminica Dumnezeu stă picior peste picior/ litere de-o schioapă jinduiesc marea trecere“/ respir.

Un manifest împotriva condiției femeii considerată din misoginism cum că este bună să stea la cratiță este dezvoltat în poezia cu titlu retoric, de necontestat carpe diem: “spăl trotuarul din fața casei/ mut ghiveciul cu zorele/ cumnata mă cheamă la cafea/ îmi scot pionezele din inimă/ râd mereu când  fetița ei/ mă îmbrățișează// mi-e tot mai sete/ iau fiecare picătură/ ca un antidote// mâine voi înșira mătănii/…“.

Poezia Romiței aduce în primplan o zonă a maladiei lumii în care trăim, o lume care scârțâie din toate balamalele socio-politice, economice și culturale. Sunt destule poezii care marchează această prăbușire fizică și psihică, cum de exemplu: “o poezie de bacovia spusă la radio“/ cu bacovia ventolin; “nu ne-a mai fost niciodată sprijin această floare/ de portocal/ printre pumnul de pastile o monedă dârdâind în buzunar/ și poezia invizibilă “/ desene; “magnolia n-a înflorit/ oamenii se duc la alți oameni/ încheiați până-n gât/ izbindu-și sternurile de asfalt/ un fel de boală dusă pe picioare“/ sub tendoane; “cineva mă tot strigă/ posibil o ultimă fugă din roi/ posibil o iubire/ printre pastile și symbicort“/ de la unghii până la os. De cele mai multe ori, starea patologică este în relație directă cu vremea, cu anotimpurile, cu tot ceea ce se întâmplă în natură, cumva premonitoriu.

Din temele abordate de autoare nu lipsește, desigur, iubirea, măsurabilă în învelișuri de alte inimi. Poeta tratează iubirea mai degrabă religios, decât mirean. Aș evidenția aici poezia nevoia de ochi, emblematică pentru acest capitol de viață. Iubirea este “un fel de ordine divină aparent haotică“/ puzzle. Ipostazierea iubirii este un atu al poeziei Romiței Mălina, ea îmbinând stări și simțuri fără a cădea în patetism ori obsesii. Iubirea este înveliș de inimi, un dar divin, la fel ca poezia, “paradis între două lumi/ inegale/ devorându-se pe sine”/ țărm etc. În aceeași notă a iubirii se regăsește și poezia despre care poeta afirmă: “de azi poezia mea nu îți mai aparține/ e doar un alt mers pe ape ce va căpăta consistență în pieptul meu//… de azi poezia mea e liniștea/ dintr-un câmp de lavandă/ risipit în vânt“/ un alt mers pe ape; poezia este fecundă, are amprenta unui înger care o insuflă: “care este adevărul tău/ din care te pot salva când jocul de-a baba oarba/ mi se urcă la cap“/ vineri.

Poeziile din acest volum nu sunt totemice, titlul acestui volum i se datorează unei poezii și totuși, ideea pornește cu siguranță de la femeia-obiect care experimentează orice în arsenalul de lucruri care-i parvin de făcut și pe care le poate face. Mai degrabă ea, ființa dinlăuntru, un fel de Ană, mai degrabă ea își este sieși totem: “azi trupul mi-a alunecat într-o lume străină/ m-am lepădat de piele/ în timp ce iubitul striga că e cutremur// am auzit că așa se scapă de frică/… dacă aș putea să-mi smulg rânjetul/ să mă acopăr cu plămânii tăi / autodevorare; “ să mă prăbușesc împotriva mea/ să mă dezintegrez/ să mă desfac în fiecare pulsație / ca o flacară alungată/ până la  propria sinucidere/ să fiu instinctul libertății/ rațiunea din umbra fiecărei măști/ titanică femeie/ fără trup/ poetă a propriei vieți…“/ alergare.

Poezia Romiței aș considera-o totemică mai ales din punct de vedere al rememorării părinților, bunicilor, chipuri luminate aduse din trecut în paginile cărții ca omagiu, ca jerbă de iubire: “atunci mama se pieptăna/ umbra ei ridica un catarg pe o corabie“/ exil; “nu trupul l-am vrut/ nici sufletul/ am vrut pe mama ta/ pe bunicul/ și pe toți ai tăil de la Adam și Eva încoace“/ am alergat în tine– cel mai reprezentativ text în acest sens.

Cumva hrănindu-se poetic din Eminescu și Stănescu, Romița Mălina Constantin scrie o poezie de dor pentru tatăl său și cum dorul eminescian, ca și cel nichitian, este mărturie a ceea ce poate fi mai duios, iată o mostră a autoarei: “când nu ești îmi închipui/ că-ţi trec prin minte nopțile/ care au urmat  după ce am auzit la radio/ că Nichita a murit/ așa am înțeles că lui Dumnezeu/ îi plăceau ochii albaștri/ şi poezia// doar tata-mi făcea cu mâna/ până s-a făcut un punct/ din care au venit an de an rândunelele“/ de ce aștept rândunelele.

La nivel stilistic, poezia nu abundă în metaforă, dar sintagmele metaforice existente au originalitate și se înscriu în cercul vizual al liricului: “dormi/ uns de lumină cu primii zori“/ din pietre; “nu ești strigătul de la capătul cuvântului/ lumina/ însemnatul meu cu poezie“/ în des(prindere).

Poezia Romiței este un permanent dialog retoric cu lumea înconjurătoare, atât de mai aproape cât și mai de departe: păsări, insecte, animale, flori, nori, soare, un univers complet asemenea unei rotații complete a pământului în jurul soarelui, oferind atât lumini cât și umbre cuvântului său.

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari, 30 dec. 2020

(Revista 13 Plus, nr. 201/ 2021, pag. 23-24)

Cântec de alungat tristețea sau cuvintele din vis

Cronică la: Cerul din colivie de Nuța Crăciun

Volumul Cerul din colivie, al treilea din palmaresul literar al Nuței Crăciun, ia naștere la editura clujeană Colorama, în colecția Cercul literar de la Cluj, 2020.

