şi munţii de zăpadă ne invidiau

mergeam pe linia mare
mergeam şi făceam prietenie
din casă în casă cerul ieşea pe coşuri se
înnodau tristeţile decolorate curcubeie
noi
vetre în care mereu coceam ceva
eram buni şi eram albi ca
nişte pâini de la părinţi
mâinile atingeau inimi
atingeau buze atingeau
bătrânii ne priveau dus-întors viaţa lor prin
suflete erau aburi şi
vis un rozariu de oameni pe braţul satului eram
multe nădejdi fragede clipe
de bucurie nu cunoşteam distanţa

cineva a rupt şiragul
ne-am împrăştiat prin lume

Ottilia Ardeleanu

(29 dec. 2012)

fenomene paranormale


ninge de parc-ar scutura vecina de deasupra
faţa de masă cu firimiturile de revelion
peste rufele mele întinse la uscat
dar dacă mă apropii mai bine de hubloul naturii
plâng pescăruşii cu boabe de sare
din marea cea neagră de grija celui nou născut
şi totuşi coşurile unor case stau cu gurile căscate
privind în neant şi înghiţind în sec

de fapt, îmi ning mie ideile aşa ca şi când
ar înmuguri primăverile în florile de cireş
uite chiar cad confetti din mâini
franjurate pagini cu implanturi de versuri
se scutură şi petele incolore de pe frunze
modelele din hainele de petrecere
petele de orice fel
iubirea pulbere

Ottilia Ardeleanu
(2 ian 2010)

unu… octombrie. şi eu


e ceaţă şi eu mă gândesc la iubire
s-a scumpit ziua şi eu mă gândesc la iubire
trec pe lângă orfelinat spitalul de nebuni cimitirul cu ieşire la cer
fabrica arsă de focul oamenilor groapa de gunoi şi un mare gol pe câmp mă gândesc la iubire
de-o iarnă subterană mă tot gândesc la iubire
de sus tineri se aruncă în dor şi eu mă gândesc la iubire
păsări caută copaci de închiriat batrânii câte-un sprijin urmaş eu mă gândesc la iubire
poartă închisă încă şi încă mă gândesc la iubire
departe lumea în lume şi eu mă tot gândesc la iubire
e ziua mamei biata mereu iubire
pe-o noptieră uitat mobilul o să tot sune
iubire

Ottilia Ardeleanu

(1 octombrie 2012)

“alone with you”

de o vreme pe mare
stelele merg în trei
farul se lungeşte hăt
în taină
armik dă bine pe inimă în timp ce
iarna îşi rupe unghiile de uşa mea

nu-i deschid
are cheiul nesfârşit
şi pe tine

sorb amar e mai bine să nu
ştiţi

o iesle mi-e sufletul
doar un pic până să se nască
un pui de iubire

Ottilia Ardeleanu

(24 dec. 2012)

sortitului

de un timp
mă gândesc doar la cuvânt
pe care îl aştept
parcă ai fi un dumnezeu

să-I dăm pace odată
să-L lăsăm să se nască liniştit
destul
Îl hulim apoi ne rugăm Lui de iertare
mă mir că ne mai ştie ca pe
ioan ana maria vasile ilie gheorghe elena matei

L-am târât şi în revoluţie
I-am imputat că nu împiedică moartea
de toate neputinţele noastre
de viaţă de mamă de copii
L-am învinovăţit

în versuri

pironeşte-mă
vreau să-ţi fiu eu
dumnezeul

fie-ţi iertate cuvintele
că nu ştii ce spui
când mă acuzi că te-aş fi putut salva
de la poezie

Ottilia Ardeleanu
18 dec. 2011

and… for me this:
“The only reason for being a professional writer is that you can’t help it.” – Leo Rosten

