PARADIGME VIRTUALE

-antologie de texte literare-

Se pare că, actualmente, literatura online câştigă teren în faţa literaturii on paper, mărturie fiind cenaclurile de tip site-uri online unde postările constau în oricare formă de artă: poezie, proză, eseuri, articole, imagine, pictură, design, muzică, videoclipuri, filme etc., tot ce poate crea mintea umană în folosul esteticului. Reţelele literare au o mare importanţă din punct de vedere al posibilităţilor de comunicare, eficiente şi rapide, în toată lumea. Ideea de “nu am timp” nu mai există, ci împreună cu spaţiul virtual fără frontiere, timpul devine o permanentă “zi a porţilor deschise”. În plus, dispunem la discreţie de libertatea de exprimare, de filtrul personal de alegere a locului în care dorim să ne desfăşurăm activitatea literar-artistică, să ne demonstrăm calităţile din oricare aripă a artei, de selecţia proprie a literaturii pe care dorim să o citim, de textele în subsolul cărora dorim să ne lăsăm opiniile. Devenim scriitori dar şi critici ai creaţiilor personale şi/ sau ale celorlalţi, încercând gusturile şi de o parte şi de cealaltă. Putem fi atât “prinţ” cât şi “cerşetor”; la egalitate cu milioane de oameni talentaţi de pe Terra şi, în acelaşi timp, într-o permanentă competiţie în arena frumosului. Indiferent de opinii, constat o mare uniune pe care nu o categorisesc a fi nici a scriitorilor, nici de natură politică ori religioasă. Am s-o numesc Uniunea Spiritelor. În acest context se înscrie şi site-ul literar Confluenţe lirice, al cărui fondator este profesorul şi poetul Relu Coţofană. Înfiinţat în 2009 sub numele de “Junimea digitală”, se află acum într-o perioadă de progres literar, cu nume cunoscute deja ale literaturii actuale.
Confluenţe lirice se află la a cincea apariţie editorială (după “Confluenţe literare” – antologie de poezie şi proză, 2012, “Confluenţe poetice” – antologie de poezie, 2013, “La confluenţă de gânduri” – antologie de proză, 2013 , “Confluenţe lirice” – antologie de poezie şi proză, 2013) cu antologia “PARADIGME VIRTUALE”, cuprinzând 35 de autori de poezie, proză, articole, studii literare. De data aceasta, autorii se prezintă singuri, răspunzând la aceleaşi întrebări care le deconspiră personalităţile atât de diverse. Preiau şi eu câte ceva din aceste mărturisiri pe care le-am considerat a fi amprenta scriitoricească a fiecăruia dintre aceştia.
Nu voi trata fiecare autor în totalitatea complexităţii sale, ci voi face contururi, voi spune doar despre ce mi-a atras atenţia, despre ce am surprins eu în mod special, despre lucruri care m-au captivat şi m-au apropiat de scriitor, despre formele şi culorile ce mi-au impresionat retina, restul se cuvine să-l descoperiţi voi înşivă, dragi cititori.

Crina Albu are o poezie ascetică, aşezată, care invocă puritate, smerenie, regăsire în Dumnezeu. Are o altfel de visare, curajoasă şi încrezătoare în desăvârşirea spirituală. Ea se recunoaşte în faptul că: “Cea mai mare bucurie a mea este atunci când Cuvântul atinge o inimă şi o înalţă.”.
Ovidiu Berinde este exaltat când afirmă: “Nu scriu poezia ca pe o datorie, o somaţie, din spaimă, din orgoliu, ci doar mă contrapun cumva Neantului.”. Pare un poet care din singurătate îşi ia seva lirică. Şi luptă pentru a se desprinde şi a ameriza pe fericire. Obsesia lui pentru poezie este ca tăişul dintre viaţă şi moarte. Poezia lui se vrea categorică. Şi reuşeşte, de cele mai multe ori.
Ileana Popescu-Bâldea este poeta sensibilă care pare să nu aibă mâini, ca orice om, ci doar suflet cu care scrie; păşeşte delicat pe hârtie ca pe clapele unui pian. Muzica nu o părăseşte, uneori vine din ea – sieşi vraci; îi este pacienta care se lasă cu încredere vindecată interior de sunete cărora le răspunde prin cuvânt. Ea spune despre sine: “Sunt calul destinului meu”. Şi prinde aripi de zbor.
Constantin Bidulescu scrie ordonat, în dialog, păstrează stilul clasic presărat cu umor. Poezia lui este de viaţă şi despre viaţă. Are tentă baladescă, cu un aer uşor vetust. Susţine că: “Cea mai mare bucurie a fost în ultimii doi ani când am văzut versurile mele tipărite în două antologii colective, după 50 de ani de lucru numai cu simboluri matematice”. Aş zice că matematica este poezia fixă a vieţii.
Pentru Melania Briciu-Atanasiu poezia este hrană. Vine din inimă cu o putere care fascinează cititorul. Grea de sensuri ca plumbul şi directă ca un as pornit din racheta celui mai iscusit tenisman. Este o poezie foarte legată de oameni şi locuri. Un gheizer de iubire şi dăruire. Ne poartă istoric spre origini şi are o forţă de exprimare a zbuciumului interior care impresionează. Poeta, ca şi poezia ei, este acea Mary Poppins “cu o umbrelă în inimă”, dăruită de Dumnezeu.
Dan-Tudor Calotescu, “chiriaş într-un castel de vise”, abordează teme de actualitate fără să se rupă de visare, de speranţă, de firul de lumină. Cu tendinţă spre filozofare şi cu subtile note de ironie, poezia sa este una a realităţii. Sentimental-frenetică, rămâne permanent o poezie a întrebărilor fără răspuns, a unui existenţialism din care nu poate să excludă partea negativă cu toate că finalurile sunt în general urme ale depăşirii acestor neajunsuri lumeşti, pâlpâiri de încredere într-o minune dumnezeiască. Poetul afirmă următoarele: “scriu poezia ultimului refugiu”.
Ion Popescu-Bradoschi se manifestă printr-o poezie blândă, enigmatică, construită pe imagini din trecut, pe un vocabular care îmbină vechiul cu noul, are un romantism persistent ca un parfum de epocă. Străbătută de melancolie, amintitoare de vremuri care azi par demodate şi totuşi atât de febril răscolitoare. Poetul se deconspiră într-una dintre poeziile sale: “inima mea bolnavă de poezie şi moarte”.
Simion Cozmescu are o poezie dibace, tranşantă, fermecătoare în acelaşi timp. Este deschisă, pătrunde în profunzimea eului, se dovedeşte un puternic elogiu pentru iubire şi se încredinţează cu sinceritate cititorului. Metaforică, vizuală, uneori alambicată. Inspirată de natură şi de femeia iubită, “poezia îmi este cea mai apropiată, cea mai bună unealtă”, afirmă poetul.
Mihai Constantin este autorul poemelor numerotate. Poezia sa ţine de ciclul vieţii: te naşti, copilăreşti, creşti, cunoşti adolescenţa, tinereţea, maturitatea, senectutea, apoi o iei de la capăt pentru fiecare om. O altă viaţă, o altă viziune, un alt itinerar, dar acelaşi ciclu. Mărturiseşte că “singurătatea mea nu o măsoară nimeni ca şi cum nu ar fi nevoie”.
Relu Coţofană scrie o poezie a fericirii, dragostei şi bucuriei de a trăi. Metoda sa este simplă, limpede, liniştitoare chiar dacă există o complexitate sentimentală: citeşti şi parcă ţi se întâmplă chiar ţie să constaţi că este adevărat de trist şi este adevărat de izbitor cu propria viziune asupra vieţii. Poezia sa exprimă fie singurătate, fie fericire, fie viaţa artistului străbătută de problematica lumii, a vieţii şi a iubirii. Scrie atât în limba maternă cât şi în limba franceză, dezinvolt şi curat. Mi-a plăcut să aflu că “artistul nu moare, el doar îşi schimbă starea de agregare într-o lumină vaporoasă”.
Violeta-Mirela Deminescu se integrează într-un liric aparte. O anume duioşie, smerenie şi dragoste inocentă traversează versurile ei din care este nelipsită căldura cuvântului. Între cer şi pământ, poezia ei este purtată de îngeri şi de Dumnezeu pe care îi invocă de fiecare dată când se aşază la scris. Însăşi afirmă că „singurul poet desăvârşit, Dumnezeu… umblă şi prin aripa mea”. Face paşi delicaţi către desăvârşire, acolo unde îşi doreşte să ajungă.
Pe Teodor Dume îl caracterizează poezia unei nemărginite suferinţe. Stilul confesiv, petrecerea timpului în singurătate alături de cuvânt – prietenul său de-o viaţă-, accentuarea stărilor de abandonare într-o existenţă aflată permanent pe finiş, împletirea elementelor care marchează începutul şi sfârşitul, iată ce-l fac pe Teodor Dume să fie un altfel de poet. Tema specifică demersului său literar este cea a vieţii şi a morţii, nedespărţite, şi unite prin cuvântul acestuia. Este poetul pentru care iubita şi părinţii vor fi imortalizaţi în cuvânt. Acel cuvânt al însingurării. Îl iubeşte pe Dumnezeu, Cel pe care Îl ignoră uneori, după cum lasă de înţeles într-una dintre poeziile sale. Iubeşte oamenii şi mărturiseşte că „într-o zi cineva o să umple golul acesta şi o să mă bucur pentru că oamenii intră în amintirea celuilalt lăsând o poveste…”.
Alina Dumitrescu trăieşte într-o lume a copilăriei în care fiecare detaliu are importanţa lui. Enumeră obiecte, întâmplări, stări care i-au însemnat acea perioadă. Personajele interacţionează după un scenariu bine pus la punct. Proza acesteia abundă în descrieri relative la personaje, la joc şi la cadrul desfăşurării lui. Este o naraţie ordonată care pare să respecte nişte reguli care ţin de acel mod de viaţă. Fraze concise, ferme, limpezi. Iată ce spune despre sine: „îmi amintesc că trăiam tot timpul anului într-un culoar secret care ducea drept la cuvinte”.
Camelia Florescu scrie în stil clasic, mai degrabă pregătită pentru a pune versurile pe o melodie nouă. O figură importantă pentru sine este tatăl despre care aminteşte des în poezia sa: „Pentru orice fată-n lume, primul înger pe pământ e tăicuţul”!
Poezia lui Vasile Haţoş stăruie în căutarea de sine, a adevărului, dreptăţii, absolutului. Telurică, apelând la elemente ale naturii, se situează şi în luntre şi punte, cu un picior în ieri şi cu unul în mâine. Cu iz arhaic, încearcă să descopere filozofia vieţii. „Mă opresc la glasul din adânc al naturii şi-mi pare glasul sufletului meu”, afirmă acesta.
Valentin Irimia se autodefineşte poetic: „Din nicio zare imn ca să mă poarte/ Din nicio lume glas ca să-i răspund / Căci pentru cei de jos… sunt prea departe/ Iar pentru cei de sus… sunt prea la fund”. Poezia lui este metaforică, tumultuoasă, percutantă. Plină de sensuri, balansează între iluzie şi realitate, este sobră, îngrijită, cu o ideatică personalizată care atinge atât faţeta interioară cât şi ceea ce trece de poarta eului. Câteodată, cuvintele par de plumb, mai ales când scrie în vers clasic. Nu ezită să spună: „visez că sunt treaz/ nedumnezeiesc se ondulează/ conturul trudei/ peste ultimul meu trup”.
Stejărel Ionescu scrie poezii condensate, având o tematică axată pe tot ceea ce ne înconjoară. Titlurile folosite sunt relevante: pasărea, vântul, zborul, închinare etc. Nu lipseşte elementul de meditaţie: „o pasăre a murit în zbor/ încercând să rupă/ încătuşarea libertăţii,/gratiile timpului/ de la colivia morţii s-au sfărâmat,/ unde eram noi atunci/ când ne agasa moartea ?”.
Anişoara Iordache contribuie în antologia de faţă cu două poeme-dedicaţie. Versurile sale par a fi reflectate de spiritele celor două personalităţi care au determinat-o să scrie alb şi să scrie lunii. Ceva de acolo dinlăuntru a ieşit la lumină, metaforic şi omagial. “Ce poate fi mai frumos/ decât să împărtăşeşti celor dragi bucuria vieţii?!” (se) întreabă poeta.
Llelu-Nicolae Vălăreanu (Sârbu) spune despre sine că: „Eul, mai presus de mine-n idee, oglindeşte tot ce n-am putut să fiu în columna propriului suflet.”. Este preocupat de lume, iubire, natură. Nici poezia acestuia nu ocoleşte singurătatea, dar nici aspiraţia spre mirific. Trăieşte în cuvânt, poate că din inerţie, respiră un aer divin, se umple cu el, în aşteptarea unei idei puternice.
Veronica Pavel-Lerner, această scriitoare traversată de dorul de ţară prezent în mai toate scrierile ei (poezie, proză, eseu, critică etc.), ne introduce în lumea interioară pe făgaşuri lirice, recurgând la imagini din trecutul îndepărtat ori cel apropiat. Podul peste ocean este trecut cu fiecare amintire şi cu fiecare dintre figurile ilustre ale culturii româneşti care i-au subliniat viaţa şi despre care ne împărtăşeşte cu mare sinceritate şi putere de redare. Ea are măiestria de a relata propriile trăiri într-un mod deschis. Poeziile sale exprimă bucurie şi tristeţe. Departe de ţara-mamă, gândurile-i sunt ca un roi de albine deasupra unei flori al cărei miros ajunge tocmai acolo unde se află: „trăiesc într-o ţară/ pe care poeţii o numesc/ iarnă”, atât de frig poate fi undeva unde sufletul suferă pentru căldura locului natal. Sentimentul de prietenie este declarat cu emoţie, ca şi când asta ar însemna propria înviere. De asemenea, este prezentă în această antologie cu o traducere în limba franceză a unei poezii şi cu un studiu pe marginea altei poezii, ambele aparţinând poetului Teodor Dume, în care scriitoarea dovedeşte un acut spirit critic şi o nobleţe sufletească de invidiat.
Ştefan-Lucian Mureşanu are o interesantă viziune asupra frământărilor şi îşi propune să ne dezvăluie modul propriu de gândire prin prisma aprofundării şi descifrării frământărilor lui Paolo Ruffilli, diplomat în Litere al Universităţii din Bologna, poet, eseist, traducător şi prozator italian. Recenzia sa privind volumul de versuri “Încăperile cerului “este densă, elaborată şi documentată. Profesorul Ştefan-Lucian Mureşanu pune în valoare ideea unui existenţialism sinistru, în care predomină răul, în care oamenii sunt trataţi ca nişte gunoaie, sunt încătuşaţi şi lipsiţi de personalitate, efervescent tratate în creaţia lui Ruffilli, făcând o analiză atentă a versurilor de referinţă în acest sens. Totodată, interpretarea sa are un fundal filozofic şi face trimiteri la citate celebre. Reliefează procedee stilistice, tematică şi elemente de referinţă din opera ruffilliană. Libertatea, dezamăgirea, zădărnicia, efectul de cuşcă, misterul, evoluţia umană, omul perceput ca obiect, frământările din celulă sunt doar câteva dintre aspectele existenţiale – reper pe care le analizează/ evidenţiază autorul studiului operei ruffilliene. Iată ce spune despre poezia scriitorului italian, pe care o asemuieşte cu cea a lui Bacovia: „Un efect al scrisului ruffillian este tonul poeziei încadrat în rama fără formă a prozodiei, subtilitate, sugestii, imagini, un atac al cuvintelor la simţul natural al existenţei, pentru că poezia lui este un imn la ceea ce s-ar fi dorit să însemne pentru toţi iubirea liniştită.”.
Poezia lui Liviu-Ioan Mureşan este una obiectivă, de actualitate, cu nuanţe satirice. Ea luptă cu o lume a vicisitudinilor, se ascute la confruntarea cu acestea, este ca un ţipăt munchian, loveşte, doare, se revoltă. Dezveleşte lumea şi viaţa în adevărul lor cel mai crud, nu tolerează şi nu omite detalii, strecurând un fir emoţional atât de fin cât cel de păianjen. Cu un aer uneori pesimist, demoralizator, alteori uşor ilar, ori inducând sentimentul de umilit sau umilitor, poezia lui Liviu-Ioan Mureşan este una care se mulează contemporaneităţii. „Întîi ispita/ apoi viaţa derutantă”- spune poetul într-una dintre poeziile sale. Viaţa, moartea, iubirea, păcatul, singurătatea, poetul sunt doar câteva dintre subiectele pe care le abordează în manieră personală, inconfundabilă.
Costică Nechita descrie un univers al satului în versuri scurte, stil clasic, aducând în prim-plan chipuri şi locuri îndrăgite. Elementele telurice se îmbină cele cosmice creând o atmosferă de basm. Se consideră: „Un călător prin gânduri şi prin viaţă;/ Un trăitor sub bolta cea cerească/ Purtat spre zări de patima lumească/ Precum o frunză rătăcită-n ceaţă.”.
Maria Oprea scrie pentru copii mai mici sau chiar (mai) mari cu o candoare de floare, „sub corola celui înflorit”. Îşi simte inima ca şi coperţile unei cărţi între care copiii, florile, lumea, infinitul îi sunt, filă după filă, atât de aproape.
„Iartă zănatica fiinţă ce vine în cascade nestăpânite/ şi-ţi tulbură adesea/ serenitatea clipei ce-şi caută izvorul” – ne roagă Maria-Elena Chindea, o poetă care îşi recunoaşte temperamentul: „fierb sub clipă împrumutată”, „de la încheietura gândului trezesc somnul/ învăţ să înoate lin întâmplările din care bărbatul muşcă/ sarcastic şi dur”, „am luat forma durerilor toate”, „fermentând ceruri cu mână curată/ împărtăşesc cina cu taine”… Poezia sa este hotărâtă, ambiţioasă, folosindu-se de greul cuvântului spre autoperfecţionare. Credinţa o înalţă până la Dumnezeu, „răsărit candid”.
Poezia lui Paul Rotaru este simetrică, profundă, fundamentată. El leagă probleme vitale ale omenirii de azi cu etape istorice şi repere mitologice, ancestrale, scoţând la iveală tarele societăţii. Iubirea-poetul-poezia este o triadă la care face apel frecvent în creaţia sa. Întrebând poezia ce este ea de fapt, aceasta îi răspunde retoric: „Poet cu trup de gheaţă, eu sunt eternul TU!/ Sunt patimă şi ură, uitare şi iubire,/ Sunt zgomot şi tăcere, sunt vieţile cereşti,/ Speranţă şi durere, un dram de fericire,/ Iar între toate-acestea, sunt lacrima ce eşti!”.
“Mi-e sufletul o colonadă ce sprijină un Univers”, spune Pop Stelu, în încercările de a da un plus de armonie versurilor sale, căutând printre cuvinte un echilibru al sinelui. De ce suntem născuţi şi încotro ne îndreptăm sunt întrebări la care caută încă răspunsul mulţumitor.
Silvia Stan are ca temă preponderentă iubirea, în vers alb cât şi în ritm şi rimă unde mai este de lucrat, aşa cum şi în viaţă orice om mai face un câte un pas nesigur, dar se redresează pe măsură ce capătă experienţă. De reţinut cum: „dezbraci fiecare cuvânt de literele ce-mi ating trupul/ iar buzelor le dai farmecul izvoarelor adânci/ interpuse între două stări/ beatitudine/ şi/ melancolia uitării”.
Aga Lucia Selenity îşi începe discursul autobiografic astfel: „Cu ochii minţii, într-o zi fierbinte,/ Topi-voi gheaţa, căutând cuvinte, …”. Îi place să se raporteze la zeităţi mitologice, să se metamorfozeze, să redevină copil. Crede într-o lume albastră în care încă îşi caută cuvintele potrivite.
„Tot ce simt eu că trebuie să simt, eu merit.” – ni se destăinuieşte Dana Ştefan într-unul dintre titlurile alese pentru genul de cugetare folosit în creaţia cu care se alătură antologiei. Discursul său poetic este străbătut de gingăşie şi culoare. Poezia ei este în permanenţă picturală, un desen care respectă proporţiile şi cromatica personală. De la haiku, la versuri albe, la poezia fixă, la proza scurtă, la poveste, Dana Ştefan ne conduce pe un itinerar mundan viu, dulce, armonios, care abordează esteticul din oricare unghi şi lasă mereu acea savoare de pace sufletească, acel echilibru vital. „Ce albă jale…/ un suflet viu prăvălit/ în propriul său alb…”, iată cât valorează un suflet imaculat!
„Sunt un spirit liber, călătoresc prin spatiu și timp cu ajutorul imaginației.”, ne spune Loredana-Alexandrina Ştirbu, prezentă cu „Secretul domnişoarei” în antologie, o temă despre mobilul unei crime al cărei personaj principal este o femeie. Proza este alcătuită din paragrafe scurte, îmbinate lejer şi atractiv. Este folosită atât naraţia cât şi dialogul, inserţiile metaforice. Chiar dacă subiectul nu abundă în detalii, relativ la caracterul personajelor şi la munca de cercetare şi adunare de probe în vederea depistării făptaşului, comutarea armonioasă dintre cadrele de desfăşurare, felul în care se derulează acţiunea trezesc acea curiozitate şi imaginaţia lectorului avid de aventură.
Dan Tipuriţă scrie din postura „biped(ului), cultivat şi subţire,/ cu vase şi nervi împletiţi cu rost”, în manieră clasică sau modernă. Poezia lui se foloseşte de o serie de elemente anatomice pentru şi prin analogie cu lumea înconjurătoare. Crezul său este după cum afirmă: „Cred în poemele născute în universul trupului omenesc, în lumea auzului, văzului, hematiilor, osteocitelor, ca o adoraţie a Tainei.”.
„Scriu în funcţie de stare. Destinul mi-e în proză, dar m-am îndrăgostit de poezie.”, declară Elisabeta Luşcan. Un soi de melancolie tipic feminină răzbate din versurile acesteia. Despre trecerea timpului, despre dor şi setea de iubire, despre natură şi Dumnezeu, răspunzător pentru drumul acesteia, iată ceea ce aflăm din poezia ei lină, cuminte. Despre propria schimbare ne avertizează tot ea: „Înţeleg/ m-ai preschimbat/ în vers”!
Anişoara Vleju se alătură antologiei cu proza „Sfintele Suişului”. „Cred că pot valorifica în scrierile mele un strop din infinitul măiastru al Bucovinei”, spune ea, şi se poate deduce din lectura de faţă dragostea pentru plaiurile natale. Descrierea satului cu cele trei bătrâne, aerul bucolic, petrecerea unui timp interminabil în pustietate fără a călca picior de om, cu anii, misterul care planează peste mica aşezare cât şi invocarea spiritelor, cam acesta este rostul acestei naraţiuni.

