Textele se vor posta în următoarea pagină de concurs care se va numi:
ETAPA I: „A început concursul „POEZIE ŞI SUFLET” – noiembrie 2010!”
(pagina va fi vizibilă pe 31 octombrie 2010)
Veţi posta textele în zona COMENTARII!
Fiecare autor va trimite un singur poem.
Poemele vor fi semnate dedesubt.
Atenţie la diacritice!
Rog juriul virtual să-şi intre în rol pe măsură ce se postează şi să manifeste exigenţă şi imparţialitate.
Rog concurenţii să fie riguroşi.
Rog publicul cititor să fie pretenţios şi corect în notare.
Voi anunţa fiecare etapă, dinainte. Rog, dacă sunteţi interesaţi, să urmăriţi concursul îndeaproape. Pot apărea şi modificări de ultimă oră. Voi încerca evitarea acestora, dacă nu sunt neapărat necesare.
Sper să nu-mi (nu ne) joace vreo festă INTERNETUL!
De aceea, vă rog să aveţi răbdare. Orice întârziere se poate datora unei situaţii neprevăzute.
Doresc să fie un concurs frumos, liniştit şi cu rezultate.
Mult succes tuturor!
Observaţii:
Chiar dacă voi face anunţuri ulterioare, textele se vor posta, în continuare, în pagina de postare.
Concursul va avea loc doar dacă vor exista minim 15 texte postate.
Perioada de desfăşurare efectivă: 01-28 noiembrie 2010
1.Postarea poemelor: 01-13 noiembrie 2010.
2.Votarea: 14-20 noiembrie 2010.
3.Anunţarea câştigătorilor: 21-28 noiembrie 2010.
Juriul virtual:
1.Liviu-Ioan Mureşan – poet, organizator al Concursului de poezie anual “Mai presus de sine-2010” – preşedinte;
2.Cristina Ştefan – fondator Lira21, poetă;
3.Luminiţa Zaharia – poetă;
4.Gina Rizea – profesoară;
5.Vali Slavu – institutoare, epigramistă.
Premiile:
1. Marele premiu
2. Premiul I
3. Premiul al II-lea
4. Premiul al III-lea
5. Premiul publicului
Am susţinerea ziarului “Ziarul Văii Jiului”, prin doamna Vali Slavu – epigramistă şi a revistei “Algoritm Literar”, prin domnul Ioan Barb – poet. Poate vor apărea şi alte posibilităţi.
Reguli de concurs:
1. Pentru juriu:
Juriul va acorda note de la 1 la 10, obligatoriu, pentru 10 dintre texte. Astfel, probabilitatea unui subiectivism exagerat va fi exclusă.
2. Pentru publicul cititor:
Fiecare cititor autentificat va putea evalua maximum 5 texte, cu note de la 1 la 10. Câştigător va fi desemnat poemul cu cea mai mare medie aritmetică obţinută.
3. Pentru concurenţi:
Fiecare participant va posta doar un singur text. Nu se impune vreo temă. Folosirea diacriticelor este obligatorie, neatenţia tastării şi eventualele greşeli de gramatică pot duce la descalificare. Limbajul necuviicios, de asemenea.
Niciodată nu s-a simţit mai umilită. Niciodată. Ar fi trebuit să se întoarcă veselă, relaxată, împăcată cu sine. Măcar acum, la o vârstă care nu-i mai permite să joace niciun rol, nici măcar acela de soacră. Soţul s-a stins. Ei, de ce? Cancerul ăsta de trai. Un maraton printre vise, speranţe, între care nu găseşti decât rămăşiţe de pe la unul sau altul, de parcă le-am cerşi. Copiii au plecat în America, pe-acolo, pe la posibilităţi, că pe la noi nu prea are cine să le deschidă. Pe unde te duci, uşi. Dar nu din alea de lemn care mai suportă a fi şlefuit, lăcuit, ci de-alea grele, de metal, să nu poţi să le mai dai deoparte nici la cutremur. O nepoată s-a măritat în capătul celălalt de ţară. S-a dus după un poet, de parcă nu era ea de-ajuns, cu al ei cap buclat în nouri. Însă, ce e drept, pe când era aici, şi iubitul îi trimitea scrisori de-amor, se delecta cu poemele sale romantice. Recita în curte, în faţa Irinei, nepoata adică. Juca rolul acela de îndrăgostit. Trecea vremea altfel. Şi, ştii ceva? Se simţea şi ea mai tânără. Parcă îi era dragă viaţa. Şi nu se gândea la toate relele, ca acum, când trebuie să-şi facă griji despre una, despre alta, despre ce mai pune pe masă, mâine, singurătăţii. Eroii sufletului ei, îmbătrâniseră cu toţii. Aveau fracurile la garderobă, în câte-un raft de bibliotecă mâncată de cari.
