Literele se deschid ca o gură de leu

Cronică la: Ochii leului berber de Gabriela Ana Bălan

Miza volumului Ochii leului berber, publicat de Gabriela Ana Bălan în 2018 la editura Grinta, Cluj-Napoca, este poezia și menirea poetului în lume. De la stadiul de vis, scrisul devine o dragoste mare, apăsătoare uneori, dar singura care oferă satisfacțiile scontate. Poezia este un înlocuitor ideal al unui trai care se susține cu sudoare, îmbâcsit de griji, de un program alert, efort maxim și fără vreun randament al satisfacției. Poeta are un stil curajos de a scrie despre iubirea de poezie. Născută în zodia leului, consideră că undeva în colțul inimii se află un leu care trebuie dresat. Și ori de câte ori își duce la bun sfârșit numărul în arena de circ, este readus în inimă unde se hrănește cu poezie: “regele junglei se ridică în picioare/ citește poezii din cartea mea/ și nu mai moare“/ Zodia leu.

Există un umor ascuțit în poezia Gabrielei Ana Bălan, o accentuare pe elemente cum ar fi circul și zoo, practic acestea ne conduc într-o lume a animalelor dintre care important este leul, el regele animalelor care, paradoxal, își duce viața în captivitate. Dar, de ce ar scoate poeta în relief tocmai aceste aspecte ale izolării, neglijării?! Pentru că dincolo de gratiile care privează de libertate aceste creaturi, ea însăși trăiește un sentiment de îngrădire a tot ceea ce înseamnă specia umană în ecosistemul existențial.

Ironia sarcastică este un punct forte al poeziei din acest volum. În poezia Mă plimb cu pluta pe Ozana, poeta face referire la spălarea rufelor în public, un lucru nesănătos și care ține de ignoranță, de lipsa educației. Personajele poeziei sunt din lumea satului, femei, babe, între care apar medicul veterinar și preotul, adică persoane din fruntea satului: “de gardă-i medicul veterinar/ îi spun că mă doare ce văd în jur/ îmi recomandă ochelari de cal îl înjur/ preotul simte că vin din altă lume/ îl meditez pentru examenul de bac”.

Uneori, cuvântul ascuțit al Gabrielei este întocmai coasei morții. Umblă prin lanul de sentimente și unde apucă taie fără să-i pese. Curajul de a trece peste durerea morții tatălui, îmbinând umorul de situație cu dramatismul situației este impecabil abordat în poezia Pas: “Un pas peste nimic tată/ stai la rând te rugam nu m-ai ascultat/ acum profu de mate vecinul/ vânzătoarea de la aprozar fostul tău coleg/ strigă la mine “tatăl ei/ s-a băgat în față deși noi eram mai bătrâni

Durerea de a fi avut o viață chinuită pentru a putea oferi copilului o bună educație și a-l determina să-i placă școala reiese din poezia L-am întrebat pe tata în care poeta folosește din nou condeiul metaforic cu o finețe caligrafică: “ani întregi părinții mei au smuls stele,/ au stors cerul, să am cu ce scrie”.

Poeta insistă fără nicio prudență pe latura vieții lipsite de bucurii, fiind o speculantă a lirismului nepatetic, dar care produce pe loc un tumult emoțional. Tehnica sa se bazează pe suficiente amănunte încât să nu te rătăcești labirintic. Mesajul este clar, din expresii cunoscute, dar de mare impact: “”să găsesc lună-bec la întoarcerespunea mama/ Amintiri din altă copilărie Nicoleta.

Autoarea se dovedește a fi o delicată sfoară de prins trecutul implementat cu amintiri de actualitatea tehnologizată cu termeni imperios necesari în definirea stării prezentului: “a venit vremea când amintirile/ cele mai amare sunt dulci/ pregătiți camerele de luat vederi sunați/ la NASA”/ Avion.

Dacă poezia este tema principală a cărții, iar poeta se confundă cu o leoaică hotărâtă, curajoasă și sprintenă, aceasta nu omite tandemul viață-moarte, temă universală și inubliabilă, poate cea mai dezbătută în poetica mondială, cu o acuratețe debordantă, într-o viziune îndrăzneață, așa ca o leoaică- deja laitmotiv în acest volum de versuri, pornind de la titlu și vârându-se metaforic prin semantică. Viziunea despre moarte e autentică, poeta referindu-se, de pildă, la moartea din uitare: “nu voi muri în uitare,/ atunci când scriu/ un pui de leoaică îmi iese din ochi”/ Bumerang. Uneori, moartea poate fi pasată, chiar înfrântă, prin pasiunea pentru scris și iubire: “timpul trece la paradă în rochie de gală/ pe podium, dacă pasezi moartea,/ o minge prin file de carte,/ naște-te și scrie despre iubire,/ singura armă de care se teme”/ Parada.

Poezia Gabrielei nu-l poate omite tocmai pe Dumnezeu. Ea îl descompune pe litere astfel încât, din cuvânt să-l poată extrage pe tatăl său, un dumnezeu palpabil, o jumătate de Dumnezeu și chiar dacă un întreg e format din două și numai din două jumătăți, rămâne un rest și anume eul poetei, ca loc de rugăciune și credință în propriul zbor. O poezie impecabilă, Tata, dumnezeu care susține deopotrivă iubirea pentru Dumnezeu și pentru tatăl său văzut, simțit ca dumnezeu: “tată, Dumnezeu e jumătate d u m n e-/ ata și jumătate z e u/ oricum aș împărți cuvântul,/ la sfârșit sunt doar e u,/ fără aripi, mănăstire zidită pe oase/… / tată,/ voi scrie/ a zbura, a iubi, a nu mai muri/ m-ai înălțat în poezie”.

În poezia Gabrielei Bălan se simte un dramatism privind condiția femeii care nu a scăpat de precepte și prejudecăți. Ea se resemnează cu rolul de femeie, de milenii, un rol asumat, greu de dus, eliberat doar prin “poezicere“, prin refularea propriilor sentimente nu verbal, ci prin transpunere în cuvinte scrise. Ea este, pe rând: “femeia de la cratiță,/ femeia de la duș,/ femeia de la pat,/ femeia de la piață,/ femeia robustă din Munții Carpați, ești/ bărbat pentru că ea/ îți face patul/ ești bărbat, vii beat și te spală pe față/ ești bărbat, vii de la curve,/ îți șterge urmele de ruj de pe guler,/ ești bărbat, te spânzuri când nu ai slujbă,”/ De-a poezicerea.

Poeta scrie cu amărăciune, dar e stilată și nu se dezice de la a scrie în numele femeii. Consider că revolta interioară este ca un manifest menit să trezească mândria feminină și să așeze femeia în postura unei ființe care gândește și nu ar trebui să se resemneze cu postura ingrată în care o așază de cele mai multe ori bărbatul din viața ei.

Pentru Gabriela Ana Bălan, poezia este o biblie scrisă cu “sânge violet” în care își dorește să-și afle numele, printre poeți: “Adu-mă pe lume pentru a 666 a oară/ namă îți promit că nu o să te doară/ scrie-mi numele cu sânge violet/ în biblia poeților.”/ Răscruce de avatar.

Personaliatea autoarei face ca și sentimentul iubirii să fie tratat fără patetism, pudibonderii, ori nici măcar vulgar, ci printr-o manieră ludică, degajată, pământeană, aș zice, folosind virtuțile unui limbaj simplu, dar curat: “Îți jur pe umbra morților/ Să se prefacă în țărână tot aurul din mintea mea/ Dacă știu altă lume mai bună/ Alt loc mai cald ca în inima ta.”/ Regina de gheață.

Poetei îi place să intre în pielea mai multor lucruri-personaje: când e regina de cristal, când o frunză de cristal ori o țară caldă în care păsările sunt cărți. Când chiar o colivie pentru păsări. O ea venind din altă lume. Mal altei lacrimi. Metafore alese care susțin talentul poetei.

Despre soarta poetului în viață scrie fără echivoc, cu același iz satiric, cu indignarea aceleia care nu înțelege de ce un poet trebuie să moară ca să poată fi recunoscut și așezat așa cum se cuvine la masa poetică: “Intru în librărie, caut pe raft/ O carte cu numele meu, vânzătorul/ Îmi spune să am răbdare,/ Poetul e încă în viață/ Să tre și mâine dimineață, cu puțin noroc/ Poate moare,...”/ O carte cu numele meu.

Gabriela Ana Bălan scrie o poezie viguroasă, clară, determinată. Metafora originală și vizuală adesea este în concurență cu mesajul limpede și de atitudine al poeziei sale.

Poezia care încheie volumul de față dezvoltă aceeași atitudine a autoarei față de umilitoarea condiție a scriitorului care se consumă pe sine, pradă cuvintelor, pentru a da viață unei cărți, în speranța de a fi citită. În opinia poetei, din poezie nu mai poți evada, oricâtă deschidere ai avea către cititor. Speră măcar să-i fie înțelese intenția, mesajul, dăruirea până la secătuire. De aceea, ea simte în permanență o teamă apăsătoare ca nu cumva dragostea aceasta de poezie să fie zadarnică: “scriu, îmi este teamă/ de ziua când nu mă voi mai teme de nimic/…/ poate că dacă las o fereastră deschisă/ prin filele acestei cărți/ se va deschide și vom evada/ …/ poate răul din noi rămâne captiv/ vei citi, vei înțelege teama mea?/ dacă las o ușă deschisă într-un vers,/ să mai pun și cheia sub preș?/ atunci când îmi e teamă,/ s c r i u și mi se face teamă/ literele se deschid ca o gură de leu/ sunt singură în arenă/ spectatorul, tot eu”/ Atunci când mi-e teamă, scriu.

Poeta încheie într-o postură regească, în pielea unui leu, adevărat luptător și conducător, vrednic de a fi admirat și apreciat, în aceeași notă dulce-amăruie prin care se preumblă între filele acestei cărți.

Poezia nu este numai artă: ea este însăşi viaţa, însuşi sufletul vieţii. Fără poezie omul nu s-ar distinge de neant” – spunea Nichita Stănescu. Și tot așa, dar în felul personal, ne-o demonstrează acum, în volumul său, poeta Gabriela Ana Bălan!

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari,

30 aug. 2019

Advertisements

Poeziile din orașul cu întâmplări

Cronică la Cu orașul meu se întâmplă ceva ciudat de Mihaela Meravei

 

Mihaela Meravei scrie cel mai bun volum de poezie al ei de până acum: Cu orașul meu se întâmplă ceva ciudat, apărut la editura constănțeană Ex Ponto, 2019.

În această carte dedicată orașului, Mihaela își propune o inversare de roluri. Nu să se scrie pe sine, ci sinele să iasă din sine cu ochi de stradă, de clădire, de oraș, de lume și să se lase scris de întâmplările de acolo, de freamătul exterior al lumii, de impactul călătoriilor. Ea schimbă registrul de la un oraș lugubru la unul pierdut ori unul trist, ș.a.m.d, în funcție de propriile stări sufletești. Alungește titlurile mult față de cele din altele sale volume, acesta fiind un al doilea plan al schimbării poetice, la Mihaela Meravei.

Nu mai găsesc acel mers pe sârmă când, pentru a-și menține echilibrul, ține într-o mână foaia și în cealaltă creionul. Acum, poate face chiar și rostogoliri, cu priceperea acrobatului care a făcut exercițiu după exercițiu până ce toate mișcările i-au ieșit perfect. Ne conduce astfel în orașul subteran, orașul sufocat în cotidian, orașul turistic, orașul mitic ori în orașul poeziei, ipostaze pe care le tratează cu greutatea cuvenită.

În acest volum, autoarea scrie mai degajat, nu are aerul căutării îndelungi a filonului poetic. Are un lirism mai fin, concentrat pe metaforă la nivel de temă, și mai puțin de vers ori expresie.

Orașul pe care ni-l prezintă autoarea nu este neapărat cel de baștină, ci, mai degrabă este un oraș universal de care o leagă amintiri, povești, simboluri, oameni, întâmplări, lecturi etc.

Deși există unele locuri comune, Mihaela reușeste să le deturneze prin conturări clare și convingătoare mult mai vizibile și eficace în contextul dat. Poezia din această carte se vrea conectată la personalități ale culturii românești și universale și la operele acestora, astfel devine o preumblare prin creațiile lor, cu rădăcini înfipte în acestea și cu trunchiul crescând în propria versificație.

Din loc în loc, imagini după pictura cunoscutului Constantin Grigoruță vin să completeze decorul orașului și al poeziei.

Trei caracteristici vreau să subliniez: poezia ca o nimfă, orașul în universalitate și preumblarea prin culturi diferite ale lumii sub forma unor marcaje personalizate.

Desigur, ca în mai toată scriitura acestei autoare, lucrurile se petrec pe un fundal care ține de religiozitate, așa cum frumos ne spune chiar ea: “… oameni cu o singură religie/ poezia“/ tendințe, pag. 25. Aș reliefa aici poezia de la pag. 33-34, șapte, în care dezvoltă șapte fraze rostite de Iisus în vremea răstignirii sale, de mare înărcătură biblică: “Părinte, iartă-le lor, căci nu știu ce fac!; Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu mine în rai; Femeie, iată fiul tău!… Iată mama ta!; Mi-e sete!; Eli, Eli, lama sabahtani!; Săvârșitu-s-a!; Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul meu!” – isprăvind, în viziunea ei, întreg ritualul biblic al răstignirii.

Poeziile capătă aici robustețe prin formă, întindere, titluri, dar și prin amplificarea ideilor, prin imprimarea unei atitudini grave, serioase. Ele par că au ajuns la coacere, la maturitate. Filtrele poetice sunt mai selective, mai riguroase. Autoarea este mult mai atentă la nivel expresiv, își alege cu multă grijă formula de impresie. Astfel, poezia meraveiană degajă un aer de reorientare spre palpabil, spre luxuriantul imaginativ provenit din călătoriile făcute în teritorii culturale din care vrea să ne împărtășească măcar cele mai interesante locuri, lucruri, curiozități. Așa încât, poeziile sale par că se pliază pe atlasul geografic. Ajungem în estuarul Amazonului printre liane cât anacondele, ascultăm țipete de Piha. Sau, cine știe, poate ne visăm plimbându-ne pe Pont des Arts, de-a lungul Senei.

Poezia Mihaelei Meravei este pendulul lui Foucault, între mitic și real, între biblic și omenesc.

Uneori, lumea descrisă în acest volum este bolnăvicioasă, cataleptică, pe moarte. Însă, cum toate drumurile duc negreșit la Roma, așa și încercările autoarei duc la poezie. Aproape în fiecare dintre demersurile sale există un ombilic de care se leagă cu poezia: ”în palme poezia mă săruta ca o pisică de mare/ otrăvindu-mă cu dor”/ pisică de mare, pag. 48; “poezia deasupra noastră pare un punct g imposibil de atins”/ extaz cu flori de nufăr și poezii, pag. 50; ”între sângele poeziei și sângele tău este un fir subțire/ cum între adevăr și provocare”/ când amintirile ți se așază pe spate am viziuni, pag. 64; “sunt legată de tine printr-un cordon ombilical al Universului”/ și tu știi…, pag. 77.

Între zbor și curgere, poezia Mihaelei Meravei capătă o forță intrinsecă și dă semn că poeta este pe urcușul firesc al experienței și al muncii pe terenul destul de minat al literaturii. Se simte amprenta lecturilor. Poezia meraveiană este mult mai dichisită față de ceea ce citisem premergător acestui volum.