Nuța Crăciun, poetă pe care o cunosc de ceva timp, din virtual, de pe agonia.ro, dar și mai special, de pe literaturitate.ro, o revistă pe care am organizat concursuri literare și unde ea a fost nelipsită, îndepărtată de baștină de nenumărați ani, ne cheamă la poezia în care “cel care scrie ia cu timpul chipul scrisului său“/ *. Așa încât, consider că afirmațiile sale poetice se nasc din propriul bun-simț: “este impudic să vorbești despre tristețe când ești fericit“,,/ ochiul vântului vede tot.

Poezia Nuței este un periplu existențial în care aceasta lasă fanioane, de parcă ar fi câștigat teren, ori vreun vârf, în sens alpin. Fanioanele sale sunt, tematic vorbind, singurătatea, iubirea, cuvântul, viața, moartea, tristețea, toamna ca element obsesiv și destinul, desigur, cel care a dus-o departe de locuri și oameni dragi, tocmai în peninsula iberică.

Versurile apasă pe tristețe ca pe un buton, iar repercusiunile sunt înțelese și simțite diferit: “fără sens existența asta în care nu te împrietenești/ nici cu umbra ta“/ între un zâmbet și o lacrimă. Este un permanent balans între plus și minus, de parcă viața însăși este un curent de baterie, consumabil atâta vreme cât alimentezi viața cu iluzii. Există, obsesiv, alternanțe pe care poeta le socotește ca prezente în realitate: “vremea se umplea și se golea alternativ“/ ochii noștri un amestec de apă moartă și pești; “divinul are forme omenești“/ pustiu de toamnă; “toți purtăm în noi o spânzurătoare/ și o cruce” sau “ne așezăm sub coasa/ care împarte plăcerile și osândele“/ de cealaltă parte a ploii; “nu văd mlaștina doar nuferii albi plutind deasupra“/ cerul din colivie.

Poeta are convingerile sale pentru care există o linie demarcatoare între bine și rău, între a fi uman și a voi să depășești stadiul de lumesc, între un acum și un mâine. De altfel, titluri ale poeziilor sale denotă acest joc de pendul: între un zâmbet și o lacrimă, de cealaltă parte a ploii, în mine plouă de la stânga la dreapta, treceri. Dar, balansul  acesta se întâlnește în numeroase versuri în care cuvintele par să se răstignească pentru alinarea durerii interioare: “avem propriul nostru înger acum/ propriul nostru diavol“/ ochiul acela de lemn.

Tulburările sale sufletești au legătură unică cu amintirile, cu trecutul văzut prin ochii iubirii, în acel demult, iar singura posibilitate de a le păstra la loc de onoare este să scrie despre acestea într-o manieră melancolică, în care părerile de rău se succed într-un tempo individualizat. Cuvântul îi este un bun camarad. Senzația de nod în gât, de stavilă împotriva șuvoaielor pornite dintr-un odinioară trăit și adorat, răzbate chiar din titlul unei duioase poezii, s-au înecat cuvintele: “în ochii tăi apele sunt tulburi/ mă pot pierde cu ușurință/ ca-ntr-un anotimp mic și opac/ în care lumina e trasă la sorți// nimic nu mai amintește de ziua aceea/ în care ciopleai inimi/ în lemnul cireșului din grădină// marea din ochii tăi/ are acum tristețea unui braț de fântână“. Dar, tot poeta conchide că: “important este să știi când să evadezi din tristețe“/ e toamnă în mine și-n cuvânt.

Semnificația toamnei, pe care Nuța Crăciun o evocă generos în acest volum, este polisemantică, autoarea consimțind la fiecare dintre aceste sensuri cu înțelepciune. Fie că se lasă pradă amintirilor, fie că intră într-o stare de izolare, apatie, delir, meditație, depresie, fie că undeva este un capăt care se traduce a moarte: moartea frunzelor, a naturii în general, a iubirii, a dorințelor, a visului etc., aceasta reușește să reia traiectoria zborului, să se detașeze, să spere, fiindcă, așa cum își finalizează poezia e toamnă în mine și-n cuvânt, “moartea nu e definitivă așa cum credeam/ doar o lungă uitare nimic altceva“. Melancoliile Nuței Crăciun își au cu siguranță rădăcinile adânc înfipte în locul natal, în sătucul său hunedorean de pe Valea Grădiștei, de aceea cred eu că toamnele din acest volum îi sunt regrete și doruri, neuitări și reveniri în aceste decoruri care nu pot avea loc de rămas-bun, ci doar de întoarceri și reverii mângâietoare.

Adesea, poeta se lasă pradă visării, mânată de îngerul păzitor care o scoate din carapacea tristeților: “uneori noaptea vine îngerul să mă salveze/ visează îmi strigă el//… visează îmi strigă îngerul iar eu nu-mi găsesc ochelarii/ confund mereu lucrurile/ nu mai știu care e visul care realitatea“/ în fiecare noapte îmi iau viața înapoi; “te urmărește amintirea unor zile când prindeai/ razele de soare și te acopereai cu ele alergând/ dintr-un vis în altul“/ scenariu cu răni care cântă.

Dorul de acasă devine un zid între sine și lume sau mai bine zis o pustiire dureroasă: “se răsucește ora pustiului/ între mine și singurătatea pietrei// … ce sfânt era timpul ce blânde clipele/ ce inimă vie aveam/ zidul acesta de umbră de pustiu nepotolit/ zidul acesta dintre mine și lume/ aș vrea să-l trec el crește mai înalt“/ ritual de întoarcere acasă.