Se observă fără lunetă că această antologie de texte literare coordonată de poetul Relu Coţofană reuneşte o diversitate de stiluri şi de autori, legătura dintre aceştia fiind una virtuală, bazată pe atracţia universală către un obiect neidentificat – cine spune cu adevărat şi ireversibil din ce şi cum este făcută, de unde vine, când şi de ce, dacă are impact şi cât de mare este, dacă rămâne ori se întoarce printre nori, dacă ne duce cu ea sau ne abandonează?! – Poezia, această farfurie zburătoare care se poate modifica oricând şi oricum, îşi schimbă culorile cameleonic, străluceşte mai puternic decât stelele, aterizează într-un suflet (adică, asufletizează)…
Apoi, din ea coboară oameni. Primiţi-i!

Ottilia Ardeleanu,
26 iunie 2014, Năvodari

Advertisements

Şcoala din pădure

Recenzie: „La fereastra copilăriei” de Vali Slavu

Pe când eram un ghemotoc şi lucrurile roiau pe lângă mine ca nişte gâze, locuinţa de la ţară mi se părea un fel de căsuţa piticilor. Adulţii, nişte uriaşi care îngrijesc de păsări, de animale, de lumea celor mici.
Tata pregătea planşe pentru şcolari. Din ele zburau păsări cărora noi trebuia să le ţinem socoteala: câte au plecat, câte au rămas. Pe cutia poştală desenasem un iepuraş. El avea să primească de aci încolo scrisorile care veneau de prin lume, de la ceilalţi giganţi care construiau fabrici şi uzine, oraşe cu străzi, lumini, magazine şi tot felul de lucruri care aveau să ne rupă de copilărie…
Bunica făcea turtiţe pe plita sobei în timp ce ne spunea povestea lor. Bunicul ne ţinea pe genunchi de câte ori se întorcea acasă mulţumit că mai construise o casă într-un colţ de lume. Despre drumul cărămizilor, cum ajung ele să se prindă una de cealaltă şi într-o uniune desăvârşită să se transforme într-o casă, despre cât suflet şi câtă trudă pune omul în ridicarea propriului adăpost, nimeni nu mai vorbea ca el.
Cele patru zâne de (ano)timp îşi făceau de lucru prin grădină, prin livadă, pe câmp. Ne luau cu ele pretutindeni. Şi ne îndemnau să luăm seama!
În grădină aveam tot felul de paznici din piatră vopsită: un câine fără o ureche pentru că l-am lovit odată din neatenţie cu stropitoarea, un şoricel care ronţăia întruna dintr-un porumb fără să-l sfârşească vreodată, un pitic ţinând o lampă chiar pe poteca strâmtă care ducea la vie, o vulpe adulmecând viclean şi altele asemenea.
Peste drum crescuse o ciupercă mare. O şcoală cu teren de joacă şi câţiva copaci. Acolo, fiecare ne-am visat într-un basm, cu toate lucrurile şi toate vieţuitoarele frumoase, bune şi fermecătoare. Ne-am împrietenit aşa de puternic, încât niciodată nu aveam să ne uităm. Acolo ne-am îngrijit copilăria, am învăţat spiritul de orientare, să citim, să socotim, să cântăm, să dansăm, să iubim mediul înconjurător. Să ne iubim dascălii, acele personaje magice cu puteri miraculoase care ştiau cum şi ce să facă pentru a ne simţi iubiţi, ocrotiţi, importanţi în ceea ce făceam. Viaţa noastră era însăşi povestea din care apăream mereu voioşi, mulţumiţi, liniştiţi, senini.
Dascălul este un ziditor de oameni. Un modelator, un artizan. El foloseşte lutul cu răbdarea, îndemânarea şi mâinile lui Dumnezeu. Ştie cât şi unde să pună pentru completare, finisare. Este un designer care vizualizează, imaginează, proiectează, creează, modelează, prelucreză cu migală, cu dăruire şi cu puterea minţii, astfel încât „produsul finit” să fie unul de valoare: un copil format, cultivat, educat.
Câte (ne)reuşite cunoaşte el? Greu de (tran)spus! Cu siguranţă, drumul spre o Golgota personală nu este simplu de urcat…
Pe Vali Slavu o cunosc de câţiva ani. Ca om şi ca autor de poezie, fabulă, epigramă. Câştigătoare de mari şi importante premii. Autodidactă. Perseverentă. Perfecţionistă. Ambiţioasă. Mare iubitoare de suflete. Poezia ei este o poezie didactică. Este o poezie de joacă. O poezie în joacă. Vine în întâmpinarea elevului, îl ajută să citească şi să numere, să socotească fără a-l scoate din mirajul copilăriei, fără a-l supune la vreo corvoadă. Fără a simţi greul învăţării, dimpotrivă îi deschide apetitul învăţării, curiozitatea şi dorinţa de a cunoaşte. Poezia lui Vali Slavu este o poezie de plăcere. Ea apelează la lumea celor mici: animale, păsări, păpuşi, flori, natură în general, la tot ceea ce poate reda frumosul în ochii unui copil.
Titlurile şi ilustraţiile cărţii sunt foarte sugestive, atrăgătoare, îmbină limbajul şi culoarea adecvate vârstei foarte fragede.
Copiii se adună în jurul învăţătoarei, îi sorb cuvintele şi trăiesc cu toată fiinţa lor fragilă fiecare moment pe care aceasta îl evocă în versuri.
Vali Slavu face o prezentare armonioasă şi dulceagă a anotimpurilor. Primăvara este „Simfonie/ de culori,/ armonie,/ zumzet, flori,”- „Primăvară!”. Acest anotimp al trezirii la viaţă este însufleţit de fluturaşi, albine, greieraşi, gândăcei, păpădii.
Vara este descrisă poetic, are multe calităţi, putând fi un fel de vrăjitoare sau o artistă iscusită, aşa cum reiese din poezia dedicată „Ce este vara?”:

Vara e o vrăjitoare
Ce preschimbă, prin magie,
Spicele de pe ogoare
Într-o mare aurie.

Vara, mare pictoriţă,
Ia din curcubeu culori
Şi, cu har, în poieniţă,
Zugrăveşte fluturi, flori…

Vara e compozitoare –
Cu un tril de ciocârlie
Şi-altul de privighetoare
Ne compune-o rapsodie.

Ca poetă iscusită,
Vara, cu penel de soare,
Scrie slovă aurită –
Câte-un vers în orice floare.

Când cicoarea şi sulfina
Au, din rouă, diademe,
Ea transformă-n zori grădina
Într-o carte cu poeme.

În “Invitaţie la spectacolul toamnei”, de fapt, învăţătoarea noastră are grijă să prezinte câteva dintre legumele şi fructele pe care bogatul anotimp ni le poate dărui cu atâta generozitate şi astfel, copiii pot pune în “coş” pe acelea pe care le preferă sau pe care le au în curte şi grădină. Ei au posibilitatea să le descrie şi să se mândrească, în acelaşi timp, cu faptul că au participat la cules, fiind de ajutor.
Toamna este prezentată în poezia de mai jos ca un “spectacol” la care participă întreaga natură şi unde cei mici se află în calitate de spectatori:

În livadă e miracol:
Zâna Toamnă dă spectacol!
Pentru început, o pară,
În acorduri de chitară,
Va citi o poezie
Şi-un ciorchine care ştie
Multe melodii să cânte,
Va veni să vă încânte
Cu un joc la clarinet,
După care, în duet,
Mere coapte, parfumate,
Ce sunt foarte talentate,
Vin cu-un cântecel de dor,
Piesă veche, din folclor.
Vor sosi şi din grădină,
Ca isonul să îl ţină,
Doi cartofi şi-un pătrunjel,
Va urma un cântecel
Vesel, acompaniat
De-un taraf improvizat:
Două prune la vioară,
La ţambal, o roşioară,
Ceapa la acordeon,
Castravetele afon
Va cânta la baterie
Şi-o gutuie durdulie
Va veni c-o muzicuţă
Iar castana cea micuţă
Anecdote va citi,
Pentru-a vă înveseli.
La sfârşit, cam după-o oră,
Se vor prinde într-o horă
Frunze galbene, roşcate,
Ce de vânt vor fi purtate…
La spectacol să veniţi!
Vă rugăm să nu lipsiţi!

Urmează perioada în care se fac pregătirile pentru iarnă. Păsările călătoare îşi fac planuri de zbor, veveriţele şi alte animale îşi fac provizii pentru lunga perioadă sărăcăcioasă, de hibernare.

“Pregătiri pentru călătorie”:

Rândunicile-adunate,
Pe o sârmă înşirate,
Ciripesc, în gura mare,
Despre ziua de plecare.
Vor să hotărască data,
Pregătirile sunt gata.

Sau: “Veveriţa şi pregătirile pentru iarnă”, în care, pe lângă faptul că elevii iau la cunoştinţă cu ce se hrănesc animalele, Vali aduce în discuţie şi fenomenul dietei: cât, ce şi cum mâncăm:

“Îmi plac alunele, că-s bune,
Dar m-am gândit la o schimbare
Şi, pentru iarnă, îmi voi pune
Provizii bune de dietă:
Un măr, un morcov, zarzavat,
Căci ţin nespus la siluetă
Şi, de un timp, m-am îngrăşat.
Le-am adunat, cu multă trudă,
Aicea, lângă doi dovleci,
Dar, vai, atâta mi-e de ciudă
Că n-am şi eu, ca voi, un beci
În care să le pun pe toate,
Căci scorbura e sus de tot
Şi, cu atâta greutate,
Să urc în pom eu nu prea pot.
Dar mă voi odihni oleacă,
Iau, cinci minute, o gustare
Şi veţi vedea că o să-mi treacă,
Prin gând, ideea salvatoare.
*
O rezolvare am găsit,
Vă spun, îndată, ce-o să fac…
Ştiţi, dragi copii, ce m-am gândit?
Îmi fac o scorbură-n dovleac!”

Se observă că poezia lui Vali Slavu este plină de savoare, intuitivă, uşor de reţinut şi memorat. Este ludică. Uneori are înţelesuri voit înţepătoare. Este delicios umoristică, provoacă râsul şi buna dispoziţie.
Iarna este nelipsită dintre anotimpuri. Doamna învăţătoare ne prezintă prima ninsoare, dar nu oricum, ci din perspectiva unui pisoiaş pofticios care visează ca şi vrabia la mălai, ca şi câinele la osul cel mare:

“Primii fulgi”:

“Fulgi de nea pluteau în zare
Albi precum lăpticul,
La fereastră, -n depărtare
Se uita pisicul.
Pofticios, nevoie mare,
A ieşit voinicul
Să servească o gustare,
Că e bun lăpticul.
Dar dezamăgirea-i mare
Şi nici azi pisicul
Nu-nţelege de ce, oare,
I-a-ngheţat boticul!”

Autoarea de “La fereastra copilăriei” iniţiază un ciclu al scrisorilor prin care se aşază în postura copilului cel care are doleanţe, visuri, speranţe încă de la o vârstă fragedă.
Din ciclul Scrisorilor – căci un dascăl trebuie să-şi înveţe elevii să redacteze o scrisoare, nu-i aşa?- fac parte “Scrisoare către Moş Nicolae”, în care poeta-institutoare face referire la copiii nedreptăţiţi de soartă care nu cunosc bucuriile copilăriei:

E prima dată când îţi scriu…
Am auzit că vei veni
Cu daruri multe la copii.
Ai mei dorm toţi, căci e târziu.
Scrisoarea nu e prea frumoasă.
Mă iartă, -ţi scriu la lumânare
Şi mâna-mi tremură cam tare,
Că-i frig cumplit la noi în casă!
Eu nu-s flămând, cu fraţii mici
Am împărţit un colţ de pâine,
Dar tare-aş vrea să cred că mâine
Va fi să treci şi pe aici.
Sunt mulţi copii flămânzi şi goi,
Eu nu-ţi cer jucării frumoase,
Ci, lângă ghetele-astea roase,
Să pui, te rog, ghetuţe noi!
………………………………………………
Ţi-am scris şi-acum, a doua oară,
Vreo patru rânduri încropite
Şi-aceleaşi ghete ponosite
Te-au aşteptat pe prispă-afară,
Dar n-ai ajuns la noi, sărmanul,
Ţi-e greu să ne mai faci pe plac,
Fiind şi tu tot mai sărac,
Dar poate vei veni la anul…

Şi, de asemenea, „Scrisoare către Moş Crăciun”, în care caz, învăţătoarea se adresează direct moşului, cu rugămintea de a veni să „premieze” cu daruri pe elevii săi, cuminţi şi silitori:

Te rog, acum, iubite Moş Crăciun,
Să treci, de poţi, pe la elevii mei
Şi-ţi scriu aceste rânduri ca să pun
Şi eu, o vorbă bună pentru ei.

Sunt copilaşi dotaţi cu mult talent,
Isteţi şi dornici de a învăţa,
De-aceea eu te rog să fii atent,
Să–i treci neapărat pe lista ta!

Să nu crezi că ei nu mai fac prostii,
Şi nu sunt câteodată ştrengărei,
Cu toate astea, Moşule, să ştii
Că sunt grozavi, doar sunt elevii mei.

Cu unii, soarta-a fost un pic mai dură,
Căci nu au tot ce şi-ar dori, acasă,
Când este ger, ei poate n-au căldură
Şi nici mâncare din belşug pe masă.

Iar altora li-i cald şi au de toate,
Dar nu le este, Moşule, uşor,
Căci au părinţii în străinătate
Şi mai oftează-n somn, de dorul lor.

Mă bucur că sunt vrednici şi învaţă,
Având motiv cu ei să mă mândresc,
Şi-aş vrea să-i ştiu întotdeauna-n faţă,
Căci sunt elevii mei şi îi iubesc.

Să treci cu daruri pe la toţi, te rog!
Şi, ca să fiu şi mai convingătoare,
Te chem să vezi, la şcoală-n catalog,
Ce note bune are fiecare!

Poeziile înscrise în acest volum sunt grupate pe lecţii cu tematică, cum de exemplu, sportul şi sănătatea. Antrenarea copiilor într-un program de sănătate riguros dar şi plăcut, reconfortant. Iată cum se face „Înviorarea de dimineaţă”:

“Dimineaţa, pe răcoare,
Fluturii-s la-nviorare
Şi se văd aliniate
Zeci de aripi colorate.

Dă comanda, de pe-o floare,
O lăcustă antrenoare:

– 1, 2 – ne răsucim,
3 şi 4 – ne-nvârtim!
5 şi 6 – arcuim,
7, 8 – acum sărim!
9, 10 – respirăm,
Aripile scuturăm!

Ne clătim acum cu rouă!
Gata, -ncepe o zi nouă!
Sunteţi pregătiţi de zbor.
Ziua bună tuturor!”.

Acest fel de poezii au rol educativ. După cum se observă, aproape în niciuna nu lipseşte elementul matematic. Joacă şi învăţare. Sport şi numărat. Ca în “Farfuria cu savarine”, unde “gustul” pentru calculat reiese din context:

“Sunt pe-o farfurie
Albă, cu buline,
În bucătărie,
Zece savarine.
A venit bunica,
Una a luat,
După ea, pisica
Două a mâncat.
Fata, după cină,
A mâncat chiar trei
Şi o savarină
A furat Grivei.
Ia să-mi spuneţi mie!
– Nu toţi într-un glas –
Oare, cine ştie
Câte au rămas?”

O altă temă abordată de poeta-institutoare este cea a prieteniei. “Un bunic şi un pisic” este relevantă:

Doi amici nedespărţiţi
Stau în casă, necăjiţi:
Pe o laviţă, bunelul,
Lângă sobă, motănelul.

Timpul parcă stă pe loc,
Mai trosneşte-un lemn în foc,
Trage din lulea bunelul,
Toarce-ntruna motănelul.

Se aude poarta mare?
Nu e nimeni, li se pare…
Şi oftează-adânc bunelul,
Miorlăie şi motănelul.

Parcă se aude iară…
Este cineva pe-afară?
Sare ca şi ars bunelul,
Lângă el şi motănelul.

Poate-or fi prin curte hoţii…
Da’ de unde, -s chiar nepoţii!
Râde sub mustăţi bunelul,
Dă din coadă motănelul.

Că “Prietenul la nevoie se cunoaşte” se subînţelege de aici:

Greieraşu-i supărat –
Astăzi, este invitat
La un bal, doar că, săracul,
Nu îşi mai găseşte fracul.

– Vai! Cu ce să mă îmbrac?
Cum să cânt eu fără frac?
Dacă merg aşa, ştiu bine,
Mă voi face de ruşine.

Fluturaşul a aflat.
Grijuliu, a alertat
Toate gâzele, de zor,
Să îi sară-n ajutor.

Au venit cu mic, cu mare,
Să-l ajute fiecare:
Un păianjen, priceput,
Pânză neagră i-a ţesut.

A venit apoi, în zbor,
Gândăcelul croitor,
Într-o fugă, în grădină,
Însoţit de o albină.

I-a luat măsuri, în grabă,
Şi s-a apucat de treabă;
Şi-a luat albina acul
Şi-a-nceput să coasă fracul.

A cusut şi năsturaşul,
După care, greieraşul
A venit şi l-a probat:
– Fracu-mi vine ca turnat!

Este excepţional!
Pot acum să plec la bal.
Ca răsplată – zise el –
Vă dedic un cântecel.

Despre ce poţi face pentru un prieten aflat în impas, cei mici află dintr-o astfel de poezie. Este interesant că Vali face în aşa fel încât să le dea de gândit micuţilor, ea lucrează la comportamentul lor, cu stările lor emoţionale, educând dragostea pentru frumos, pentru lumea înconjurătoare, spiritul de prietenie, devotamentul, hărnicia. Le pune mintea şi corpul în mişcare. Copiii simt că este nevoie de ajutorul lor şi asta le măreşte interesul pentru cei din preajmă, cei “neajutoraţi”.

Poeta pe care îmi permit să o numesc poeta celor şapte ani de acasă aduce la cunoştinţa elevilor săi calităţile ori defectele majore ale fiinţelor şi lucrurilor, fapt care este evident, de cele mai multe ori, din titlurile poeziilor sale: “Mingea buclucaşă”, “Vulpea ghinionistă”, “Şoricelul curajos”, “Prieteni buni”, “Puişorii certăreţi”. De la bun început aceste titluri trezesc curiozitatea copiilor.

