moschee de apă

la eschiva unui apus malaez
credinţa
fortificată reflexie a celor
mai adânci înţelesuri colonii posedate
daoist cerul arde
ultimele puteri ale zilei
în memoria înţeleptului lao
pe crupă de bivol
pace lubrică


Ottilia Ardeleanu

drum fără întoarcere

vine şi vremea aceea când
nu mai poţi să te duci o să vrei şi
trupul nu te va mai asculta
să-ţi vină să mori şi
trupul nu te va mai asculta
de dor
de răzvrătire te vei ruga pentru tine atunci
pentru nimeni
sufletul tău închis nu va mai putea să iasă
din tristeţe ca un spaţiu din
oase mărturia de a fi fost
credinţă
te va îngenunchea şi-ţi va cere ţie mai întâi
iertare
pentru că n-a făcut la timp ce trebuia cu tine

resemnează-te la fereastră cum trec moşii
strămoşii tot neamul la
viaţă trag într-acolo unde
plânsul e cât o apă care despică
grâul între oameni şi îngeri

prin ochii tăi cât istoria

le-aş putea citi obârşia dar niciodată
ce va fi

Ottilia Ardeleanu

(30 martie 2013)

and… for me this:

“To send a letter is a good way to go somewhere without moving anything but your heart.” – Phyllis Theroux

arhitectură de interior

de ce ar trebui să mă înțeleagă cineva
tocmai acum când nu vreau
să mă fac înțeleasă
chiar acum când nici
înțelegerea nu ar încăpea în mine
dinadins
locul acesta e bine zidit
închis
în existență cum ana
între cărămizi frământări stratificate
mortar amestecat cu jertfă
numai că zidurile acestea sunt
făcute să nu se mai dărâme niciodată
împătimire tencuită meșteșugit
pereți îndreptați cu mistria simțirilor
de ce ar mai vrea cineva să-i străpungă
tocmai acum când pe iubirea surpată
iar
se înalță altar de credință

Ottilia Ardeleanu

(6 martie 2013)

trec ape de iubire

dacă ai şti cum se
iubeşte
asta înseamnă credinţa ta
o apă despicată de
oameni trec vieţile lor frânte
într-atâta mă dor genunchii pe sub care
dumnezeu a făcut lumea nu mi-e
greu să-mi bat inima asta cât
un popor care aleargă spre libertate
sunt cea care sunt urmează-mă şi
escadrile de lăcuste năpustesc
cerul celorlalţi noroios de patimi să
dovedesc
culoarea sângelui potoleşte
zeii într-un inel de lună
roşu încâlcesc umbre în minţi
marea nu iartă nicio
ură
tăvălug de suflete care
nu ştiu că

dumnezeu e unul singur
şi noi doi

Ottilia Ardeleanu

(31 dec. 2012)