Poate cel mai mult mi-a plăcut că mama știe. O poezie-poveste în care triada mamă-Dumnezeu-poezie este cel mai frumos lucru care se poate întâmpla unui om, respectiv Mihaelei: “mama știe că atunci când te-am întâlnit/ nu am mai vrut să plec din sufletul tău/ din poezia ta din universal născut de tine pentru mine”/  mama știe, pag.88, poezie care apare și pe coperta a patra.

Am să închei periplul prin poezia Mihaelei, susținând chiar ceea ce autoarea mărturisește în penultima poezie din volum: “mai adânc…/ o poezie stă să explodeze”/ ultima epistolă a lui Moise, pag. 93.

Ottilia Ardeleanu

Năvodari,

30 iunie 2019

Universul începe să miște

ANDREEA MAFTEI Lebede rosii

Cronică la: Lebede roșii de Andreea Maftei

 

Andreea Maftei este profesor de Limba și literatura română, licențiată la Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Facultatea de Litere – Iași, 2008. Debutează cu poezia Chihlimbar, ca urmare a câștigării premiului revistei “Literadura” la Concursul literaturitate.ro, 2016. Volumul de față este tot un premiu, al revistei “Junimea”, pentru volum în manuscris, la Festivalul internațional “Tudor Arghezi”, Târgu-Jiu, 2018. Volumul apare, deci, la editura “Junimea”, în colecția “Numele poetului” – debut și este prefațat de criticul Ioan Holban.

Andreea Maftei imaginează propriul potop în cartea ei sangvină, Lebede roșii. Un fundal biblic fixat în cuiele unei răstigniri poetice asumate. Cuvântul ei este apa care vine în vâltori sufletești, emoționale. Cursivitatea versifiației este dată de chiar atmosfera aceasta ploioasă, întunecată, dar departe de a fi bacoviană. Este una actuală, cu vibrații personale, dată de neliniștile antagonice. Furtunile, sângele “reînnodat pe inelar”, tumultul, vântul, norii, lacrimile etc. alcătuiesc simbolistica unei vieți care scurmă interior. Încordarea, strâmtorarea, apăsarea sunt chei care descuie uși lăuntrice, lăsând la vedere simțăminte puternice: “mă tulbură lumea aceasta-/ mare de gânduri”/ chihlimbar, p 13; “Îmi răstignești vocea de un copac./ Viața,/ de umbra sa, îmi leagănă timpul-// fir invizibil. La rădăcină,/ tâmplele mele se varsă calde,/ prin palma ta.”/ cadran, p. 21.

Lebedele roșii au semnificația sângelui întărâtat, care cu grație curge “spre cea mai strașnică simțire. Nesiguranța”/ Lebede roșii, p 23.

Chiar și visarea poetei devine galopantă: “Lung pasul și-l face;/ gonește, lovește cu pumnii închiși./ Mersul alert, cu mâna la piept, ăi apără/ ziua./ Sângele, primul său nume deșert.”/ Vis, p. 94.

Curgerea apare și ca element al trecerii, al efemerității, prin măsurătoarea binecunoscută a timpului, clepsidra.

Sigur, dacă una dintre laturile poetice ale acestui volum este fluidică, cea de-a doua este cea amoroasă, dar nici măcar ea în afara apei: “El,/ toată marea./ Eu,/ pielea uscată bine/ pe doruri ce se sparg la mal.”/ Îmbrățișare, p. 41; “În sângele nostru ne scaldă viața./ Naște întâia iubire. Ne legăm venele,/ să nu curgă dorul,/…/ Ne găsim/ în pietre și în ape adânci,/ în ceruri și în abisuri.”/ Viața naște iubire, p. 96.

Andreea Maftei are un vers trist, dar de o demnitate a durerii, așa ca în metafora aceasta: “plânsul măduvei/ prin călcâie.”/ Urme, p.48. Cumplit de dureros este momentul îngropării bunicii sale, când “sunetele stridente ale cuielor/ băteau nemilos.”/ Răscolire, p.71.

Găsesc o a treia miză a volumului în mereu controversata feminitate cuminte-rebelă. În femeia “cu pene” poeta sare de la timida în iubire, la femeia opulentă, obraznică și care să “zâmbească” precum Marilyn, “să își potrivească rochiile/ pe sâni gingași și coapse ferme.”/ Femeia cu pene, p. 62.

În poezia Andreei se simte acel timp la galop pe care mulți poeți îl trăiesc în lirica lor. Cumva, comparabil zbuciumului mării, ca în poezia Plajă, p. 80: “… Cai albi/ întind aripile/ sub pleoape,/ galop în părul aprins de soare/ și vânt. În avânt./ Tălpile-și strigă foamea și setea./ Doar lor,/ semne oglindite în mare./ Vene încordate din graba/ unui timp/ azuriu/ pulsează lumea știută/ adânc./ A desfătare.”; sau, în Mirificul inițierii, p.84: “In costumul vieții mele,/ admirabil,/ valsez”.

Oricare ar fi curgerile, – de timp, de durere, de melancolie, de ape, de vieți etc.-, poeta revine asupra destinului femeii, cea născătoare: de prunci, de iluzii, de iubire, de poezie: “Impetuos îmi strigă în urechi/ destinul./ Se strâmbă provocator, în lumini difuze./ Mă prinde de gât, îmi dă palme usturătoare,/ apoi îmi alină durerea cu primăveri senine.”/ Mirificul inițierii; “Pântecul meu ți-a născut iubirea. Te-a adorat./ Durerea m-a încoronat regină./ Deși coroana a avut spinii dumnezeirii,/ am rezistat./ Ei mi-au arătat calea. Cu sângele curgând șiroi./ Picioarele mele, mâinile, organelle,/ lumea dinlăuntrul meu,/ toate au fost spălate/ din chinul facerii grele.// Mama mea știe,/ sora mea știe,/ orice femeie știe./ Până și fiica din pântec știe/ Tăcerea suspinelor după supraviețuire.”/ Tăcerea suspinelor, p.87.

Nu poate fi trecut neobservat spiritul de daimon, născător de poezie, aura sub care poeta este atinsă de magia creației. “Voi naște poezia sub albă stea.”; “Lumina ei, cât un fulger, mă cuprinde,/ în emoția primilor stropi calzi.”/ Daimon de nisip ars, p. 91.

Andreea Maftei se află deja pe drumul său luminos!

 

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari,

14 iunie 2019

PARADIGME VIRTUALE

-antologie de texte literare-

Se pare că, actualmente, literatura online câştigă teren în faţa literaturii on paper, mărturie fiind cenaclurile de tip site-uri online unde postările constau în oricare formă de artă: poezie, proză, eseuri, articole, imagine, pictură, design, muzică, videoclipuri, filme etc., tot ce poate crea mintea umană în folosul esteticului. Reţelele literare au o mare importanţă din punct de vedere al posibilităţilor de comunicare, eficiente şi rapide, în toată lumea. Ideea de “nu am timp” nu mai există, ci împreună cu spaţiul virtual fără frontiere, timpul devine o permanentă “zi a porţilor deschise”. În plus, dispunem la discreţie de libertatea de exprimare, de filtrul personal de alegere a locului în care dorim să ne desfăşurăm activitatea literar-artistică, să ne demonstrăm calităţile din oricare aripă a artei, de selecţia proprie a literaturii pe care dorim să o citim, de textele în subsolul cărora dorim să ne lăsăm opiniile. Devenim scriitori dar şi critici ai creaţiilor personale şi/ sau ale celorlalţi, încercând gusturile şi de o parte şi de cealaltă. Putem fi atât “prinţ” cât şi “cerşetor”; la egalitate cu milioane de oameni talentaţi de pe Terra şi, în acelaşi timp, într-o permanentă competiţie în arena frumosului. Indiferent de opinii, constat o mare uniune pe care nu o categorisesc a fi nici a scriitorilor, nici de natură politică ori religioasă. Am s-o numesc Uniunea Spiritelor. În acest context se înscrie şi site-ul literar Confluenţe lirice, al cărui fondator este profesorul şi poetul Relu Coţofană. Înfiinţat în 2009 sub numele de “Junimea digitală”, se află acum într-o perioadă de progres literar, cu nume cunoscute deja ale literaturii actuale.
Confluenţe lirice se află la a cincea apariţie editorială (după “Confluenţe literare” – antologie de poezie şi proză, 2012, “Confluenţe poetice” – antologie de poezie, 2013, “La confluenţă de gânduri” – antologie de proză, 2013 , “Confluenţe lirice” – antologie de poezie şi proză, 2013) cu antologia “PARADIGME VIRTUALE”, cuprinzând 35 de autori de poezie, proză, articole, studii literare. De data aceasta, autorii se prezintă singuri, răspunzând la aceleaşi întrebări care le deconspiră personalităţile atât de diverse. Preiau şi eu câte ceva din aceste mărturisiri pe care le-am considerat a fi amprenta scriitoricească a fiecăruia dintre aceştia.
Nu voi trata fiecare autor în totalitatea complexităţii sale, ci voi face contururi, voi spune doar despre ce mi-a atras atenţia, despre ce am surprins eu în mod special, despre lucruri care m-au captivat şi m-au apropiat de scriitor, despre formele şi culorile ce mi-au impresionat retina, restul se cuvine să-l descoperiţi voi înşivă, dragi cititori.