Din tematica de predare nu poate lipsi “Lecţia de sănătate” din care copiii află cum pot să-şi ia vitaminele necesare din fructe şi legume:

Dora, o micuţă fată,
I-arăta păpuşii sale
O revistă ilustrată
Cu diverse animale.

Şi, cum aruncă privirea
Pe o pagină din faţă,
Mare îi mai fu uimirea…
Iepuraşul prinse viaţă:

– Draga mea, să ştii aşa:
Şi în morcovi, şi-n spanac
Este vitamina A.
Mie tare mult îmi plac!

Mama pentru mine-adună,
Zilnic, morcovei gustoşi
Şi am o vedere bună,
Dinţişorii sănătoşi.

– Dacă vrei să fii fetiţă
Sprintenă, cu energie –
Îi şopti o veveriţă –
Uite ce îţi spun eu ţie:

B3 e o vitamină
Care se găseşte-n nuci –
Zise mica „balerină” –
Dar aminte să-ţi aduci!

Copilaşii cei cuminţi,
Cât ar fi de pofticioşi,
Nu sparg nucile în dinţi,
Să-i păstreze sănătoşi.

Pisicuţele frumoase
Tare bine ştiu cu ce
Se fixează calciu-n oase:
Doar cu vitamina D.

– După ce bem tot lăpticul
Care vitamină are,
Ne mai facem şi somnicul,
Tolănite-n geam, la soare.

Ar lua atentă seama
Şi la alte animale,
Dar o întrerupse mama:
– Uite, suc de portocale!

E gustos, bea-l cu plăcere!
Vitamina C el are
Ai nevoie de putere,
Să te faci, iubito, mare!

– Ştiu, mămico, -s bucuroasă,
Azi am înţeles eu bine:
Pentru-a creşte sănătoasă
Vreau mai multe vitamine!

Dragostea de părinţi este insuflată în două epistole cu dedicaţie precisă: “Pentru mama mea” şi “Pentru tata”, machete în care poeta-institutoare îi învaţă pe elevi să scrie caligrafic şi corect gramatical cuvintele mama şi tata, în plus, reliefând atributele corespunzătoare: mama este frumuşică, bună, sufletistă, blândă, iar tatăl este curajos, înţelegător, drept, deştept.

Pentru mama mea

Sunt multe mame-n lumea asta mare
Şi ca o zână este fiecare,
Dar, cum e mama mea de frumuşică,
Nu mai există, pe pământ, mămică
Şi nu găseşti, în lume, cât ai vrea,
Mai harnică decât e mama mea
Şi nici mai bună sau mai sufletistă,
Iar blândă cum e mama nu există.
De-aceea-s bucuros, vă daţi voi seama,
C-am învăţat să scriu cuvântul mama!

Pentru tata

Din basme, toţi îl ştim pe Făt-Frumos,
Dar tatăl meu e şi mai curajos
Şi le mai spun, acuma, tuturor,
Că tata este înţelegător,
E bun tăticul meu şi este drept
Şi ştie multe tata, că-i deştept.
Mă ceartă, uneori, dar mă iubeşte,
Cu tati vreau să semăn când voi creşte.
Sunt tare mândru că, de-acuma, iată,
Am învăţat să scriu cuvântul tată!

Cartea este ilustrată cu machetele scrise de mână, un lucru inedit.

O altă lecţie care nu lipseşte din planul educaţional este cea a curăţeniei şi igienei. În “Pregătiri pentru curăţenie” aflăm despre cum se întreţine curăţenia în stup, graţie hărniciei albinelor – exemplu de urmat:

– Astăzi vom rămâne-acasă!
Spuse matca, serioasă.
Albinuţelor, în zori.
Nu mai colindăm prin flori!
O albină o întreabă.
– Azi, surată, facem treabă?
– Stupul e neîngrijit,
Iată, -aici v-am pregătit
Mături, cârpe şi săpun!
Mai e cazul să vă spun
Cum să faceţi treabă bună?
Vreau să fie stupul lună!
Iar tu, trântore, să ştii,
Te trezeşti urgent, de ţii
Aripioarele-n cruciş,
Cu valiza-n urdiniş!

Doamna învăţătoare aduce în prim-plan şi elemente negative spre a le supune atenţiei şi criticii micuţilor; ca să descoperi binele, pui răul în faţă.
Iată un exemplu care nu trebuie urmat: “Murdărel”. Astfel, copiii sunt învăţaţi/ preveniţi/ pregătiţi şi pentru ceea ce să nu facă ; în cazul dat, să nu fie dezordonaţi aşa ca băieţelul din poezie :

Vă prezint un băieţel,
I se spune Murdărel
Şi-i şcolar, deşi nu pare,
Dacă vezi a lui purtare!

Este un dezordonat…
Cărţile îi sunt sub pat,
Iar cămaşa cea albastră
E zvârlită la fereastră.

Camera lui toată are
Numai resturi de mâncare,
Pungi, seminţe aruncate,
Peste tot împrăştiate.

Dacă vezi, te iei de cap…
Un pantof e pe dulap,
Altul plânge pe covor,
Rătăcit în dormitor.

Hainele de pe cuier
S-au mutat pe frigider,
Iar penarul lui cel nou
E zvârlit pe sub birou.

Dar să ştiţi, pe băieţel
Nu îl cheamă Murdărel!
Dar, fiind dezordonat,
Numele i l-au uitat

Toţi colegii lui de clasă,
Chiar şi-ai săi, cei dragi de-acasă.
Voi, copii, să încercaţi
Lui să nu îi semănaţi!

Despre cum trebuie să îngrijească de lucrurile personale, cei mici se informează din “Necazul unui caieţel”:

Când elevii au plecat,
Astăzi, după ore, -acasă,
Parcă-aud un glas ciudat:
– Of! De mine cui îi pasă?

Cin’ să fie plângăcios –
Mă întreb – vreun băieţel?
Când, deodată, văd pe jos,
Aruncat un caieţel.

– Sunt un biet caiet, vezi bine,
Şi sunt tare supărat!
Am ajuns ca vai de mine
Şi la colţ sunt aruncat.

Ştefănuţ nu mă-ngrijeşte,
Plânsul meu e în zadar,
Nici măcar nu mă-nveleşte,
De aceea sunt murdar.

Filele-mi sunt îndoite –
Spuse, cu durere-n glas –
Rupte şi mototolite,
Câteva au mai rămas.”

Zise-apoi, ca pentru sine:
– Geaba plâng, nefericitul,
Jerpelit, ca vai de mine,
Am ajuns să-mi văd sfârşitul!

În partea a doua a cărţii, poeta Vali Slavu ne prezintă o serie de fabule, în care foloseşte cu abilitate jocul de cuvinte, comicul de situaţie. Este moralizatoare, satirică. Extrage esenţa unor comportamente, stări de fapt, defecte şi altele. Este o remarcabilă maestră în strunirea ideilor. Le conduce abil până la punctul cheie. Morala este usturătoare, dar uneori stârneşte râsul. Fabula lui Vali Slavu nuanţează, este încărcată de sugestie. Copiii îşi pot imagina rapid, la fel de rapid vor fi sau nu de acord cu personajul/ personajele discutat/e. Se simte aici spiritul de educator, de modelator de suflete al poetei.
Seria de fabule începe foarte sugestiv cu “Ai grijă ce-ţi doreşti!”- un avertisment binevenit-, în care poeta-institutoare ridiculizează stiloul “de firmă” care, în afară că are etichetă, la propriu şi figurat, nu este deloc util “cu rezervorul spart”, ci mai degrabă este un obiect fără valoare, de aruncat la coşul de gunoi. Ori, care este menirea unui lucru? Să fie frumos, “aurit” ori util, practic? Ideea se duce desigur şi înspre oameni. Elevii vor putea trage ei înşişi concluzia:

“Vă recomand acuma, tuturor,
Să nu uitaţi morala ce v-o spun:
Degeaba ai aspect atrăgător,
Când, practic, de nimica nu eşti bun!”

Un alt aspect tratat sub forma unei fabule, este acela al modului cum vorbim. Că trebuie să avem grijă atunci când încercăm să spunem ceva pe un ton ironic, batjocoritor, fiindcă, o vorbă odată spusă, ea nu mai are cum fi remediată. Se ştie că un lucru rău este un lucru rău, iar un rău făcut, greu se mai poate îndrepta.

Despre “Gura şi înjurătura” aflăm îndată:

“O-ntâmplare cam ciudată
Se petrece într-o gură;
Sus, pe limbă, cocoţată,
Aştepta o-njurătură.

Gura, bine zăvorâtă,
N-o lăsa deloc să iasă,
Dar sudalma, hotărâtă,
Începu aşa, mieroasă:

– Gură dragă, dai crezare
Creierului cel mişel?
Vreau să ies un pic la soare,
Nu mai asculta de el!

Nu mă ţine sechestrată
Şi îţi jur pe ce-am mai sfânt
Că mă voi întoarce-ndată!
Mă voi ţine de cuvânt.

– Gura i-a răspuns, miloasă:
Ieşi afară o secundă!
Sigur, nu eşti mincinoasă?
Însă cine să-i răspundă?!

Căci aceasta a plecat,
Rătăcind pe drum, hai-hui,
Şi-ntr-o clipă a intrat
În urechea nu ştiu cui.

Morala
De aici, o-nvăţătură
Se desprinde, pentru noi:
Vorba, dac-o scapi din gură,
Nu mai intră înapoi!”

Vocabularul şi familia de cuvinte se pot învăţa tot din joacă şi la fel de poetic, aşa cum se observă din “Mărul buclucaş”, în care doamna învăţătoare foloseşte, pe de o parte, prin inserare în alte cuvinte, fie ele substantive, atribute ori alte părţi de vorbire, cuvintele din aceeaşi familie: măr, meri, mere, articulat sau nearticulat. Pe de altă parte, copiii pot reţine cuvinte noi din dicţionar: măre, mămăruţe, măraz, meremetiseală, merindar, meristem, unele dintre ele fiind regionalisme sau chiar arhaice:

“Măre! Două mămăruţe
Au propus, ca un măraz,
Să se-ntreacă pe crenguţe,
Într-un măr de lângă iaz.

Meremetiseală, frate!
Spiritele-ncep să fiarbă,
Gâze mici, nenumărate,
Ce mărşăluiesc prin iarbă,

Urmăresc, cu-nfiorare,
Aventura- nmărmurite,
Iar pe-un merindar, la soare,
Sunt furnicile, -ngrozite.

Stă pe-un meristem, uşoară,
Mămăruţa cea smerită,
Iar aceea mărişoară,
Vrând să fie preamărită,

Pe un măr s-a cocoţat
Chiar în vârf şi-i fericită,
Însă mărul a picat
Şi-amărâta fu strivită!

***

Din povestea ce v-am spus,
Se desprinde o morală:
Dacă tinzi mereu prea sus,
Căzătura e fatală!”

Despre cunoscutul dicton “haina face pe om”, o lecţie de viaţă este prezentată în fabula “Papagalul şi vrăbiuţa”; foarte bine alese cele două personaje, unul reprezentând vorbăreţul, lăudărosul, celălalt, exemplul modestiei, al simplităţii şi al libertăţii în gândire şi acţiune:

“– Ce straie cenuşii ai tu, surată,
M-apucă plânsul când mă uit la tine!
De-ai fi măcar un pic mai colorată,
Eu sunt convins că ţi-ar şedea mai bine.

Noi, papagalii, am împrumutat,
Din curcubeu, nuanţe diferite
Şi-avem penajul de invidiat,
În timp ce voi – doar pene ponosite.

A dat răspunsul vrabia umilă:
– E drept ce spui, o lume-ntreagă ştie,
Tu eşti frumos, dar mi-e de tine milă,
Că stai mereu închis în colivie.

Morala e uşor de remarcat:
Ne-ncântă nişte haine minunate,
Dar nu contează cum eşti îmbrăcat,
Atunci când eşti privat de libertate.”

Nici “codul muncii” nu este omis din temele şcolare pe care Vali Slavu le pregăteşte minuţios. Pornind de la binecunoscuta “Furnica”, de Otilia Cazimir, poeta- institutoare scrie fabula “O furnică duce-n spate” prin care scoate în evidenţă hărnicia unora şi trândăvia altora, lucru care se întâmplă, din păcate, în societatea românească:

“„O furnică duce-n spate
Un grăunte jumătate…”
Cunoscuta poezie
Orişice copil o ştie,
Dar eu ştiu că ea, furnica,
Roboteşte, mititica,
La o fabrică de pâine,
Vieţuind de azi pe mâine
Şi e vai şi-amar de ea,
Bani puţini şi muncă grea!
Un păianjen e patron…
Să muncească el? Pardon!
Doar se ştie, şefu-i şef
Şi de muncă n-are chef.
Angajată, de-astă vară,
Pe un post de secretară,
Buburuza nu lucrează,
Toată ziua-şi etalează
Fusta mini, cu buline
Şi-i drăguţă cu oricine.
Ar mai fi şi doi bondari,
Mari specialişti brutari.
Unul este la spital,
În concediu medical,
Nu că ar avea vreo gripă,
Dar îl doare în… aripă.
Altul e trimis la mare
(Curs de perfecţionare).
Iar un greieraş, de formă,
Doar cu o juma’ de normă,
E-angajat, da-i tot plecat,
Cu vioara, la cântat.
Din atâţia angajaţi,
Furnicuţa, observaţi,
Face singură de toate,
Treaba merge ca pe roate.

Morala:

O furnică duce-n spate
Patru trântori jumătate!”

Atâtea lucruri interesante, atractive nu se învaţă oriunde, ci în “Şcoala din pădure”, în lumea celor mici, în lumea necuvântătoarelor, acelea pe care omul nu le înţelege, dar de la care poate învăţa un comportament simplu, firesc, fără prejudecăţi, fără să pară a fi obositor, nici măcar umilitor…
Este un mod ingenios de a atrage copiii către şcoală, acolo unde se pot lega prietenii, se poate face schimb de experienţă, unde se pot desluşi tainele vieţii cu drag şi veselie.

“În pădure e o şcoală
Unde merge fiecare
Puişor, de cum se scoală
Şi pe drum e zarvă mare,

Dar, când clopoţelul sună,
Toţi elevii-n pas vioi
Pe la clase se adună,
Să înveţe lucruri noi.

Veveriţele drăguţe
Sport au şi învaţă azi
Căţărarea pe crenguţe,
Antrenându-se prin brazi.

Ursuleţii au primit
La lecturi suplimentare
Lista cu ce-i de citit,
Însă au o supărare:

Pentru că li s-a dus vestea,
Tare-ar vrea să se disculpe
Şi-ar rescrie, chiar, povestea
„Ursul păcălit de vulpe”.

Lupii cei flămânzi, micuţii,
Azi, vor învăţa cu spor
Cum să numere ieduţii
Care sunt pe gustul lor.

Pentru mediul natural,
Sanitari fiind – se ştie –
Studiază-opţional
Cursul de ecologie.

Iezii-nvaţă alfabetul
Şi au început cu a,
Dar, încetul cu încetul,
Toate le vor învăţa,

Iar vulpiţele roşcate,
Renumite-n viclenie,
S-au înscris, aproape toate,
La un curs de actorie.

Păsările, pe-o crenguţă,
De cântat se pregătesc.
Le dă tonul o stăncuţă
Şi-un nou cântec ciripesc.
*
Vor pleca în lumea mare –
Clopoţelul a sunat –
Ca să pună-n aplicare
Ce la şcoală-au învăţat.”.

Desigur, copiii învaţă sârguincios, în joacă şi prin joacă, fiind parte activă a lecţiilor pe care învăţătoarea le prezintă în modul cel mai autentic cu putinţă. Si iată cum pot fi pregătiţi micuţii pentru drumul anevoios al vieţii : prin poezie. O altă manieră de a-i determina să le placă învăţătura. Căci, ce poate fi mai frumos şi mai uman decât să găseşti trebuinţă cuvintelor ?!
M-am copilărit în această carte, în universul fragil şi totodată ferm al doamnei învăţătoare. O doamnă care are calitatea de a transmite suflet!

Ottilia Ardeleanu
(30 martie 2014)

 

“Fais pas le con, imbécile!”

 

Recenzie  de Ottilia Ardeleanu, la:

“Rătăcirile fetei nesăbuite” de Mario Vargas Llosa

-partea I-

Femeia.

Femeia doar se amăgeşte că nu se va îndrăgosti niciodată. De fapt, îşi face curaj să nu se dea de gol. Focul ei arde rece, aparent fără degajare dinspre interior. Nu-i place să se simtă cât de intens iubeşte. Îi pare prea riscant. O dezgolire a intimului. Îi este frică de ceea ce ar putea spune bărbatul. Nu-i place ca el să creadă că îl urmăreşte, că îl doreşte, că vrea să fie al ei. Numai al ei. Etern. Că singurul lucru de pe lume pe care îl doreşte cu adevărat este el, bărbatul. Că vrea să fie stăpâna şi sclava lui. Extazul şi agonia. Şi atunci, acţionează contrar dorinţelor ei posesive, măcinătoare. Joacă teatru, falsează, minte, trişează considerând că trebuie să-l ţină mereu sub control senzual riguros, să-l ţină mereu în starea de îndrăgostit ireversibil, să fie mereu altceva, altcineva. Spasmele iubirii se produc fără vreo arcuire pe chip care să-i trădeze sensibilitatea, fragilitatea, vulnerabilitatea.

Femeia nu este o luptătoare în adevăratul sens al cuvântului, ci ea luptă cu izbucnirile interioare, se înfrânează, nu se expune. Îşi repugnă accesele sexuale. Dragostea înteţită i se pare o anomalie, ceva paroxistic. Se stăpâneşte vrând să dea impresia că este de piatră. Că nu se înfiorează la orice zefir de dragoste. Asta pentru că nu-i place să-şi demaşte sinele. Să-şi trădeze deficienţele sufleteşti, slăbiciunile: timiditatea, teama, neputinţa. De aceea, se încăpăţânează să nu cedeze la drăgălăşenii, la mângâieri, la atingeri. Ar fi în stare să pună pariu – chiar pe iubire – că ea nu se va îndrăgosti vreodată. Nu în felul în care citeşti prin romanele de dragoste ale romanticilor ori vizualizezi prin filmele de epocă.

În romanul “Rătăcirile fetei nesăbuite”, Mario Vargas Llosa descrie erotismul într-un fel nici pătimaş, nici greţos, nici fad, nici exaltat, nici prea liniştit, nici prea revoltător, dimpotrivă, folosind un limbaj sincer şi dezinvolt, la modul plăcut, sensibil, veridic, năucitor de poetic, seducător, aluziv-eluziv, derulând secvenţe precum fâşiile de lumină scăpând prin fante infime.

Acesta stăpâneşte un rafinament al descrierilor caracterelor, înfăţişărilor, cadrelor, profilelor psihologice, situaţiilor, momentelor erotice, planurilor istorice, social-politice şi culturale. Pe parcursul romanului se întâlnesc multe astfel de secvenţe delicioase, indiferent că reprezintă partea pozitivă ori negativă a lucrurilor. Discurs elegant, lejer, apetisant. Te fascinează. Trăieşti intens fiecare cuvânt.

Acţiunea se desfăşoară în mai multe planuri social-politice şi geografice şi reflectă mai multe caractere şi caracteristici care constituie porţiuni substanţiale din viaţa personajului principal-povestitor, Ricardo Somocurcio. Toată ţesătura erotică porneşte, se ramifică şi creşte în jurul “fetei nesăbuite”, ca o lenjerie intimă fină, cu broderie de mătase.

Cine este ea? Ea este o femeie de femei. Mai întâi, Lily, micuţa chiliană din Santiago. Apoi, tovarăşa Arlette, luptătoarea de gherilă. În continuare, madame Arnoux, Mrs. Richardson, Kuriko… Ea e fata “cu ochii de culoarea mierii arse”.