Se mai resemnează uneori poeta și tot cuvintele îi vin într-ajutor: “nu mă mai răsfață nici liniștea/ nici vântul/ nu există altă realitate decât visul/ în vis nu mai îmbătrânesc/ rămân mereu copil/ alerg în umbra unui zmeu de hârtie/ inima îmi cântă ca un flaut“/ numai cerul nu are umbră.

În poezia Nuței nu trebuie să cauți anume cuvintele din vis. Ea visează cu ochii deschiși, își construiește o lume paralelă cu aceea reală pentru a rezista spațiului și timpului care o despart de ceea ce nu poate uita, iar în acest sens există o abundență de trăiri similare, într-un vis regizat chiar de autoare, vis care se leagă de o epocă în care acțiunile evocate erau parte din întâmplările din acele vremi sau de existența cotidiană: “te-ai descurcat bine în visul de azi noapte/ ai prins la timp trenul ai urcat din mers fără bilet“/ între un zâmbet și o lacrimă; “te îmbraci în haine colorate/ îți iei din nou visele de mână/ apoi cauți un om sărman/ de la care să împrumuți un pic de fericire“/ fotografie mișcată. Poezia din acest volum este chiar un exercițiu de visare în alb.

Din acest volum nu avea cum să lipsească figura predominantă a mamei, motiv de tristețe, de toamnă și de ploaie în sufletul Nuței Crăciun, ea inserând și momente din tradiția locului, privitor la ritualul morții: “când murea cineva în sat mama se apropia de mort/ și-i cânta tatei/ știa că mortul o să-i ducă veștile iar tata nu-și va mai/ reproșa/ că ne-a lăsat singuri în pragul acelei primăveri// apoi într-o noapte târziu mama s-a dus după tata/ afară ploaia răsturna cerul/ peste gândurile mele cernite/ dar ei nimic nu-i umbrea bucuria plecării“/ să fugi din fața ploii când ești trist; “anii au trecut rostogolindu-se/ ca roata unei căruțe pe un drum de țară/ le-am pierdut numărătoarea/ nu mai păstrez în memorie/ decât lacrimile acelei zile de toamnă/ când ai plecat și m-ai lăsat singură/ cu moartea mea“/ îmi duc viața de mână până în cuvânt.

Nuța Crăciun îmi pare o mare iubitoare de singurătate. În lipsa celor dragi, într-o perioadă în care interdicțiile de tot felul închid orice comunicare directă, poeta alege să îmbrățișeze singurătatea. Și asta, pentru a nu fi singură de tot. Se mulțumește cu această responsabilă a unei vieți împărțită la trei: lipsa părinților, lipsa lui acasă, lipsa mobilității datorate unor împrejurări vitale, datorate intrusului virotic. Un “triumvirat” de care se folosește pentru a scrie, dar aflat în reciprocitate cu faptul de a scrie pentru a se elibera de propriile inconveniențe, de disconfortul existențial într-o lume tot mai bolnavă, la propriu și la figurat: “iată-mă mulțumită de sigurătatea mea/ îmi plimb liniștită zilele în căruciorul de butelie/ ca o plecare în largul cerului/ cu legile mele gravitaționale cu tot“/ cântec de iubit singurătatea.

Cerul din colivie este scris în perioada fatidică a pandemiei, de aceea are o puternică amprentă a izolării, neîntâmplător fiind acest titlu care de altfel rezumă catastrofa umană globală a lui 2020. Sigur că multe versuri vin din această constrângere, oricare poet având nevoie de spațiu, de libertate, de eliberare de lăuntricul său: “te baricadezi înlăuntrul tău/ singură cu idolii tăi de-ntuneric/ cu anotimpul din care mereu pleacă cineva“/ și se va lumina de ziuă.

Poeta este o fină deținătoare a metaforei: “de fapt fericirea e doar un detaliu adăugat buzelor“/ cerul din colivie. Mi se pare o completare remarcabilă la tot ceea ce înseamnă trecut și prezent în viața autoarei.

Poate că e “ziua în care te gândești că viața/ e doar un vis motolit“/ poem fără tine. Poate că e momentul în care “sătulă de umblat prin străini/ bucuria/ e tot mai tristă de la o vreme“/ cântec de alungat tristețea. Sau poate că: “povestea iubirii din memorie/ se scrie în temnița unei zile de toamnă/ când te declari mulțumit cu toată năvala de frunze/ căzute peste visele tale necoapte“/ meditație în umbra unei dimineți. Toate aceste gânduri au o nuanță aparte, o sensibilitate care o caracterizează pe autoare.

Oricum ar fi, poeta Nuța Crăciun trece prin oricare formă de vis spre a păstra neîntinată pofta de a fi acolo unde cerul iese din colivia închistării: “dacă am putea înțelege o floare/ am putea trăi în taină/ într-o formă de vis“/ formă de vis.

Aș încheia pledoaria pentru poezia Nuței, cu un citat din Cioran: “Când visează, omul nu se îndoieşte niciodată. “!

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari, 10 oct. 2021

Cu masca pe figură

Cronică la: Singură-n simulator de Luminița Zaharia

Poeta Luminița Zaharia este la a 18-a carte de poezii, numită Singură-n simulator, apărută în 2020, la editura Astralis, București. O citesc de suficientă vreme pe Luminița și consider oricare dintre cărțile ei ca încadrându-se în cartea de călătorie sau cartea de vacanță, datorită ușurinței cu care se citesc acestea și a stării de relaxare pe care o insuflă.

În acest volum, poeta asezonează poeme mai lungi cu scurte poezii pe care le denumește scurtissime și le imbrică, astfel încât volumul să capete o unitarietate și la nivel de estetică de tehnoredactare. Prima copertă este foarte atractivă, purtând chipul unei fete cu ochi de stele, ilustrație realizată chiar de fiica acesteia, Alina. Coperta a patra este o scurtă cronică de întâmpinare sub semnătura lui Marian Nencescu. Volumul are un conținut luminos prin faptul că poeta agreează multe titluri legate de lumină ori dimpotrivă, absoarbe denumiri fantomatice, în orice caz, în această lumină îl așază pe poet, în stilul său delicat și spontan.