Crina Albu are o poezie ascetică, aşezată, care invocă puritate, smerenie, regăsire în Dumnezeu. Are o altfel de visare, curajoasă şi încrezătoare în desăvârşirea spirituală. Ea se recunoaşte în faptul că: “Cea mai mare bucurie a mea este atunci când Cuvântul atinge o inimă şi o înalţă.”.
Ovidiu Berinde este exaltat când afirmă: “Nu scriu poezia ca pe o datorie, o somaţie, din spaimă, din orgoliu, ci doar mă contrapun cumva Neantului.”. Pare un poet care din singurătate îşi ia seva lirică. Şi luptă pentru a se desprinde şi a ameriza pe fericire. Obsesia lui pentru poezie este ca tăişul dintre viaţă şi moarte. Poezia lui se vrea categorică. Şi reuşeşte, de cele mai multe ori.
Ileana Popescu-Bâldea este poeta sensibilă care pare să nu aibă mâini, ca orice om, ci doar suflet cu care scrie; păşeşte delicat pe hârtie ca pe clapele unui pian. Muzica nu o părăseşte, uneori vine din ea – sieşi vraci; îi este pacienta care se lasă cu încredere vindecată interior de sunete cărora le răspunde prin cuvânt. Ea spune despre sine: “Sunt calul destinului meu”. Şi prinde aripi de zbor.
Constantin Bidulescu scrie ordonat, în dialog, păstrează stilul clasic presărat cu umor. Poezia lui este de viaţă şi despre viaţă. Are tentă baladescă, cu un aer uşor vetust. Susţine că: “Cea mai mare bucurie a fost în ultimii doi ani când am văzut versurile mele tipărite în două antologii colective, după 50 de ani de lucru numai cu simboluri matematice”. Aş zice că matematica este poezia fixă a vieţii.
Pentru Melania Briciu-Atanasiu poezia este hrană. Vine din inimă cu o putere care fascinează cititorul. Grea de sensuri ca plumbul şi directă ca un as pornit din racheta celui mai iscusit tenisman. Este o poezie foarte legată de oameni şi locuri. Un gheizer de iubire şi dăruire. Ne poartă istoric spre origini şi are o forţă de exprimare a zbuciumului interior care impresionează. Poeta, ca şi poezia ei, este acea Mary Poppins “cu o umbrelă în inimă”, dăruită de Dumnezeu.
Dan-Tudor Calotescu, “chiriaş într-un castel de vise”, abordează teme de actualitate fără să se rupă de visare, de speranţă, de firul de lumină. Cu tendinţă spre filozofare şi cu subtile note de ironie, poezia sa este una a realităţii. Sentimental-frenetică, rămâne permanent o poezie a întrebărilor fără răspuns, a unui existenţialism din care nu poate să excludă partea negativă cu toate că finalurile sunt în general urme ale depăşirii acestor neajunsuri lumeşti, pâlpâiri de încredere într-o minune dumnezeiască. Poetul afirmă următoarele: “scriu poezia ultimului refugiu”.
Ion Popescu-Bradoschi se manifestă printr-o poezie blândă, enigmatică, construită pe imagini din trecut, pe un vocabular care îmbină vechiul cu noul, are un romantism persistent ca un parfum de epocă. Străbătută de melancolie, amintitoare de vremuri care azi par demodate şi totuşi atât de febril răscolitoare. Poetul se deconspiră într-una dintre poeziile sale: “inima mea bolnavă de poezie şi moarte”.
Simion Cozmescu are o poezie dibace, tranşantă, fermecătoare în acelaşi timp. Este deschisă, pătrunde în profunzimea eului, se dovedeşte un puternic elogiu pentru iubire şi se încredinţează cu sinceritate cititorului. Metaforică, vizuală, uneori alambicată. Inspirată de natură şi de femeia iubită, “poezia îmi este cea mai apropiată, cea mai bună unealtă”, afirmă poetul.
Mihai Constantin este autorul poemelor numerotate. Poezia sa ţine de ciclul vieţii: te naşti, copilăreşti, creşti, cunoşti adolescenţa, tinereţea, maturitatea, senectutea, apoi o iei de la capăt pentru fiecare om. O altă viaţă, o altă viziune, un alt itinerar, dar acelaşi ciclu. Mărturiseşte că “singurătatea mea nu o măsoară nimeni ca şi cum nu ar fi nevoie”.
Relu Coţofană scrie o poezie a fericirii, dragostei şi bucuriei de a trăi. Metoda sa este simplă, limpede, liniştitoare chiar dacă există o complexitate sentimentală: citeşti şi parcă ţi se întâmplă chiar ţie să constaţi că este adevărat de trist şi este adevărat de izbitor cu propria viziune asupra vieţii. Poezia sa exprimă fie singurătate, fie fericire, fie viaţa artistului străbătută de problematica lumii, a vieţii şi a iubirii. Scrie atât în limba maternă cât şi în limba franceză, dezinvolt şi curat. Mi-a plăcut să aflu că “artistul nu moare, el doar îşi schimbă starea de agregare într-o lumină vaporoasă”.
Violeta-Mirela Deminescu se integrează într-un liric aparte. O anume duioşie, smerenie şi dragoste inocentă traversează versurile ei din care este nelipsită căldura cuvântului. Între cer şi pământ, poezia ei este purtată de îngeri şi de Dumnezeu pe care îi invocă de fiecare dată când se aşază la scris. Însăşi afirmă că „singurul poet desăvârşit, Dumnezeu… umblă şi prin aripa mea”. Face paşi delicaţi către desăvârşire, acolo unde îşi doreşte să ajungă.
Pe Teodor Dume îl caracterizează poezia unei nemărginite suferinţe. Stilul confesiv, petrecerea timpului în singurătate alături de cuvânt – prietenul său de-o viaţă-, accentuarea stărilor de abandonare într-o existenţă aflată permanent pe finiş, împletirea elementelor care marchează începutul şi sfârşitul, iată ce-l fac pe Teodor Dume să fie un altfel de poet. Tema specifică demersului său literar este cea a vieţii şi a morţii, nedespărţite, şi unite prin cuvântul acestuia. Este poetul pentru care iubita şi părinţii vor fi imortalizaţi în cuvânt. Acel cuvânt al însingurării. Îl iubeşte pe Dumnezeu, Cel pe care Îl ignoră uneori, după cum lasă de înţeles într-una dintre poeziile sale. Iubeşte oamenii şi mărturiseşte că „într-o zi cineva o să umple golul acesta şi o să mă bucur pentru că oamenii intră în amintirea celuilalt lăsând o poveste…”.
Alina Dumitrescu trăieşte într-o lume a copilăriei în care fiecare detaliu are importanţa lui. Enumeră obiecte, întâmplări, stări care i-au însemnat acea perioadă. Personajele interacţionează după un scenariu bine pus la punct. Proza acesteia abundă în descrieri relative la personaje, la joc şi la cadrul desfăşurării lui. Este o naraţie ordonată care pare să respecte nişte reguli care ţin de acel mod de viaţă. Fraze concise, ferme, limpezi. Iată ce spune despre sine: „îmi amintesc că trăiam tot timpul anului într-un culoar secret care ducea drept la cuvinte”.
Camelia Florescu scrie în stil clasic, mai degrabă pregătită pentru a pune versurile pe o melodie nouă. O figură importantă pentru sine este tatăl despre care aminteşte des în poezia sa: „Pentru orice fată-n lume, primul înger pe pământ e tăicuţul”!
Poezia lui Vasile Haţoş stăruie în căutarea de sine, a adevărului, dreptăţii, absolutului. Telurică, apelând la elemente ale naturii, se situează şi în luntre şi punte, cu un picior în ieri şi cu unul în mâine. Cu iz arhaic, încearcă să descopere filozofia vieţii. „Mă opresc la glasul din adânc al naturii şi-mi pare glasul sufletului meu”, afirmă acesta.
Valentin Irimia se autodefineşte poetic: „Din nicio zare imn ca să mă poarte/ Din nicio lume glas ca să-i răspund / Căci pentru cei de jos… sunt prea departe/ Iar pentru cei de sus… sunt prea la fund”. Poezia lui este metaforică, tumultuoasă, percutantă. Plină de sensuri, balansează între iluzie şi realitate, este sobră, îngrijită, cu o ideatică personalizată care atinge atât faţeta interioară cât şi ceea ce trece de poarta eului. Câteodată, cuvintele par de plumb, mai ales când scrie în vers clasic. Nu ezită să spună: „visez că sunt treaz/ nedumnezeiesc se ondulează/ conturul trudei/ peste ultimul meu trup”.
Stejărel Ionescu scrie poezii condensate, având o tematică axată pe tot ceea ce ne înconjoară. Titlurile folosite sunt relevante: pasărea, vântul, zborul, închinare etc. Nu lipseşte elementul de meditaţie: „o pasăre a murit în zbor/ încercând să rupă/ încătuşarea libertăţii,/gratiile timpului/ de la colivia morţii s-au sfărâmat,/ unde eram noi atunci/ când ne agasa moartea ?”.
Anişoara Iordache contribuie în antologia de faţă cu două poeme-dedicaţie. Versurile sale par a fi reflectate de spiritele celor două personalităţi care au determinat-o să scrie alb şi să scrie lunii. Ceva de acolo dinlăuntru a ieşit la lumină, metaforic şi omagial. “Ce poate fi mai frumos/ decât să împărtăşeşti celor dragi bucuria vieţii?!” (se) întreabă poeta.
Llelu-Nicolae Vălăreanu (Sârbu) spune despre sine că: „Eul, mai presus de mine-n idee, oglindeşte tot ce n-am putut să fiu în columna propriului suflet.”. Este preocupat de lume, iubire, natură. Nici poezia acestuia nu ocoleşte singurătatea, dar nici aspiraţia spre mirific. Trăieşte în cuvânt, poate că din inerţie, respiră un aer divin, se umple cu el, în aşteptarea unei idei puternice.
Veronica Pavel-Lerner, această scriitoare traversată de dorul de ţară prezent în mai toate scrierile ei (poezie, proză, eseu, critică etc.), ne introduce în lumea interioară pe făgaşuri lirice, recurgând la imagini din trecutul îndepărtat ori cel apropiat. Podul peste ocean este trecut cu fiecare amintire şi cu fiecare dintre figurile ilustre ale culturii româneşti care i-au subliniat viaţa şi despre care ne împărtăşeşte cu mare sinceritate şi putere de redare. Ea are măiestria de a relata propriile trăiri într-un mod deschis. Poeziile sale exprimă bucurie şi tristeţe. Departe de ţara-mamă, gândurile-i sunt ca un roi de albine deasupra unei flori al cărei miros ajunge tocmai acolo unde se află: „trăiesc într-o ţară/ pe care poeţii o numesc/ iarnă”, atât de frig poate fi undeva unde sufletul suferă pentru căldura locului natal. Sentimentul de prietenie este declarat cu emoţie, ca şi când asta ar însemna propria înviere. De asemenea, este prezentă în această antologie cu o traducere în limba franceză a unei poezii şi cu un studiu pe marginea altei poezii, ambele aparţinând poetului Teodor Dume, în care scriitoarea dovedeşte un acut spirit critic şi o nobleţe sufletească de invidiat.
Ştefan-Lucian Mureşanu are o interesantă viziune asupra frământărilor şi îşi propune să ne dezvăluie modul propriu de gândire prin prisma aprofundării şi descifrării frământărilor lui Paolo Ruffilli, diplomat în Litere al Universităţii din Bologna, poet, eseist, traducător şi prozator italian. Recenzia sa privind volumul de versuri “Încăperile cerului “este densă, elaborată şi documentată. Profesorul Ştefan-Lucian Mureşanu pune în valoare ideea unui existenţialism sinistru, în care predomină răul, în care oamenii sunt trataţi ca nişte gunoaie, sunt încătuşaţi şi lipsiţi de personalitate, efervescent tratate în creaţia lui Ruffilli, făcând o analiză atentă a versurilor de referinţă în acest sens. Totodată, interpretarea sa are un fundal filozofic şi face trimiteri la citate celebre. Reliefează procedee stilistice, tematică şi elemente de referinţă din opera ruffilliană. Libertatea, dezamăgirea, zădărnicia, efectul de cuşcă, misterul, evoluţia umană, omul perceput ca obiect, frământările din celulă sunt doar câteva dintre aspectele existenţiale – reper pe care le analizează/ evidenţiază autorul studiului operei ruffilliene. Iată ce spune despre poezia scriitorului italian, pe care o asemuieşte cu cea a lui Bacovia: „Un efect al scrisului ruffillian este tonul poeziei încadrat în rama fără formă a prozodiei, subtilitate, sugestii, imagini, un atac al cuvintelor la simţul natural al existenţei, pentru că poezia lui este un imn la ceea ce s-ar fi dorit să însemne pentru toţi iubirea liniştită.”.
Poezia lui Liviu-Ioan Mureşan este una obiectivă, de actualitate, cu nuanţe satirice. Ea luptă cu o lume a vicisitudinilor, se ascute la confruntarea cu acestea, este ca un ţipăt munchian, loveşte, doare, se revoltă. Dezveleşte lumea şi viaţa în adevărul lor cel mai crud, nu tolerează şi nu omite detalii, strecurând un fir emoţional atât de fin cât cel de păianjen. Cu un aer uneori pesimist, demoralizator, alteori uşor ilar, ori inducând sentimentul de umilit sau umilitor, poezia lui Liviu-Ioan Mureşan este una care se mulează contemporaneităţii. „Întîi ispita/ apoi viaţa derutantă”- spune poetul într-una dintre poeziile sale. Viaţa, moartea, iubirea, păcatul, singurătatea, poetul sunt doar câteva dintre subiectele pe care le abordează în manieră personală, inconfundabilă.
Costică Nechita descrie un univers al satului în versuri scurte, stil clasic, aducând în prim-plan chipuri şi locuri îndrăgite. Elementele telurice se îmbină cele cosmice creând o atmosferă de basm. Se consideră: „Un călător prin gânduri şi prin viaţă;/ Un trăitor sub bolta cea cerească/ Purtat spre zări de patima lumească/ Precum o frunză rătăcită-n ceaţă.”.
Maria Oprea scrie pentru copii mai mici sau chiar (mai) mari cu o candoare de floare, „sub corola celui înflorit”. Îşi simte inima ca şi coperţile unei cărţi între care copiii, florile, lumea, infinitul îi sunt, filă după filă, atât de aproape.
„Iartă zănatica fiinţă ce vine în cascade nestăpânite/ şi-ţi tulbură adesea/ serenitatea clipei ce-şi caută izvorul” – ne roagă Maria-Elena Chindea, o poetă care îşi recunoaşte temperamentul: „fierb sub clipă împrumutată”, „de la încheietura gândului trezesc somnul/ învăţ să înoate lin întâmplările din care bărbatul muşcă/ sarcastic şi dur”, „am luat forma durerilor toate”, „fermentând ceruri cu mână curată/ împărtăşesc cina cu taine”… Poezia sa este hotărâtă, ambiţioasă, folosindu-se de greul cuvântului spre autoperfecţionare. Credinţa o înalţă până la Dumnezeu, „răsărit candid”.
Poezia lui Paul Rotaru este simetrică, profundă, fundamentată. El leagă probleme vitale ale omenirii de azi cu etape istorice şi repere mitologice, ancestrale, scoţând la iveală tarele societăţii. Iubirea-poetul-poezia este o triadă la care face apel frecvent în creaţia sa. Întrebând poezia ce este ea de fapt, aceasta îi răspunde retoric: „Poet cu trup de gheaţă, eu sunt eternul TU!/ Sunt patimă şi ură, uitare şi iubire,/ Sunt zgomot şi tăcere, sunt vieţile cereşti,/ Speranţă şi durere, un dram de fericire,/ Iar între toate-acestea, sunt lacrima ce eşti!”.
“Mi-e sufletul o colonadă ce sprijină un Univers”, spune Pop Stelu, în încercările de a da un plus de armonie versurilor sale, căutând printre cuvinte un echilibru al sinelui. De ce suntem născuţi şi încotro ne îndreptăm sunt întrebări la care caută încă răspunsul mulţumitor.
Silvia Stan are ca temă preponderentă iubirea, în vers alb cât şi în ritm şi rimă unde mai este de lucrat, aşa cum şi în viaţă orice om mai face un câte un pas nesigur, dar se redresează pe măsură ce capătă experienţă. De reţinut cum: „dezbraci fiecare cuvânt de literele ce-mi ating trupul/ iar buzelor le dai farmecul izvoarelor adânci/ interpuse între două stări/ beatitudine/ şi/ melancolia uitării”.
Aga Lucia Selenity îşi începe discursul autobiografic astfel: „Cu ochii minţii, într-o zi fierbinte,/ Topi-voi gheaţa, căutând cuvinte, …”. Îi place să se raporteze la zeităţi mitologice, să se metamorfozeze, să redevină copil. Crede într-o lume albastră în care încă îşi caută cuvintele potrivite.
„Tot ce simt eu că trebuie să simt, eu merit.” – ni se destăinuieşte Dana Ştefan într-unul dintre titlurile alese pentru genul de cugetare folosit în creaţia cu care se alătură antologiei. Discursul său poetic este străbătut de gingăşie şi culoare. Poezia ei este în permanenţă picturală, un desen care respectă proporţiile şi cromatica personală. De la haiku, la versuri albe, la poezia fixă, la proza scurtă, la poveste, Dana Ştefan ne conduce pe un itinerar mundan viu, dulce, armonios, care abordează esteticul din oricare unghi şi lasă mereu acea savoare de pace sufletească, acel echilibru vital. „Ce albă jale…/ un suflet viu prăvălit/ în propriul său alb…”, iată cât valorează un suflet imaculat!
„Sunt un spirit liber, călătoresc prin spatiu și timp cu ajutorul imaginației.”, ne spune Loredana-Alexandrina Ştirbu, prezentă cu „Secretul domnişoarei” în antologie, o temă despre mobilul unei crime al cărei personaj principal este o femeie. Proza este alcătuită din paragrafe scurte, îmbinate lejer şi atractiv. Este folosită atât naraţia cât şi dialogul, inserţiile metaforice. Chiar dacă subiectul nu abundă în detalii, relativ la caracterul personajelor şi la munca de cercetare şi adunare de probe în vederea depistării făptaşului, comutarea armonioasă dintre cadrele de desfăşurare, felul în care se derulează acţiunea trezesc acea curiozitate şi imaginaţia lectorului avid de aventură.
Dan Tipuriţă scrie din postura „biped(ului), cultivat şi subţire,/ cu vase şi nervi împletiţi cu rost”, în manieră clasică sau modernă. Poezia lui se foloseşte de o serie de elemente anatomice pentru şi prin analogie cu lumea înconjurătoare. Crezul său este după cum afirmă: „Cred în poemele născute în universul trupului omenesc, în lumea auzului, văzului, hematiilor, osteocitelor, ca o adoraţie a Tainei.”.
„Scriu în funcţie de stare. Destinul mi-e în proză, dar m-am îndrăgostit de poezie.”, declară Elisabeta Luşcan. Un soi de melancolie tipic feminină răzbate din versurile acesteia. Despre trecerea timpului, despre dor şi setea de iubire, despre natură şi Dumnezeu, răspunzător pentru drumul acesteia, iată ceea ce aflăm din poezia ei lină, cuminte. Despre propria schimbare ne avertizează tot ea: „Înţeleg/ m-ai preschimbat/ în vers”!
Anişoara Vleju se alătură antologiei cu proza „Sfintele Suişului”. „Cred că pot valorifica în scrierile mele un strop din infinitul măiastru al Bucovinei”, spune ea, şi se poate deduce din lectura de faţă dragostea pentru plaiurile natale. Descrierea satului cu cele trei bătrâne, aerul bucolic, petrecerea unui timp interminabil în pustietate fără a călca picior de om, cu anii, misterul care planează peste mica aşezare cât şi invocarea spiritelor, cam acesta este rostul acestei naraţiuni.

Se observă fără lunetă că această antologie de texte literare coordonată de poetul Relu Coţofană reuneşte o diversitate de stiluri şi de autori, legătura dintre aceştia fiind una virtuală, bazată pe atracţia universală către un obiect neidentificat – cine spune cu adevărat şi ireversibil din ce şi cum este făcută, de unde vine, când şi de ce, dacă are impact şi cât de mare este, dacă rămâne ori se întoarce printre nori, dacă ne duce cu ea sau ne abandonează?! – Poezia, această farfurie zburătoare care se poate modifica oricând şi oricum, îşi schimbă culorile cameleonic, străluceşte mai puternic decât stelele, aterizează într-un suflet (adică, asufletizează)…
Apoi, din ea coboară oameni. Primiţi-i!