Îi venea să arunce cafeaua pe fereastră. Ar fi speriat, însă, o pereche de guguştiuci care trăiau fericiţi în cuibul pe care braţele unui nuc, şi el gârbovit, îl ţineau aşa cum ţine o mamă pruncul la sân. Toamna mai arunca o mână de frunze, ca la wist, de parcă ar fi câştigat un careu de popi. Ploua cu gânduri negre. Acum, ce mai poate face ea? Nu mai are niciun rost. De parcă mai are vreunul dintre artişti?! Toţi speră. Nu se ştie ce. Poate, vreo schimbare… deh, prin câte roluri au trecut ei, or mai fi păstrat vreo mască!
Un vecin, om cu stare, s-a gândit să ofere un sejur, concetăţenilor, oamenilor de artă şi bătrânilor, în special. S-au făcut nişte liste, s-au dat nişte semnături. Ei, ce fel de semnături?! Ştie toată lumea. Ce să se mai apuce să povestească, s-ar enerva şi nu are voie. Doctorul i-a recomandat „fărăstresul”.
S-a dus şi ea să colinde ţara. A lăsat pustiul să vadă de curte şi de grădină. Nu-i era teamă c-o s-o prăduiască hoţii. N-ar fi avut ce fura. Poate doar podul de cărţi şi cele trei biblioteci, câteva costume pe care şi le croise chiar ea, în tinereţe. Pălării şi pantofi demodaţi.
Călătoria a fost spectaculoasă. Nu că nu ar mai fi văzut oameni şi locuri. Fusese în destule turnee, dar niciodată nu avusese timp să stea de vorbă cu tăcerea adâncă a văii unui munte, ore în şir, până ce ţiuitul să-i umfle membranele auditive ca pe nişte vele. Niciodată nu vorbise copacilor şi nu se întrecuse cu ecoul unui ţipăt de fericire. Niciodată nu-şi prinsese aripi de iarbă şi nu zburase printre nori ca acum când, între cer şi pământ, nu se afla decât trupul ei liber şi relaxat. S-a întors chiar cu prietenie la pachet. Un pachet ce putea fi dat de la unul la altul şi să se înapoieze la expeditor într-un timp foarte scurt. Dar, pentru asta, trebuia să-şi facă program de Internet. Ei, altceva o frământa pe ea.
În poarta casei a dat nas în nas, din nou, cu singurătatea. Într-un fel, se bucura. Se învăţase în liniştea, în universul cărţilor despre care unii aproape că nu ştiu mare lucru.
Cu toate acestea, avea un suflet greu. Îşi dădea seama că acea călătorie nu-i aparţinuse nici ei, nici celor care o însoţeau. Ea fusese tot timpul în mâinile aceluia care pusese diplomatul doldora pe masă.
Îi tot stăruie în minte situaţia aceasta, de om al nimănui, care nu poate să-şi asigure decenţa existenţială. Se gândeşte că, de n-ar fi copiii care să-i mai trimită câte un bănuţ, nu s-ar descurca. N-ar vrea să-şi arunce biblioteca pe foc pentru a-şi încălzi oasele care devin din ce în ce mai reci şi mai neobediente. N-ar vrea nici să stea pe spinarea vreunuia dintre ei. Nu i-a plăcut vreodată să încurce treburile, mai cu seamă ale altcuiva.
Se deschide poarta. Are impresia că cineva o priveşte cu drag. Dar nu vede pe nimeni. Poate doar imaginaţia o înşeală. O fi vântul care scutură de zor copacii de parcă le pregăteşte pernele pentru somnul nopţii. O ia cu frig. De când o fi căzut pe gânduri? Se uită la ceasul din perete care ţârâie ca un greier lihnit de foame.
Mai bine se duce până la cimitir să jumulească iarba, să aprindă o lumânare şi să vegheze, un timp, odihna din plăcile încremenite, şi ele, de vremuri.