Poeziile Luminiței sunt jucăușe, însă ludicul se întretaie undeva, unde nu te aștepți, cu note grave de (auto)ironie. Timbrul său este de o larghețe vizibilă, monologând sau dialogând cu diverse personaje închipuite ori reale, bine alese și conturate în tematică. Apropo de aceasta, abordările poetice pornesc din real și ajung fie în oniric, fie în metafizic, fie în fantasmagoric, tocmai de aici verva aceea copilăroasă care balansează uneori spre gravitatea existențială și emoțiile umane.  

Poeziile Luminiței Zaharia au și o cantabilitate pentru faptul că folosește rima liberă care conferă și un ritm ușor de sesizat. Iată, chiar a doua poezie din volum e astfel construită încât dă impresia unui scenariu muzical, dincolo de care poeta ne aruncă într-o lume credulă, care încă se mai dedă ghicitului și prezicătorilor: “ cînd te fîțîi în Haiti,/ topless, mindless, doar în tanga/ și tsunami e pe vine – / te salvează baba Vanga!// la știri, pe telecomandă,/ ți-a înțepenit falanga:/ oare vin extratereștrii?!/ îți răspunde baba Vanga!/… // corul:/ baba Vanga-n sus,/ baba Vanga-n jos,/ o, o, o, ce mișto, / ce destin frumos!”/ baba Vanga; “refren:// “ cu izoleta, cu izoleta,/ înghit realitatea cu pipeta,/ mă apăr de bipezi periculoși,/ concep – in vitro deci – copii frumoși/ (a se citi, desigur, poezii…),/ nu ies o clipă-afară, orice-ar fi!“/ cu izoleta. Cantabilitate cu un filon intrinsec plin de candoare și care se copilărește, fiind parcă o litanie spre alungarea spiritelor rele:”foaie verde bebeluș/ chipul cui îl porți acuș/ frăgezimea cui i-arăți/ înc-o dată, zece dăți…?// foaie galbenă blîndețe/ cui foșnești a tinerețe/ care fuge mai rapid/ fără frică de covid?// foaie cafeniu-închis/ de mine cum te-ai dezis/ că am riduri și chelesc/ în derizorii te iubesc?// foaie curcubeu, ce spui/ inima s-o pun în cui?/ cuiele, zău, ruginesc/ și-am să cad în nefiresc// foaie cum vrei tu să fii/ nu te-ncarc cu poezii/ clorofila nu-ți absorb/ nu am al găinii (m)orb“/ foaie.

Poeta adaptează repetiția, ca modalitate artistică, la strofe întregi, prin refrene muzicale. Volumul pare cumva un tabloid al zilei pentru faptul că unele poezii au conținut de știri radio-tv, așa cum și cea despre baba Vanga mult mediatizată. Ori autocompătimirea prin care omul își raportează eșecurile de tot felul la noroc, precum în versurile: “am tras de când mă știu/ bățul mai scurt“/ bățul mai scurt.

Ironia care transpare este desigur una social-politică-economică și mulată pe atitudini și tare umane: “am datorii la stat/ la statul în pat/ la somn la lenevit lalevitat“/ plăți online.

În acest volum, poeta asezonează poeme mai lungi cu scurte poezii pe care le denumește scurtissime și le imbrică, astfel încât volumul să capete o unitarietate și la nivel de estetică de tehnoredactare. Prima copertă este foarte atractivă, purtând chipul unei fete cu ochi de stele, ilustrație realizată chiar de fiica poetei, Alina. Coperta a patra este o scurtă cronică de întâmpinare sub semnătura lui Marian Nencescu.

Volumul are un conținut luminos prin faptul că poeta agreează mult titluri legate de lumină ori dimpotrivă, absoarbe denumiri fantomatice, în orice caz, în această lumină îl așază pe poet, în stilul său delicat și spontan. O serie de poezii poartă microbul pandemiei în ele- pandemie devenită laitmotiv tematic, sunt specifice acestei perioade malefice, însă poeta face haz de necaz, încercând să suprime notele hidoase ale realității. Astfel, poezii precum cu izoleta, prietenul imaginar converg spre același subiect al zilei, problematizat astfel încât să nu se piardă relația cu poezia, oricât de grave ar fi riscurile întâlnirii sau conviețuirii cu aceasta: “prietenul meu imaginar/ îmi spune că sunt indubitabil frumoasă/ și-mi cere adresa/ (nu de mail, de acasă!)/ zice să ne izolăm împreună/ preț de o întreagă lună/ pe vreme de pandemie/ să scriem în duet o poezie “/ prietenul meu imaginar.

Poeta nu pierde ocazia de a ironiza tumultul de poețași de duzină, faptul că a fi împătimit de a scrie versuri nu este și echivalentul valorii literare a emisiilor, un fel de scârța-scârța pe hârtie: “poeții sunt de mai multe feluri/… poeți de conjunctură/ de pomană/ poeți de cabaret/ de copy-paste/ de floricele pe cîmpii// cei care scriu cu adevărat poezii/ nu se găsesc pe toate ulițele/ ei se ascund în nori/…”/ poet ocazional; “din punctul meu de vedere/ poeții sunt niște tocilari“/ de vedere. Dar, nu trece nici peste condiția poetului, aceea de a se fi străduit în zadar să deschidă inimi și mai ales de a fi uitat de îndată ce moare: “m-a rugat să-i scriu un necrolog/ un necrolog vesel, dacă se poate/ să rîdă lumea în hohot la groapa lui/ să se înfrupte pe săturate“/ necrolog.