Povestea începe într-o vară fabuloasă în care s-au întâmplat lucruri extraordinare, o vară a declaraţiilor de dragoste, o vară în care “s-a produs o asemenea reaşezare sentimentală în cartier încât eram zăpăciţi de-a binelea; iubirile se desfăceau şi se refăceau, iar la plecare, la chefurile de sâmbătă seara, perechile nu mai erau întotdeauna aceleaşi de la venire.”. În cartierul Miraflores din Lima a venit “Pérez Prado cu orchestra lui formată din doisprezece virtuozi, ca să însufleţească atmosfera carnavalurilor dansante…; s-a organizat un concurs naţional de mambo în Piaţa Acho şi a fost un mare succes…”. “Dar cel mai însemnat fapt din vara aceea a fost apariţia în Miraflores a două surori dintr-o ţară îndepărtată, Chile – prezenţă provocatoare şi inconfundabil fel de a vorbi: pripit, mâncând ultimele silabe ale cuvintelor şi sfârşind frazele cu o exclamaţie aspirată, ce suna ca un “păi”, înnebunindu-i pe toţi miraflorinii care trecuseră de la pantalonii scurţi la cei lungi. Iar pe mine, mai abitir decât pe oricare dintre ei.”. Aşa facem cunoştinţă cu Lily, micuţa chiliană, “ce mai fată!”; “dansează ca o Tangolele”, într-un ritm “ameţitor, cu multă graţie, zâmbind şi fredonând cuvintele cântecului, ridicându-şi braţele, arătându-şi genunchii şi unduindu-şi în aşa fel mijlocul şi umerii încât trupul întreg, apetisant şi cu atâtea rotunjimi sculptate pe fustele şi bluzele ei, părea un zbucium, o vibraţie, o totală contopire cu dansul”. Ricardo se îndrăgosteşte lulea de Lily. În vara aceea îi face trei declaraţii de dragoste la care aceasta rămâne insensibilă. Îi plăcea totul la ea, dar mai ales cum vorbea.  O descrie ca fiind “glumeaţă şi originală, cu intonaţia şi muzicalitatea ei, atât de diferită de timbrul peruanelor, cu expresiile, ocările şi vorbele de duh”. Ajunsese aşa de înamorat, încât prietenii îl luau peste picior: “Eşti terminat, sfrijitule”, “Eşti vânăt, pricăjitule”, “Te topeşti de atâta dor, amărâtule”. Dar era “nemaipomenit să stai lângă ea, să-i vezi pletele dansând când dădea din cap, ochii ştrengari de culoarea mierii arse, să-i asculţi vorba deosebită şi să-i zăreşti, ca din întâmplare, în decolteul bluzei mulate, sânii mici care se insinuau deja, rotunzi, cu sfârcuri fragede, şi precis tari şi delicaţi ca nişte fructe proaspete.”.

Autorul aşază potrivit planurile de amor în contextul poveştii şi are un dar deosebit de a imprima realism şi acţiune acestora, de cele mai multe ori nelipsind intriga, ironia, umorul. Spre exemplu, momentele de la cinematograf:  “… şi chiar dacă nu se putea spune că în întunericul din sală ne giugiuleam ca alte perechi mai vechi – a te giugiuli era o formulă în care intrau şi săruturile obişnuite şi linsul cu limba şi mozolelile ce trebuiau mărturisite preotului în prima zi de vineri a lunii, ca păcate capitale – Lily mă lăsa să-i sărut obrajii, lobul urechilor, colţul gurii şi câteodată îşi împreuna preţ de o clipă buzele cu ale mele, îndepărtându-se apoi cu o strâmbătură melodramatică: “Nu, nu, asta chiar că nu, Slăbănogule”.”.

Datorită escapadelor fetei nesăbuite, autorul ne poartă prin intermediul lui Ricardo pe trei continente. Porneşte din Peru, ajunge în Franţa, Anglia, Spania şi Japonia. Ne introduce în atmosfera Limei burgheze, a Parisului revoluţionar din anii 60, de hippy London al anilor 70 şi a Japoniei moderne. Dacă l-ai fi întrebat, pe la cincisprezece ani, ţi-ar fi răspuns: “De când mă ştiu am visat să trăiesc la Paris”, fiindcă acolo “viaţa era viaţă”. Se visa să ajungă un avocat şi să plece în vreo misiune diplomatică la Paris, ori poate să se dedice politicii, ca să ajute puţin “acest Peru amărât să redevină măreţ şi prosper”. Cât despre Lily, ea avea alte gânduri. Să ajungă stewardesă ca să poată călători gratis în toată lumea, ori să călătorească şi să cunoască toate ţările. Poate chiar să ajungă artistă de cinema, numai că n-o să fie niciodată de acord “să filmeze în bikini”. Lily era, în realitate o fată săracă lipită, aşa cum avea să-şi dea seama Ricardo mult mai târziu, puteai să-i numeri pe degete articolele de îmbrăcăminte şi încălţăminte. Cu toate acestea ea şi prietena ei, Lucy, erau “grozave, moderne, isteţe” şi erau invidiate pentru că se aflau “mereu în centrul atenţiei şi băieţii toţi făceau roată în jurul lor, în timp ce altele…” erau “năzuroase, înapoiate, învechite, habotnice şi complexate”. De fapt, fetele din cartierul Miraflores din Lima simţeau faţă de chiliene “fascinaţia exercitată de cobră asupra păsării hipnotizate înainte de a fi înghiţită, păcătoasa asupra sfintei, diavolul asupra îngerului.”, invidiau libertatea pe care n-o aveau.

Lily era pentru toată lumea din Miraflores un mister care avea să fie descoperit la sindrofia pentru aniversarea dolofanei Marirose Álvares-Calderón, când mătuşa acesteia le-a descusut şi pe ea şi pe prietena ei, Lucy, cu privire la provenienţa lor şi a declarat pe faţă că erau peruane get-beget: “Fetele astea n-au pus piciorul în viaţa lor în Santiago şi sunt tot atât de chiliene cum sunt eu tibetană!”. S-a lăsat cu tot felul de bârfe, scenarii, invenţii până când cele două chiliene “au încetat să mai existe” şi alte evenimente au captat atenţia localnicilor. Apoi, nimeni nu a mai auzit nimic despre “paţachine”. S-au făcut uitate. Este prima dispariţie a fetei nesăbuite. Aveau să urmeze mai multe.

Toată această poveste de dragoste este presărată de apariţiile în prim-plan ale câtorva personaje din viaţa lui Ricardo Somocurcio care fac subiectul unor situaţii politico-economice şi social-culturale între anii 1950 şi 1990, aproximativ: Paul, luptătorul de gherilă; hipiotul şi pictorul de cai, Juan Barreto, fostul său coleg de la Colegiul Champanat; Salomón Toledano, tălmaciul de la Château Meguru; Simion şi Elena Gravoski şi copilul lor fără voce, Yilal; Arhimede, constructorul de “spargeval” şi Marcella, scenarista, precum şi alte figuri de o importanţă mai măruntă sau nu neapărat, dimpotrivă care intervin în momente speciale pentru ca povestea să ia o altă turnură.

Pe la începutul anilor 60, Parisul trăia febra Revoluţiei Cubaneze. Sosit aici de câteva zile, Ricardo, proaspăt avocat, cu o diplomă eliberată de o universitate peruană care nu impresiona pe nimeni la Paris, şi nici măcar faptul că se descurca foarte bine în engleză şi în franceză, îl cunoaşte pe Paul, “un butoiaş cu picioare”, simpatic, prietenos şi limbut şi care în aceste momente istorice pregătea revoluţia care avea să facă din Peru o a doua Republică Socialistă a Americii Latine. Făcea parte din MIR (Mişcarea Revoluţionară de Stânga). Guvernul cubanez acordase MIR-ului  burse pentru ca fete şi băieţi peruani să fie instruiţi în lupta de gherilă. Ricardo se angajează să-l ajute în treburile logistice, cum ar fi rezervarea de camere în hoteluri mizere, transportul bursierilor de la Orly, la micile hoteluri şi pensiuni. Aşa o întâlneşte pe tovarăşa Arlette în care o recunoaşte chiar pe micuţa chiliană. Avea “o siluetă graţioasă, talie subţirică, ten palid şi, chiar dacă se îmbrăca foarte simplu, ca şi celelalte – fuste şi pulovere obişnuite, bluze de percal şi pantofi grosolani, fără toc şi cu barete, cum se vând la piaţă -, degaja un aer cât se poate de feminin, din felul în care mergea şi se mlădia şi mai ales după cum îşi ţuguia buzele groase când punea întrebări despre străzile pe care înainta taxiul.”. Lily se schimbase mult, dar îşi păstrase şiretenia, acel fel “îndrăzneţ, spontan şi provocator”, acea atitudine sfidătoare “în pieptul şi faţa obraznică”. Studiase Literele şi Dreptul la Universitatea Catolică, făcea parte din Tineretul Comunist aflat în clandestinitate şi trecuse la MIR pentru că “era o mişcare revoluţionară adevărată, nu un partid sclerozat şi anacronic”. Din discuţiile cu ea, Ricardo îşi dă seama că atât studiile cât şi faptul că aceasta militase pentru Tineretul Comunist şi pentru MIR nu erau decât o gogoriţă, în contextul în care pe tovarăşa Arlette n-o interesau câtuşi de puţin politica în general şi revoluţia în particular. Îi era foarte clar că se folosise de bursa de combatantă doar pentru a ieşi din Peru şi a călători prin lume, cum îi era visul. Altfel nu ar fi avut nicio şansă, dat fiind condiţia ei umilă.

Urmează prima lor noapte de dragoste, “în cea de-a opta zi din pudica noastră lună de miere”, în Hôtel du Sénat. În culmea fericirii, desigur. Autorul o descrie din nou în termeni speciali, priviţi din pielea unui îndrăgostit incurabil ca Ricardo: “Era foarte slabă, avea picioare bine făcute şi o talie atât de subţire că aveam impresia că i-o pot cuprinde cu mâinile. Sub pata de puf ce-i acoperea pubisul, pielea era mai transparentă decât pe restul trupului. Piele măslinie, cu reminiscenţe orientale, fină şi răcoroasă. S-a lăsat sărutată alene, din cap până în picioare, pasivă ca de obicei, şi a ascultat, aşa cum asculţi ploaia, poemul Material nupţial de Neruda, pe care i l-am recitat la ureche, şi şoaptele de iubire pe care i le strecuram cu respiraţia tăiată.”. După această noapte, tovarăşa Arlette îi spune că va rămâne să trăiască la Paris cu el dacă îi aranjează să nu mai plece în Cuba ca să urmeze cursurile. “Poate sfârşesc prin a mă îndrăgosti de tine”- îi face ea o concesie. Numai că Paul grăsanul – căci în el îşi puseseră amândoi speranţa- nu poate să-i dea drumul, şi-ar crea probleme grave, de care nu are nevoie tocmai acum. Astfel se produce o a doua ruptură între Ricardo şi fata nesăbuită.

Ricardo încă îşi căuta de lucru, avea speranţa să câştige un concurs pentru un post de traducător de spaniolă organizat de UNESCO. Şi asta avea să se întâmple după zile în şir în care fusese năuc şi îşi reproşa că n-a avut curajul să ceară tovarăşei Arlette să rămână cu el la Paris, în ciuda interdicţiei lui Paul.

Munca mecanică şi dificilă de traducător îl făcea să uite de eşecul unei iubiri neîmpărtăşite care avea să-l urmărească, să-l obsedeze şi tortureze mulţi ani de aci încolo. La început, a tradus în spaniolă documente despre mutarea templelor Abu Simel pe Nil sau despre păstrarea urmelor scrierii cuneiforme, descoperite în peşteri din deşertul Sahara, la Mali. Ricardo se apucă în paralel cu munca de traducător să studieze limba rusă gândindu-se că asta îi va asigura o stabilitate în activitatea sa de traducător, rusa fiind una dintre cele patru limbi oficiale la ONU. După o vreme, când nu mai are de lucru, la recomandarea domnului Charnés, se implică în munca de translator  la conferinţe şi Congrese internaţionale, la Paris sau în alte oraşe europene. Primul contract a fost pentru Comisia pentru Energie Atomică la Viena, al doilea la Atena, la un congres internaţional despre bumbac.

Despre tovarăşa Arlette, “despre slăbănoaga aia fără sare şi piper” află în sfârşit de la Paul că se presupunea că ar fi în mare amor cu Chasón, unul dintre comandanţii care au făcut istorie. Şi, încercând să-l consoleze pe Ricardo, îi spune: “Tu ştii foarte bine, mie nu mi s-a părut niciodată o tipă care să te dea pe spate. În fine, nu mai face moaca asta că nu s-a sfârşit lumea, bătrâne.” Nici Ricardo nu era convins că aceasta nu era vreo manevră a fetei nesăbuite de a scăpa de instrucţie şi respectiv de anagajamentul luat faţă de MIR.

În contextul politico-istoric dat, Mario Vargas Llosa prezintă cu lux de amănunte pe principalii şefi ai MIR, Luis de la Puente Uceda şi Guillermo Lobatón. Şi acţiunile lor. Dar, să revenim.

Printre altele, Paul îl anunţă că se va întoarce în Peru. Ricardo, mâhnit că prietenul său îl va părăsi, îi spune că va rămâne în continuare la Paris, ca traducător pentru UNESCO. În timp ce toţi cei care vin la Paris vor să devină pictori, scriitori, muzicieni, actori, regizori, să facă doctoratul sau revoluţia, Ricardo nu voia altceva de la viaţă, ci doar atât: să trăiască la Paris. Acesta era adevărul gol-goluţ. Se descurca îndeajuns cu banii câştigaţi şi îşi oferea mici plăceri: filme, expoziţii, teatru şi cărţi. Tot pe atunci a avut un soi de relaţie cu o spanioloaică “îmbrăcată în negru din cap până în picioare” care cânta asemenea Juliettei Gréco, acompaniindu-se cu o chitară în l’Escale, Carmencita. Află de moartea mătuşei Alberta, fără de a cărei generozitate după decesul ambilor părinţi nu ştie ce s-ar fi făcut, chiar de la un unchi de-al doilea, Ataúlfo Lamiel. Are nevoie de un scurt concediu pentru a se întoarce în Peru şi trecând pe la sediul UNESCO ca să-l anunţe pe domnul Charnés, o reîntâlneşte, după aproximativ trei ani, pe tovarăşa Arlette, o “doamnă elegantă, într-o haină de blană neagră, pe tocuri subţiri”. “Cum naiba te mai numeşti acum?” şi răspunsul, arătându-i verigheta de aur de pe mâna dreaptă: “Acum port numele soţului meu, aşa cum se obişnuieşte în Franţa: madame Robert Arnoux”. “Vezi ce-ai pierdut, dacă ai fost laş?”. “Ai pierdut ocazia vieţii tale, Ricardito.”. “Acum e prea târziu, băiete bun. Ce fel de partidă poate fi pentru soţia unui diplomat francez un pişpirică traducător la UNESCO?”. Il asigură că este nevasta fidelă, soţia perfectă.

De fapt, pentru ea, Ricardo este un pişpirică, un pămpălău, tontuţul, prostuţul, amator de puştoaice şi băiete bun! Adică nişte epitete acolo adresate în discuţiile purtate în doi, în timp ce ea  este fata rea, fata nesăbuită, fata crudă, Lily chiliana, tovarăşa Arlette, madame Arnoux şi vom vedea încă cine.

Ricardo este foarte gelos. Recunoaşte singur. Este îndrăgostit până peste urechi:  „mi-aş vinde sufletul diavolului şi aş da orice ca să fac dragoste cu ea sau cel puţin s-o sărut”. Se întoarce pentru câteva zile la Lima pentru problema moştenirii, îi revede pe mătuşa Dolores, „o femeie blândă şi palidă, invalidă de aproape zece ani” şi pe unchiul Ataùlfo, „bărbat de patruzeci de ani, înalt şi mustăcios” care, pe lângă avocatură, mai ţinea şi cursuri de Drept Comercial la Universitatea Catolică. El era cel care îl ţinea la curent cu situaţia politică peruană, trimiţându-i scrisori la intervale regulate de timp. Avea o bibliotecă impresionantă. Când era liber, Ricardo recitea Educaţia sentimentală a lui Flaubert, „fiindcă acum madame Arnoux din roman luase pentru mine nu numai numele, ci şi chipul fetei nesăbuite”.

Primul lucru pe care îl face la revenirea în Paris este să o sune pe madame Arnoux. Îşi va cumpăra un mic apartament cu banii căpătaţi din moştenirea mătuşei Alberta, pe rue Joseph Granier, într-o clădire „art-deco din anii treizeci, cu motive geometrice pe faţadă – romburi, triunghiuri şi cercuri – în apropiere de École Militaire, în arondismentul VII, foarte aproape de UNESCO”. Inaugurarea apartamentului se lasă cu dragoste, pentru a doua oară. Autorul face o descriere minuţioasă a actului erotic în care „ea nu părea o fată care face dragoste, ci un medic ce formulează o descriere tehnică şi exterioară a plăcerii” în timp ce el se afla în culmea fericirii, cum nu mai fusese „de mult, sau poate niciodată”.

În aceeaşi zi este invitat la cină pentru a-l cunoaşte pe soţul ei, domnul Robert Arnoux, un bărbat „scund şi chel; mustăcioară subţire care se mişca atunci când vorbea, ochelari cu sticlă groasă şi de două ori vârsta nevestei. Era foarte atent cu ea… Nu era foarte simpatic, mai degrabă era înţepat şi tăios, dar părea într-adevăr foarte cult şi vorbea despre Cuba şi America Latină cu mare siguranţă. Spaniola lui era perfectă… nu făcea parte din delegaţia franceză a UNESCO, ci Quai d’Orsay îl recomandase drept consilier şi şef de cabinet al directorului general, René Maheu, despre care se spunea c-ar fi un geniu discret, coleg cu Jean-Paul Sartre şi cu Raymond Aron la École Normale.”.

Mario Vargas Llosa are un aport special pentru cititor, acela de a plasa în centrul atenţiei oameni, locuri, evenimente, scriitori şi operele lor, potrivit momentelor şi cadrelor istoric-politice şi culturale. Astfel, pomeneşte fie în treacăt, fie accentuând, nume de scriitori cum ar fi: Sartre, Flaubert, Montaigne, Paul Féval, Alexandre Dumas, Jules Verne, Camus, Mauriac, Malraux, Foucault, Gilles Deleuze, Jacques Derrida, Hemingway. Sau locuri pe care le frecventa în timpul liber ori cu anumite ocazii: în Peru: parcul Salazar, golful Limei, Cofetărioara Albă, Institutul peruano-american; apoi, în Franţa: Teatrul Naţional, Comedia Franceză, Odéon, Sala Pleyel, Sala Olimpia, Cinemateca de pe rue d’Ulm, les bouquinistes de pe cheiurile Senei,  librării ca de exemplu „La joie de lire”, grădina Luxemburg, Luvru, Jeu de Paume, Muzeul Rodin, casele lui Balzac şi Victor Hugo, Versailles, Alliance Française, Sorbona, Cartierul
Latin, Montparnasse, UNESCO, Hôtel du Sénat, cimitirul câinilor din Asnières. Sau muzicieni şi trupe ale vremii: Pérez Prado în Peru, Juliette Gréco, Charles Aznavour şi Georges Brassens în Franţa, Beatles, Cliff Richard, Rolling Stones în Londra anilor 60… Oameni de teatru/ film şi spectacolele susţinute la vremea respectivă: Platonov de Cehov, montat de Jean Vilar, fiind el însuşi protagonist, …”, filmul Les enfants du Paradis de Marcel Carné, Marat-Sade de Peter Weiss, montat în 1964 de Peter Brook, recunoscut până atunci prin montările revoluţionare ale pieselor lui Shakespeare. „ … Jean Cocteaux apăruse în timpul unei proiecţii private cu Morir à Madrid, un documentar de Frédéric Rossif, venit la braţul amantului său, actorul Jean Marais, care, în treacăt fiind spus, era frumos foc”. Despre nume politice importante: Maurice Couve de Murville, ministru de externe al generalului Charles de Gaulle, Guillermo Lobatón, liderul marii greve de la Universitatea San Marcos din 1952 împotriva dictaturii generalului Odría, Che Guevara, Fidel Castro, comandantul Chacón…

Dintr-un Comunicat oficial publicat în Le Monde, cei doi amanţi află de moartea prietenului Paul. De altfel, toţi prietenii adevăraţi ai lui Ricardo sfârşesc într-un fel sau altul prin a muri.

„Nu ştiu dacă mă interesează ce e fericirea, Ricardito. Ce ştiu sigur e că nu e treaba aia romantică şi dulceagă care e pentru tine. Banii oferă siguranţă, te apără, îţi permit să te bucuri din plin de viaţă, fără să ai grija zilei de mâine. Singura fericire pe care o poţi atinge” – asta replică fata nesăbuită, fata rea, fata cu ochii de miere arsă când Ricardo îi spune că ar fi făcut-o aşa de fericită încât nu l-ar fi părăsit niciodată. Dacă el era mulţumit cu ce a obţinut, ea nu. Ea o să vrea mereu tot mai mult. Lipsa lui de ambiţie reprezintă un mare defect pentru ea. Un „defect îngrozitor”. „De-asta nici n-aş putea să-ţi fiu nevastă”, îi reproşează madame Arnoux. Dispare încă o dată din viaţa lui. Din fericire, îşi uită în apartamentul în care şi-au petrecut o nouă „lună de miere” periuţa de dinţi marca Guerlain pe care Ricardo o va purta după el ca pe o amuletă.

