basm cu tot dinadinsul

ce s-a vrut s-a obţinut
omul a fost nemulţumit prea
l-au ignorat l-au luat la întrebări l-au batjocorit
el s-a apărat deloc primitiv mai ales că îşi dădea dreptate
şi această dreptate voia
să o vedem cu ochii lui ca şi când ni-i putea oricând împrumuta ca pe o lumină
din lumină umbra de pe chip ne acoperea pe toţi
ecliptic
unii chiar l-am certat că a ocupat fără să întrebe scaunul din faţă
şi nu mai poate fi sieşi
dar el nu recunoştea că locul lui este un pas mai înapoi şi încă unul până la noi
în rând cu toţi
de aceea ca să împăcăm lucrurile să se pună pe poziţie poezia poetul şi gura de aer dintre
l-am ovaţionat de fiecare dată când a avut ceva de spus
i-am atins cuvintele cum şi ele continuu
l-am arătat cu degetul în(-)semn de respect
după toată nebunia asta postată virtual
orgolioasă revenire pe firmament
zi de zi
el scapără câte o stea
doar doar s-o aprinde

Ottilia Ardeleanu

(12 nov. 2014)

Poet, poezie, destin

ai intrat în poezie tatonând cu picioarele
într-un lac termal
unde mulţi se tratează de diverse
apa încropea cercuri în jurul tău
burice de apă sub stiluri de aburi
masau fiecare parte a geniului tău
spre relaxarea completă
metafore mai ceva ca balsamurile
am văzut repede ce se petrece şi am strigat
iată poetul
de acolo vine vindecarea
şi tot ce aveai mai original s-a reflectat în ochii lor
într-o infinitate de remedii

acum înţeleg eu de ce ai venit printre noi
abia când te-ai făcut pe de-a-ntregul cunoscut
puteam să ne lăsăm atinşi
să te atingem cu părerile noastre
cu inima
să facem schimb de substanţă

nimeni nu ar mai putea spune ceva
de rău
Ottilia Ardeleanu

(26 aprilie 2014)

lui nu i-aş căuta motive i-aş da motive

poetului meu nu i-aş reproşa
dacă nu şi-ar tunde barba i-ar creşte
plete până în tălpi nici dacă ar fi
înconjurat de trabucuri ori scrum ori
dacă ar uita că mai e nevoie şi de
mâncare pe lumea asta şi de
iubire corp la corp
nu m-ar supăra să mă înşele cu
cititoarele lui cu ochii de broască
într-o baltă de versuri multe şi verzi
cu miros de vegetaţie crescută artificial
nu i-aş reproşa că petrece
prea multe nopţi în braţele muzelor
somnambul pe balustrada ideilor
repede ar cădea în picioare ca un motan care
fornăie mulţumit de propria condiţie
a cuvântului

ci

aş vrea să prindem împreună
ora pământului

Ottilia Ardeleanu

(23 martie 2013)

and… for me this:
“A metaphor is like a simile.” Author Unknown

poetul are altă grupă de sânge

totdeauna bolnav
i se face transfuzie
de iubire
de tristeţe
de singurătate
de dumnezeu
câţi donatori
şi-au întins braţul pentru
vitalitatea sa

sângele lui nu e al lui
sângele lui este din oameni care
îi străbat celulele
în felul acela
fatal

aşa curge prin el viaţa
fiecărui suferind
infestat cu
poezie

Ottilia Ardeleanu

(2 martie 2013)

Grijania mea de toate zilele

Făceam poezie împreună. El culegea metafore, eu le puneam într-un coş de nuiele şi plecam. Vântul ne punea piedică pe la picioare, noi îl călcam, pui de şarpe, nu ne temeam de vremea ieşită de prin văgăuni; pironeam degetele în palma lui, ştia că o să moară. De plăcere. Îl ajutam să-şi ducă lumea creată; din când în când, ne opream să citim câmpul, cerul şi tot ce ne înconjura. Îmi plăcea să-l conturez între mâinile mele. Aveam mereu pregătit un bloc de desen şi creioane. Cum stătea aşa, într-o lumină desăvârşită, de fiecare dată, pe hârtia albă, căpăta o alură de hristos. Ochii lui trădau suferinţa. Vedeam prin ei lumea de aproape, ca printr-o evanghelie… Îi ştergeam chipul şi rămânea imprimat pe sufletul meu; dacă doriţi să-l ştiţi, despăturiţi-l şi aruncaţi o privire!…
Cât ai zice dor, ajungeam în vise cât grâul de verzi. Era locul în care el stăpânea totul. Il lăsam, că era bărbat.
Imi aşezam bărbia pe pieptul lui. Printre firele mustind de viaţă, poveştile pe care mi le şoptea la ureche, erau de aur. Părea că totul e de aur, până şi clipa pe care o trăiam. Dar nu era bine să prefaci orice în aur, nu sunete, nu sentimente, nu timp, nu…
Povestea mai bine decât şeherezada. Mă făcea înger şi nu eram. Păcătuiam cu iubire. Mă făcea femeie şi nu eram. Trădătoare frăgezime! Mă iubea aşa cum numeşti o desfătare. Cuvintele lui mă atingeau molatec. Mă simţeam poezie sub degetele lui. Mă făcea zeie şi nu eram. Aveam doar o frumuseţe care din interior se ivea, într-un fel anume.
Nimic nu mai era al meu. Uitasem să dorm, uitasem să mănânc, uitasem să scriu. Uitasem să mă bucur pentru mine. Mă bucuram numai pentru el. Grijania mea de fiecare zi.
Schiţa din perete este tot el. Noaptea, nu pun capul pe pernă fără să-l rog. El este locul de unde îmi iau iertările, în care îmi pun destăinuirile. Şi totdeauna, fruntea aceea zdrelită de gânduri, putere se face pentru mine. Nu-l cheamă în vreun fel.
Eu îl numesc poet!

Ottilia Ardeleanu

(5 ian. 2013)

olmaz

mă văd în ape clare
umerii mei mici au acea
chemare de moliciune ca pentru
tâmple de poet

răspântii până spre crud
boticului adulmecător
după frăgezime

pe ţugui se inspiră
un aer de semeţie

din yang apari
îţi rezemi mâna din care
deduc acele cuvinte

un tatuaj discret
pe gât

Ottilia Ardeleanu

(6 feb. 2012)

sentimente de Ottilia Ardeleanu

este o muzică
tristă şi ritmică
aceasta în care poetul discret
gândeşte violet

toamna ruginită
în rochie aburită
poartă o beretă
violetă

cuvintele-frunze
cad pe pragul
sufletului meu iar apoi
sub degetele-mi violete

în paginile mele
ca nişte nori
îţi las sărutul meu
violet
(traducere după poemul în franceză al autoarei)