12. 12. 2012

Sunt foarte puternică. Da, da. Nu glumesc. De când aveam trei ani. Aveam o săpăligă cu care mă jucam. Şi era cam scorţos pămânul pe vremea aceea. Când mă săturam de ea, o rezemam lângă cele mari. La odihnă. Mai aveam o stropitoare. Mă împrietenisem cu ea. Eu cântam de-ale urşilor prin pădure. Ea stropea florile. Cu mâna mea. Nu era ca vulpea. Nici ca dihorul care ne lua hrana de la gură. Odată, am găsit un pui cu piciorul frânt. Mi-am sfâşiat rochia de in pe care o îmbrăcasem pentru prima oară, ca să-i prind oasele sfârtecate. Pe mama a luat-o durerea de cap. Avea mereu migrene. Eu o priveam cu nişte ochi mari în care ar fi încăput şi lacrimile ei. După o vreme, bunicul s-a supărat că aveam viaţa aceea. A luat un cuţit cu plăsele mari. Sau aşa îl vedeam eu. Bunica ne-a făcut o ciorbă bine dreasă, cum numai ea ştia. Simt şi acum piciorul de găină cum umblă prin inima mea făcută grăunţă.
Erau zile când rămâneam de vatră. Frământam. Pâinea era rumenă şi avea o bunătate aşa, de copil. Chiar atunci veneau toţi din câmp, cu feţe arse de vânt. Tata îmi dădea o palmă scurtă peste obraz. Apoi mă lua pe genunchi. Preţ de un oftat.
Mai mult tăceau decât vorbeau. Şi se mai priveau, uneori, cumva, pe neînţelesul meu. Eu încercam să visez cum e să fie frumos în viaţa părinţilor mei. Dar oboseam repede. Atunci, veneau în goană câteva întrebări, iar eu, mai timidă, mă fâstâceam, aşa că, nu găseam răspunsuri. Nici în cartea de poveşti nu am desluşit mare lucru.
Visele mele erau de lut.
La două gospodării de noi, sute de cărămizi stăteau tolănite la soare. Să se coacă. În curând, le venea rândul la o casă nouă. Pentru vecinii noştri. Sub tencuială se găsesc semne de mâini. Şi ale mele. A fost prima şi ultima construcţie. Manuală. Cu oameni în loc de maşini.
Am plecat în lume. Pe treptele şcolii. Am ajuns la ultima, pe vremea aceea. Între timp s-au mai ridicat altele. Cu bani grei. Am lăsat câteva amintiri şi locuri în cimitir. Cenuşii. Pământul, pădurea, casa nu mai sunt. Le-au înstrăinat, rând pe rând. Fără nimic, i-aş putea numi supravieţuitori.
Singură. Prea departe. Şi foarte puternică. Îmi duc, precum melcul, casa în spinare. Şi nu e uşoară. Aparent, să ai unde locui e un fel de noroc. Intri şi faci ce vrei. Cel puţin, îţi dă impresia de siguranţă. Dincolo de cochilie, gelatinoasă, lumea se târăşte. Molcom. Şi fără să ştie încotro.
Iar tu faci de-ale tale. Poezie. Cine mai are timp să viseze este privilegiat de soartă. Pe vremuri, când gândeam, eram luaţi în colimator. Şi gândeam al naibii. Visele de pe atunci mi se trag. La început, o teamă, după un timp, naivitate, mai apoi, speranţă…
Car aceeaşi neîmplinire în fiecare zi. Oamenii, unii dintre ei, desigur, se întreabă cum o duc. Cu grijă, le-aş răspunde, dacă măcar ei nu ar fi foarte grăbiţi să treacă podeţul dincolo de curcubeu.
Dacă totul s-ar plăti în iubire, m-aţi recunoaşte de bogată. N-aş mai avea nelinişti. N-aş mai purta grijile pe dos. Mi-aş permite extravaganţă, lux. Inclusiv acela de a călători. Până la polul opus al sufletului. Nu m-aş speria să ajung în antarctica vreunui om. Nu mă feresc de sloiuri. Îmi pun o haină groasă peste conştiinţă.
Numai că s-a inventat hârtia. Cu valoare. Monopol sufletelor. O suferinţă din care scapă cine poate…
Chiar şi când se dă timpul înapoi, eu fac mereu pasul înainte. Sunt foarte puternică. O spun.
Să mă sugestionez.

Ottilia Ardeleanu

(11-12 dec. 2012)

R&J

o romeo dacă aş intra pe mess diseară
fără să mă vadă tata mi-ai mai da link
la balada aia rock pe care o acordaseşi
deocheat pentru mine la chitară şi pian
când chiuleam de la şcoală şi ne duceam
la club să facem repetiţie pentru concurs

îmi scriseseşi tu nişte versuri nu-mă-uita
se cam pretau la orice julietă cu toate astea
fericirea se mula pe mine perfect aveam
90 60 90 şi viaţa neîncepută

(ai noştri sunt vecini dar nu-şi vorbesc când
au de împărţit ranchiune terenuri şi nevralgii
impun interdicţii ascund laptopurile şmecheri
ne dăm semeseuri până se consumă bateria)

romeo aşa nu mai e de trăit lol

hai gândeşte-te cum să fugim în lume
unde ar fi valabile diplomele noastre ca să
ne facem viaţa cursivă departe de origini

dacă e nevoie ascuţim iubirea să ne tăiem drum
şi de n-om putea ne-om împlânta-o adânc

morţi în ea
se va găsi cineva să ne
re-compună
într-o altă gamă

Ottilia Ardeleanu