Ottilia Ardeleanu,
26 iunie 2014, Năvodari

Şcoala din pădure

Recenzie: „La fereastra copilăriei” de Vali Slavu

Pe când eram un ghemotoc şi lucrurile roiau pe lângă mine ca nişte gâze, locuinţa de la ţară mi se părea un fel de căsuţa piticilor. Adulţii, nişte uriaşi care îngrijesc de păsări, de animale, de lumea celor mici.
Tata pregătea planşe pentru şcolari. Din ele zburau păsări cărora noi trebuia să le ţinem socoteala: câte au plecat, câte au rămas. Pe cutia poştală desenasem un iepuraş. El avea să primească de aci încolo scrisorile care veneau de prin lume, de la ceilalţi giganţi care construiau fabrici şi uzine, oraşe cu străzi, lumini, magazine şi tot felul de lucruri care aveau să ne rupă de copilărie…
Bunica făcea turtiţe pe plita sobei în timp ce ne spunea povestea lor. Bunicul ne ţinea pe genunchi de câte ori se întorcea acasă mulţumit că mai construise o casă într-un colţ de lume. Despre drumul cărămizilor, cum ajung ele să se prindă una de cealaltă şi într-o uniune desăvârşită să se transforme într-o casă, despre cât suflet şi câtă trudă pune omul în ridicarea propriului adăpost, nimeni nu mai vorbea ca el.
Cele patru zâne de (ano)timp îşi făceau de lucru prin grădină, prin livadă, pe câmp. Ne luau cu ele pretutindeni. Şi ne îndemnau să luăm seama!
În grădină aveam tot felul de paznici din piatră vopsită: un câine fără o ureche pentru că l-am lovit odată din neatenţie cu stropitoarea, un şoricel care ronţăia întruna dintr-un porumb fără să-l sfârşească vreodată, un pitic ţinând o lampă chiar pe poteca strâmtă care ducea la vie, o vulpe adulmecând viclean şi altele asemenea.
Peste drum crescuse o ciupercă mare. O şcoală cu teren de joacă şi câţiva copaci. Acolo, fiecare ne-am visat într-un basm, cu toate lucrurile şi toate vieţuitoarele frumoase, bune şi fermecătoare. Ne-am împrietenit aşa de puternic, încât niciodată nu aveam să ne uităm. Acolo ne-am îngrijit copilăria, am învăţat spiritul de orientare, să citim, să socotim, să cântăm, să dansăm, să iubim mediul înconjurător. Să ne iubim dascălii, acele personaje magice cu puteri miraculoase care ştiau cum şi ce să facă pentru a ne simţi iubiţi, ocrotiţi, importanţi în ceea ce făceam. Viaţa noastră era însăşi povestea din care apăream mereu voioşi, mulţumiţi, liniştiţi, senini.
Dascălul este un ziditor de oameni. Un modelator, un artizan. El foloseşte lutul cu răbdarea, îndemânarea şi mâinile lui Dumnezeu. Ştie cât şi unde să pună pentru completare, finisare. Este un designer care vizualizează, imaginează, proiectează, creează, modelează, prelucreză cu migală, cu dăruire şi cu puterea minţii, astfel încât „produsul finit” să fie unul de valoare: un copil format, cultivat, educat.
Câte (ne)reuşite cunoaşte el? Greu de (tran)spus! Cu siguranţă, drumul spre o Golgota personală nu este simplu de urcat…
Pe Vali Slavu o cunosc de câţiva ani. Ca om şi ca autor de poezie, fabulă, epigramă. Câştigătoare de mari şi importante premii. Autodidactă. Perseverentă. Perfecţionistă. Ambiţioasă. Mare iubitoare de suflete. Poezia ei este o poezie didactică. Este o poezie de joacă. O poezie în joacă. Vine în întâmpinarea elevului, îl ajută să citească şi să numere, să socotească fără a-l scoate din mirajul copilăriei, fără a-l supune la vreo corvoadă. Fără a simţi greul învăţării, dimpotrivă îi deschide apetitul învăţării, curiozitatea şi dorinţa de a cunoaşte. Poezia lui Vali Slavu este o poezie de plăcere. Ea apelează la lumea celor mici: animale, păsări, păpuşi, flori, natură în general, la tot ceea ce poate reda frumosul în ochii unui copil.
Titlurile şi ilustraţiile cărţii sunt foarte sugestive, atrăgătoare, îmbină limbajul şi culoarea adecvate vârstei foarte fragede.
Copiii se adună în jurul învăţătoarei, îi sorb cuvintele şi trăiesc cu toată fiinţa lor fragilă fiecare moment pe care aceasta îl evocă în versuri.
Vali Slavu face o prezentare armonioasă şi dulceagă a anotimpurilor. Primăvara este „Simfonie/ de culori,/ armonie,/ zumzet, flori,”- „Primăvară!”. Acest anotimp al trezirii la viaţă este însufleţit de fluturaşi, albine, greieraşi, gândăcei, păpădii.
Vara este descrisă poetic, are multe calităţi, putând fi un fel de vrăjitoare sau o artistă iscusită, aşa cum reiese din poezia dedicată „Ce este vara?”:

Vara e o vrăjitoare
Ce preschimbă, prin magie,
Spicele de pe ogoare
Într-o mare aurie.

Vara, mare pictoriţă,
Ia din curcubeu culori
Şi, cu har, în poieniţă,
Zugrăveşte fluturi, flori…

Vara e compozitoare –
Cu un tril de ciocârlie
Şi-altul de privighetoare
Ne compune-o rapsodie.

Ca poetă iscusită,
Vara, cu penel de soare,
Scrie slovă aurită –
Câte-un vers în orice floare.

Când cicoarea şi sulfina
Au, din rouă, diademe,
Ea transformă-n zori grădina
Într-o carte cu poeme.

În “Invitaţie la spectacolul toamnei”, de fapt, învăţătoarea noastră are grijă să prezinte câteva dintre legumele şi fructele pe care bogatul anotimp ni le poate dărui cu atâta generozitate şi astfel, copiii pot pune în “coş” pe acelea pe care le preferă sau pe care le au în curte şi grădină. Ei au posibilitatea să le descrie şi să se mândrească, în acelaşi timp, cu faptul că au participat la cules, fiind de ajutor.
Toamna este prezentată în poezia de mai jos ca un “spectacol” la care participă întreaga natură şi unde cei mici se află în calitate de spectatori:

În livadă e miracol:
Zâna Toamnă dă spectacol!
Pentru început, o pară,
În acorduri de chitară,
Va citi o poezie
Şi-un ciorchine care ştie
Multe melodii să cânte,
Va veni să vă încânte
Cu un joc la clarinet,
După care, în duet,
Mere coapte, parfumate,
Ce sunt foarte talentate,
Vin cu-un cântecel de dor,
Piesă veche, din folclor.
Vor sosi şi din grădină,
Ca isonul să îl ţină,
Doi cartofi şi-un pătrunjel,
Va urma un cântecel
Vesel, acompaniat
De-un taraf improvizat:
Două prune la vioară,
La ţambal, o roşioară,
Ceapa la acordeon,
Castravetele afon
Va cânta la baterie
Şi-o gutuie durdulie
Va veni c-o muzicuţă
Iar castana cea micuţă
Anecdote va citi,
Pentru-a vă înveseli.
La sfârşit, cam după-o oră,
Se vor prinde într-o horă
Frunze galbene, roşcate,
Ce de vânt vor fi purtate…
La spectacol să veniţi!
Vă rugăm să nu lipsiţi!

Urmează perioada în care se fac pregătirile pentru iarnă. Păsările călătoare îşi fac planuri de zbor, veveriţele şi alte animale îşi fac provizii pentru lunga perioadă sărăcăcioasă, de hibernare.

“Pregătiri pentru călătorie”:

Rândunicile-adunate,
Pe o sârmă înşirate,
Ciripesc, în gura mare,
Despre ziua de plecare.
Vor să hotărască data,
Pregătirile sunt gata.

Sau: “Veveriţa şi pregătirile pentru iarnă”, în care, pe lângă faptul că elevii iau la cunoştinţă cu ce se hrănesc animalele, Vali aduce în discuţie şi fenomenul dietei: cât, ce şi cum mâncăm:

“Îmi plac alunele, că-s bune,
Dar m-am gândit la o schimbare
Şi, pentru iarnă, îmi voi pune
Provizii bune de dietă:
Un măr, un morcov, zarzavat,
Căci ţin nespus la siluetă
Şi, de un timp, m-am îngrăşat.
Le-am adunat, cu multă trudă,
Aicea, lângă doi dovleci,
Dar, vai, atâta mi-e de ciudă
Că n-am şi eu, ca voi, un beci
În care să le pun pe toate,
Căci scorbura e sus de tot
Şi, cu atâta greutate,
Să urc în pom eu nu prea pot.
Dar mă voi odihni oleacă,
Iau, cinci minute, o gustare
Şi veţi vedea că o să-mi treacă,
Prin gând, ideea salvatoare.
*
O rezolvare am găsit,
Vă spun, îndată, ce-o să fac…
Ştiţi, dragi copii, ce m-am gândit?
Îmi fac o scorbură-n dovleac!”

Se observă că poezia lui Vali Slavu este plină de savoare, intuitivă, uşor de reţinut şi memorat. Este ludică. Uneori are înţelesuri voit înţepătoare. Este delicios umoristică, provoacă râsul şi buna dispoziţie.
Iarna este nelipsită dintre anotimpuri. Doamna învăţătoare ne prezintă prima ninsoare, dar nu oricum, ci din perspectiva unui pisoiaş pofticios care visează ca şi vrabia la mălai, ca şi câinele la osul cel mare:

“Primii fulgi”:

“Fulgi de nea pluteau în zare
Albi precum lăpticul,
La fereastră, -n depărtare
Se uita pisicul.
Pofticios, nevoie mare,
A ieşit voinicul
Să servească o gustare,
Că e bun lăpticul.
Dar dezamăgirea-i mare
Şi nici azi pisicul
Nu-nţelege de ce, oare,
I-a-ngheţat boticul!”

Autoarea de “La fereastra copilăriei” iniţiază un ciclu al scrisorilor prin care se aşază în postura copilului cel care are doleanţe, visuri, speranţe încă de la o vârstă fragedă.
Din ciclul Scrisorilor – căci un dascăl trebuie să-şi înveţe elevii să redacteze o scrisoare, nu-i aşa?- fac parte “Scrisoare către Moş Nicolae”, în care poeta-institutoare face referire la copiii nedreptăţiţi de soartă care nu cunosc bucuriile copilăriei:

E prima dată când îţi scriu…
Am auzit că vei veni
Cu daruri multe la copii.
Ai mei dorm toţi, căci e târziu.
Scrisoarea nu e prea frumoasă.
Mă iartă, -ţi scriu la lumânare
Şi mâna-mi tremură cam tare,
Că-i frig cumplit la noi în casă!
Eu nu-s flămând, cu fraţii mici
Am împărţit un colţ de pâine,
Dar tare-aş vrea să cred că mâine
Va fi să treci şi pe aici.
Sunt mulţi copii flămânzi şi goi,
Eu nu-ţi cer jucării frumoase,
Ci, lângă ghetele-astea roase,
Să pui, te rog, ghetuţe noi!
………………………………………………
Ţi-am scris şi-acum, a doua oară,
Vreo patru rânduri încropite
Şi-aceleaşi ghete ponosite
Te-au aşteptat pe prispă-afară,
Dar n-ai ajuns la noi, sărmanul,
Ţi-e greu să ne mai faci pe plac,
Fiind şi tu tot mai sărac,
Dar poate vei veni la anul…

Şi, de asemenea, „Scrisoare către Moş Crăciun”, în care caz, învăţătoarea se adresează direct moşului, cu rugămintea de a veni să „premieze” cu daruri pe elevii săi, cuminţi şi silitori:

Te rog, acum, iubite Moş Crăciun,
Să treci, de poţi, pe la elevii mei
Şi-ţi scriu aceste rânduri ca să pun
Şi eu, o vorbă bună pentru ei.

Sunt copilaşi dotaţi cu mult talent,
Isteţi şi dornici de a învăţa,
De-aceea eu te rog să fii atent,
Să–i treci neapărat pe lista ta!

Să nu crezi că ei nu mai fac prostii,
Şi nu sunt câteodată ştrengărei,
Cu toate astea, Moşule, să ştii
Că sunt grozavi, doar sunt elevii mei.

Cu unii, soarta-a fost un pic mai dură,
Căci nu au tot ce şi-ar dori, acasă,
Când este ger, ei poate n-au căldură
Şi nici mâncare din belşug pe masă.

Iar altora li-i cald şi au de toate,
Dar nu le este, Moşule, uşor,
Căci au părinţii în străinătate
Şi mai oftează-n somn, de dorul lor.

Mă bucur că sunt vrednici şi învaţă,
Având motiv cu ei să mă mândresc,
Şi-aş vrea să-i ştiu întotdeauna-n faţă,
Căci sunt elevii mei şi îi iubesc.

Să treci cu daruri pe la toţi, te rog!
Şi, ca să fiu şi mai convingătoare,
Te chem să vezi, la şcoală-n catalog,
Ce note bune are fiecare!

Poeziile înscrise în acest volum sunt grupate pe lecţii cu tematică, cum de exemplu, sportul şi sănătatea. Antrenarea copiilor într-un program de sănătate riguros dar şi plăcut, reconfortant. Iată cum se face „Înviorarea de dimineaţă”:

“Dimineaţa, pe răcoare,
Fluturii-s la-nviorare
Şi se văd aliniate
Zeci de aripi colorate.

Dă comanda, de pe-o floare,
O lăcustă antrenoare:

– 1, 2 – ne răsucim,
3 şi 4 – ne-nvârtim!
5 şi 6 – arcuim,
7, 8 – acum sărim!
9, 10 – respirăm,
Aripile scuturăm!

Ne clătim acum cu rouă!
Gata, -ncepe o zi nouă!
Sunteţi pregătiţi de zbor.
Ziua bună tuturor!”.

Acest fel de poezii au rol educativ. După cum se observă, aproape în niciuna nu lipseşte elementul matematic. Joacă şi învăţare. Sport şi numărat. Ca în “Farfuria cu savarine”, unde “gustul” pentru calculat reiese din context:

“Sunt pe-o farfurie
Albă, cu buline,
În bucătărie,
Zece savarine.
A venit bunica,
Una a luat,
După ea, pisica
Două a mâncat.
Fata, după cină,
A mâncat chiar trei
Şi o savarină
A furat Grivei.
Ia să-mi spuneţi mie!
– Nu toţi într-un glas –
Oare, cine ştie
Câte au rămas?”

O altă temă abordată de poeta-institutoare este cea a prieteniei. “Un bunic şi un pisic” este relevantă:

Doi amici nedespărţiţi
Stau în casă, necăjiţi:
Pe o laviţă, bunelul,
Lângă sobă, motănelul.

Timpul parcă stă pe loc,
Mai trosneşte-un lemn în foc,
Trage din lulea bunelul,
Toarce-ntruna motănelul.

Se aude poarta mare?
Nu e nimeni, li se pare…
Şi oftează-adânc bunelul,
Miorlăie şi motănelul.

Parcă se aude iară…
Este cineva pe-afară?
Sare ca şi ars bunelul,
Lângă el şi motănelul.

Poate-or fi prin curte hoţii…
Da’ de unde, -s chiar nepoţii!
Râde sub mustăţi bunelul,
Dă din coadă motănelul.

Că “Prietenul la nevoie se cunoaşte” se subînţelege de aici:

Greieraşu-i supărat –
Astăzi, este invitat
La un bal, doar că, săracul,
Nu îşi mai găseşte fracul.

– Vai! Cu ce să mă îmbrac?
Cum să cânt eu fără frac?
Dacă merg aşa, ştiu bine,
Mă voi face de ruşine.

Fluturaşul a aflat.
Grijuliu, a alertat
Toate gâzele, de zor,
Să îi sară-n ajutor.

Au venit cu mic, cu mare,
Să-l ajute fiecare:
Un păianjen, priceput,
Pânză neagră i-a ţesut.

A venit apoi, în zbor,
Gândăcelul croitor,
Într-o fugă, în grădină,
Însoţit de o albină.

I-a luat măsuri, în grabă,
Şi s-a apucat de treabă;
Şi-a luat albina acul
Şi-a-nceput să coasă fracul.

A cusut şi năsturaşul,
După care, greieraşul
A venit şi l-a probat:
– Fracu-mi vine ca turnat!

Este excepţional!
Pot acum să plec la bal.
Ca răsplată – zise el –
Vă dedic un cântecel.

Despre ce poţi face pentru un prieten aflat în impas, cei mici află dintr-o astfel de poezie. Este interesant că Vali face în aşa fel încât să le dea de gândit micuţilor, ea lucrează la comportamentul lor, cu stările lor emoţionale, educând dragostea pentru frumos, pentru lumea înconjurătoare, spiritul de prietenie, devotamentul, hărnicia. Le pune mintea şi corpul în mişcare. Copiii simt că este nevoie de ajutorul lor şi asta le măreşte interesul pentru cei din preajmă, cei “neajutoraţi”.