Mai este și situația dramatică a plagiatului surprinsă cu dexteritate în poezia poet asamblator, poezie care sub masca decenței ascunde o mare dezamăgire, aceea că se continuă furtișagul de poezie valoroasă fără scrupule! Iată: “l-am întîlnit pe rețele de socializare/ (în real nu avea corespondent)/ trăgea lumea de mînecă,/ susținea sus și tare/ că e mare talent// găsise formula/ furtului perfect/ un pic de colo, un pic de ici,/ fără să lase amprente/…// strîngea conștiincios/ ciornele mototolite ale poeților/ adevărați/ aruncate pe jos// fiorul liric nu era neapărat necesar/ poezia modernă, zicea,/ e doar corolar/ vieții absurde”/ poet asamblator.

 La nivel de limbaj, poeta folosește expresii populare, părți de zicale astfel încât augmentează spirirul umoristic satirico-ironic, cuvintele sunt marionete care se lasă mânuite cu pricepere de poetul-păpușar: “curcă plouată“/ în realitatea imediată; “tocilara clasei“/ conștiința propriei corporalități; Ludicul Luminiței nu vine numai din semantică, ci și din topică, ci și din joaca de-a limba, ci și din folosirea cuvintelor din alte limbi spre a da o nuanțare poetică textelor sale: “el ok și ea o cheie“, “i like it hot/ deci sunt o hotă“, “doi contacți și o contactă“, “burn-out bore-out“.

În sfera socialului, poeta dezbate subiectul pensiilor “colosale“, ilaritatea din punctul de vedere al unora și duritatea/ gravitatea din punctul de vedere al altora referitor la pandemia covidiană, o serie de bizarerii și vicisitudini, o existență de turmă și avize cum ar fi cel pentru poeții contrafăcuți, de mâna a doua: “nu mai sunt locuri la bellu/ zice managerul general/ s-a deschis un cimitir nou/ pentru poeți second-hand/ dar  trebuie să te înscrii urgent/ lista crește mai repede/ ca a morților de covid“/ reciclare.

Ridiculizarea comportamentului uman transpare fidel din versurile: “visez să scriu un roman/ intitulat Oamenii sunt nașpa/ adun în fiecare zi/ material brut, cum ar fi/ bărbații din metrou care/ te-mping să ocupe un loc/ sau îți trag un rucsac în figură/ colegii șmecheri uneltitori bîrfitori egoiști/ prietenii care cer întruna ceva/ pentru că, nu-i așa,/ numai problemele lor sunt importante/ vecinii care pornesc intenționat bormașinile/ exact atunci cînd un vis frumos te curta/ vînzătoarele care nu-ți dau restul corect/ observînd norul pe care-l porți în loc de pălărie”/ oamenii sunt nașpa. Iar în contextul acestui flagel mondial, a profita de situație este indubitabil mercantil: “fac dumping cu măști/ în lumea toată/ și mă mint că e o faptă bună// uneori le dau chiar gratis/ și asta devine în forul meu interior/ culmea culmilor iubirii de semeni// dar să nu uităm nici forma/ de pildă, azi/ forma măștii pe care ți-o dăruiesc, iubire,/ e una de păcălici”/ dumping cu măști.

Nici singurătatea nu este neglijată în poezia Luminiței, prezența ei este oarecum suportabilă în sensul în care, precum papucii în care întră ceilalți, apasă pe jugulara poetică, astfel că un țipăt munchian ar putea trezi întreg universul la realitate: “stau sub/ papucul tuturor/ am devenit aplatizată/ strigătul meu nu se aude/ de ce mai am așteptări?/ de ce, în nopți cu lună,/ urlu către mine/ și singură îmi îndes pumnul în gură/ nu cumva să m-aud?// papucul ăsta universal/ m-a lăsat fără voință proprie/ plîng antigravitațional/ nu vă mai mirați papugiilor/ de cerul devenit/ o baltă posacă“/ sub papuc. Altfel, poeta, nichitiană în titlul poeziei următoare, stipulează reversul medaliei: “singurătate absolută nu există/ un om care se gîndește la tine/ o scrisoare o pisică o carte/ o cerere de plecare spre Marte// propria respirație care te miră/ oglinda care te deconspiră/… nu te mai victimiza c-ai fi singur”/ nesingurătate.

Abordarea speranței ca ultimă dorință este tot un joc de cuvinte: “să facem team building/ cu tema speranța/ și amîndoi să luăm nota zece/ la final, să presăm în ierbar chiar morala:/ ce e viu, ca viața trece“/ scris sincron.

Despre maltratarea limbii prin folosirea limbajului ultravulgar, poeta ne încunoștințează în poezia salvare: “să inventăm noi cacofonii/ noi disonanțe/ o nouă limbă stridentă/ așa cum e viața/ să devenim zgîrietori de hîrtie// nu mai înfrumusețați lumea/ poeți naivi/ nimeni nu vă crede/nu vă ia în seamă//… cînd toate cuvintele/ își vor pierde suavitatea/ muzicalitatea/ frumusețea intrinsecă/ atunci/ de-abia atunci/ veți fi salvați”.

Fenomenul cerințelor/ îngrădirilor/ izolării/ distanțării pandemiei este tratat prin acel tandem răsu’-plânsu’ în diverse poezii tematice, cum ar fi, cu masca pe figură: “ce bine-ar fi să ne iubim profetic/ dar cadrul nu-i idilic/ decorul nu e doct/ și-n fond, ce e iubirea/ mai mult decît un moft?!// cu masca pe figură/ contextul te vrea mort”; “lasă briciul pe mîna maimuţei/ în vreme de pandemie/ frizeriile sunt toate închise/ eu îți vînd, la suprapreț, o tichie/ tu adu-mi înapoi coșnicioara cu vise// în fiecare seară joc un joc kinky cu moartea/ și toate (per)mutările sunt permise!”/ un joc kinky; „cum să scrii o poezie/ în vreme de pandemie/ cînd totul e interzis/ n-are nimeni chef de scris”/ alergie.