O caută, nu o găseşte, până la urmă se hotărăşte să se întâlnească cu soţul acesteia de la care află că l-a părăsit şi care credea că a fugit cu el, cu Ricardo. În plus, madame Arnoux a plecat cu economiile de-o viaţă ale lui monsieur Arnoux care nu poate pricepe cum a putut să fie atât de ipocrită, atât de făţarnică, după tot ce a făcut pentru ea.

La nivelul anilor 60, autorul romanului ne prezintă evoluţia social-culturală europeană. La Londra, au apărut: minijupa, pletele lungi, ţinuta extravagantă, popularizarea drogurilor – de la marihuana la acidul lisergic -, începând cu fascinaţia spiritualităţii hinduse, cu budismul, cu practicarea amorului liber, cu recunoaşterea homosexualilor şi campaniile pentru mândria de a fi gay etc.

„Ca şi prima oară, am umplut golul dispariţiei ei muncind pe rupte”. Are contracte în Rusia – la Moscova şi Leningrad, Anglia – la Londra, Germania – la Frankfurt. Continuă cursurile de limba rusă şi traducere simultană, trece la meseria de interpret care îi permite să călătorească mult prin Europa, participând la conferinţe şi seminarii economice. Are  o legătură anostă cu o funcţionară de la UNESCO, Cécile, şi care „s-a fâsâit din plictiseală”.

Îl reîntâlneşte pe fostul coleg de la colegiul Champagnat de Miraflores, Juan Barreto. “Devenise hipiot, dar nu unul şleampăt, ci unul elegant: plete până la umeri, uşor cărunt, păr mătăsos, bărbuţă rară în jurul gurii, adunată într-un cioc îngrijit.”. Trimis de tatăl său la Londra să urmeze un curs de desen şi nevrând să se mai întoarcă în Peru, ajunge aproape muritor de foame, norocul lui este că o întâlneşte pe Mrs Stubard, „un înger căzut din cer”, căreia îi desenează în cărbune căţeluşa şi care i-a oferit o şansă de reabilitare în schimbul unor servicii ca de exemplu udatul grădinii, periatul căţeluşei, dusul gunoiului, însoţirea acesteia la cumpărături. De fapt, el începuse să vină să o vadă o dată pe săptămână nu numai ca să-i dea de mâncare, dar pentru că se simţea de milioane cu ea. „Avea un trup de şaptezeci de ani, dar un suflet de cincisprezece. Ce mai, am făcut din ea o hipiotă!”. Şi fiindcă ea îl învăţa să gătească iar el cum să încerce marijuana, legătura lor a devenit mai mult decât prietenie. Aşa a ajuns să locuiască în cămăruţa defunctului ei soţ. Ascultau Mozart, Beethoven şi Benjamin Britten la pick-up-ul pe care-l avea Mrs Stubard. Citeau The Times şi ascultau ştirile BBC. Charles, nepotul doamnei, instructor de cai în Newmarket, vine în vizită. Cu această ocazie admiră portretul în cărbune al căţeluşei. Peste un timp, lui Juan Barret i se face propunerea de a face un portret a iepei Primerose, câştigătoarea a numeroase concursuri. I se oferă suma de 200 de lire sterline. Asta schimbă cursul vieţii lui Juan, devenind din hipiot, un pictor de cai. Astfel că ajunge să picteze peste o sută de pânze de cai şi să facă numeroase desene, crochiuri, schiţe în creion şi în cărbune.

De câte ori se întâlnea cu el, Ricardo făcea lucruri pe care nu le mai făcuse în viaţa lui: nopţi albe prin discoteci ori chefuri hippy “în care aerul era îmbâcsit de mirosul ierbii, cu prăjituri din haşiş”. Surprinzătoare era ”uşurinţa cu care puteai mângâia şi chiar face amor cu orice fată la acele chefuri”. Dar asta nu putea dura o veşnicie pentru unul ca el pentru care viaţa era sobră şi care în loc să petreacă de mama focului, învăţa limba rusă şi făcea traduceri. Hipioţii căutau stridenţa, exotismul, insolitul “prin detalii pişichere şi haioase”. Filozofia lor nu se baza pe gândire şi raţiune, ci pe feelings.

Într-o dimineaţă, uitându-se prin nişte fotografii de-ale lui Juan, o zăreşte pe chiliana lui. Juan îi spune că o cunoaşte, este Mrs. Richardson. Nevasta tipului “flamboyant” pe care i-l arată într-o poză de grup. Un “sexagenar exuberant”.

 

Ottilia Ardeleanu

(21 feb. 2014)

Adevăruri în format A5, în cod portocaliu, în(că) versete

Recenzie: Versete şi alte adevăruri de Liviu-Ioan Mureşan

Suntem sub zăpezi! – spun cei doi bătrâni pe care îi sun săptămânal să văd dacă mai respiră. Ţin un fel de oglindă cu lupă şi lumină a sinelui poziţionată spre gura târgului. Aşa aflu ce mă interesează. Iarna este mai veche decât noi şi totuşi are atâta forţă. În câteva ore a făcut curăţenie generală. Miroase mai frumos decât cocolino peste tot pe unde a întins cearşafuri albe, scrobite. Aleargă prin toate cotloanele, foloseşte crivăţul ca pe un detergent în spume, şterge orice urmă pământească. O clipă ai impresia că ai murit şi te afli printre îngeri care şi ei au şosele, oraşe, copaci, benzinării, farmacii, bodegi, marketuri, bănci, parcuri, tomberoane, magazine chinezeşti, şcoli, stadioane, biserici şi oameni, desigur, ca să le facă treburile cumpătat şi corect, aşa cum este în lumea lor.

Aceeaşi tipesă mă urmăreşte în tot ce fac. Mă îmbrac eu, că aşa vreau, cu tricou marinăresc şi bolero tricotat negru, şi ea la fel. Mă tund eu cu gheare peste urechi, fiindcă nu pot intra în bucătărie decât dacă arăt bine 🙂, hop şi ea la coafor. Încalţ eu o pereche de botine cu vârf ascuţit pentru că mă avantajează, şi ea! Mă dau eu cu un ruj lila, ea la fel. Singurul lucru pe care nu mi-l poate copia este parfumul personal.

A slăbit enorm în ultima vreme. O fi bolnavă? Îşi imaginează că este o fetişcană la vârsta îndrăgostirii?

Viaţa. Un nume comun, aţi spune. Dar dezbrăcaţi-o de năravuri, cercetaţi-o până la ultima celulă, descompuneţi-o pe litere, disecaţi, aşezaţi-o microscopic şi vedeţi cât este de complexă. V de la victimă, I de la iubire, A de la adevăr, Ţ de la ţipăt, A de la aristotel. Folosiţi orice combinaţie vă vine în minte sau care vi se potriveşte mai bine. VinăIspităAteuŢintirimAdio.

Liviu-Ioan Mureşan, LIM adică, ne propune câteva “Versete şi adevăruri” chiar despre ea, despre viaţă. Fie că este o poveste pe care o citim fiecare la rândul lui, fie că este însuşi adevărul că existăm, fie că este labirintica minciună în care ne încâlcim toţi, viaţa este zestrea dată, moştenirea cu care mergem spre destinaţia ultimă.

În legătura sa cu viaţa, poetul o consideră cartea de căpătâi pe care o parcurgem filă cu filă, de multe ori la întâmplare, acolo unde se deschide. Citeşti şi vezi că este chiar ceea ce ţi se întâmplă ţie, că faci parte din întâmplare sau că întâmplarea era pregătită anume pentru tine. Între filele ei, omul se regăseşte ca personaj al unui basm ancestral, “pasajele” importante – începutul şi sfârşitul -, deschizătoare-închizătoare ale vieţii, confundându-se cu naşterea, respectiv moartea. Unii dintre cititori au răbdarea de a parcurge filă cu filă, de a întoarce adevărul şi pe o parte şi pe cealaltă, tratează cu mare calm lumea, împrejurările, evenimentele, acţiunile, se opresc pentru a se mai odihni un pic, pentru relaxarea zilnică, gândesc, judecă, memorează ori rememorează,  zăbovesc asupra secvenţelor atractive, interesante, ieşite din comun, recitesc pe altele pe care le consideră demne de a fi reţinute, drept pilde poate, neexcluzând faptul de a le transmite şi altora măcar la nivel de idee: “viaţa e o poveste citită de fiecare/ precum biblia sau o altă carte de căpătîi/ pagină cu pagină”… “fiecare pagină întîmplare/ durere mai ales/ fericire/ neputinţă şi aşteptare/ fiecare pagină vis peste care/ se aştern alte şi alte pagini/ şi numai lipsa memoriei ne îndeamnă/ să revenim la pasajele importante/ cum ar fi moartea/ sau naşterea/ unui personaj”/ “Versete”.

Viaţa poate fi considerată, din alt punct de vedere, un drog luat în cantităţi (ne)potrivite, astfel încât să pară altfel decât este, măcar cu un pic faţă de realitate. Cumva frumoasă până la halucinantă. Un drog “administrat în neştire”, cum o numeşte poetul. Acolo unde se depăşeşte doza admisibilă, apare neinvitata umbră a morţii. Dacă ar şti să o administreze! Eficient, cu simţ de răspundere, cu mai multă încredere în sine şi în ceilalţi, cu mai mult optimism! Însă, se poate vorbi despre viaţă în lipsa morţii?

Viaţa are nebuniile şi nebunii ei, are fericire şi tot pe atâta ură. Pe cât de simplu de dus în aparenţă, pe atât de dificil de atins în punctele ai nevralgice; pe cât de îngrădită, pe atât de libertină. Desigur, pe cât de fragilă, pe atât de puternică. Ea este balanţa spirituală, ne trage când în sus, când în jos, într-o legănare de-a dreptul periculoasă: “unii sînt bolnavi nelăsînd/ viaţa să curgă/ devin coautorii propriilor cărţi/ aceştia sînt nebunii”/ “Versete”.

Viaţa poate fi un simplu obiect imaginat de propria minte. Un joc al minţii. O acrobaţie care să surprindă, să trezească admiraţie ori, dimpotrivă, spaimă şi inhibare.  O gimnastică a minţii, a spiritului. Poetul o vede ca pe un “cerc de plastic” prin care putem trece de o parte şi de cealaltă, ca din viaţă în moarte şi invers. Aceasta pare să fie logica nemuririi, din punct de vedere al cititorului care se confundă cu povestea pe care o citeşte sau scrie, care probează trecerea prin cercul născocit: “rotesc în jurul taliei un cerc de plastic/ jucăria mea/ albastru asemeni infinitului/ poarta mea în timp/ şi cîteva minute călătoresc în viitor/ opresc cercul îl ţin în mina stîngă/ mă aplec şi trec dincolo/ îl ţin în mina dreaptă/ şi trec dincolo/ iată cum poţi birui timpul/ joaca aceasta e mai logică decît viaţa/ sînt fericit”/ “Versete”.

LIM îmbină ideile universal valabile cu cele personale, aş zice că personalizează generalul. El nu se uită pe sine şi nu-şi pierde din vedere familia, reperul său existenţial, punctul de orientare în(spre) lume. Copiii sunt universul vieţii. De acolo izvorăsc bucuriile, satisfacţiile, mulţumirea sufletească. Centrul iubirii este soţia. Centrul amintirilor, bunicii. Ei reprezintă filele cele mai importante ale acestei cărţi, viaţa, pe care o scrie cu vorbe şi fapte: “alex a început pe la şase ani/ buchisea cu plăcere/ acum contopit/ anticipează deznodămintele zilelor”/ “Versete”.

Nici munca autorului nu este uitată, ea este doar o reflexie pentru munca omului, oricare om, pentru a-şi face mai uşor de suportat existenţa, pentru a lăsa ceva din zbuciumul său urmaşilor, singurul câştig, de altfel, de natură spirituală: “pagina aceasta e scrisă cu umilinţă/ plină de sudoare şi lacrimi/ fără punctuaţie cu versete lungi încîlcite”/ “Versete”. Paginile vieţii sunt scrise cu durere, dar şi cu bucurie, cu fantezie, în ritualuri personale şi de familie. Viaţa reprezintă un obiect de artă care se modelează, se creează în armonii speciale, originale, reale. Se vrea pictată şi se lasă pictată. Se vrea cântată şi se cântă pe aceeaşi melodie, fie veselă, fie tristă, în concordanţă cu sinele: “la cartea aceasta s-a scris/ s-a pictat/ şi s-au aranjat melodii/ pentru fiecare filă/ treimea nu poate fi contestată/ prin raţiune”/ “Versete”. Viaţa este însăşi rugăciunea pentru viaţă: “de două ziele citim împreună/ o rugăciune pentru reuniunea familiei/ fila aceasta e identică/ pasajele importante le rostim în cor/ precum o incantaţie”/ “Versete”.

Unul dintre adevărurile incluse în acest volum de versete şi adevăruri, este cel al realităţii. Al realităţii induse, inoculate. Al realităţii media. Spre exemplu, subiectul căpuşelor de care trebuie să ne ferim pentru că ele ucid, ele nu iartă, ele nu cunosc iubirea de aproape! Şi apropo de aceasta, ar mai fi subiectul bisericilor care se înalţă “pe furiş”, zidind falsa credinţă a unora, banii altora, prin mila divină şi unde “cei bogaţi îşi pun feţele în icoane cu aură purpurie/ şi numele pe lista  ctitorilor”./ “mă doare”. Apoi, în efectul de seră, pe protagonistul soare, indolent şi tupeist de strălucitor, nepăsător de fierbinte îl doare-n cot de condiţia umană: “mă doare soarele acesta fierbinte/ nepăsarea-i mă doare şi-i invidiez longevitatea/ pentru că nu e om nu e umbră nu se reîncarnează/ ci străluceşte/ cum l-ar durea în cot de condiţia paşilor prin iarba moale/ şi verde.”/ “mă doare”. Deşi pământul, iarba, soarele au câte-o durere, constatăm cu stupoare că ea ne aparţine, ne este transmisă şi nouă. Timpul, ca un sanitar la lucru, ni le va obloji pe toate, cum ştie doar el: “timpul va trece aşa cum numai el ştie/ să şteargă durerile/ umbrele se vor estompa odată cu stingerea soarelui”/ “mă doare”.

Divorţul este un adevăr modern. O modă retro. Respectă cu stricteţe principiul conform căruia, în natură nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă. Poetul se referă la iubire ca la o construcţie ridicată cu migală şi dăruire şi pe care o poţi dărâma cât ai zice “divorţ”. Cărămizile construcţiei se împart la doi, ruina sentimentală şi ea. Copiii rezultaţi din dragoste, liantul căsniciei, sunt cei mai afectaţi. Viciul degradării morale biruieşte: “e nevoie de cîteva ceasuri să dărîmi o iubire/ pecetluită cu sîngele pruncilor/ maturi azi/ şi de cîteva zile e nevoie să împarţi agoniseala/ a douăzeci de ani/ notarul cu faţa lui tîmpă întinde cîteva hîrtii/ pe care nici nu le citeşti” …”de astăzi aşternutul poate fi murdar/ doar cîte o tîrfă/ să-ţi reproşeze/ neglijenţa/ în timp ce o plăteşti”/ “divorţ”.

Despre viaţa ordinară, văzută ca un meniu, ca o modalitate de îmbuibare ori de petrecere (a timpului), LIM exprimă cu dezinvoltură tarele acesteia, slăbiciunile umane vizibile pe care le tratează cu un tăios umor contemporan: “ne-am adunat în grădină să frigem mici/ piept de pui şi ciuperci/  să bem vin roşu vin alb/ să bîrfim cunoscuţii/ şi necunoscuţii/ după cîteva ore am uitat de oameni/ bîrfeam arhanghelii serafimii/ cetele înaripate cu lauri pe creştete/ umpleam cănile cu nectar din cer/ frigeam sentimente”/ “poveste cu oameni şi alte slăbiciuni”. Poetul scoate în evidenţă, astfel, decadenţa societăţii actuale.

Subiectul singurătăţii nu face opinie separată, el este prezent şi la acest poet, în strânsă cordialitate cu moartea “despre temere în singurătate”. Iar „dacă e să se moară/ să se moară omeneşte/ nu cu un os înfipt în gît/ sau atîrnînd de sforile hamacului/ să nu se moară de binedispunere nici de inimă rea/ totul să fie pe neaşteptate/ cum ar cădea tavanul şi numai umbra acestui/ ca ultimă prevenire/”/ „dacă e să se moară” – asta spune poetul, referindu-se la poeţi, la orgolii şi ineficienţa acestora. Mai spune el: „pentru poeţi sînt o infinitate de stări/ în care ar putea muri liniştiţi/ cea mai plăcută este închiderea între coperte/ eventual învelite în piele de animal”/ „dacă e să se moară”, ca ultim efort pentru satisfacerea acelor mândrii personale, uneori fără sorţi de izbândă.

Revoltat că viaţa este „o mare minciună”, poetul atinge nu numai economicul, dar şi social-culturalul de actualitate: „numai filosofia tîmpeşte simţurile/ şi credinţa perfidă că există în toate început şi sfîrşit/ adunat-am generaţie după generaţie informaţii eronate/ pe care ne-am pietrificat raţionamente/ predăm copiilor la şcoală aberaţii/ formăm visători ai nulităţii/ şi ne convine/ să păşim pe trepte imaginare”/ „o mare minciună”. Pentru fiecare mare minciună există un raţionament „pe care iniţiaţii îl stăpînesc şi rîd în sine”. Pentru fiecare mare minciună se nasc marile teorii, „o secvenţă de filosofii” iar acestea, ca şi alte „aberaţii” au fost testate pe şoareci: „ţin în palmă un şoarece mort/ şi asta îmi certifică/ teoria” / „o mare minciună”.

Un alt adevăr este cel al cărţii şi al autorului. Poetul abordează subiectul în mai multe poezii, din mai multe unghiuri. Ba se implică, ba stă pe margine. Ba este cel vizat, ba orientează reflectorul teatral pe alte personaje. Despre poetul aflat în centrul atenţiei publice şi critice şi despre destinul poeziei, putem afla din versurile: „nefericiţi viii ei nu citesc poemele decît să compare/ să tragă concluzii pripite despre poet/ să se amuze să condamne să catalogheze/ reuşitele pe care odată depuse în ramă/ să se depună praful”/ „pentru dincolo”. Despre valoarea unei cărţi şi cum este interpretată aceasta, LIM are o revelaţie pentru sine şi pentru noi, „revelaţia Cărţii”: „s-au lipit filele ultimului exemplar de carte/ şi teama de a nu rupe cuvintele macină amprentele/ sufli introduci beţişoare uscate între file”… „pentru curiozitatea primului preţ/ asta-i valoarea/ revelaţie de muritor murind după revelaţie”. Poetul vede linia de finiş a unui volum, a poeziei în general, undeva mult mai departe, în eter, în cosmos. El se bizuie pe circulaţia informaţiei poetice, doar aşa va putea ajunge la critici, doar aşa criticii vor putea deveni oameni: „dacă tot a murit maria a lăsat testament/ cum nepoţii să-i transcrie poemele pe computer/ şi să le trimită în eter”…”ăla mai neştiutor a transcris/… aşa i-a zis avocatul şi el a transcris… poemele mariei circulă/ şi criticii cred că dacă mai trăia cîţiva ani/ ajungeau şi ei oameni”/ „testamentul mariei”.

Despre adevărul trecerii, aminteşte în „teoria membranei”: „cel mai bine se citeşte în riduri/ gîndul să fie bun cînd priveşti în oglindă/ chipul ce nu-ţi aparţine”.

Speranţa este cel mai îndrăgit adevăr. Oare pentru că ar putea fi ultimul?!: „te sărut cu riscul de  stîrni o furtună în california/ vom face copii şi istoria va sta în mîinile noaste”/ „speranţe”.