Poeta pe care îmi permit să o numesc poeta celor şapte ani de acasă aduce la cunoştinţa elevilor săi calităţile ori defectele majore ale fiinţelor şi lucrurilor, fapt care este evident, de cele mai multe ori, din titlurile poeziilor sale: “Mingea buclucaşă”, “Vulpea ghinionistă”, “Şoricelul curajos”, “Prieteni buni”, “Puişorii certăreţi”. De la bun început aceste titluri trezesc curiozitatea copiilor.

Din tematica de predare nu poate lipsi “Lecţia de sănătate” din care copiii află cum pot să-şi ia vitaminele necesare din fructe şi legume:

Dora, o micuţă fată,
I-arăta păpuşii sale
O revistă ilustrată
Cu diverse animale.

Şi, cum aruncă privirea
Pe o pagină din faţă,
Mare îi mai fu uimirea…
Iepuraşul prinse viaţă:

– Draga mea, să ştii aşa:
Şi în morcovi, şi-n spanac
Este vitamina A.
Mie tare mult îmi plac!

Mama pentru mine-adună,
Zilnic, morcovei gustoşi
Şi am o vedere bună,
Dinţişorii sănătoşi.

– Dacă vrei să fii fetiţă
Sprintenă, cu energie –
Îi şopti o veveriţă –
Uite ce îţi spun eu ţie:

B3 e o vitamină
Care se găseşte-n nuci –
Zise mica „balerină” –
Dar aminte să-ţi aduci!

Copilaşii cei cuminţi,
Cât ar fi de pofticioşi,
Nu sparg nucile în dinţi,
Să-i păstreze sănătoşi.

Pisicuţele frumoase
Tare bine ştiu cu ce
Se fixează calciu-n oase:
Doar cu vitamina D.

– După ce bem tot lăpticul
Care vitamină are,
Ne mai facem şi somnicul,
Tolănite-n geam, la soare.

Ar lua atentă seama
Şi la alte animale,
Dar o întrerupse mama:
– Uite, suc de portocale!

E gustos, bea-l cu plăcere!
Vitamina C el are
Ai nevoie de putere,
Să te faci, iubito, mare!

– Ştiu, mămico, -s bucuroasă,
Azi am înţeles eu bine:
Pentru-a creşte sănătoasă
Vreau mai multe vitamine!

Dragostea de părinţi este insuflată în două epistole cu dedicaţie precisă: “Pentru mama mea” şi “Pentru tata”, machete în care poeta-institutoare îi învaţă pe elevi să scrie caligrafic şi corect gramatical cuvintele mama şi tata, în plus, reliefând atributele corespunzătoare: mama este frumuşică, bună, sufletistă, blândă, iar tatăl este curajos, înţelegător, drept, deştept.

Pentru mama mea

Sunt multe mame-n lumea asta mare
Şi ca o zână este fiecare,
Dar, cum e mama mea de frumuşică,
Nu mai există, pe pământ, mămică
Şi nu găseşti, în lume, cât ai vrea,
Mai harnică decât e mama mea
Şi nici mai bună sau mai sufletistă,
Iar blândă cum e mama nu există.
De-aceea-s bucuros, vă daţi voi seama,
C-am învăţat să scriu cuvântul mama!

Pentru tata

Din basme, toţi îl ştim pe Făt-Frumos,
Dar tatăl meu e şi mai curajos
Şi le mai spun, acuma, tuturor,
Că tata este înţelegător,
E bun tăticul meu şi este drept
Şi ştie multe tata, că-i deştept.
Mă ceartă, uneori, dar mă iubeşte,
Cu tati vreau să semăn când voi creşte.
Sunt tare mândru că, de-acuma, iată,
Am învăţat să scriu cuvântul tată!

Cartea este ilustrată cu machetele scrise de mână, un lucru inedit.

O altă lecţie care nu lipseşte din planul educaţional este cea a curăţeniei şi igienei. În “Pregătiri pentru curăţenie” aflăm despre cum se întreţine curăţenia în stup, graţie hărniciei albinelor – exemplu de urmat:

– Astăzi vom rămâne-acasă!
Spuse matca, serioasă.
Albinuţelor, în zori.
Nu mai colindăm prin flori!
O albină o întreabă.
– Azi, surată, facem treabă?
– Stupul e neîngrijit,
Iată, -aici v-am pregătit
Mături, cârpe şi săpun!
Mai e cazul să vă spun
Cum să faceţi treabă bună?
Vreau să fie stupul lună!
Iar tu, trântore, să ştii,
Te trezeşti urgent, de ţii
Aripioarele-n cruciş,
Cu valiza-n urdiniş!

Doamna învăţătoare aduce în prim-plan şi elemente negative spre a le supune atenţiei şi criticii micuţilor; ca să descoperi binele, pui răul în faţă.
Iată un exemplu care nu trebuie urmat: “Murdărel”. Astfel, copiii sunt învăţaţi/ preveniţi/ pregătiţi şi pentru ceea ce să nu facă ; în cazul dat, să nu fie dezordonaţi aşa ca băieţelul din poezie :

Vă prezint un băieţel,
I se spune Murdărel
Şi-i şcolar, deşi nu pare,
Dacă vezi a lui purtare!

Este un dezordonat…
Cărţile îi sunt sub pat,
Iar cămaşa cea albastră
E zvârlită la fereastră.

Camera lui toată are
Numai resturi de mâncare,
Pungi, seminţe aruncate,
Peste tot împrăştiate.

Dacă vezi, te iei de cap…
Un pantof e pe dulap,
Altul plânge pe covor,
Rătăcit în dormitor.

Hainele de pe cuier
S-au mutat pe frigider,
Iar penarul lui cel nou
E zvârlit pe sub birou.

Dar să ştiţi, pe băieţel
Nu îl cheamă Murdărel!
Dar, fiind dezordonat,
Numele i l-au uitat

Toţi colegii lui de clasă,
Chiar şi-ai săi, cei dragi de-acasă.
Voi, copii, să încercaţi
Lui să nu îi semănaţi!

Despre cum trebuie să îngrijească de lucrurile personale, cei mici se informează din “Necazul unui caieţel”:

Când elevii au plecat,
Astăzi, după ore, -acasă,
Parcă-aud un glas ciudat:
– Of! De mine cui îi pasă?

Cin’ să fie plângăcios –
Mă întreb – vreun băieţel?
Când, deodată, văd pe jos,
Aruncat un caieţel.

– Sunt un biet caiet, vezi bine,
Şi sunt tare supărat!
Am ajuns ca vai de mine
Şi la colţ sunt aruncat.

Ştefănuţ nu mă-ngrijeşte,
Plânsul meu e în zadar,
Nici măcar nu mă-nveleşte,
De aceea sunt murdar.

Filele-mi sunt îndoite –
Spuse, cu durere-n glas –
Rupte şi mototolite,
Câteva au mai rămas.”

Zise-apoi, ca pentru sine:
– Geaba plâng, nefericitul,
Jerpelit, ca vai de mine,
Am ajuns să-mi văd sfârşitul!

În partea a doua a cărţii, poeta Vali Slavu ne prezintă o serie de fabule, în care foloseşte cu abilitate jocul de cuvinte, comicul de situaţie. Este moralizatoare, satirică. Extrage esenţa unor comportamente, stări de fapt, defecte şi altele. Este o remarcabilă maestră în strunirea ideilor. Le conduce abil până la punctul cheie. Morala este usturătoare, dar uneori stârneşte râsul. Fabula lui Vali Slavu nuanţează, este încărcată de sugestie. Copiii îşi pot imagina rapid, la fel de rapid vor fi sau nu de acord cu personajul/ personajele discutat/e. Se simte aici spiritul de educator, de modelator de suflete al poetei.
Seria de fabule începe foarte sugestiv cu “Ai grijă ce-ţi doreşti!”- un avertisment binevenit-, în care poeta-institutoare ridiculizează stiloul “de firmă” care, în afară că are etichetă, la propriu şi figurat, nu este deloc util “cu rezervorul spart”, ci mai degrabă este un obiect fără valoare, de aruncat la coşul de gunoi. Ori, care este menirea unui lucru? Să fie frumos, “aurit” ori util, practic? Ideea se duce desigur şi înspre oameni. Elevii vor putea trage ei înşişi concluzia:

“Vă recomand acuma, tuturor,
Să nu uitaţi morala ce v-o spun:
Degeaba ai aspect atrăgător,
Când, practic, de nimica nu eşti bun!”

Un alt aspect tratat sub forma unei fabule, este acela al modului cum vorbim. Că trebuie să avem grijă atunci când încercăm să spunem ceva pe un ton ironic, batjocoritor, fiindcă, o vorbă odată spusă, ea nu mai are cum fi remediată. Se ştie că un lucru rău este un lucru rău, iar un rău făcut, greu se mai poate îndrepta.

Despre “Gura şi înjurătura” aflăm îndată:

“O-ntâmplare cam ciudată
Se petrece într-o gură;
Sus, pe limbă, cocoţată,
Aştepta o-njurătură.

Gura, bine zăvorâtă,
N-o lăsa deloc să iasă,
Dar sudalma, hotărâtă,
Începu aşa, mieroasă:

– Gură dragă, dai crezare
Creierului cel mişel?
Vreau să ies un pic la soare,
Nu mai asculta de el!

Nu mă ţine sechestrată
Şi îţi jur pe ce-am mai sfânt
Că mă voi întoarce-ndată!
Mă voi ţine de cuvânt.

– Gura i-a răspuns, miloasă:
Ieşi afară o secundă!
Sigur, nu eşti mincinoasă?
Însă cine să-i răspundă?!

Căci aceasta a plecat,
Rătăcind pe drum, hai-hui,
Şi-ntr-o clipă a intrat
În urechea nu ştiu cui.

Morala
De aici, o-nvăţătură
Se desprinde, pentru noi:
Vorba, dac-o scapi din gură,
Nu mai intră înapoi!”

Vocabularul şi familia de cuvinte se pot învăţa tot din joacă şi la fel de poetic, aşa cum se observă din “Mărul buclucaş”, în care doamna învăţătoare foloseşte, pe de o parte, prin inserare în alte cuvinte, fie ele substantive, atribute ori alte părţi de vorbire, cuvintele din aceeaşi familie: măr, meri, mere, articulat sau nearticulat. Pe de altă parte, copiii pot reţine cuvinte noi din dicţionar: măre, mămăruţe, măraz, meremetiseală, merindar, meristem, unele dintre ele fiind regionalisme sau chiar arhaice:

“Măre! Două mămăruţe
Au propus, ca un măraz,
Să se-ntreacă pe crenguţe,
Într-un măr de lângă iaz.

Meremetiseală, frate!
Spiritele-ncep să fiarbă,
Gâze mici, nenumărate,
Ce mărşăluiesc prin iarbă,

Urmăresc, cu-nfiorare,
Aventura- nmărmurite,
Iar pe-un merindar, la soare,
Sunt furnicile, -ngrozite.

Stă pe-un meristem, uşoară,
Mămăruţa cea smerită,
Iar aceea mărişoară,
Vrând să fie preamărită,

Pe un măr s-a cocoţat
Chiar în vârf şi-i fericită,
Însă mărul a picat
Şi-amărâta fu strivită!

***

Din povestea ce v-am spus,
Se desprinde o morală:
Dacă tinzi mereu prea sus,
Căzătura e fatală!”

Despre cunoscutul dicton “haina face pe om”, o lecţie de viaţă este prezentată în fabula “Papagalul şi vrăbiuţa”; foarte bine alese cele două personaje, unul reprezentând vorbăreţul, lăudărosul, celălalt, exemplul modestiei, al simplităţii şi al libertăţii în gândire şi acţiune:

“– Ce straie cenuşii ai tu, surată,
M-apucă plânsul când mă uit la tine!
De-ai fi măcar un pic mai colorată,
Eu sunt convins că ţi-ar şedea mai bine.

Noi, papagalii, am împrumutat,
Din curcubeu, nuanţe diferite
Şi-avem penajul de invidiat,
În timp ce voi – doar pene ponosite.

A dat răspunsul vrabia umilă:
– E drept ce spui, o lume-ntreagă ştie,
Tu eşti frumos, dar mi-e de tine milă,
Că stai mereu închis în colivie.

Morala e uşor de remarcat:
Ne-ncântă nişte haine minunate,
Dar nu contează cum eşti îmbrăcat,
Atunci când eşti privat de libertate.”

Nici “codul muncii” nu este omis din temele şcolare pe care Vali Slavu le pregăteşte minuţios. Pornind de la binecunoscuta “Furnica”, de Otilia Cazimir, poeta- institutoare scrie fabula “O furnică duce-n spate” prin care scoate în evidenţă hărnicia unora şi trândăvia altora, lucru care se întâmplă, din păcate, în societatea românească:

“„O furnică duce-n spate
Un grăunte jumătate…”
Cunoscuta poezie
Orişice copil o ştie,
Dar eu ştiu că ea, furnica,
Roboteşte, mititica,
La o fabrică de pâine,
Vieţuind de azi pe mâine
Şi e vai şi-amar de ea,
Bani puţini şi muncă grea!
Un păianjen e patron…
Să muncească el? Pardon!
Doar se ştie, şefu-i şef
Şi de muncă n-are chef.
Angajată, de-astă vară,
Pe un post de secretară,
Buburuza nu lucrează,
Toată ziua-şi etalează
Fusta mini, cu buline
Şi-i drăguţă cu oricine.
Ar mai fi şi doi bondari,
Mari specialişti brutari.
Unul este la spital,
În concediu medical,
Nu că ar avea vreo gripă,
Dar îl doare în… aripă.
Altul e trimis la mare
(Curs de perfecţionare).
Iar un greieraş, de formă,
Doar cu o juma’ de normă,
E-angajat, da-i tot plecat,
Cu vioara, la cântat.
Din atâţia angajaţi,
Furnicuţa, observaţi,
Face singură de toate,
Treaba merge ca pe roate.

Morala:

O furnică duce-n spate
Patru trântori jumătate!”

Atâtea lucruri interesante, atractive nu se învaţă oriunde, ci în “Şcoala din pădure”, în lumea celor mici, în lumea necuvântătoarelor, acelea pe care omul nu le înţelege, dar de la care poate învăţa un comportament simplu, firesc, fără prejudecăţi, fără să pară a fi obositor, nici măcar umilitor…
Este un mod ingenios de a atrage copiii către şcoală, acolo unde se pot lega prietenii, se poate face schimb de experienţă, unde se pot desluşi tainele vieţii cu drag şi veselie.

“În pădure e o şcoală
Unde merge fiecare
Puişor, de cum se scoală
Şi pe drum e zarvă mare,

Dar, când clopoţelul sună,
Toţi elevii-n pas vioi
Pe la clase se adună,
Să înveţe lucruri noi.

Veveriţele drăguţe
Sport au şi învaţă azi
Căţărarea pe crenguţe,
Antrenându-se prin brazi.

Ursuleţii au primit
La lecturi suplimentare
Lista cu ce-i de citit,
Însă au o supărare:

Pentru că li s-a dus vestea,
Tare-ar vrea să se disculpe
Şi-ar rescrie, chiar, povestea
„Ursul păcălit de vulpe”.

Lupii cei flămânzi, micuţii,
Azi, vor învăţa cu spor
Cum să numere ieduţii
Care sunt pe gustul lor.

Pentru mediul natural,
Sanitari fiind – se ştie –
Studiază-opţional
Cursul de ecologie.

