psalm pentru munca ta


casa pe care mi-o faci e
o poezie de lut
cu degetele tale o ridici
mă numesc ana şi aştept
să mă chemi pe mobil
eu să pregătesc repede ceva
la microunde să dau fuga la
market pentru apa plată
chit că nu mai am bani
folosesc un card mă
descurc eu drumul nu
pare anevoios pe secetă
urc în jeep şi accelerez
cu inima trec de radar
intru în metropolă
piedici ambuteiaje

tu să îmi sari de gât
să mă iubeşti molatec să
îmi iei toate simţurile
asupra ta garanţie
mă aşezi între două paranteze
rotunde torni lacrimi de
cerneală fierbinte îmi trece
de coapse de sâni de buze
în cuvinte un zid cu
încălzire proprie

bine-
cuvântat soare
te arunci peste lume

Ottilia Ardeleanu

and… for me this:

“Writing is a struggle against silence. Carlos Fuentes”

Advertisements

ultima dată luna era plină

iubirea nu mai are sunet
nici când stau cu urechea
lipită de pieptul tău

după ultimul concert
mi-ai spus că
s-au rupt strunele
lira trebuie schimbată
totuşi n-am vrut să
cred

există o femeie în mine
îi convine această locuinţă
confortabilă
inima mea închiriată de
ceva vreme

a uitat să-şi plătească şederea
s-o gonesc mi se pare inutil
m-aş simţi oarecum
întunecată

măcar ne suntem

mai degrabă
sfătuieşte-mă cum să nu
rotunjesc tăcerea între noi
lună plină

Ottilia Ardeleanu

(23 ian. 2013)

singurătate în două culori

motanii se plimbă pe acoperişuri noaptea
nici eu nu am somn din instinct îmi iau umbrela
în alb şi negru faruri trec prin
ochii mei cât nişte seminţe de mac te caută
departe şuieră vântul sau poate
metroul cu lumini care mă orbesc

mi-am pierdut capul şi mai
rău te-am iubit cu trenciul descheiat
peste tricoul lipit de inimă erai
mortal viaţa continua să treacă pe
străzi în alb şi negru

acele dimineţi cu gust amărui de
cafea băută din paharul de unică folosinţă
buzele noastre impregnate în acelaşi loc pe
mucuri de ţigară atâtea amintiri
înghesuite într-o scrumieră de jad

nerăbdătoare alerg până la capăt
din urmă ploaia pe umerii mei în alb şi
negru dezlănţuie norii

răceala ei ucigătoare îmi opreşte sângele
de nu ştiu câţi ani te aştept
cu ochii mici mici orbiţi de luminile nopţii
nu am somn şi
metroul se apropie fluierând

Ottilia Ardeleanu

(22 ian. 2013)

joia e ziua oamenilor care se duc


(faceţi ce i-ar fi plăcut lui să ştie că faceţi)

da’ ştiu că s-a dus
nu am apucat
să ne cunoaştem toate năravurile
a fost prea din scurt
îi plăcea să picteze lumea o întorcea
pe toate feţele nu găsea nimic rău
scotea frumuseţe din orice
oricine îi plăcea aşa cu defecte cu nepriceperi
găsea el chip cromatic într-atâta întuneric
părea un om fericit până să afle
ce diavol pornise cultivarea acelor ierburi care
se înmulţeau nedorit

l-au dus cu forţa
îi era teamă de aceea spunea răspicat că
nimeni nu-l dă gata pe el
frământa o ţigară între buze
până dădea de amar dar n-o scuipa
gesticula aşa îi venea un fel de curaj ca în
filmele în care cascadoriile erau făcute de
profesionişti

luni de zile a crescut diavolul flori
în camera lui de suflet
de unde putere să-l dea afară
se uita la el şi zâmbea ca un om trist –
dacă aţi mai văzut aşa ceva
cu mâinile în şolduri

s-au alăturat femeia copiii vecinii prietenii
duşmanii vracii toţi au venit ca la schismă
diavolul nu s-a urnit din acel soi verde
în trupul omului ca într-o lume blestemată
şi-a continuat lucrarea mai dihai

atât am reuşit să mai ţin minte despre
biografia lui
se născuse în 56 avea 56 şi pe 11
într-o joie anghelică s-a dus
să lepede diavolul nu s-a mai întors
florile-n ulcică n-au mai prins
culoare

Ottilia Ardeleanu

(19 ian. 2013)

dacă vedeţi doar un luminiş este pentru că abia am plantat puietul

Parte din ele am reuşit să le vând, Suflete! Nici nu mai ştiu câte aveam. Dar, pe cele mai multe le-am dat pe nimic. Nici măcar pe un zâmbet, pe o vorbă, pe o strângere de mână sau pe un mulţumesc.
La un moment dat, văzându-mi vecinii că şi-au scos legumele şi fructele la poartă, mi-am zis: hai să încerc şi eu, deşi, natura pe mine m-a înzestrat cu altceva.
Mi-am pregătit o masă de lemn de nuc pe care am pus-o aproape de bancă şi le-am aşezat, mai întâi cu faţa la mine. M-am gândit că eu le cunosc bine şi atunci, le-am sucit spre trecători. Le-am făcut teancuri după mărime. Niciunele nu erau mici, Suflete! Toate aveau inimă. Şi respirau. Viaţa venea din orice parte priveai. Ca o poveste. Uneori, mai veselă. De cele mai multe ori, degradată. Amărâtă, ce să mai…
Şi, Suflete, suflete aveau copii, aveau părinţi, dar nu aveau de toate. Mai ales, nu aveau suflete cărora să se destăinuie. Parcă mă simţeam şi eu un pic aiurea din cauza asta. Îmi venea să mă întreb de ce am un gol lăuntric, unde sunt eu? Am plecat fără să spun nimănui? Atunci, mă gândeam, trebuie să fiu pe undeva, prin cineva, poate mai copilăream…
Şi tocmai când mă gândeam pe unde aş putea fi, s-au apropiat nişte cetăţeni. Ciudat, parcă veniseră să mi-l ia. Au zis c-o să-l dea la şcoală, că aveau copii mulţi uitaţi de predecesorii lor, fără suflet, şi urma să se întrunească o comisie să vadă cui şi cum puteau să le aloce măcar câte un suflet de pe la unul, de pe la altul, aşa cum ai duce un sac de rufe la sinistraţi. Le-am oferit tot ce aveam pe masă. S-au căutat prin buzunare. Dar nu aveau ei bani pentru asemenea ofertă. Nu aveau ei mersiuri pentru astfel de ajutor.
M-am dus la vice şi i-am propus să plantez pe terenul de la margine. Sufletele cresc greu, aşa că, atunci când voi fi pământ negru, ei hei hei, câte mă vor plânge!…

Ottilia Ardeleanu

(18 ian. 2013)

de apă de lemn de pământ…

ştii nu am nevoie de
ambarcaţiune sentimentul că
mă iubeşti despică marea să trec
de partea inimii ştiu să
înot în cuvinte liniştite

mi-am potrivit călătoria feng
shui gesturile tale braţe deschise un
hotar peste care nu vreau să trec

aştept să strângi carnea pe mine
sărutul tău este cel mai apropiat
punct cardinal pentru fericire

palme de apă pe coapse mlădie
sunt ce vrei tu să fiu pentru tine
poezia ta celestă nu are nevoie de
recomandare sentimentul că
mă iubeşti
qi

Ottilia Ardeleanu

(18 ian. 2013)