Şi pentru că nimic nu e întâmplător, sper şi eu ca Viaţa să fie aşa de drăguţă şi să deschidă cartea la pagina care îi va plăcea cel mai mult.

de Ottilia Ardeleanu

(27 ian. 2014)

scurtissim tuşeu iubicid între o poemesă şi un poeziu


Recenzie: Singularia Tantum de Luminiţa Zaharia

Cenuşa iernii se vântură dinspre mare şi-napoi. O fereastră deschisă te poate risipi în lume. Poţi să-ţi imaginezi cum gândurile tale fac amestecuri şi combinaţii dintre cele mai nebănuite cu materia în care, minuscul, te laşi purtat, descompus, recompus, cameleonizat în graba indusă de speranţa în a avea o destinaţie măreaţă, nelipsit de impactul cu real-irealul, sarcastic-hilarul şi toate contrariile care se atrag. Inspiri şi nici nu-ţi dai seama câte lumi ai dintr-odată în tine, habar nu ai ce să faci cu ele. Poate de aici stările de bine-rău, îngândurările liber-profesioniste, frustrările euforice, împrietenirea în declin,  amabila însingurare.

Singurătatea e ca o floare care se prinde repede chiar şi dintr-un lăstar furat. Se lasă pe mâna cuiva care o copileşte, o udă, o aşază la lumină şi ea creşte ca nebuna, înfloreşte în perioadele cele mai ciudate din viaţă, se ofileşte pentru scurtă vreme, care înseamnă reînnoire, şi dintr-odată o vezi cum se înalţă către soare, mai dornică de a fermeca, de a epata cu parfumul şi culorile ei. Uneori, se copilăreşte doar pentru a te amăgi cu purtarea ei. Şi te ţii după ea. Nici nu ştii când ajungi la capătul vieţii. Te iscodeşte până află unde ţii poezia, lucrul care îi place foarte mult. Remediul pentru nesocotinţele ei văzute şi nevăzute. Tu o aduci în artă ca pe cineva important. Aproape că este modelul pictorului, muza poetului, cu picioarele ei lungi, talia cât s-o cuprinzi cu un braţ puternic, rotunjimile neciobite şi ochii mari în care te predai.

Contemplu în dimineaţă lumea, dar ecoul privirii mele nu se întoarce de nicăieri. Aşezată pe marginea simţurilor, cât să nu cad în gol, mi se pare că sufletul acesta acumulat de pe la oameni este întocmai râpa în care cel ortoman s-a rostogolit odată cu moartea. Îmi vine să-i strig: hei, tu! ce faci în adâncul tău, te plictiseşti? Ţi-e greu? Eşti nevoiaş? Atunci mi se pare că o pasăre cu ochi de cucuvea fâlfâie aerul şi închid fereastra, lăsând lumea pe dinafară. N-are decât să sune la interfon, dacă ţine morţiş să-mi cunoască singurătatea. Să ştii, este foarte iubitoare, ascultătoare şi dintr-odată foarte cuminte, adică n-o mai uită Dumnezeu prin vecini, se duce la serviciu şi se remarcă. În orele libere citeşte sau se plimbă pe ţărmul oamenilor, mai intră în vorbă cu câte unii, dă bineţe bătrânilor,  mereu le sare în ajutor. I-am pus şi nume: Singularia Tantum. Să nu spui că exagerez.

Deşi nu trebuie să dau explicaţii, totuşi, îţi voi spune că nu demult am cunoscut o doamnă foarte veselă dinafară. Venită din metropolă aici unde apele însemnează fiinţe ca la botez, sunt vrăjitoare, vindecătoare, antinevralgice, m-a luat într-o scurtă promenadă prin împrejurimi. După ceva timp de mers umăr la umăr pe tăcute, neştiind să tăiem panglica, ne-am aşezat pe o bancă şi ne-am lăsat singurătăţile să se joace în parc, printre tufele de trandafiri îmbobociţi. Mirosea puternic a nămol descântător de trupuri şi de dureri, nu ştie omul câte ştie ghiolul. Singurătăţile noastre se înţelegeau foarte bine, ne bucuram că nu trebuie să ne ocupăm de ele în mod expres. Atunci a fost momentul să facem schimb de cărţi. Şi de cuvinte de apropiere. Eu i le-am dăruit pe ale mele, ea, Luminiţa, adică Lu, pe ale ei. Necondiţionat. Mi se păreau diafane pe  lângă ale mele care din piatra realităţii erau făcute.

Ce interesant! Cuvintele ei erau chiar Singularia Tantum, aşa ordonat aşezate între coperţi.

Ce nume cool, mi-am zis atunci, în timp ce mă uitam cu atenţie la pălăria ei din “foaie verde” şi mi-am jurat să-l reproduc în singurătăţile mele. Aliniate, cuvintele săreau de pe un picior pe altul, zicând: “am câştigat o inimă/ dar n-am piept pe măsură/ sufletul îi face respiraţie gură la gură/… am câştigat o cafea cu caimac/ dar trebuie să mă apuc şi de fumat/ şi de sex în tandem”/ “foaie verde pălărie”.

Poeta Luminiţa Zaharia are o singurătate veselă. Singurătatea rămâne înăuntru. Doar veselia scapă fiindcă ştie cum. Două jumătăţi de măr: una otrăvită. Cea mai ipocrit de frumoasă. Şi te tentează să muşti măcar o dată. Suficient ca să mori de savoare. Singularia poetei este de un umor care strânge, frisonant, care înfioară. Un mic monstru cu un obraz neted şi celălalt zbârcit. “raiul nu era, cum v-aţi imagina,/ un iaz plin de peşte/ o lume perfectă păzită de-un sfânt/ avea dealuri şi văi/ buturugi şi bătăi/ de copite…”/ “un om, un cal, un gînd hoinar”.

Ea ştie să trateze lucrurile bulversante într-un fel de ilaritate ironică, unde înţepăturile sunt ace fine de acupunctură: “n-am frică sunt mai bogată am multe frici/ sunt cochetă am două broşe k/ le-am primit chiar de dragobete/ în inima kapitalei învinsă pe kalea victoriei/ în genunchiul stâng/ pe motiv că era mai aproape de inimă”, “kruda realitate face visele de o mie de ori/ mai frumoase, domnule x/ mimez viaţa şi despre mine se vorbeşte în continuare/ a fost sau n-a fost doamnă domnişoara k/ sau viceversa”/ “doamna k”.

Ea ştie să facă haz de necaz, îi place să diminueze dramele vieţii şi să mărească tragicomicul, ca în piesele lui Molière, încât, începi o poezie aproape în lacrimi şi o termini aproape în râs, ori invers, depinde de subiectul propus cititorului: “astăzi e ziua mea/ de nemurire./ nu voi muri astăzi, prin urmare!/ sunt aşa mîndră de mine/ am rezistat chiar crizei mondiale/ crizei personale/ cri cri cri ză/ ca un greieraş rîd de oamenii furnici/ hei, pînă aici!/ se enervează amicii care mi-au făcut tort”/ “o mercedes pentru fiecare”.

Luminiţa “poceşte” sau, cum aş spune eu ca ea, “ludiceşte” anumite cuvinte: “creierul poemovor”/“foaie verde pălărie”, “iubirea este fericirofobă”/ “fobie”, “iubicid retard”/ “iubicid retard”, “poemzia”/ “identităţi schimbate”, “homovoră”/ “troc intergalactic”, “vorbosferă”/ “transcrierea fonetică a iubirii”; ea le generează sensuri hibride, le încadrează potrivit temei abordate, şi asta conferă originalitate şi personalitate poeziei sale.

Tot în felul jucăuş face referire la poezie şi poet, ca o legătură zglobie, de basm, ca un talisman: “eu aş fi vrut să nu las niciun semn/ strigasei invitaţia din urmă/ spre noi, poeţii galeşi, un îndemn/ de-a sfâşia din tine, ca o turmă/ de fiinţe stranii, rău înfometate/ de sfinte frumuseţi ce te robiră…” / “semnul”, “port haine noi de-mpărăteasă/ visînd să par adulţilor frumoasă/ numai copiii mă deconspiră/ şi strigă-n plină stradă, fără milă:/ – uite-o pe baba cloanţa, are suflet de paie!/ metafora ta mă ia la bătaie/ metafora mea se chirceşte în baie”/ “poezie sublimă”, “ca să nu cazi letal din vîrf de pom,/ agaţă-te mai îndârjit de stele…/ e ora când toate zeiţele dorm./ poeţii se hrănesc, privind, cu ele.”“poem desuet”, “schimb tot, culori, coperţi, celule moarte/ şi sexul, dacă este salutar,/ arunc medicamentele şi rujul,/ cos zdravăn fiecare buzunar/ în casa mea – doar flori şi cărţi să fie/ perdelele din suflet le sfîşii/ uşa deschid doar pentru Poezie/ şi-o rog să-mi facă droaie de copii!”/ “curăţenie generală”. Poetul este fie supus torturilor procustiene, fie zburătăceşte pe gânduri şi idei, abramburit până la a se transforma în precipitaţii de poezie: “pricep ades sau numai mi se pare/ dar greu de înţeles e cum nu moare/ poetul/ ca-n procustianul pat/ cînd trag în jos de suflet, ne-ncetat/ grelele cărţi… iar fluturii zglobii/ capul abramburit i-l smulg spre stele/ unde-or să cadă atâtea poezii/ fărîmiţînd poetu-n zbor, cu ele?” / “poetul”.

O poezie nici albă, nici fixă, nici tristă, nici euforică, mai degrabă înţepătoare, copilărească uneori, adultizată în joacă, parcă spre a vedea cum e să fii mare – treburi de fete, numai ele vor să fie prea mature ori dimpotrivă, să pară mai tinere decât le arată vârsta biologică. O metamorfozare în stare lentă, care conţine şi un pic din cerneala poetică: “metamorfoza ta amară/ mi-a răvăşit cerneala-n călimară./ i-am dat atunci dulceaţă/ de nuci verzi./ mătasea risipită-n ceaţă/ s-a scuturat în brazi./ nori siamezi au înfăşat risipa,/ fără veste.” / “metamorfoză”.

Luminiţei îi place să jongleze cu expresii arhicunoscute pentru a evidenţia stări, nostime de regulă, a sugera o idee, a-l duce pe cititor cu gândul la citate din opere ale unor scriitori/ filozofi consacraţi, la aspecte de viaţă relevante etc.: „la 8 fără 5 trecute/ fix”/ „azi fără ieri”, „dau iubirea la radio-şanţ”/ „deturnări”, „ce e-n mînă, nu-i minciună!”/ „… în 2013”, „verba volant”/ „pe stînga, mereu pe stînga”.

Iubirea, un pic naivă, un pic luată peste picior,  este tratată în joacă, amuzant, ca o născocire de copil sau văzută retro, din ochii adultului care încearcă să se mai copilărească, să mai dea curaj, o ultimă şansă acestui sentiment năzuros şi neîmplinit: „cei care nu mai pot să iubească/ stau la rînd, anonimi şi cuminţi,/ cu sufertaşul în mînă,/ la Marele Zeu al Iubirii.”/ „cei care mai pot să iubească”. Iubirea Luminiţei este una complexă. Porneşte în toate direcţiile şi se răsfrânge asupra tuturor lucrurilor şi fiinţelor. Felul în care o mărturiseşte este foarte personal. Aş putea crede că pentru ea, iubirea este „obiectul” pe care trebuie să-l achiziţionăm la un moment dat. Acesta trebuie să existe în orice casă. După gusturi, necesităţi, ambiţii, iubirea poetei se poate confunda, la un moment dat,  cu un caiet de „mărturisiri”, lozul cel norocos, dar nu în viaţă, ci în moarte, ori acel imbold „decapotabil” venit din „contabilitatea” lui Dumnezeu: „iubirea e acest caiet curat/ cu versurile care stau să vină/ un vis nebun cu visul voalat/ cînd te orbesc splendorile-n lumină/ iubirea e un loz de cîştigat/ la loteria opulent-a cerului/ impulsul criminal cînd ţi se strigă:/ nu eşti pygmalionul nimănui/ iubirea? Un imbold decapotabil/ cînd echilibrul s-a atins cu greu/ să-l pupi, că prea a fost ireproşabil/ contabilul lui Dumnezeu!”/ „ce e iubirea?”.

Şi aceeaşi Luminiţa  ne demonstrează că iubirea este un alpinist care atinge înălţimile cele cele mai neaşteptate, cele mai abrupte, fără sfori – la propriu, dar şi la figurat, fără pitoane, acolo unde nebuniile spiritului nu au nevoie de îngrădiri, de sfaturi dinafară, cu atât mai mult de obiecţii, controverse, critici, pentru a se arăta în toată naturaleţea ei, venită uman, nepretenţios, acolo unde „fără de trup, gîndul e numai lumină”/ „pe stînga, mereu pe stînga”.

Tot în concepţia poetei, iubirea se traduce prin bărbăţie, curaj, tenacitate şi se confundă cu el, cel la care visează, cel căruia îi scrie, cel pentru care se copilăreşte, deşi aparent este doar un „portret” prins într-o fotografie: „o fotografie cu un bărbat-/ ar fi trecut neobservat/ altor ochi poate, dar nu mie!/ tablou la care am rămas/ pironită locului/ pradă înminunării şi focului/ preţ de-o veşnicie/… purta un tricou verde/ să nu se distingă cumva de natură./ gîndea – aşa, ca-ntr-o cimilitură!,/ că o singură fiinţă de-l vede,/ o va săruta luuuung pe gură/ o va îmbrăţişa în iarba crudă/ o va prinde în cea mai puternică poezie/ îi va da tot ce va dori să ia/ şi încă pe-atît, prin magie.”… „şi muntele, muntele mă-nfiora/ ca prima iubire cînd te ia pe nepregătite/ pînă şi cerul se însenina/ şi tot ce mă înconjura/ începea, ameţitor, să palpite./ dacă acum mă va săruta?!/ dacă mă va îmbrăca, îndrăzneţ şi timid,/ în fiinţa lui de iarbă crudă?!”/ „bărbat cu muntele în spate”.

Iubirea este starea de concepţie poetică, inspiraţia, muza în persoană, iar când ea nu apare, poeta se simte stingheră, „deposedată” de cuvinte: mă uit la foaia albă/ foaia se uită la mine/ e-atîta tăcere între noi/ că mi se face ruşine!/ unde sunt zilele de-altădată/ cînd mă hîrjoneam cu poezia la propriu/ iar voi mi-o credeaţi figurată?!/ iubirea mi-a furat, în trombă,/ toate cuvintele din dex”/ „lipsă de inspiraţie”.

Iubirea este superioară, se află sus-sus, în eter, pe tărâmul Internet unde guvernează cu zâmbet gălbior, numit ca-n basmele moderne, „stăpânul emoticoanelor” (din moment ce stăpânul inelelor are deja locul ocupat): „aşa m-a vrăjit/ cu un zâmbet gălbior, rotunjit/ (forma de cerc te cucereşte instantaneu/)”… „dincolo de tastatură/ pesemne că avea şi el o gură/ braţe chiar nelucrate în săli de forţă/ o inimă flăcăruie sau torţă/ ochi albaştri verzi candrii miopi/ fundiţă roşie la barbă – de deochi”/ „stăpînul emoticoanelor”, numai că poeta află de legătura superfluă, de înşelătoria sentimentală a stăpânului emoticoanelor chiar de la emoticoanele de la curte: „emoticoanele-mi şopteau că mă iubeşte/ era stăpânul lor absolut/ acest stupefiant necunoscut”… „aveam mintea inima trupul conectate periculos/ în acelaşi triplu ştecher/ voci depărtate îmi strigau că e un şmecher”… „mai tîrziu am aflat/ din surse alternative/ că emoticoanele lui erau nocive/ că le arunca, fără discernămînt/ şi altor femei întîmplătoare/ de pe întregul pămînt”/ „stăpînul emoticoanelor”.

În toată această pledoarie pentru iubire, bărbatul se află dincolo de bariera sufletească, cei doi fiind separaţi nu de o uşă metalică, ci de una şi mai grea, făcută din singurătate: „două fiinţe/ de o parte şi cealaltă/ a aceleiaşi uşi/ ucigîndu-se softly/ aşteptînd/ să se sfîrşească zilele/ cîmpul magnetic/ să cadă iar/ fiecare în lumea lui”/ „killing me softly” sau „tu ai natura ta, om depărtat/ înorbitor de albă, cu furnici…/ eu am o lume din beton armat/ cu oameni mai mici”… „nedrepte oglindiri, nu crezi, iubite,/ pentru doi oameni cu schelet asemeni”/ „tu acolo, eu aici”.

Şi nu în ultimul rând, iubirea este un medicament pentru întinerire: „… iubicid retard!/ se agită bine/ cu precădere în faţa focului/ se ia o linguriţă pe burta goală/ (buricul va tresălta ca sărutat)/ ”… „uite, îl testez acum pe mine, iau tot flaconul pe nerăsuflate/… /răbdare, atîta vă cer, nu e vina mea că acţionează aşa lent/”/ „iubicid retard”.

La Luminiţa, poezia, poemul reprezintă soarele în jurul căruia se rotesc ideile, gândurile cele mai năstruşnice, îmbrăcate în cele mai neobişnuite cuvinte, în haine alese, bine croite. Numai ea putea să scornească un poem al mâinilor precum o dedicaţie sau o rugă, un semn sau pur şi simplu un gest, un imn înălţat nu omului, ci mîinilor care făuresc pentru el: „cu mîna dreaptă/ (numită aşa că se-nchina doar dreptăţii/ şi lucrurilor înalte de pe pămînt)/ bărbatul în roşu strîngea ferm/ mîna de porţelan a fetei neprihănite/ cu sufletul sfînt.”… „cu mîna stîngă/ (cea dinspre inimă, vreau să spun)/ bărbatul roşu îi închidea,/ ca-ntr-o cătuşă caldă de catifea,/ mîna întreagă./ de parcă palma lui stîngă/ ar fi ţipat vieţii înseşi: mi-eşti dragă!”/ „poemul mîinilor”.

Starea de vis a poetei nu este una normală. Ea trece din copilul-femeie în copilul-bărbat. Chiar şi îndrăgostirea nu este numai una fiinţială în totalitate, dimpotrivă, devine o relaţie de intimitate cu natura. Spre exemplu, iubeşte muntele cu acea tandreţe feminină, aproape inexplicabilă: „şi muntele, muntele mă-nfiora/ ca prima iubire cînd te ia pe nepregătite/ pînă şi cerul se însenina/ şi tot ce mă înconjura/ începea, ameţitor, să palpite.”/ „bărbat cu muntele în spate”, „cu ochii numai iris/ mă privea/ avid/ pînă în epicentrul fricii”… „cu ochii numai iris, mă privea/ eliberată (prin deducţiune frumoasă)/ mă urcase pe versantul cel mai abrupt/ mă aşezase în iarbă, şi iarba se ofilea/ muşcase pentru mine o bucată de cer/ să mă hrănească/ şi cerul era acum rupt/ ca tivul unei rochii de mireasă”/ „cu ochii numai iris”.

Dar câte faţete nu are iubirea acestei poete?!

Iubirea, cadru artistic de altfel, este un „dezmierd”, este o tăcere de „teiubescuri” şi chiar un travesti de indiferenţă: „iubirea travestită în indiferenţă/ dezmierdul în sfadă/ coloana infinitului/ în dor circumscris”/ „tăceri în doi”. Iubirea de poet nu este una obişnuită, ea poate transpune chiar şi o „băbuţă de viitor”/ „sunt o băbuţă de mare viitor”.

Între femeia-poet şi iubire există metaforă, există predicat, atribut pe care poeta le evocă în mod constant şi echilibrat. Acestea îi dau curajul să se manifeste, să trăiască intens, să scoată în afară încărcătura poetică. Cea mai interesantă stare descrisă de poetă este cea pe care o simte „cînd năpîrleşte un poet”: „şi tarantula năpîrleşte/ îşi leapădă exoscheletul/ de ce ar eluda natura/ pe măria-sa poetul?!”. Ea simte permanent nevoia schimbării, reînnoirii ideilor, cuvintelor, felului în care se exprimă pe sine. Cum toate vietăţile pământului îşi schimbă starea, comportamentul, „pielea”, poetul de ce ar fi exclus? Nu se supune el, oare, aceloraşi legi universale? O pană de poet trebuie să fie fără reproş. Cât mai aproape de perfecţiune. Când năpârleşte poetul, spaţiul se umple de poeme. Poeme vechi. Altele noi, în ton cu realitatea zilei, cu cerinţele scriitoriceşti, le vor lua locul.

În final, poeta consideră că viaţa ei este formată din numeroase detalii, o aritmetică cu toate operaţiile din care rezultă o singură valoare: singurătatea: „viaţa mea:/ adunări, scăderi, înmulţiri şi-mpărţiri. Soldare./ viaţa mea – o contabilitate a lucrurilor mărunte/ cu rezultat previzibil/ nul/ fără sens.” / „killing me softly”. Ea nu poate fi supărată pe viaţă, totuşi. Ia totul în glumă, ca pe o „reclamă la viaţa eternă”.