Iezii-nvaţă alfabetul
Şi au început cu a,
Dar, încetul cu încetul,
Toate le vor învăţa,

Iar vulpiţele roşcate,
Renumite-n viclenie,
S-au înscris, aproape toate,
La un curs de actorie.

Păsările, pe-o crenguţă,
De cântat se pregătesc.
Le dă tonul o stăncuţă
Şi-un nou cântec ciripesc.
*
Vor pleca în lumea mare –
Clopoţelul a sunat –
Ca să pună-n aplicare
Ce la şcoală-au învăţat.”.

Desigur, copiii învaţă sârguincios, în joacă şi prin joacă, fiind parte activă a lecţiilor pe care învăţătoarea le prezintă în modul cel mai autentic cu putinţă. Si iată cum pot fi pregătiţi micuţii pentru drumul anevoios al vieţii : prin poezie. O altă manieră de a-i determina să le placă învăţătura. Căci, ce poate fi mai frumos şi mai uman decât să găseşti trebuinţă cuvintelor ?!
M-am copilărit în această carte, în universul fragil şi totodată ferm al doamnei învăţătoare. O doamnă care are calitatea de a transmite suflet!

Ottilia Ardeleanu
(30 martie 2014)

 

“Fais pas le con, imbécile!”

 

Recenzie  de Ottilia Ardeleanu, la:

“Rătăcirile fetei nesăbuite” de Mario Vargas Llosa

-partea I-

Femeia.

Femeia doar se amăgeşte că nu se va îndrăgosti niciodată. De fapt, îşi face curaj să nu se dea de gol. Focul ei arde rece, aparent fără degajare dinspre interior. Nu-i place să se simtă cât de intens iubeşte. Îi pare prea riscant. O dezgolire a intimului. Îi este frică de ceea ce ar putea spune bărbatul. Nu-i place ca el să creadă că îl urmăreşte, că îl doreşte, că vrea să fie al ei. Numai al ei. Etern. Că singurul lucru de pe lume pe care îl doreşte cu adevărat este el, bărbatul. Că vrea să fie stăpâna şi sclava lui. Extazul şi agonia. Şi atunci, acţionează contrar dorinţelor ei posesive, măcinătoare. Joacă teatru, falsează, minte, trişează considerând că trebuie să-l ţină mereu sub control senzual riguros, să-l ţină mereu în starea de îndrăgostit ireversibil, să fie mereu altceva, altcineva. Spasmele iubirii se produc fără vreo arcuire pe chip care să-i trădeze sensibilitatea, fragilitatea, vulnerabilitatea.

Femeia nu este o luptătoare în adevăratul sens al cuvântului, ci ea luptă cu izbucnirile interioare, se înfrânează, nu se expune. Îşi repugnă accesele sexuale. Dragostea înteţită i se pare o anomalie, ceva paroxistic. Se stăpâneşte vrând să dea impresia că este de piatră. Că nu se înfiorează la orice zefir de dragoste. Asta pentru că nu-i place să-şi demaşte sinele. Să-şi trădeze deficienţele sufleteşti, slăbiciunile: timiditatea, teama, neputinţa. De aceea, se încăpăţânează să nu cedeze la drăgălăşenii, la mângâieri, la atingeri. Ar fi în stare să pună pariu – chiar pe iubire – că ea nu se va îndrăgosti vreodată. Nu în felul în care citeşti prin romanele de dragoste ale romanticilor ori vizualizezi prin filmele de epocă.

În romanul “Rătăcirile fetei nesăbuite”, Mario Vargas Llosa descrie erotismul într-un fel nici pătimaş, nici greţos, nici fad, nici exaltat, nici prea liniştit, nici prea revoltător, dimpotrivă, folosind un limbaj sincer şi dezinvolt, la modul plăcut, sensibil, veridic, năucitor de poetic, seducător, aluziv-eluziv, derulând secvenţe precum fâşiile de lumină scăpând prin fante infime.

Acesta stăpâneşte un rafinament al descrierilor caracterelor, înfăţişărilor, cadrelor, profilelor psihologice, situaţiilor, momentelor erotice, planurilor istorice, social-politice şi culturale. Pe parcursul romanului se întâlnesc multe astfel de secvenţe delicioase, indiferent că reprezintă partea pozitivă ori negativă a lucrurilor. Discurs elegant, lejer, apetisant. Te fascinează. Trăieşti intens fiecare cuvânt.

Acţiunea se desfăşoară în mai multe planuri social-politice şi geografice şi reflectă mai multe caractere şi caracteristici care constituie porţiuni substanţiale din viaţa personajului principal-povestitor, Ricardo Somocurcio. Toată ţesătura erotică porneşte, se ramifică şi creşte în jurul “fetei nesăbuite”, ca o lenjerie intimă fină, cu broderie de mătase.

Cine este ea? Ea este o femeie de femei. Mai întâi, Lily, micuţa chiliană din Santiago. Apoi, tovarăşa Arlette, luptătoarea de gherilă. În continuare, madame Arnoux, Mrs. Richardson, Kuriko… Ea e fata “cu ochii de culoarea mierii arse”.

Povestea începe într-o vară fabuloasă în care s-au întâmplat lucruri extraordinare, o vară a declaraţiilor de dragoste, o vară în care “s-a produs o asemenea reaşezare sentimentală în cartier încât eram zăpăciţi de-a binelea; iubirile se desfăceau şi se refăceau, iar la plecare, la chefurile de sâmbătă seara, perechile nu mai erau întotdeauna aceleaşi de la venire.”. În cartierul Miraflores din Lima a venit “Pérez Prado cu orchestra lui formată din doisprezece virtuozi, ca să însufleţească atmosfera carnavalurilor dansante…; s-a organizat un concurs naţional de mambo în Piaţa Acho şi a fost un mare succes…”. “Dar cel mai însemnat fapt din vara aceea a fost apariţia în Miraflores a două surori dintr-o ţară îndepărtată, Chile – prezenţă provocatoare şi inconfundabil fel de a vorbi: pripit, mâncând ultimele silabe ale cuvintelor şi sfârşind frazele cu o exclamaţie aspirată, ce suna ca un “păi”, înnebunindu-i pe toţi miraflorinii care trecuseră de la pantalonii scurţi la cei lungi. Iar pe mine, mai abitir decât pe oricare dintre ei.”. Aşa facem cunoştinţă cu Lily, micuţa chiliană, “ce mai fată!”; “dansează ca o Tangolele”, într-un ritm “ameţitor, cu multă graţie, zâmbind şi fredonând cuvintele cântecului, ridicându-şi braţele, arătându-şi genunchii şi unduindu-şi în aşa fel mijlocul şi umerii încât trupul întreg, apetisant şi cu atâtea rotunjimi sculptate pe fustele şi bluzele ei, părea un zbucium, o vibraţie, o totală contopire cu dansul”. Ricardo se îndrăgosteşte lulea de Lily. În vara aceea îi face trei declaraţii de dragoste la care aceasta rămâne insensibilă. Îi plăcea totul la ea, dar mai ales cum vorbea.  O descrie ca fiind “glumeaţă şi originală, cu intonaţia şi muzicalitatea ei, atât de diferită de timbrul peruanelor, cu expresiile, ocările şi vorbele de duh”. Ajunsese aşa de înamorat, încât prietenii îl luau peste picior: “Eşti terminat, sfrijitule”, “Eşti vânăt, pricăjitule”, “Te topeşti de atâta dor, amărâtule”. Dar era “nemaipomenit să stai lângă ea, să-i vezi pletele dansând când dădea din cap, ochii ştrengari de culoarea mierii arse, să-i asculţi vorba deosebită şi să-i zăreşti, ca din întâmplare, în decolteul bluzei mulate, sânii mici care se insinuau deja, rotunzi, cu sfârcuri fragede, şi precis tari şi delicaţi ca nişte fructe proaspete.”.

Autorul aşază potrivit planurile de amor în contextul poveştii şi are un dar deosebit de a imprima realism şi acţiune acestora, de cele mai multe ori nelipsind intriga, ironia, umorul. Spre exemplu, momentele de la cinematograf:  “… şi chiar dacă nu se putea spune că în întunericul din sală ne giugiuleam ca alte perechi mai vechi – a te giugiuli era o formulă în care intrau şi săruturile obişnuite şi linsul cu limba şi mozolelile ce trebuiau mărturisite preotului în prima zi de vineri a lunii, ca păcate capitale – Lily mă lăsa să-i sărut obrajii, lobul urechilor, colţul gurii şi câteodată îşi împreuna preţ de o clipă buzele cu ale mele, îndepărtându-se apoi cu o strâmbătură melodramatică: “Nu, nu, asta chiar că nu, Slăbănogule”.”.

Datorită escapadelor fetei nesăbuite, autorul ne poartă prin intermediul lui Ricardo pe trei continente. Porneşte din Peru, ajunge în Franţa, Anglia, Spania şi Japonia. Ne introduce în atmosfera Limei burgheze, a Parisului revoluţionar din anii 60, de hippy London al anilor 70 şi a Japoniei moderne. Dacă l-ai fi întrebat, pe la cincisprezece ani, ţi-ar fi răspuns: “De când mă ştiu am visat să trăiesc la Paris”, fiindcă acolo “viaţa era viaţă”. Se visa să ajungă un avocat şi să plece în vreo misiune diplomatică la Paris, ori poate să se dedice politicii, ca să ajute puţin “acest Peru amărât să redevină măreţ şi prosper”. Cât despre Lily, ea avea alte gânduri. Să ajungă stewardesă ca să poată călători gratis în toată lumea, ori să călătorească şi să cunoască toate ţările. Poate chiar să ajungă artistă de cinema, numai că n-o să fie niciodată de acord “să filmeze în bikini”. Lily era, în realitate o fată săracă lipită, aşa cum avea să-şi dea seama Ricardo mult mai târziu, puteai să-i numeri pe degete articolele de îmbrăcăminte şi încălţăminte. Cu toate acestea ea şi prietena ei, Lucy, erau “grozave, moderne, isteţe” şi erau invidiate pentru că se aflau “mereu în centrul atenţiei şi băieţii toţi făceau roată în jurul lor, în timp ce altele…” erau “năzuroase, înapoiate, învechite, habotnice şi complexate”. De fapt, fetele din cartierul Miraflores din Lima simţeau faţă de chiliene “fascinaţia exercitată de cobră asupra păsării hipnotizate înainte de a fi înghiţită, păcătoasa asupra sfintei, diavolul asupra îngerului.”, invidiau libertatea pe care n-o aveau.

Lily era pentru toată lumea din Miraflores un mister care avea să fie descoperit la sindrofia pentru aniversarea dolofanei Marirose Álvares-Calderón, când mătuşa acesteia le-a descusut şi pe ea şi pe prietena ei, Lucy, cu privire la provenienţa lor şi a declarat pe faţă că erau peruane get-beget: “Fetele astea n-au pus piciorul în viaţa lor în Santiago şi sunt tot atât de chiliene cum sunt eu tibetană!”. S-a lăsat cu tot felul de bârfe, scenarii, invenţii până când cele două chiliene “au încetat să mai existe” şi alte evenimente au captat atenţia localnicilor. Apoi, nimeni nu a mai auzit nimic despre “paţachine”. S-au făcut uitate. Este prima dispariţie a fetei nesăbuite. Aveau să urmeze mai multe.

Toată această poveste de dragoste este presărată de apariţiile în prim-plan ale câtorva personaje din viaţa lui Ricardo Somocurcio care fac subiectul unor situaţii politico-economice şi social-culturale între anii 1950 şi 1990, aproximativ: Paul, luptătorul de gherilă; hipiotul şi pictorul de cai, Juan Barreto, fostul său coleg de la Colegiul Champanat; Salomón Toledano, tălmaciul de la Château Meguru; Simion şi Elena Gravoski şi copilul lor fără voce, Yilal; Arhimede, constructorul de “spargeval” şi Marcella, scenarista, precum şi alte figuri de o importanţă mai măruntă sau nu neapărat, dimpotrivă care intervin în momente speciale pentru ca povestea să ia o altă turnură.

Pe la începutul anilor 60, Parisul trăia febra Revoluţiei Cubaneze. Sosit aici de câteva zile, Ricardo, proaspăt avocat, cu o diplomă eliberată de o universitate peruană care nu impresiona pe nimeni la Paris, şi nici măcar faptul că se descurca foarte bine în engleză şi în franceză, îl cunoaşte pe Paul, “un butoiaş cu picioare”, simpatic, prietenos şi limbut şi care în aceste momente istorice pregătea revoluţia care avea să facă din Peru o a doua Republică Socialistă a Americii Latine. Făcea parte din MIR (Mişcarea Revoluţionară de Stânga). Guvernul cubanez acordase MIR-ului  burse pentru ca fete şi băieţi peruani să fie instruiţi în lupta de gherilă. Ricardo se angajează să-l ajute în treburile logistice, cum ar fi rezervarea de camere în hoteluri mizere, transportul bursierilor de la Orly, la micile hoteluri şi pensiuni. Aşa o întâlneşte pe tovarăşa Arlette în care o recunoaşte chiar pe micuţa chiliană. Avea “o siluetă graţioasă, talie subţirică, ten palid şi, chiar dacă se îmbrăca foarte simplu, ca şi celelalte – fuste şi pulovere obişnuite, bluze de percal şi pantofi grosolani, fără toc şi cu barete, cum se vând la piaţă -, degaja un aer cât se poate de feminin, din felul în care mergea şi se mlădia şi mai ales după cum îşi ţuguia buzele groase când punea întrebări despre străzile pe care înainta taxiul.”. Lily se schimbase mult, dar îşi păstrase şiretenia, acel fel “îndrăzneţ, spontan şi provocator”, acea atitudine sfidătoare “în pieptul şi faţa obraznică”. Studiase Literele şi Dreptul la Universitatea Catolică, făcea parte din Tineretul Comunist aflat în clandestinitate şi trecuse la MIR pentru că “era o mişcare revoluţionară adevărată, nu un partid sclerozat şi anacronic”. Din discuţiile cu ea, Ricardo îşi dă seama că atât studiile cât şi faptul că aceasta militase pentru Tineretul Comunist şi pentru MIR nu erau decât o gogoriţă, în contextul în care pe tovarăşa Arlette n-o interesau câtuşi de puţin politica în general şi revoluţia în particular. Îi era foarte clar că se folosise de bursa de combatantă doar pentru a ieşi din Peru şi a călători prin lume, cum îi era visul. Altfel nu ar fi avut nicio şansă, dat fiind condiţia ei umilă.

Urmează prima lor noapte de dragoste, “în cea de-a opta zi din pudica noastră lună de miere”, în Hôtel du Sénat. În culmea fericirii, desigur. Autorul o descrie din nou în termeni speciali, priviţi din pielea unui îndrăgostit incurabil ca Ricardo: “Era foarte slabă, avea picioare bine făcute şi o talie atât de subţire că aveam impresia că i-o pot cuprinde cu mâinile. Sub pata de puf ce-i acoperea pubisul, pielea era mai transparentă decât pe restul trupului. Piele măslinie, cu reminiscenţe orientale, fină şi răcoroasă. S-a lăsat sărutată alene, din cap până în picioare, pasivă ca de obicei, şi a ascultat, aşa cum asculţi ploaia, poemul Material nupţial de Neruda, pe care i l-am recitat la ureche, şi şoaptele de iubire pe care i le strecuram cu respiraţia tăiată.”. După această noapte, tovarăşa Arlette îi spune că va rămâne să trăiască la Paris cu el dacă îi aranjează să nu mai plece în Cuba ca să urmeze cursurile. “Poate sfârşesc prin a mă îndrăgosti de tine”- îi face ea o concesie. Numai că Paul grăsanul – căci în el îşi puseseră amândoi speranţa- nu poate să-i dea drumul, şi-ar crea probleme grave, de care nu are nevoie tocmai acum. Astfel se produce o a doua ruptură între Ricardo şi fata nesăbuită.