Scurtissimele au, fiecare, tâlcul lor. Aceste scurtissime sunt zale care prind de ambele părți poeziile mai lungi. Cu influențe pandemice, iată câteva dintre cele mai frumoase: “corona nu iubește cuprul/ e-un fapt științific dovedit/ de-aceea într-un peisaj de toamnă/ îmi caut locul potrivit”/ scurtissimă p.93; “distanțarea socială/ pe vreme de covid, e necesară/ să ne întoarcem așadar spre sine/ cine-o fi ăsta… nici nu știm prea bine!”/ scurtissimă p.110;

Volumul se încheie cu poemul eponim, adresat tot cazului pandemie. Poeta chiar și-a testat abilitățile poetice, starea psihică, rezistența la izolare, purtatul măștii, distanțarea socială, păstrarea curățeniei, cheful de poezie etc. într-un simulator propriu în care și-a urmărit, în scris, trăirile și reacțiile, un fenomen care a luat prin surprindere întreaga planetă.

Repet, poezia Luminiței este oportună, rezistentă la virus, la boală, la tâmpenie tocmai datorită umorului care constituie sarea și piperul. Dar, după cum spunea inegalabilul comic Charlie Chaplin, o zi în care nu ai râs este o zi pierdută! Nu pierdeți, deci, nicio zi din viață!

Vă îndemn să râdeți. Vă îndemn să citiți poezia Luminiței Zaharia!

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari, 17 ian. 2021

(Algoritm literar, nr.4/ 2021, pag 47-48)

Ultima veste de luni, linia albastră din interior

Cronică la: Splendida rochie neagră a umbrei mele de Daniela Toma

Daniela Toma este prin natura sa un suflet-ansamblu de stări după cum și marcajele-cuvinte din volumul Splendida rochie neagră a umbrei mele care din start îmi dă impresia unei a doua entități care domină natura poetică a autoarei. Aceasta este parte a detaliilor, constrângerilor, decorurilor și veștilor care fac diferența lirică din acest volum. Un alt fel de a repartiza lumea sufletului către cititor. Chiar aceasta confirmă că: “păcatul m-a forțat să mă întorc“/ bunăvestire spre și mai bună.

În detaliile sale, “ridică din umeri“, se cară “în propria piele curată/ și prea strâmtă“/ învelișul de flori e cuminte. Oricum, poeta îmbracă absurdul în “rochia neagră” care “se umflă până la genunchi“, când “e musai să fie trasă cortina de ploaie,/ să-mi crească iarba proaspătă din gură“/ am spus pe de rost finalul.

Motivul umbrei nu e întâmplător fiindcă devine obsesie uman-poetică, umbra este o formă, o entitate, este viabilă și acționează după cum intenționează, ori dimpotrivă, refuză să o facă poeta: “umbra se rotea torențial în locul expresiei lipsă/ în care își usca formele și le împacheta să nu se vadă/ cum dorm“/ în așteptarea fierberii de vremuri, m-am trezit o singură dată; “mâinile reci ale umbrei fac să dispară spațiul de la nord/ la sud“/ dizolvă-te peste lume, miercuri îți răspund!; “umbra ți se vede mai înaltă pentru că porți pantofi cu toc,/ se încolăcește nepermis de mult pe sub pielea ta caldă,/ se lungește și se împarte în umbre mai mici,/ e fericită fără niciun motiv“/ mult mai târziu ar fi fost mai înalt; “umbre subțiri ciugulesc din sufletul pietrei“/ un fel de gând pentru împărțire.

Titlurile poeziilor sunt lungi, unele îmi par poezie în sine, altele un soi de aforism, în orice caz, acestea sunt participante la expresia poetică a Danielei, truvabilă în versurile mărinimoase și ele, ca și cum poeta ar aduce în fiecare dintre ele un univers personal cu încărcătură aparte, dar nelipsindu-se de un joc, al minții și al inimii, fapt care o caracterizează, de altfel, în poezia din acest volum. “ceea ce nu se mai întâmplă/ rămâne amestecat pe dinăuntru să caute adăpost,/ se sfărâmă în tine” specifică autoarea în poezia jazz și fetița pe care n-ai mai văzut-o de ieri care îmi pare că se apropie de povestea cenușăresei, însă autoarea duce către modern tot planul poveștii reactualizând cadre și stări, prin șiretlicul tăinuirii, lăsând liberă imaginația cititorului. Atractivă modalitate de a scrie a poetei Daniela Toma!

Remarcabil în poezia Danielei este și înclinarea acesteia către poezia vizuală, filmică, regizată cu o îndemânare înnăscută. Construcția de tablouri picturate cu detalii în stil Dali. Aș reliefa: “imaginea unui trup diferit/ spre care nu te poți îndrepta/ se încurcă într-o plasă de sârmă,/ provoacă durere, ezită, își uită cuvintele/ dar respiră doar când te atinge cu palma// între timp,/ ceea ce ai reținut din vinovăție seamănă tot mai mult/ cu amestecul lui 1 cu 2 (de mai sus)/ când arunci la coș turnul diluat de fildeș/ și-l privești îngăduitor// un cimitir de rufe întinse nu mai încape/ în orele de somn“/ rezumând aceste aspecte, le rostogolesc în șanț.

În poezia Danielei Toma, autentică este și (auto)ironia, câteva titluri chiar vin în ajutorul acestei constatări: îmi vin bine toate acestea, mă închei până la gât cu sudalme; veacului cumsecade nu i se potrivește covorul; o clipă m-am gândit că voi fi mulțumită, trebuie să montăm o mitralieră aici.