Despre motivul singurătăţii vorbeşte printre rânduri, nu poate fi ocolit, ar însemna să se mintă, dar până când?: „sunt otrăvită de toxina singurătăţii,/ carbonizată în atîta nedragoste,/ ofilită de atîta nesomn –/ apă stătută, / apă moartă…/ plecaţi!”/ „killing me softly”.

Luminiţei nu-i scapă nimic de sub ochiul satiric-umoristic: viaţa, moartea, miracolele, femeia, bărbatul, singurătatea, inspiraţia, dragostea, păcatul, iluzia, natura, codul bunelor maniere, visarea, povestea, construirea, zborul, realitatea, Internetul, o plajă întreagă de teme în care presară propria dezinvoltură, culoare, fantezie. Ei nu-i scapă poezia!

Chiar şi titlurile folosite sunt, adesea, bizare: ”/“foaie verde pălărie”, “iubicid retard”, “troc intergalactic”, “cardigan cu clapă”, “în alcatrazul vieţii mele”.

Inimoasă cum am cunoscut-o, ea face şi câteva dedicaţii Singularia Tantum: Floryanei, Cameliei, doamnei “K”, Anei, iubitului internaut, Taniei, bărbatului “cu muntele în spate”, “stăpânului emoticoanelor”, lui “delon şi de niro” etc.

Poezia ei este verb, este pronume, este substantiv… este gen, şi asta o demonstrează în felul ei năzbâtios, incontestabil, în “barbarisme”: ţol-ţoală, vin-vină, bar-bară, ton-toană, viol-violă, cocon-cocoană, drog-droagă cu substraturile respective. A se vedea cum femininul este “incriminat”.

Singularia tantum” închide paginile cărţii într-o notă uşor melancolică, uşor ironică, cu  aceeaşi veselie care transpare din versurile închinate iubirii dintre el şi ea, momente de reproş asupra sinelui mereu îndrăgostit de cine (nu) trebuie: “nu-l asculta pe diable, cînd îţi spune/ să-ţi calci pe inimă – păcat de ea!/ ştim că ai una de rezervă, totuşi/ nici azi nu ai aflat care-i a ta!”. Este un “dialog franţuzit” despre cum poţi trata iubirea, “ grand amour”, această maladie unică!

Sesizez că Lumina, Luminiţa altfel spus, este Singularia Tantum. Într-adevăr, după lectura cărţii, am concluzionat că poeziile Luminiţei sunt Singularia Tantum.

Ne-am despărţit, fiecare cu singurătatea ei de mână. Până la o nouă întâlnire. În cuvinte!

(21 ian. 2014)

Tangerine Tango ori cea care mă simt(e) o altă lume


Recenzie: Tangerine Tango de Camelia Iuliana Radu

Anul se termină cu mine. Anul începe cu mine. Cum  aş spune… Regele a murit, trăiască regele!

E o zi de muncă nouă şi oamenii par noi, deşi îi cunosc de mult. Cred că au o nouă atitudine. Mai relaxaţi, cu zâmbet înnoit, voluntar şi cu tradiţionalul… ştim cu toţii care este acela. Mă salută ca şi când aş fi aşezată pe un scaun important. Cu un aer degajat, convinşi că numai în felul acesta poate începe o lume mai bună. Este un fel de ritual în care preferăm tăcerea, cea care vine din adâncul fiinţei şi se manifestă în simple gesturi, în curajul ori sfiala din priviri. Eu afirm şi confirm naturaleţea lor, dintr-o mişcare subtilă.

Trecuţi prin filtrul începutului, cunoscuţii mei îşi iau soarta în serios. Adică, se apucă de lucrurile încă neterminate. Nu pot începe altceva atâta vreme cât sunt ciuntite înseşi faptele lor.

În aroma necunoscutului, ceva trebuie adulmecat.

Ordonez gânduri. Curăţ ultimele tare ale trecutului. Sorb o gură-două din lichidul acesta al zilei. Când eram copil, ieşeam în curtea abia ninsă, luam în căuş zăpada din fulgi nelipiţi care scrâşneau şi muşcam din ea ca dintr-un codru de pâine. Gustul ei iniţiatic nu aveam să-l mai simt niciodată.

Mi-amintesc, aseară eram prea singură. L-am căutat. Nu mi-a răspuns. M-am îngrijorat, dar până să aflu amănunte, i-am înlocuit lipsa cu câteva minute bune de lectură.

Am intrat în mica bibliotecă şi am luat o carte la întâmplare. A Cameliei. O primisem cadou anul trecut. O răsfoisem şi atunci, dar acum simţeam nevoia să o citesc. Aşa cum aş sta faţă în faţă cu iubitul, la o cafea altfel. Mută.

Tangerine Tango.

O culoare? O atitudine? O semnificaţie? O dispoziţie? Aveam să aflu: o altă lume în trend. O alta!

Totul începe cu o „Dragoste târzie”, dar niciodată nu spune niciodată! Căci niciodată nu e târziu pentru dragoste:

„Apus de soare –

o portocală arzând

pervazul nopţii”, motto al poeziei tangerine tango, un motto al vieţii la culoarea zilei!

Tendinţe(le) Tangerine Tango reliefează un teren al senzaţiilor, o combinaţie de portocaliu, roşu, corai, ca şi predominantă a poeziilor incluse în acest capitol. Şi iată-le: „vânt”ul „oranj-roşiatic”, „pajiştea de foc”/ „Invocaţie”; „jetul portocaliu”, „argila roşie”, „cărămizile sângelui”, „coji de fructe roşii”/  „Argument”; „şalul oranj”, „cutia cu pantofi roşii”/ „Visul”, „un fulg roşu de soare uitat”, „grădinile cu mandarini”, „pigment de oxid de fier”/ „Remediu 2012” – mărturisesc faptul că mi-a plăcut această abundenţă de expresii vii, în ton cu orientările actuale. Poeta alege culori pasionale, cochetează cu ele şi le îmbracă, le poartă cu o anume eleganţă, păşeşte atent pe covorul roşu de cuvinte sau chiar aleargă, cu ţinută de atlet, în întâmpinarea cititorului. Tot ce o înconjoară, tot ce percepe, tot ce simte, ce trăieşte este tangerine tango. Până şi iubirea capătă această nuanţă ispititoare.

Există o „Definiţie” pentru „fructele pasiunii”: „… dacă vei muşca din carnea lor/, vei simţi o răcoare stranie, ascunsă în miezul de foc, / iar ea te va regenera.”.

Urme de Tangerine Tango aflu şi în „soarele mărţişor” din „Context”  – o imagine care conferă, pe lângă feminitate, şi un aer de speranţă, de tradiţional românesc. O trimitere către mitic şi simbolic.

Interesant ca idee este că pe fundalul de portocaliu intens, aproape de roşu, Camelia Radu profilează adesea zăpezile, ca şi când ele ar scoate petele întregii lumi pe care aproape că numai în vis reuşeşte să o vadă undeva lângă perfecţiune: „mai bine rămâi în zăpadă,/ ca într-o minciună uşoară.”/ „Visul”. Obsesia pentru albul zăpezii contrastând cu roşiaticul oranj răzbeşte din mai multe poezii. Zăpada capătă valenţe distincte şi odată cu ea, poeta îşi salvează, pecetluieşte, cuminţeşte gândurile, fiinţa: zăpada care camuflează: „Între timp a venit iarna,/ acoperindu-i tatuajele şi semnele satanice”/ „Visul”, zăpada care îngrădeşte: „Durerea mea are chip de rutină…/ Zăpada a întemniţat-o între garduri/ cu vecini adormiţi, peste care creşte iarba/ şi urlă uitarea”/ „Lamentaţia”,  zăpada care are propriile simţuri: „ce să mai spun despre gustul de zăpadă?/ Are sonor, pori fierbinţi prin care ozonul/ mă năpusteşte albastru” sau zăpada informaţional-culturală: „Fulgii de zăpadă sunt biblioteci/ de unicate, pe care le citeşti doar tu”/ „Povestiri despre Lună, când nu este acasă”, zăpada care îndepărtează, înstrăinează: „zăpada uscată hârşâie sub tălpi străine,/ mă dezlipesc de mama, de casă,/ mă apropii de o planetă nouă.”/ „Exoplaneta”, zăpada care adăposteşte frumosul: „mi-ai spus că în zăpezile din Bucegi/ au răsărit brânduşe cu fruntea fierbinte,/”/ „Aproape oranj”.

Tangerine Tango este o stare de stări denumite prin chiar titlurile poeziilor: „Invocaţie”, „Vis(ul)”, „Lamentaţia”, „Remediu (2012)”, ori un soi de comunicare în exterior, o modalitate de ieşire din sine: „Argument”, „Definiţie”, „Context”, „Fereastra”, „Amurg în grădină” etc.

Camelia Radu trăieşte cumva istoric, se transpune în personajele altor vremi, se „reîncarnează”. Este plăpândă în lumea actuală, un Babilon upgradat: „Durerea mea este vânăt-albastră,/ o lovitură în carnea prezentului,/ un cearcăn sub ochiul obosit… Durerea mea se mişcă în voie, într-o cuşcă de stele,/ între sârme şi vise universale,/ pentru că azi, Babilonul este o imagine, / nu poate fi dărâmat.” / „Lamentaţia”.

Atelier pentru design interior” prelungeşte visul „undeva, între nimic şi mâine”/ „Povestiri despre Lună, când nu este acasă”, ca o încercare de a lucra la tencuirea sinelui şi de a zugrăvi încă o dată, de a redecora interiorul cu tot ceea ce conţine, cu lucruri de mult ştiute, după un stil nou, modern, captivant, cum, de exemplu, se sesizează în „Eva nouă”: „Un fruct rotund să îţi mai dau o dată,/ să recompui candoarea primei muşcături,/ momentul acela în care/ mişcarea gurii mă năştea” sau în „Exoplaneta”: „Rămâne doar strachina de lut în care/ un bărbat singuratic/ şi-a pictat pasărea dimineţii/ la Horezu”.

Desluşim schimbări, ornamente de suflet, „obiecte” care se regăsesc nu neapărat fizic, ci mai degrabă intrinsec poetei, un design personal şi cu personalitate. Dar acestea au rădăcini adânci, mai către începuturile eului şi suportă transformări Tangerine Tango, din care nu lipseşte feminitatea şi idolul masculin, desigur. Aceste transformări sunt stări, o serie de trăiri care se disting în metafore şi sintagme caracteristice unei noi orientări, sunt, aş putea zice, micile alintări din viaţa văzută din perspectiva unei altfel de mode: „Este doar un dragon răsucit pe trupul tău”/ „Argument”, „dorinţelor le dă seminţe din plamă”/ „Întredeschis”, „ţin minte doar cum stăteam împreună/ pe un covor de lână subţire, / prin care nisipul îmi înţepa coapsele”/ „Definiţie”, „iau micul dejun în pat şi răsfoiesc/ jurnalele lui Einstein/ (Ce minunat este Internetul/ fără ieri, fără mâine)”/ „Context”. Cum ar fi putut să uite tocmai de Internet – acest moderator al tuturor, al tuturor curiozităţilor, influenţelor, cunoaşterii, informării, apropierii din distanţă a oamenilor! Şi iată ce revelaţie: „Îţi dai seama că zăpada este paradoxală/ şi seamănă cu Internetul? Îi trebuie/ doar un fir material cât o celulă/ pentru a umfla lumea în peisaje noi, în realităţi/ implacabile.”/ „Visul”. Alte stări sunt descrise subtil: „Durerea mea are chip de rutină,/ de resemnare, o cutie goală, luată de vânt”/ „Lamentaţia”, „Eu îmi trăiesc oboseala de azi/ este o certitudine mai confortabilă/ decât orice scaun/ pe care mă inviţi să stau”/ „Fără proptele”,  şi aşa după cum spuneam, fiecărei trăiri, poeta îi găseşte un obiect din viaţă drept corespondent.

Haute couture” este anunţat încă din primul capitol, în „Remediu 2012”: „Înainte de plecare mi-au spus: ia şi bea,/ pentru haute couture trebuie să fii otrăvită/ până în adâncul lumii”. Intrăm deja în zona lucrăturilor fine, cele care ating, cele aproape intime: „Porţi pe tine un convoi de atingeri necunoscute/ stau ca polenul prinse de gânduri”… „Călătorim împreună, unii în gândurile altora”/ „Aproape oranj”, într-o lume a dăruirii, a nevoii de desfătare mergând pe drumul cuvintelor ca pe drumul mătăsii. O redescoperire a unei lumi vechi aduse în prezent, prin adulmecare: „Nările mele erau năucite de mirosuri noi, din trecut:/ hârtie proaspăt tipărită, stofă englezească, cerneală,/ mătase, levănţică, vin demisec, ceai chinezesc,/… / cobalt, acaju.”/ „Paznicul bibliotecii” – o dedicaţie de Ziua Mondială a poeziei, cum şi în „Fereastra”, pentru Nichita: „Între asfalt şi frunzele copacilor era o fereastră,/ puteai să o intitulezi „Peisaj cu bărbat blond fumând” ”.

Sigur, parte importantă a versurilor sale, centrul Tangerine Tango şi fără de care nu-şi poate explica mai bine sinele, nu-şi poate evalua şi nici etala stările, şiragul acela ca mătăniile: dorinţe, plăceri, năzbâtii, calmul, tăcerea… se manifestă cu aprindere doar în prezenţa lui, a bărbatului, sprijinul acestei căutări şi regăsiri în cuvinte Tangerine Tango: „aş vrea să scriu despre tine, sub salcia nenăscută, / dar nu pot…”/ „Pe marginea apei”.

Uneori, poeta îşi comută rolul contrastelor. Acestea vorbesc, parcă, în locul ei, aduc expresivitate, nuanţare, clarificări: „Dârele bucuriilor m-au tatuat cu miresme/ încă mă înfăşoară/… Locuieşti în tăcere, acolo unde îmi ţin urmele/… eşti marginea unei lumi neliniştitoare”/ „Pe marginea apei”.

Starea de nostalgie apare frecvent în versurile Cameliei Radu, sparge graniţele sinelui. Se simte chiar o nevoie de a lăsa amprenta acestui interior care se doreşte reconstruit în linii moderne, la îndemâna celui care doreşte să viziteze, să achiziţioneze ori să locuiască în poezie, ca într-o casă de vacanţă: „Nu te-am mai văzut/ fumam, când ne-am întâlnit ultima oară./ Între timp,/ pereţii au sublimat în singurătate,/ au adus iarna pe care proiectez uneori,/ un film necunoscut”/ „Povestiri despre Lună, când nu este acasă”, „Aş vrea să scriu despre tine, sub salcia nenăscută,/ dar nu pot…/ atunci când clipesc, lăcrimezi tu şi văd/ o imagine suprapusă, cu tine prin mine odihnă,/ iar literele se albesc,/ devin dinţi de lapte în gura vieţii”/ „Pe marginea apei”. Lipsa celui drag este înlocuită abundent de gânduri, imagini şi amintiri savuroase, de dorinţa de înfruntare a distanţei şi înălţare la nivel de vis a acestora: „Ţi-am visat degetele de argint/ modelau încet, tocindu-se cu fiecare gest./ Treceai cu mâinile peste mijlocul fiecărei zile,/ lăsai urme fine în fiecare rid,/ realitatea devenea apus oprit.”/ „Tango”, „A fost nevoie să plec la capătul lumii/ să ascult vântul străin/ foşnetul copacilor cu frunze necunoscute/… A fost nevoie să plec,/ să am distanţa necesară vederii mele”/ „Urna cu vise”.

Remarc faptul că, dintre momentele zilei, autoarea preferă amurgul, încadrându-se şi el în Tangerine Tango, ca o „spuză roşie”, ca „neaua roşie de soare”/ „Amurg în grădină”. Dar, cu siguranţă nu poate trece peste ziuă, amiază, dimineaţă şi chiar peste noapte – văzută din „Lanuri de stele date în pârg” cum „se adâncea pe sub piele,/ o transfuzie mai puternică decât destinul,/ şi-mi căra în spate oraşul.”. Chiar şi „Poetul a murit, vă spun de la început,/ se lipise de paginile unui amurg./ Fără pulsaţiile recalcitrante, lumea s-a risipit,/ năucă./ Topite între migdali, răsar şi azi nimfe de nisip/ numai cântecul a rămas/ înghiţind portocala pe care ne plimbăm/ împărţind-o în meridiane.”/ „Nimfe”.

În „Prêt-à-Porter”, poeta agoniseşte, în primul rând, „umeraşe pentru haine”, pe care aşază în ordine „ipostazele vieţii”, printre care şi „Măştile singurătăţii”. Se îmbracă la întâmplare, adică îşi pune întâmplările pe ea şi pleacă, „bezmetic”, prin viaţă: „pe bara şifonierului ipostazele vieţii stau agăţate/ le alegem în fugă, încercăm să le potrivim/… să fim în trend, să corespundem”/ „umeraşe pentru haine”. Se pare că nu va putea fi vreodată în pas cu moda, timpul trece pe lângă ea prea repede şi multe dintre haine rămân în şifonier, nepurtate, deşi fiecare îşi aşteaptă rândul şi fiecare are dreptul să fie de folos în felul ei de haină, să îmbrace umanul, să-şi trăiască propria viaţă, ca şi omul. Poate că tocmai acest lucru îi dă de gândit poetei, să inverseze rolurile şi să reconsidere situaţia, să organizeze un alt şifonier de prêt-à-porter în care oamenii sunt umeraşele de pe care timpul îşi alege, de această dată, ipostazele: „pe altă bară/ din alt şifonier, mult mai mare şi mai întunecos/ suntem umeraşe pentru haine/ din care timpul îşi alege ipostazele”/ „umeraşe pentru haine”.

Un alt prêt-à-porter de actualitate este singurătatea. Ea se ia lesne prin copy-paste. Şi deţine mai multe măşti. Ar mai fi tricoul pentru flirt şi cel pentru gelozie: „tricoul tău flirtează, al meu este gelos” şi, bineînţeles, nişte „detalii oranj” à la mode: „un soare alb pe un cer portocaliu”, „năzuinţe/ răsucite în piatra de iacin a verii”, „ramurile unui fulg de nea”, „substanţe instabile, flăcările,/ doar o iluzie a timpului privit de prea aproape.” Se poate considera că uneori, însingurarea vine în favoarea poetei care detestă întâlnirile gălăgioase, aglomerate, unde ar fi silită să asculte alte poveşti de viaţă, uitând-o pe a sa, eul propriu, cu mult mai important./ „Cum să o refuz pe Carmen, de 8 martie”. În schimb, preferă desfătările, cum ar fi petrecerea doar cu sine a unei zile pe care o numeşte a sa şi care ar putea fi chiar oricare dintre zilele cele mai frumoase din viaţă: „Nu fac nimic altfel, astăzi este una dintre zilele mele/ pe care le iubeşti./ Dacă te-ai hotărât să ai una anume,/ în care să îţi fiu sărbătoare, voi şti/ că le vrei pe toate”/ „De ziua mea”.

În „Colecţii de toamnă”, ne reîntâlnim cu decoraţiuni, bijuterii, şi accesorii Tangerine Tango care evidenţiază libertatea simţurilor, evadarea din sine în conformitate cu „instinctele exprimate fugar”, o alunecare „în sensul de după sens”, o tornadă care nu mai poate fi oprită şi din cauza căreia „vom răstălmăci lumea/ făcând-o Dumnezeul miresmelor”, „un consens alchimic”, „minerale ascete, apă şi toleranţă, decădere,/ difuzând în aer arome amărui”, / „Tot ce aş vrea să văd” – poezie care încheie volumul şi totodată închide cercul către primul capitol, „Tendinţe”: „Se cască gura unei tendinţe oranj”, lucru care chiar mi se pare că rotunjeşte, întregeşte şi păstrează culoarea Tangerine Tango.

            Poeta însăşi afirmă că: „Nu sunt nici înăuntru şi nici în afară/ – o interfaţă între două lumi, la fel de străine./ Locuiesc într-un gând de plecare, / un zvon al acestui loc atât de subţire.”/ „Exoplaneta”. Ea este doar un canal de comunicaţie. „Este doar un dragon răsucit pe trupul tău”!

Mă retrag şi eu din paginile de iacin cu acelaşi sentiment Tangerine Tango.