Ricardo încă îşi căuta de lucru, avea speranţa să câştige un concurs pentru un post de traducător de spaniolă organizat de UNESCO. Şi asta avea să se întâmple după zile în şir în care fusese năuc şi îşi reproşa că n-a avut curajul să ceară tovarăşei Arlette să rămână cu el la Paris, în ciuda interdicţiei lui Paul.

Munca mecanică şi dificilă de traducător îl făcea să uite de eşecul unei iubiri neîmpărtăşite care avea să-l urmărească, să-l obsedeze şi tortureze mulţi ani de aci încolo. La început, a tradus în spaniolă documente despre mutarea templelor Abu Simel pe Nil sau despre păstrarea urmelor scrierii cuneiforme, descoperite în peşteri din deşertul Sahara, la Mali. Ricardo se apucă în paralel cu munca de traducător să studieze limba rusă gândindu-se că asta îi va asigura o stabilitate în activitatea sa de traducător, rusa fiind una dintre cele patru limbi oficiale la ONU. După o vreme, când nu mai are de lucru, la recomandarea domnului Charnés, se implică în munca de translator  la conferinţe şi Congrese internaţionale, la Paris sau în alte oraşe europene. Primul contract a fost pentru Comisia pentru Energie Atomică la Viena, al doilea la Atena, la un congres internaţional despre bumbac.

Despre tovarăşa Arlette, “despre slăbănoaga aia fără sare şi piper” află în sfârşit de la Paul că se presupunea că ar fi în mare amor cu Chasón, unul dintre comandanţii care au făcut istorie. Şi, încercând să-l consoleze pe Ricardo, îi spune: “Tu ştii foarte bine, mie nu mi s-a părut niciodată o tipă care să te dea pe spate. În fine, nu mai face moaca asta că nu s-a sfârşit lumea, bătrâne.” Nici Ricardo nu era convins că aceasta nu era vreo manevră a fetei nesăbuite de a scăpa de instrucţie şi respectiv de anagajamentul luat faţă de MIR.

În contextul politico-istoric dat, Mario Vargas Llosa prezintă cu lux de amănunte pe principalii şefi ai MIR, Luis de la Puente Uceda şi Guillermo Lobatón. Şi acţiunile lor. Dar, să revenim.

Printre altele, Paul îl anunţă că se va întoarce în Peru. Ricardo, mâhnit că prietenul său îl va părăsi, îi spune că va rămâne în continuare la Paris, ca traducător pentru UNESCO. În timp ce toţi cei care vin la Paris vor să devină pictori, scriitori, muzicieni, actori, regizori, să facă doctoratul sau revoluţia, Ricardo nu voia altceva de la viaţă, ci doar atât: să trăiască la Paris. Acesta era adevărul gol-goluţ. Se descurca îndeajuns cu banii câştigaţi şi îşi oferea mici plăceri: filme, expoziţii, teatru şi cărţi. Tot pe atunci a avut un soi de relaţie cu o spanioloaică “îmbrăcată în negru din cap până în picioare” care cânta asemenea Juliettei Gréco, acompaniindu-se cu o chitară în l’Escale, Carmencita. Află de moartea mătuşei Alberta, fără de a cărei generozitate după decesul ambilor părinţi nu ştie ce s-ar fi făcut, chiar de la un unchi de-al doilea, Ataúlfo Lamiel. Are nevoie de un scurt concediu pentru a se întoarce în Peru şi trecând pe la sediul UNESCO ca să-l anunţe pe domnul Charnés, o reîntâlneşte, după aproximativ trei ani, pe tovarăşa Arlette, o “doamnă elegantă, într-o haină de blană neagră, pe tocuri subţiri”. “Cum naiba te mai numeşti acum?” şi răspunsul, arătându-i verigheta de aur de pe mâna dreaptă: “Acum port numele soţului meu, aşa cum se obişnuieşte în Franţa: madame Robert Arnoux”. “Vezi ce-ai pierdut, dacă ai fost laş?”. “Ai pierdut ocazia vieţii tale, Ricardito.”. “Acum e prea târziu, băiete bun. Ce fel de partidă poate fi pentru soţia unui diplomat francez un pişpirică traducător la UNESCO?”. Il asigură că este nevasta fidelă, soţia perfectă.

De fapt, pentru ea, Ricardo este un pişpirică, un pămpălău, tontuţul, prostuţul, amator de puştoaice şi băiete bun! Adică nişte epitete acolo adresate în discuţiile purtate în doi, în timp ce ea  este fata rea, fata nesăbuită, fata crudă, Lily chiliana, tovarăşa Arlette, madame Arnoux şi vom vedea încă cine.

Ricardo este foarte gelos. Recunoaşte singur. Este îndrăgostit până peste urechi:  „mi-aş vinde sufletul diavolului şi aş da orice ca să fac dragoste cu ea sau cel puţin s-o sărut”. Se întoarce pentru câteva zile la Lima pentru problema moştenirii, îi revede pe mătuşa Dolores, „o femeie blândă şi palidă, invalidă de aproape zece ani” şi pe unchiul Ataùlfo, „bărbat de patruzeci de ani, înalt şi mustăcios” care, pe lângă avocatură, mai ţinea şi cursuri de Drept Comercial la Universitatea Catolică. El era cel care îl ţinea la curent cu situaţia politică peruană, trimiţându-i scrisori la intervale regulate de timp. Avea o bibliotecă impresionantă. Când era liber, Ricardo recitea Educaţia sentimentală a lui Flaubert, „fiindcă acum madame Arnoux din roman luase pentru mine nu numai numele, ci şi chipul fetei nesăbuite”.

Primul lucru pe care îl face la revenirea în Paris este să o sune pe madame Arnoux. Îşi va cumpăra un mic apartament cu banii căpătaţi din moştenirea mătuşei Alberta, pe rue Joseph Granier, într-o clădire „art-deco din anii treizeci, cu motive geometrice pe faţadă – romburi, triunghiuri şi cercuri – în apropiere de École Militaire, în arondismentul VII, foarte aproape de UNESCO”. Inaugurarea apartamentului se lasă cu dragoste, pentru a doua oară. Autorul face o descriere minuţioasă a actului erotic în care „ea nu părea o fată care face dragoste, ci un medic ce formulează o descriere tehnică şi exterioară a plăcerii” în timp ce el se afla în culmea fericirii, cum nu mai fusese „de mult, sau poate niciodată”.

În aceeaşi zi este invitat la cină pentru a-l cunoaşte pe soţul ei, domnul Robert Arnoux, un bărbat „scund şi chel; mustăcioară subţire care se mişca atunci când vorbea, ochelari cu sticlă groasă şi de două ori vârsta nevestei. Era foarte atent cu ea… Nu era foarte simpatic, mai degrabă era înţepat şi tăios, dar părea într-adevăr foarte cult şi vorbea despre Cuba şi America Latină cu mare siguranţă. Spaniola lui era perfectă… nu făcea parte din delegaţia franceză a UNESCO, ci Quai d’Orsay îl recomandase drept consilier şi şef de cabinet al directorului general, René Maheu, despre care se spunea c-ar fi un geniu discret, coleg cu Jean-Paul Sartre şi cu Raymond Aron la École Normale.”.

Mario Vargas Llosa are un aport special pentru cititor, acela de a plasa în centrul atenţiei oameni, locuri, evenimente, scriitori şi operele lor, potrivit momentelor şi cadrelor istoric-politice şi culturale. Astfel, pomeneşte fie în treacăt, fie accentuând, nume de scriitori cum ar fi: Sartre, Flaubert, Montaigne, Paul Féval, Alexandre Dumas, Jules Verne, Camus, Mauriac, Malraux, Foucault, Gilles Deleuze, Jacques Derrida, Hemingway. Sau locuri pe care le frecventa în timpul liber ori cu anumite ocazii: în Peru: parcul Salazar, golful Limei, Cofetărioara Albă, Institutul peruano-american; apoi, în Franţa: Teatrul Naţional, Comedia Franceză, Odéon, Sala Pleyel, Sala Olimpia, Cinemateca de pe rue d’Ulm, les bouquinistes de pe cheiurile Senei,  librării ca de exemplu „La joie de lire”, grădina Luxemburg, Luvru, Jeu de Paume, Muzeul Rodin, casele lui Balzac şi Victor Hugo, Versailles, Alliance Française, Sorbona, Cartierul
Latin, Montparnasse, UNESCO, Hôtel du Sénat, cimitirul câinilor din Asnières. Sau muzicieni şi trupe ale vremii: Pérez Prado în Peru, Juliette Gréco, Charles Aznavour şi Georges Brassens în Franţa, Beatles, Cliff Richard, Rolling Stones în Londra anilor 60… Oameni de teatru/ film şi spectacolele susţinute la vremea respectivă: Platonov de Cehov, montat de Jean Vilar, fiind el însuşi protagonist, …”, filmul Les enfants du Paradis de Marcel Carné, Marat-Sade de Peter Weiss, montat în 1964 de Peter Brook, recunoscut până atunci prin montările revoluţionare ale pieselor lui Shakespeare. „ … Jean Cocteaux apăruse în timpul unei proiecţii private cu Morir à Madrid, un documentar de Frédéric Rossif, venit la braţul amantului său, actorul Jean Marais, care, în treacăt fiind spus, era frumos foc”. Despre nume politice importante: Maurice Couve de Murville, ministru de externe al generalului Charles de Gaulle, Guillermo Lobatón, liderul marii greve de la Universitatea San Marcos din 1952 împotriva dictaturii generalului Odría, Che Guevara, Fidel Castro, comandantul Chacón…

Dintr-un Comunicat oficial publicat în Le Monde, cei doi amanţi află de moartea prietenului Paul. De altfel, toţi prietenii adevăraţi ai lui Ricardo sfârşesc într-un fel sau altul prin a muri.

„Nu ştiu dacă mă interesează ce e fericirea, Ricardito. Ce ştiu sigur e că nu e treaba aia romantică şi dulceagă care e pentru tine. Banii oferă siguranţă, te apără, îţi permit să te bucuri din plin de viaţă, fără să ai grija zilei de mâine. Singura fericire pe care o poţi atinge” – asta replică fata nesăbuită, fata rea, fata cu ochii de miere arsă când Ricardo îi spune că ar fi făcut-o aşa de fericită încât nu l-ar fi părăsit niciodată. Dacă el era mulţumit cu ce a obţinut, ea nu. Ea o să vrea mereu tot mai mult. Lipsa lui de ambiţie reprezintă un mare defect pentru ea. Un „defect îngrozitor”. „De-asta nici n-aş putea să-ţi fiu nevastă”, îi reproşează madame Arnoux. Dispare încă o dată din viaţa lui. Din fericire, îşi uită în apartamentul în care şi-au petrecut o nouă „lună de miere” periuţa de dinţi marca Guerlain pe care Ricardo o va purta după el ca pe o amuletă.

O caută, nu o găseşte, până la urmă se hotărăşte să se întâlnească cu soţul acesteia de la care află că l-a părăsit şi care credea că a fugit cu el, cu Ricardo. În plus, madame Arnoux a plecat cu economiile de-o viaţă ale lui monsieur Arnoux care nu poate pricepe cum a putut să fie atât de ipocrită, atât de făţarnică, după tot ce a făcut pentru ea.

La nivelul anilor 60, autorul romanului ne prezintă evoluţia social-culturală europeană. La Londra, au apărut: minijupa, pletele lungi, ţinuta extravagantă, popularizarea drogurilor – de la marihuana la acidul lisergic -, începând cu fascinaţia spiritualităţii hinduse, cu budismul, cu practicarea amorului liber, cu recunoaşterea homosexualilor şi campaniile pentru mândria de a fi gay etc.

„Ca şi prima oară, am umplut golul dispariţiei ei muncind pe rupte”. Are contracte în Rusia – la Moscova şi Leningrad, Anglia – la Londra, Germania – la Frankfurt. Continuă cursurile de limba rusă şi traducere simultană, trece la meseria de interpret care îi permite să călătorească mult prin Europa, participând la conferinţe şi seminarii economice. Are  o legătură anostă cu o funcţionară de la UNESCO, Cécile, şi care „s-a fâsâit din plictiseală”.

Îl reîntâlneşte pe fostul coleg de la colegiul Champagnat de Miraflores, Juan Barreto. “Devenise hipiot, dar nu unul şleampăt, ci unul elegant: plete până la umeri, uşor cărunt, păr mătăsos, bărbuţă rară în jurul gurii, adunată într-un cioc îngrijit.”. Trimis de tatăl său la Londra să urmeze un curs de desen şi nevrând să se mai întoarcă în Peru, ajunge aproape muritor de foame, norocul lui este că o întâlneşte pe Mrs Stubard, „un înger căzut din cer”, căreia îi desenează în cărbune căţeluşa şi care i-a oferit o şansă de reabilitare în schimbul unor servicii ca de exemplu udatul grădinii, periatul căţeluşei, dusul gunoiului, însoţirea acesteia la cumpărături. De fapt, el începuse să vină să o vadă o dată pe săptămână nu numai ca să-i dea de mâncare, dar pentru că se simţea de milioane cu ea. „Avea un trup de şaptezeci de ani, dar un suflet de cincisprezece. Ce mai, am făcut din ea o hipiotă!”. Şi fiindcă ea îl învăţa să gătească iar el cum să încerce marijuana, legătura lor a devenit mai mult decât prietenie. Aşa a ajuns să locuiască în cămăruţa defunctului ei soţ. Ascultau Mozart, Beethoven şi Benjamin Britten la pick-up-ul pe care-l avea Mrs Stubard. Citeau The Times şi ascultau ştirile BBC. Charles, nepotul doamnei, instructor de cai în Newmarket, vine în vizită. Cu această ocazie admiră portretul în cărbune al căţeluşei. Peste un timp, lui Juan Barret i se face propunerea de a face un portret a iepei Primerose, câştigătoarea a numeroase concursuri. I se oferă suma de 200 de lire sterline. Asta schimbă cursul vieţii lui Juan, devenind din hipiot, un pictor de cai. Astfel că ajunge să picteze peste o sută de pânze de cai şi să facă numeroase desene, crochiuri, schiţe în creion şi în cărbune.

De câte ori se întâlnea cu el, Ricardo făcea lucruri pe care nu le mai făcuse în viaţa lui: nopţi albe prin discoteci ori chefuri hippy “în care aerul era îmbâcsit de mirosul ierbii, cu prăjituri din haşiş”. Surprinzătoare era ”uşurinţa cu care puteai mângâia şi chiar face amor cu orice fată la acele chefuri”. Dar asta nu putea dura o veşnicie pentru unul ca el pentru care viaţa era sobră şi care în loc să petreacă de mama focului, învăţa limba rusă şi făcea traduceri. Hipioţii căutau stridenţa, exotismul, insolitul “prin detalii pişichere şi haioase”. Filozofia lor nu se baza pe gândire şi raţiune, ci pe feelings.

Într-o dimineaţă, uitându-se prin nişte fotografii de-ale lui Juan, o zăreşte pe chiliana lui. Juan îi spune că o cunoaşte, este Mrs. Richardson. Nevasta tipului “flamboyant” pe care i-l arată într-o poză de grup. Un “sexagenar exuberant”.