Constrângerile despre care ne invită autoarea să luăm aminte ne sugerează de la început că în interior se vorbește în limbajul norilor, și-atunci, să nu ne mire când aceasta ține să sublinieze că “până la urmă, singurele lucruri care contează/ sunt doar instrumentele de tortură“/ să nu mă atingi! Sau că “suntem singuri într-o cădere liberă/ în care putem fi prezenți/ sau imposibil de prins,/ trăind o dragoste vie sau una moartă,/…//inimile sunt doar niște valve care se închid și se deschid“/ privesc dinadins într-acolo, semăn cu sensul din piept.

Ce-mi pare că poezia Danielei Toma este una prietenoasă și foarte abordabilă rezultă din inserțiile de dialog aparent cu sinele, nu oricum și oriunde, ci doar în situații în care dorește să augmenteze un sentiment, să amplifice o emoție, să pună în față o stare: “ia te uită! bravo ție“; “vezi, măi, omule…“; “nu-ți face griji!“; “fă-mi o favoare:/ fii spaima, întâmplarea și tăgada“; “auzi? pune-ți o pălărie țuguiată!“; “hei, ascultă-mă! Un tic satisfăcut în ceasul din urmă/ e mai simplu de pus în dreptul rugăciunii/ decât un înec“.

În decoruri, Daniela se pierde, în cotidianul mileniului, fie pe la o firmă de pază și protecție, fie prin parc, fie prin subsoluri ori gropi comune. Cugetul său ar da să zboare, măcar atunci când “golul din afară te lasă în pace“. Subtil creează terenuri poetice prin afirmații fără echivoc: “suntem exact marginea peste care alunecă greu lumina“/ vin din apus și merg tot spre el, recondiționez mobilă; “să încărunțești și să te trezești din nou și mai obosit“/ galbenul de viu strigă să-l aștepte lumea; “nici strigătele, nici depărtarea, nici pedepsele/ nu-și amintesc ce am fost“/ un fel de gând pentru împărțire.

Daniela Toma încearcă să sară degringolade prin autoîncurajare, autosusținere, printr-o voință pe care cuvântul o impune ca stare de drept, și atunci își repetă “în rest sunt bine” pentru a demonstra tărie de caracter și verticalitate poetică, indiferent de problematica aleasă, de interioritate și de locație: “în rest sunt bine, mi-am pus două pietre peste suflet,/ verific prețurile“/ e târziu de roșu, circumstanțe obișnuite; “în rest sunt bine, citez dintr-o limbă moartă, acum am/ parfum nou“/ un fel de frig începe să doarmă, termin interviul; “ în rest sunt bine, expresia de toleranță la mințile mici/ mi-a fost tipărită într-un ziar de Constanța“/ împart egal un mare albastru; “ în rest sunt bine, e frig în actele de stare civilă și-n toate/ borcanele de pe balcon“/ partitura scrie alt rond de noapte invizibil în forma lui etc.

Tot ce scrie Daniela Toma este o răstălmăcire a existențialului, ea face în așa fel încât să transcendă lumii acesteia prin autodepășire, prin autosesizare, printr-o devenire de lumină și sens: “sunt de partea zilei căreia respirația luminii i se așază/ pe gât“/ nu voiam, dar știi cum se spune; “ieșeau glasurile pietrelor din pământ/ și primeau aripi să tremure“/ o clipă m-am gândit că voi fi mulțumită, trebuie să montăm o mitralieră aici.

În fond, toate trăirile Danielei sunt exprimate prin vești de care se bucură, ne bucură, ori nu. Măcar un lucru e sigur, nu te preface mai bine decât mine!:”crede-mă, nici tu nu ai fi așteptat mai mult presimțirea“.

Dar, cum chiar poeta mărturisește, “am știut de la început că-mi voi închide glasul pe afară“/ Cortina se ridică în picioare, binele se naște iar pe bucăți.

Adevărat, aplaud la scenă deschisă aceste versuri postmoderniste, autentice și extrem de vizuale.

“Rămân cu gust nou în cerul gurii”!

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari, 7 oct. 2021

În cercul meu

Cronică la: Cerul de la capătul scării de Mihaela Aionesei

Mihaela Aionesei, poetă, membră a Uniunii Scriitorilor din România, are un frumos parcurs literar. Pe lângă multe alte volume de poezie, anul acesta întâmpină cititorul cu “Cerul de la capătul scării“, titlu care pare el însuși că vrea să exprime o întreagă filozofie de viață. Volumul apare la cunoscuta editură râmniceană Rafet. 

Mihaela Aionesei scrie cu patimă și cu zel despre o lume interioară, asemenea unei scări care duce la cer. Suișul îi e greu, dar are capacitatea să vadă și mai ales să simtă că drumul acesta împovărat, al propriei ființe, prin lumea care nu este tocmai paradisul visat, trebuie parcurs cu blândețe și încredere, fiindcă acolo sus este acea viață în care sufletul își găsește alinarea.

Poeziile sale sunt adumbrite de tristețe, de amărăciune și de acea fericire “împlântată într-un vârf de sabie“/ În plânsul pietrelor. Poezia sa este una apăsătoare, a îndoielilor, a plângerii, a strigătului de durere, poate chiar a provocărilor ori a pocăinței. Ea oscilează permanent între viață și moarte, între bucurie și durere. Urcă și coboară spre o golgotă imaginară, autoflagelându-și sufletul, considerând că nu a făcut totul pentru a se mântui. Da, poezia Mihaelei Aionesei este puternic atinsă de suflul dumnezeiesc. Ea se disculpă prin îngerii săi și prin confesiunea creștinească: “… Mă decojesc/ de dorul Lui ca o sămânță/ și înțeleg fără să mă împotrivesc/ că asta-i marea biruință:/ să pot urca Golgota/ când toți ceilalți coboară/ și în iubire să rămân un prunc/ cum am mai fost…/ Ori o fecioară.“/ În plânsul pietrelor.

