splendoarea vine dinlăuntru de Ottilia Ardeleanu

(ca o feerie)


ceva a ridicat

plumbul de pe case

dintr-odată

bombe albe

au explodat nestăpânit

ca fericirea

din ochii unui copil


mama pe un obraz

tata pe celălalt

au construit

sentimente


(4 ian. 2011)


Advertisements

clinica de cardiologie de Ottilia Ardeleanu

http://www.mesagerul.ro

Sunt din ce în ce mai sigură că timpul, în trecerea lui, lasă cele mai victorioase urme în inimă, fortăreaţa asediată de inamicii existenţiali.
Primele simptome au apărut la sfârşitul iernii, când toţi se pregăteau să surprindă fuga anului 2010, ca pe un infractor internaţional care apare şi dispare o dată la trei sute şi ceva de zile. Pare că de mult îmi dădea târcoale, deasupra inimii, un vultur în ghearele căruia viaţa devenea o captură preţioasă, un trofeu.
I-am mărturisit unui amic despre micile mele clipe de întuneric, mici eclipse de viaţă din care nu se ştie câtă vreme aveam să mai scap, dacă nu făceam nişte investigaţii.
L-am rugat să-mi recomande un medic sau, dacă are vreme, să mă asculte chiar el, la cabinetul particular. Nu a stat nicio clipă pe gânduri. A doua zi m-a dus acolo, la „Tratamente pentru inimă”.
Am intrat, cu strângere de inimă. Nu voiam să mi se spună că sunt prea suferindă, o ştiam, deja, de mult. Cred că asta mi-ar fi accentuat boala. Mă temeam de multe lucruri, cum ar fi să mi se impună să renunţ să mai fac una-alta. Să mi se spună că e grav, că nu mai am şanse. Să mi se interzică diverse…
Înăuntru erau o stagiară şi trei medici specialişti. Se întruniseră pentru o şedinţă matinală, se pare că făcea parte din programul zilnic. Era momentul propice pentru examinarea organului vital care, iată, îmi dădea de lucru.
M-am aşezat pe fotoliul din faţa lor, m-au ascultat, m-au întrebat, au discutat între ei, au dat semnificativ din cap, privindu-se cu înţelesuri, apoi mi-au prescris: o doză de cuvinte pentru aritmii, dimineaţa, un elixir pentru revigorarea iubirii, în limita parametrilor admişi pentru presiunea arterială, iar seara o tabletă împotriva colesterolului – factor principal al dereglărilor metabolice.
Amicul meu mi-a explicat că, pentru evitarea stresului cotidian – duşmanul numărul 1 al sănătăţii, în general, trebuie „Să fim rezonabili”, să respirăm viaţa profund, să învăţăm să trăim din ceea ce ne-a fost dăruit: „Covorul pe care trăiesc e la 30 de centimetri de sol./ Cu picioarele spălate, în chiuveta înălţimii,/ păşesc cu sfială./ Am adus întreaga mea avuţie aici,/ avuţia mea spune poveşti despre un covor fermecat/ pe care poţi păşi încălţat./ Urmele paşilor trec dincolo,/ dedesubt,/ se lipesc solului./ Atunci vom păşi pe iarbă şi pietre,/ vom atinge urechile de gheţari,/ nu se întrevede.” („Mai sus cu 30 de centimetri”).
M-a sfătuit să nu fac exces de iubire, ea vine oricum singură, când vrea, de acolo de unde numai ea ştie şi nu aşteaptă invitaţie specială. E o pemanentă sursă de întrebări: „mă iubeşte/ nu mă iubeşte…/ îmi smulg unghie după unghie/ nu mă iubeşte/ am zece degete fără unghii/ le înfig în pământ să prindă rădăcini/ poate lăstarul meu/ va avea mai multe mîini/ va smulge mai multe unghii/ şi va găsi liniştirea.” („De dragoste şi de suferinţă”).