 

Ottilia Ardeleanu

(21 feb. 2014)

Adevăruri în format A5, în cod portocaliu, în(că) versete

Recenzie: Versete şi alte adevăruri de Liviu-Ioan Mureşan

Suntem sub zăpezi! – spun cei doi bătrâni pe care îi sun săptămânal să văd dacă mai respiră. Ţin un fel de oglindă cu lupă şi lumină a sinelui poziţionată spre gura târgului. Aşa aflu ce mă interesează. Iarna este mai veche decât noi şi totuşi are atâta forţă. În câteva ore a făcut curăţenie generală. Miroase mai frumos decât cocolino peste tot pe unde a întins cearşafuri albe, scrobite. Aleargă prin toate cotloanele, foloseşte crivăţul ca pe un detergent în spume, şterge orice urmă pământească. O clipă ai impresia că ai murit şi te afli printre îngeri care şi ei au şosele, oraşe, copaci, benzinării, farmacii, bodegi, marketuri, bănci, parcuri, tomberoane, magazine chinezeşti, şcoli, stadioane, biserici şi oameni, desigur, ca să le facă treburile cumpătat şi corect, aşa cum este în lumea lor.

Aceeaşi tipesă mă urmăreşte în tot ce fac. Mă îmbrac eu, că aşa vreau, cu tricou marinăresc şi bolero tricotat negru, şi ea la fel. Mă tund eu cu gheare peste urechi, fiindcă nu pot intra în bucătărie decât dacă arăt bine 🙂, hop şi ea la coafor. Încalţ eu o pereche de botine cu vârf ascuţit pentru că mă avantajează, şi ea! Mă dau eu cu un ruj lila, ea la fel. Singurul lucru pe care nu mi-l poate copia este parfumul personal.

A slăbit enorm în ultima vreme. O fi bolnavă? Îşi imaginează că este o fetişcană la vârsta îndrăgostirii?

Viaţa. Un nume comun, aţi spune. Dar dezbrăcaţi-o de năravuri, cercetaţi-o până la ultima celulă, descompuneţi-o pe litere, disecaţi, aşezaţi-o microscopic şi vedeţi cât este de complexă. V de la victimă, I de la iubire, A de la adevăr, Ţ de la ţipăt, A de la aristotel. Folosiţi orice combinaţie vă vine în minte sau care vi se potriveşte mai bine. VinăIspităAteuŢintirimAdio.

Liviu-Ioan Mureşan, LIM adică, ne propune câteva “Versete şi adevăruri” chiar despre ea, despre viaţă. Fie că este o poveste pe care o citim fiecare la rândul lui, fie că este însuşi adevărul că existăm, fie că este labirintica minciună în care ne încâlcim toţi, viaţa este zestrea dată, moştenirea cu care mergem spre destinaţia ultimă.

În legătura sa cu viaţa, poetul o consideră cartea de căpătâi pe care o parcurgem filă cu filă, de multe ori la întâmplare, acolo unde se deschide. Citeşti şi vezi că este chiar ceea ce ţi se întâmplă ţie, că faci parte din întâmplare sau că întâmplarea era pregătită anume pentru tine. Între filele ei, omul se regăseşte ca personaj al unui basm ancestral, “pasajele” importante – începutul şi sfârşitul -, deschizătoare-închizătoare ale vieţii, confundându-se cu naşterea, respectiv moartea. Unii dintre cititori au răbdarea de a parcurge filă cu filă, de a întoarce adevărul şi pe o parte şi pe cealaltă, tratează cu mare calm lumea, împrejurările, evenimentele, acţiunile, se opresc pentru a se mai odihni un pic, pentru relaxarea zilnică, gândesc, judecă, memorează ori rememorează,  zăbovesc asupra secvenţelor atractive, interesante, ieşite din comun, recitesc pe altele pe care le consideră demne de a fi reţinute, drept pilde poate, neexcluzând faptul de a le transmite şi altora măcar la nivel de idee: “viaţa e o poveste citită de fiecare/ precum biblia sau o altă carte de căpătîi/ pagină cu pagină”… “fiecare pagină întîmplare/ durere mai ales/ fericire/ neputinţă şi aşteptare/ fiecare pagină vis peste care/ se aştern alte şi alte pagini/ şi numai lipsa memoriei ne îndeamnă/ să revenim la pasajele importante/ cum ar fi moartea/ sau naşterea/ unui personaj”/ “Versete”.

Viaţa poate fi considerată, din alt punct de vedere, un drog luat în cantităţi (ne)potrivite, astfel încât să pară altfel decât este, măcar cu un pic faţă de realitate. Cumva frumoasă până la halucinantă. Un drog “administrat în neştire”, cum o numeşte poetul. Acolo unde se depăşeşte doza admisibilă, apare neinvitata umbră a morţii. Dacă ar şti să o administreze! Eficient, cu simţ de răspundere, cu mai multă încredere în sine şi în ceilalţi, cu mai mult optimism! Însă, se poate vorbi despre viaţă în lipsa morţii?

Viaţa are nebuniile şi nebunii ei, are fericire şi tot pe atâta ură. Pe cât de simplu de dus în aparenţă, pe atât de dificil de atins în punctele ai nevralgice; pe cât de îngrădită, pe atât de libertină. Desigur, pe cât de fragilă, pe atât de puternică. Ea este balanţa spirituală, ne trage când în sus, când în jos, într-o legănare de-a dreptul periculoasă: “unii sînt bolnavi nelăsînd/ viaţa să curgă/ devin coautorii propriilor cărţi/ aceştia sînt nebunii”/ “Versete”.

Viaţa poate fi un simplu obiect imaginat de propria minte. Un joc al minţii. O acrobaţie care să surprindă, să trezească admiraţie ori, dimpotrivă, spaimă şi inhibare.  O gimnastică a minţii, a spiritului. Poetul o vede ca pe un “cerc de plastic” prin care putem trece de o parte şi de cealaltă, ca din viaţă în moarte şi invers. Aceasta pare să fie logica nemuririi, din punct de vedere al cititorului care se confundă cu povestea pe care o citeşte sau scrie, care probează trecerea prin cercul născocit: “rotesc în jurul taliei un cerc de plastic/ jucăria mea/ albastru asemeni infinitului/ poarta mea în timp/ şi cîteva minute călătoresc în viitor/ opresc cercul îl ţin în mina stîngă/ mă aplec şi trec dincolo/ îl ţin în mina dreaptă/ şi trec dincolo/ iată cum poţi birui timpul/ joaca aceasta e mai logică decît viaţa/ sînt fericit”/ “Versete”.

LIM îmbină ideile universal valabile cu cele personale, aş zice că personalizează generalul. El nu se uită pe sine şi nu-şi pierde din vedere familia, reperul său existenţial, punctul de orientare în(spre) lume. Copiii sunt universul vieţii. De acolo izvorăsc bucuriile, satisfacţiile, mulţumirea sufletească. Centrul iubirii este soţia. Centrul amintirilor, bunicii. Ei reprezintă filele cele mai importante ale acestei cărţi, viaţa, pe care o scrie cu vorbe şi fapte: “alex a început pe la şase ani/ buchisea cu plăcere/ acum contopit/ anticipează deznodămintele zilelor”/ “Versete”.

Nici munca autorului nu este uitată, ea este doar o reflexie pentru munca omului, oricare om, pentru a-şi face mai uşor de suportat existenţa, pentru a lăsa ceva din zbuciumul său urmaşilor, singurul câştig, de altfel, de natură spirituală: “pagina aceasta e scrisă cu umilinţă/ plină de sudoare şi lacrimi/ fără punctuaţie cu versete lungi încîlcite”/ “Versete”. Paginile vieţii sunt scrise cu durere, dar şi cu bucurie, cu fantezie, în ritualuri personale şi de familie. Viaţa reprezintă un obiect de artă care se modelează, se creează în armonii speciale, originale, reale. Se vrea pictată şi se lasă pictată. Se vrea cântată şi se cântă pe aceeaşi melodie, fie veselă, fie tristă, în concordanţă cu sinele: “la cartea aceasta s-a scris/ s-a pictat/ şi s-au aranjat melodii/ pentru fiecare filă/ treimea nu poate fi contestată/ prin raţiune”/ “Versete”. Viaţa este însăşi rugăciunea pentru viaţă: “de două ziele citim împreună/ o rugăciune pentru reuniunea familiei/ fila aceasta e identică/ pasajele importante le rostim în cor/ precum o incantaţie”/ “Versete”.

Unul dintre adevărurile incluse în acest volum de versete şi adevăruri, este cel al realităţii. Al realităţii induse, inoculate. Al realităţii media. Spre exemplu, subiectul căpuşelor de care trebuie să ne ferim pentru că ele ucid, ele nu iartă, ele nu cunosc iubirea de aproape! Şi apropo de aceasta, ar mai fi subiectul bisericilor care se înalţă “pe furiş”, zidind falsa credinţă a unora, banii altora, prin mila divină şi unde “cei bogaţi îşi pun feţele în icoane cu aură purpurie/ şi numele pe lista  ctitorilor”./ “mă doare”. Apoi, în efectul de seră, pe protagonistul soare, indolent şi tupeist de strălucitor, nepăsător de fierbinte îl doare-n cot de condiţia umană: “mă doare soarele acesta fierbinte/ nepăsarea-i mă doare şi-i invidiez longevitatea/ pentru că nu e om nu e umbră nu se reîncarnează/ ci străluceşte/ cum l-ar durea în cot de condiţia paşilor prin iarba moale/ şi verde.”/ “mă doare”. Deşi pământul, iarba, soarele au câte-o durere, constatăm cu stupoare că ea ne aparţine, ne este transmisă şi nouă. Timpul, ca un sanitar la lucru, ni le va obloji pe toate, cum ştie doar el: “timpul va trece aşa cum numai el ştie/ să şteargă durerile/ umbrele se vor estompa odată cu stingerea soarelui”/ “mă doare”.

Divorţul este un adevăr modern. O modă retro. Respectă cu stricteţe principiul conform căruia, în natură nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă. Poetul se referă la iubire ca la o construcţie ridicată cu migală şi dăruire şi pe care o poţi dărâma cât ai zice “divorţ”. Cărămizile construcţiei se împart la doi, ruina sentimentală şi ea. Copiii rezultaţi din dragoste, liantul căsniciei, sunt cei mai afectaţi. Viciul degradării morale biruieşte: “e nevoie de cîteva ceasuri să dărîmi o iubire/ pecetluită cu sîngele pruncilor/ maturi azi/ şi de cîteva zile e nevoie să împarţi agoniseala/ a douăzeci de ani/ notarul cu faţa lui tîmpă întinde cîteva hîrtii/ pe care nici nu le citeşti” …”de astăzi aşternutul poate fi murdar/ doar cîte o tîrfă/ să-ţi reproşeze/ neglijenţa/ în timp ce o plăteşti”/ “divorţ”.

Despre viaţa ordinară, văzută ca un meniu, ca o modalitate de îmbuibare ori de petrecere (a timpului), LIM exprimă cu dezinvoltură tarele acesteia, slăbiciunile umane vizibile pe care le tratează cu un tăios umor contemporan: “ne-am adunat în grădină să frigem mici/ piept de pui şi ciuperci/  să bem vin roşu vin alb/ să bîrfim cunoscuţii/ şi necunoscuţii/ după cîteva ore am uitat de oameni/ bîrfeam arhanghelii serafimii/ cetele înaripate cu lauri pe creştete/ umpleam cănile cu nectar din cer/ frigeam sentimente”/ “poveste cu oameni şi alte slăbiciuni”. Poetul scoate în evidenţă, astfel, decadenţa societăţii actuale.

Subiectul singurătăţii nu face opinie separată, el este prezent şi la acest poet, în strânsă cordialitate cu moartea “despre temere în singurătate”. Iar „dacă e să se moară/ să se moară omeneşte/ nu cu un os înfipt în gît/ sau atîrnînd de sforile hamacului/ să nu se moară de binedispunere nici de inimă rea/ totul să fie pe neaşteptate/ cum ar cădea tavanul şi numai umbra acestui/ ca ultimă prevenire/”/ „dacă e să se moară” – asta spune poetul, referindu-se la poeţi, la orgolii şi ineficienţa acestora. Mai spune el: „pentru poeţi sînt o infinitate de stări/ în care ar putea muri liniştiţi/ cea mai plăcută este închiderea între coperte/ eventual învelite în piele de animal”/ „dacă e să se moară”, ca ultim efort pentru satisfacerea acelor mândrii personale, uneori fără sorţi de izbândă.

Revoltat că viaţa este „o mare minciună”, poetul atinge nu numai economicul, dar şi social-culturalul de actualitate: „numai filosofia tîmpeşte simţurile/ şi credinţa perfidă că există în toate început şi sfîrşit/ adunat-am generaţie după generaţie informaţii eronate/ pe care ne-am pietrificat raţionamente/ predăm copiilor la şcoală aberaţii/ formăm visători ai nulităţii/ şi ne convine/ să păşim pe trepte imaginare”/ „o mare minciună”. Pentru fiecare mare minciună există un raţionament „pe care iniţiaţii îl stăpînesc şi rîd în sine”. Pentru fiecare mare minciună se nasc marile teorii, „o secvenţă de filosofii” iar acestea, ca şi alte „aberaţii” au fost testate pe şoareci: „ţin în palmă un şoarece mort/ şi asta îmi certifică/ teoria” / „o mare minciună”.

Un alt adevăr este cel al cărţii şi al autorului. Poetul abordează subiectul în mai multe poezii, din mai multe unghiuri. Ba se implică, ba stă pe margine. Ba este cel vizat, ba orientează reflectorul teatral pe alte personaje. Despre poetul aflat în centrul atenţiei publice şi critice şi despre destinul poeziei, putem afla din versurile: „nefericiţi viii ei nu citesc poemele decît să compare/ să tragă concluzii pripite despre poet/ să se amuze să condamne să catalogheze/ reuşitele pe care odată depuse în ramă/ să se depună praful”/ „pentru dincolo”. Despre valoarea unei cărţi şi cum este interpretată aceasta, LIM are o revelaţie pentru sine şi pentru noi, „revelaţia Cărţii”: „s-au lipit filele ultimului exemplar de carte/ şi teama de a nu rupe cuvintele macină amprentele/ sufli introduci beţişoare uscate între file”… „pentru curiozitatea primului preţ/ asta-i valoarea/ revelaţie de muritor murind după revelaţie”. Poetul vede linia de finiş a unui volum, a poeziei în general, undeva mult mai departe, în eter, în cosmos. El se bizuie pe circulaţia informaţiei poetice, doar aşa va putea ajunge la critici, doar aşa criticii vor putea deveni oameni: „dacă tot a murit maria a lăsat testament/ cum nepoţii să-i transcrie poemele pe computer/ şi să le trimită în eter”…”ăla mai neştiutor a transcris/… aşa i-a zis avocatul şi el a transcris… poemele mariei circulă/ şi criticii cred că dacă mai trăia cîţiva ani/ ajungeau şi ei oameni”/ „testamentul mariei”.

Despre adevărul trecerii, aminteşte în „teoria membranei”: „cel mai bine se citeşte în riduri/ gîndul să fie bun cînd priveşti în oglindă/ chipul ce nu-ţi aparţine”.

Speranţa este cel mai îndrăgit adevăr. Oare pentru că ar putea fi ultimul?!: „te sărut cu riscul de  stîrni o furtună în california/ vom face copii şi istoria va sta în mîinile noaste”/ „speranţe”.

Şi pentru că nimic nu e întâmplător, sper şi eu ca Viaţa să fie aşa de drăguţă şi să deschidă cartea la pagina care îi va plăcea cel mai mult.

de Ottilia Ardeleanu

(27 ian. 2014)