 

de Ottilia Ardeleanu

(13 ian. 2014)

clinica de cardiologie de Ottilia Ardeleanu

http://www.mesagerul.ro

Sunt din ce în ce mai sigură că timpul, în trecerea lui, lasă cele mai victorioase urme în inimă, fortăreaţa asediată de inamicii existenţiali.
Primele simptome au apărut la sfârşitul iernii, când toţi se pregăteau să surprindă fuga anului 2010, ca pe un infractor internaţional care apare şi dispare o dată la trei sute şi ceva de zile. Pare că de mult îmi dădea târcoale, deasupra inimii, un vultur în ghearele căruia viaţa devenea o captură preţioasă, un trofeu.
I-am mărturisit unui amic despre micile mele clipe de întuneric, mici eclipse de viaţă din care nu se ştie câtă vreme aveam să mai scap, dacă nu făceam nişte investigaţii.
L-am rugat să-mi recomande un medic sau, dacă are vreme, să mă asculte chiar el, la cabinetul particular. Nu a stat nicio clipă pe gânduri. A doua zi m-a dus acolo, la „Tratamente pentru inimă”.
Am intrat, cu strângere de inimă. Nu voiam să mi se spună că sunt prea suferindă, o ştiam, deja, de mult. Cred că asta mi-ar fi accentuat boala. Mă temeam de multe lucruri, cum ar fi să mi se impună să renunţ să mai fac una-alta. Să mi se spună că e grav, că nu mai am şanse. Să mi se interzică diverse…
Înăuntru erau o stagiară şi trei medici specialişti. Se întruniseră pentru o şedinţă matinală, se pare că făcea parte din programul zilnic. Era momentul propice pentru examinarea organului vital care, iată, îmi dădea de lucru.
M-am aşezat pe fotoliul din faţa lor, m-au ascultat, m-au întrebat, au discutat între ei, au dat semnificativ din cap, privindu-se cu înţelesuri, apoi mi-au prescris: o doză de cuvinte pentru aritmii, dimineaţa, un elixir pentru revigorarea iubirii, în limita parametrilor admişi pentru presiunea arterială, iar seara o tabletă împotriva colesterolului – factor principal al dereglărilor metabolice.
Amicul meu mi-a explicat că, pentru evitarea stresului cotidian – duşmanul numărul 1 al sănătăţii, în general, trebuie „Să fim rezonabili”, să respirăm viaţa profund, să învăţăm să trăim din ceea ce ne-a fost dăruit: „Covorul pe care trăiesc e la 30 de centimetri de sol./ Cu picioarele spălate, în chiuveta înălţimii,/ păşesc cu sfială./ Am adus întreaga mea avuţie aici,/ avuţia mea spune poveşti despre un covor fermecat/ pe care poţi păşi încălţat./ Urmele paşilor trec dincolo,/ dedesubt,/ se lipesc solului./ Atunci vom păşi pe iarbă şi pietre,/ vom atinge urechile de gheţari,/ nu se întrevede.” („Mai sus cu 30 de centimetri”).
M-a sfătuit să nu fac exces de iubire, ea vine oricum singură, când vrea, de acolo de unde numai ea ştie şi nu aşteaptă invitaţie specială. E o pemanentă sursă de întrebări: „mă iubeşte/ nu mă iubeşte…/ îmi smulg unghie după unghie/ nu mă iubeşte/ am zece degete fără unghii/ le înfig în pământ să prindă rădăcini/ poate lăstarul meu/ va avea mai multe mîini/ va smulge mai multe unghii/ şi va găsi liniştirea.” („De dragoste şi de suferinţă”).
Tot el mi-a confirmat că „Femeile şi bărbaţii au statut special”, povestindu-mi, un pic, din propria viaţă: „femeia mea are gândirea rotundă/ eu o am ascuţită/ eu am simţul posesiunii./ credeam că e defect masculin/ până ce m-a cuprins/ în căldură/ şi mi-a zis/ bărbatul meu./ femeile şi bărbaţii au statut special/ se respectă prin dragoste./ femeile şi bărbaţii se pătrund/ ca o sabie/ într-o sferă/ a sentimentelor.”.
Nu ştiu de ce, m-a cuprins o seninătate, o linişte interioară şi cordul meu era cuminte, cel mai cuminte „mecanism” de viaţă. Se pare că medicul acesta tânăr, Liviu-Ioan Mureşan, stăpânea terapia cuvintelor.
La un moment dat mi-a spus: „Să fim rezonabili în dragoste”: „mă simt o bucată de china sădită cu orez/ milioane de oameni mici cu ochii mici/ un soare mic cu raze mici/ pe care vântul o bate puternic până o usucă/ aşa mă simt în momentele în care îţi deschizi braţele/ să mă primeşti lângă sînii tăi uriaşi/ din ei curg două râuri de lapte în două vase mari/ atît de mari încît orezul din china ar fierbe molcom cu spumă/ oamenii cu ochii cât boabele de orez s-ar sătura cu laptele tău/ cu orezul lor şi bucata aceea de china ar creşte printre picioarele noastre/ precum bunăstarea./ nu clipi ochii mari şi mirarea ochilor tăi cât toţi ochii mici ai chinezilor/ îmbătaţi de sake şi lapte/ nu clipi ai isca un cutremur cu milioane de victime/ nu merită pentru o simplă îmbrăţişare”. Atât de puternică poate fi o privire, încât să semene unui întreg teritoriu de iubire?!
Va să zică, dragostea e tămăduitoare dacă o strecurăm sub formă de pilule, la mesele principale. Un calm desăvârşit m-a înstăpânit. Îmi simţeam pulsul regulat.
Am ieşit în curte şi am făcut câţiva paşi pe aleea cu borduri văruite şi gard viu pe care tăifăsuiau câteva păsări vorbăreţe. Voiam să meditez un pic, înainte de următoarea examinare.
Când am revenit, în cabinet era doar medicul cel mai în vârstă, un om cu prestanţă, se vedea de la prima privire. M-am aşezat. În faţa mea, pe perete era o inimă cât un pepene roşu anatomic, părând să reacţioneze la cuvintele: „a iubi înseamnă a trăi înăuntrul celuilalt”. Cum ar fi să ai o inimă mare… Am zâmbit de gândul acesta năstruşnic.
Apoi, ca şi când ne-am fi cunoscut de o viaţă, în timp ce pregătea cele necesare pentru a mă supune unui test de efort, a început să-mi povestească din propria adolescenţă: „deşi ştiu că viaţa începe de aici şi/ se agită să iasă ca lumina din/ felinarele uitate-n ferestre/ toamna/ sunt trist şi incompatibil cu/ secunda în care am iubit pe/ jumătate de bancă/ în seara aceea târzie/ cafeaua mi s-a părut/ cel mai firesc gest/ pe care l-am făcut/ când am cunoscut-o pe Ana/ în cafe-barul din gară/ întâmplător sau nu ne-am privit/ era dragoste la prima vedere/…” („puţinul din adolescentul din mine a rămas acolo”). Teodor Dume, căci despre el amintesc, avea un aer patetic atunci când povestea despre sine, cred că aşa, în general, este o persoană foarte sufletistă.
Continua să povestească: „aveam o încredere oarbă în oameni şi/ iubeam florile pisicile şi câinii/ iubeam zborul şi ferestrele/ deschise larg/ o iubeam pe mama/ îl iubeam şi pe Dumnezeu/ dimineaţă la amiază şi seara/…” („o singură dorinţă”).
Se pare că pentru a prescrie un tratament cu iubire, doctorii aveau propria experienţă în domeniu. Dar, inimii de ce îi dai iubire, din aia vrea mai multă. O fi bine să devină dependentă de acest sentiment?!
„fac parte din gaşca băieţilor de cartier/ care au iubit/ nici nu ştiu cât de mult şi dacă/ am făcut-o într-un anumit fel/ doar acum încep să înţeleg/ iubirea e ca o ceaşcă de cafea/ savurată dimineaţa devreme/… / mi-ar plăcea ca într-o zi/ să am curajul să privesc tabloul în care doi oameni îşi jurau/ să se iubească acum şi încă o viaţă/…” („să nu spui niciodată nu”).
Da, da, să nu spui niciodată nu, fiindcă „Cel mai frumos lucru inventat/ de Dumnezeu este iubirea,/ singura existenţă supremă/ fără de care omul s-ar ufoca/ în propria superficialitate…/ e ca un labirint şi nu întâmplător/ timpul dintre iubire şi om se măsoară/ în fericirea celuilalt…/ de aceea iubeşte chiar şi atunci/ când suferi pentru că în tine/ trăieşte o lume…” („a iubi înseamnă a trăi înăuntrul celuilalt”).
Un cardiolog are mii de inimi, cîte una pentru fiecare pacient. De aceea, „am putea merge umbră lângă umbră/ fără să ne urmărim paşii/ fără nicio întoarcere/ în spatele drumului/ până dincolo de biserică/ spre răsărit/ dacă ţi-ai aşeza inima/ între mâinile mele/ aplecate peste trup/ ca o dorinţă/ sub clopotul uitării/ conştient să vindecăm/ întâmplarea cu ritmuri/ lente de sărut/ ce ştiu/ să abată/ liniştea mută/ să căutăm în noi/ imaginea zilei/ în funcţie de dorinţi/ să organizăm un flagrant/ nu contează cine se sacrifică primul/ apoi strigă-mă încet/…” („am putea…”).
O vreme, am rămas în reverie. Apoi, am făcut testul – conectată la nişte fire ca nişte picioare lungi de păianjen cu lipici la capete – decojind, în muţenia mea, albul din pereţi, din tavan, halate, notesuri, etichete şi crinul regal. Privind în adâncul pâlniei albe, mi-am amintit că atunci „când treci pe la mine/ flori de cireş/ deschid/ inimi/ reverberează/ gândurile/ gânduri/ susură prin pereţi/ de aici corăbii de vise/ pornesc în viaţă/ cu vele împăunate/ mălăiaţă/ luna atârnă de gâtul liliacului/ din cer o muzică sfârâie/ a vrajă/ scântei/ doar în suflet” („există o vreme…”).
Uf, am devenit, deodată, foarte melancolică, probabil bâzâitul pe frecvenţe nebănuite fiind autorul acelei stări: „toamna aceea s-a întins rece/ pe linoleum/ făceam dragoste/ ploaia bătea speriată la uşă/ râcâia cu unghii vineţii/ nu aveam nicio pătură să-i dăm/ eram fierbinţi/ ne frigeau buzele tăciuni ne aţâţam/ unul pe celălalt/ în vaze tufănelele se zburliseră/ lumina se chircise într-un colţ/ noi alergam unul prin celălalt/ nu ne păsa că toamna avea frisoane/ şuiera vântul pe sub uşă/ felinare sfioase ochii/ se aprindeau candele/ cu suflet/ ne ţineau de cald” (“cândva toamna se încălzea prin noi”).
Am revăzut frânturi din acea zi mohorâtă când “ne-am certat/ ploua vrăjmaş/ am ieşit în fugă/ pământul mă urmărea/ îmi lua amprente/ rămăsesem fără vorbe încă sângerau/ hainele ude trădau nelinişti/ mă prinsese noaptea/ ca o fundătură/ conştiinţa mi-a pus cătuşe/ ucisesem/ înainte de a înţelege/ce e dragostea” (“în acea zi mohorâtă”).
De multe ori, în plin proces de conştiinţă, îmi spuneam că trebuie să-mi deschid inima, să las oamenii să intre să mă cunoască, să-mi vorbească în ritmul pulsului meu, regulat sau nu, după cum le sunt intenţiile, reacţiile. Şi, într-adevăr, “azi/ inima mi s-a deschis/ către oameni/ pentru prima oară s-au interesat de mine/ m-au atins uşor înmuindu-şi degetele/ în sângele meu/ şi m-au scris cu un fel de lumină/ au pirogravat un sentiment/ mai multe/ până au dat forma care/ să-i sensibilizeze/ apoi m-au închis/ ca pe o carte/ cu semn/ ” (“poemele din dreptul inimii”)
Pacienta eram eu, Ottilia Ardeleanu, şi toate durerile din nopţile albe, din trecut şi trecutul apropiat, se adunaseră în inimă, o inimă deschisă, după cum vă spun.
La un moment dat, s-a apropiat de mine un medic tânăr, care m-a surprins nu neapărat prin statură, cât prin alură şi felul în care îşi ţinea mâna dreaptă pe inimă, ca şi când el însuşi avea o suferinţă. M-a întrebat despre manifestările inimii şi dacă simt şi alte efecte. Când, unde, cum… despre crizele de angină pectorală, dacă sunt fumătoare şi dacă am suferit vreodată de singurătate.
Îmi spune, fixându-mă: “știi singurătatea nu e așa de umilitoare/ e chiar sățioasă. ieri o salată de fructe azi un ceai indian/ piper cuișoare mâine cine știe” (“să-ţi povestesc despre mine ile…”).
“chiar aşa/ singurătatea şi o găleată cu apă curată/ dintr-o fântână adâncă adâncă/
o pui pe pământ te apleci peste ea să-i/ simţi răcoarea şerpuindu-ţi pe buze pe gât
dar/ brusc te opreşti îţi priveşti chipul/ apa tremură grav şi năuc ochii tăi îi/
imită mirarea şi nu/ nu e nimeni prin preajmă/ doar singurătatea se roteşte aici/ înăuntru/afară” (“mda, îmi închipui singurătatea o găleată/cu apă limpede dintr-o fântână care s-a coborât/adânc în tine/cumva”).
“nu ştiu ce dracu e cu mine/ nici nu pot să-ţi mai spun pe ocolite/nu mai pot/ /
singurătatea n-o mai pot prinde într-o formulă/ cerebrală/ aşa, pe gustul tău/ durerea asta n-o mai pot agăţa în cuier şi o/ rostogolesc după mine către acel punct fix/ acea fericire grasă care să ne înghită cu totul” (“jurnal de august”).
Nu ştiu ce i-a venit să povestească despre el: “sunt unii care se plimbă cu taţii pe pajişti/ ascultă pământul într-un mod ciudat îşi înfig/ unghiile în lut şi cheamă adâncul/ alţii îşi caută chipul în găleţi cu ape neliniştite/ sapă fântâni până dincolo de moarte/ şi se întorc cu prăpastia în sine/ şi-o poartă ca pe o casă uimitor de sfântă/ eu nu/ nu mă plimb cu trecutul/ nici nu vorbesc cu cerul/ cu profunzimea asta grasă din fiinţe/ între cer şi pământ sunt doar eu/ nu caut nimic pentru că m-am obişnuit să/ nu te găsesc/ mi-e teamă să-ţi mai rostesc numele/ am învăţat să mă iubesc sincer/ ca pe ultimul om care trăieşte/ pe dunga asta aglomerată dintre/ viaţă şi moarte ” (“nu”)
Dar doctorul acesta se hrăneşte cu prea multă singurătate, mi-am zis. Da, da, eram din ce în ce mai convinsă că acest tânăr, Alexandru Gheţie, are propriile aritmii. Dar, nu-i aşa, şi medicii sunt oameni! I-aş fi spus să se trateze cu poezii de dragoste, doză dublă, dacă am fi inversat rolurile!
Între timp a apărut doctoriţa stagiară, Vali Slavu. Pentru o electrocardiogramă. “am pierdut/ o groază de timp/ făcându-mi analize/ abia după ultima electrocardiogramă/ diagnosticul e clar/ inima mea are/ o groază de iubire/ nu înţeleg/ de ce să-i fie groază/ doar i-am spus că/ iubirea/ e cea mai poetică modalitate/ de a face infarct” (“Ekg”)
S-a uitat îndelung la diagrame, apoi, cu un zâmbet, mi-a mărturisit: “ştii/ mi-e dor să desenez/ îmi voi înmuia degetul arătător în iubire/ ca într-un borcan cu miere/ şi voi desena un zâmbet/ în dreptul inimii tale”. (“desen”).
Apoi, ciudat, mi-a vorbit despre unităţi de măsură ale iubirii, ca şi când s-ar fi stabilit noi reguli de a iubi fără să fie afectat muşchiul cardiac – “deciiubire centiiubire miliiubire”: “ca să adoarmă/ unii numără oi/ eu chem la raport visele plecate în exil/ unu’ două trei…/ când se aud strigate/ vin la mine / ca un regiment de soldaţi răniţi pe câmpul de luptă/ întorşi acasă după o bătălie pierdută/ ultima oară/ cu un gest ocrotitor/ le-am strâns în pumni atât de tare/ încât mi s-au scurs printre degete/ rămăsese doar mirosul lor de mucegai/ ce rost mai avea să poposesc într-un vis fără vise/ m-am trezit într-o coajă de nucă/ nuuu/ acesta nu e tot un vis/ e viaţa/ tot mai neîncăpătoare şi mai seacă/ cine poate şti/ câtă iubire încape într-o coajă de nucă/ iubirea/ unitatea de măsură a vieţii/ nu are submultipli/ şi oricum/ eu nu aş avea un regat/ să-l dau pentru o centiiubire de viaţă…”
Orice suferinţă se poate trata în vreun fel. Pentru inimă, însă, caut remedii naturiste: “caut/ prieteni de suflet/ suflet de prieteni/ întru alinare/ ” (“mica publicitate”)
Mă întreb ce se întâmplă “când nu mai este timp pentru iubire”?!
“când iubeşti/ înfloreşte aerul/ în grădina adormită/ ochii deschişi sub lacăte/ adună polenul/ cu mii de priviri/ miroase a levănţică/ cerul îşi potriveşte/ cămaşă nouă de trandafiri/ coboară/ ca o fecioară/ în inima ta/ îi deschide ferestrele.” (“Când iubeşti”)
O reţetă de liniştire şi visare, cu levănţică sub pernă, mi-a fost prescrisă chiar de medicul specialist Ioan Barb.
El a afirmat că viaţa trebuie să fie “o poveste de dragoste”: “Încă mai caut/ în tine un drum/ o potecă/ o linie pe care/ să-mi ţin echilibrul / caut un reper/ o lacrimă/ din iedera de pe cuvinte/ o bucată de cremene/ să o ating dimineaţa de inima ta/ până ce va scânteia/ caut o cochilie/ în care timpul nostru/ netrăit/ încă ne mai aşteaptă/ ca un melc/ să ne primească/ în sanctuarul tăcerilor/ până ce îmbrăţişările/ vor umple orele clipele/ cu zăpezi din zilele vechi/ mesaje necitite/ imprimate pe retină/ caut/ un răsărit în preajma ta/ măcar umbra/ să mă acopere/ în clipa ta de strălucire/ când vor cădea/ meteoriţi fierbinţi/ în cascada dintre anotimpuri/ şi somn.”.
În terapeutica inimii nu poate lipsi tocmai dragostea. Uneori, ea poate fi un obiect de lux: “dragostea este ca o maşină de epocă/ parcată în curtea din spatele casei/ sub umbrar îţi zâmbeşte/ prin geamurile şterse/ patinate de vreme/ la fel ca cerul când îşi spală albastrul/ în curcubeu după ploaie” (“Dragostea, ca o maşină de epocă, te aştepta”) sau: “îmi mai reproşază goliath/ că în dragoste am devenit doar retoric/ observ tot mai rar/ când mă priveşte o femeie în ochi/ îmi spune că lumea aceasta se aseamănă/ cu motorul său diesel de 1,8/ te posedă cu viteza şi zgomotul/ nu te lasă să te eliberezi/ să cobori o oră din viaţă/ pe un câmp de trifoi înflorit/ să asculţi de sub penele unei ciocârlii/ cum îşi schimbă cerul culoarea în zori/ noaptea să inviţi o mierlă în inimă/ să-i eliberezi cântecul/ din colivia pentru păsări/ şi să-l asculţi ca şi când/ ar răsuna pentru ultima oară/ să ai curajul să recunoşti/ un adevăr/ nici măcar nu există timp/ nici gânduri/ nici umbra lor de fecioare înţelepte/ care te leagă cu un şnur/ de mişcare”. (“când nu mai este timp pentru iubire”)
Rezultatul: sufăr de mărinimie, iubire, sinceritate. Nu cred că aş putea înlocui inima, inima mea cu vreun alt lucru…
Aşa că o voi trata cu poeme de dragoste, dimineaţa, la prânz şi seara.

Ce credeţi, am încăput pe mâini bune? Am nimerit la cei mai pricepuţi cardiologi?
Eu zic să mergeţi la clinica “Tratamente pentru inimă” când simţiţi cea mai mică durere în piept.

(selecţie de versuri din antologia “ Tratamente pentru inimă”– 2011)

(29 mart. 2011)