Laitmotivul scării este evident, după cum urcușul și coborâșul, acțiuni care țin, evident, de spiritul uman: “Nu ne rămân decât amintirile-/ scări înguste pe care urcăm/ coborâm și iar urcăm/ în speranța că vom găsi/ în privirea pierdută/ un semn pentru care/ să merite să ne aruncăm/ în flăcări.”/ La capătul îndoielilor. Ori căderea și ridicarea: “Sunt un om liber să cad./ Să mă ridic. Liber să-mi înalț temerile/ dincolo de colțul blocului/ unde seara răsar șchiopătând stelele/ și toți îngerii se adună pentru o rugă“/ Libertatea de-a fi asemeni mie.

Moartea este o temă universală, abordată în fel și chip de-a lungul literaturii universale, dar pentru Mihaela devine o obsesie, un mod de justificare a vieții, cumpănă și făgaș spre mântuire, iar ca poet, spre nemurire. Astfel, se întâlnesc sintagme propice: “mirosul de moarte“, “coro(a)na morții“, “de-atâta moarte“, “moartea își ascunde rostul“, “cuvinte speriate de moarte“, “moartea se leapădă de oameni“, “moartea rânjește în pantoful roz“,  “am învățat să dansez cu moartea de gât” etc.

Mihaela este și o mesageră a dragostei față de glie, iar asta reiese din câteva poezii cu iz patriotic. Este dovada faptului că ea este și o luptătoare care arborează steagul înfrățirii pretutindeni, participând trup și suflet la nenumărate evenimente ale istoriei actuale, cu zbuciumul vremurilor în care trăim. Sunt câteva titluri demonstrative: Deseori pe interzis, Urcăm Golgota, Și de va fi…, Primul rai, Stare de nestare și altele.

În acest volum, Mihaela Aionesei se angajează în poezii lungi, masive, uneori compuse din fragmente, teatral, tocmai pentru a reliefa că tot ce ține de Dumnezeu și de pământ este de luat în seamă. Ea atinge atât subiectul pandemiei, cât și trecutul mai apropiat ori mai îndepărtat, susținând un paralelism între lumi ale aceleiași vieți, cu bunele, dar, mai ales, cu ne-bunele: “Învățăm repede să ne îndepărtăm/ unii de alții. La fel de repede/ și sloganul: “Spălați-vă pe mâini!”/ Ca roboții ne spălăm pe mâini, pe față/ de prieteni, de iubire, de viață/ fără să știm spăla picioarele nimănui.”/ Laudă licuricilor; “Învățăm și noi să ne spălăm pe mâini de teamă,/ de părinți, de prieteni și frați păstrând între noi distanța/ că doar asta ni se repetă în reclama de fiecare zi,/ dar “sângele apă nu se face” când vor ei“/ Răspund provocării de a respira printre gratii.

Uneori, Mihaela introduce aproape versuri-aforisme, invitând la reflecții asupra vieții, destinului, menirii, morții, într-un fel echidistant, așa cum ai privi de departe și totuși lucrurile se apropie de tine, cu dioptriile prin care privești cu nemăsurată curiozitate mediul uman, înconjurător, științific, spiritual: “Viața- poezie pe pâine… Cât cuprinde“/ Reflecție;  “Tu vei fi piatra pe care-și ascut înțelepții idei“/ Vorbește-mi…; “Ce repede se întunecă/ în oameni…“/ Echinocțiu; “Bate un vânt străin de iubire.“/ Bate un vânt cumplit dinspre Dumnezeu; “În ochiul unui animal rănit se scrie istoria.“/ Fericiți…; “Mâinele meu e un înger/ cu inima în Soare“/ Diletanților mei; “Cine-și cunoaște setea/ nu va muri adăpându-se!“/ Ploaia sticloasă de aprilie.

            Versul Mihaelei Aionesei este unul de nestrămutat, asemenea pietrei pe care o valorifică în multe dintre poeziile sale din acest volum: “Piatra pe care n-am aruncat-o înapoi/ a crescut cât urletul unui tren Siberian/ cât zăpezile năpraznice care se aștern/ și eu le las ca și cum tu ai veni/ să-mi scrii pe suflet ultimul refren…“/ Ultimul refren; “Perna devine un pietroi/ legat de gâtul credulului“/ Somn orb; “Piatră cu piatră mă adun./ Nisip cu nisip./ Îmi pipăi rănile/ să-mi simt crucea-“/ Am învățat să dansez cu moartea de gât; “Stă scris pe o piatră/ pe care nu știu cine/ a ridicat-o din curiozitate,/ prețul fiecărei încercări/ cu o vărsare de sânge se plătește“/ Scris pe o piatră.

            Mai are poeta un semn al crucii de care nu se dezminte, fiindcă este legată de părinții săi pe care îi evocă în diverse poezii, cu mare căldură sufletească și evlavie: “Aici lângă cruce/ mă-ntâlnesc cu mama/ pe înserat se apropie/ cu cerul în spate și tata.”/ Lângă cruce; “În liniștea unui/ miez de rugăciune/ ca în brațele mamei/ mă arunc și mi-e bine.”/ În liniștea unui miez de rugăciune.

Mihaela Aionesei scrie o poezie de atitudine și puternică credință, de nezdruncinat, după cum reiese chiar din ultima poezie din acest volum: “Au încercat unii să mă convingă/ că ei sunt adevărul și calea/ uitând că fără Tine, Doamne,/ în viață sunt doar voluntari./ … și am rămas în cercul meu/ un spectator uitându-mă în urma lor/ cum se zoresc la… tăietor“/ Un spectator.

Mi se pare că în acest volum, Mihaela subscrie gândului lui Martin Luther King: “Credința înseamnă să faci primul pas chiar dacă nu vezi toată scara.”!

Ottilia Ardeleanu,Năvodari, 3 oct. 2021