Tot el mi-a confirmat că „Femeile şi bărbaţii au statut special”, povestindu-mi, un pic, din propria viaţă: „femeia mea are gândirea rotundă/ eu o am ascuţită/ eu am simţul posesiunii./ credeam că e defect masculin/ până ce m-a cuprins/ în căldură/ şi mi-a zis/ bărbatul meu./ femeile şi bărbaţii au statut special/ se respectă prin dragoste./ femeile şi bărbaţii se pătrund/ ca o sabie/ într-o sferă/ a sentimentelor.”.
Nu ştiu de ce, m-a cuprins o seninătate, o linişte interioară şi cordul meu era cuminte, cel mai cuminte „mecanism” de viaţă. Se pare că medicul acesta tânăr, Liviu-Ioan Mureşan, stăpânea terapia cuvintelor.
La un moment dat mi-a spus: „Să fim rezonabili în dragoste”: „mă simt o bucată de china sădită cu orez/ milioane de oameni mici cu ochii mici/ un soare mic cu raze mici/ pe care vântul o bate puternic până o usucă/ aşa mă simt în momentele în care îţi deschizi braţele/ să mă primeşti lângă sînii tăi uriaşi/ din ei curg două râuri de lapte în două vase mari/ atît de mari încît orezul din china ar fierbe molcom cu spumă/ oamenii cu ochii cât boabele de orez s-ar sătura cu laptele tău/ cu orezul lor şi bucata aceea de china ar creşte printre picioarele noastre/ precum bunăstarea./ nu clipi ochii mari şi mirarea ochilor tăi cât toţi ochii mici ai chinezilor/ îmbătaţi de sake şi lapte/ nu clipi ai isca un cutremur cu milioane de victime/ nu merită pentru o simplă îmbrăţişare”. Atât de puternică poate fi o privire, încât să semene unui întreg teritoriu de iubire?!
Va să zică, dragostea e tămăduitoare dacă o strecurăm sub formă de pilule, la mesele principale. Un calm desăvârşit m-a înstăpânit. Îmi simţeam pulsul regulat.
Am ieşit în curte şi am făcut câţiva paşi pe aleea cu borduri văruite şi gard viu pe care tăifăsuiau câteva păsări vorbăreţe. Voiam să meditez un pic, înainte de următoarea examinare.
Când am revenit, în cabinet era doar medicul cel mai în vârstă, un om cu prestanţă, se vedea de la prima privire. M-am aşezat. În faţa mea, pe perete era o inimă cât un pepene roşu anatomic, părând să reacţioneze la cuvintele: „a iubi înseamnă a trăi înăuntrul celuilalt”. Cum ar fi să ai o inimă mare… Am zâmbit de gândul acesta năstruşnic.
Apoi, ca şi când ne-am fi cunoscut de o viaţă, în timp ce pregătea cele necesare pentru a mă supune unui test de efort, a început să-mi povestească din propria adolescenţă: „deşi ştiu că viaţa începe de aici şi/ se agită să iasă ca lumina din/ felinarele uitate-n ferestre/ toamna/ sunt trist şi incompatibil cu/ secunda în care am iubit pe/ jumătate de bancă/ în seara aceea târzie/ cafeaua mi s-a părut/ cel mai firesc gest/ pe care l-am făcut/ când am cunoscut-o pe Ana/ în cafe-barul din gară/ întâmplător sau nu ne-am privit/ era dragoste la prima vedere/…” („puţinul din adolescentul din mine a rămas acolo”). Teodor Dume, căci despre el amintesc, avea un aer patetic atunci când povestea despre sine, cred că aşa, în general, este o persoană foarte sufletistă.
Continua să povestească: „aveam o încredere oarbă în oameni şi/ iubeam florile pisicile şi câinii/ iubeam zborul şi ferestrele/ deschise larg/ o iubeam pe mama/ îl iubeam şi pe Dumnezeu/ dimineaţă la amiază şi seara/…” („o singură dorinţă”).
Se pare că pentru a prescrie un tratament cu iubire, doctorii aveau propria experienţă în domeniu. Dar, inimii de ce îi dai iubire, din aia vrea mai multă. O fi bine să devină dependentă de acest sentiment?!
„fac parte din gaşca băieţilor de cartier/ care au iubit/ nici nu ştiu cât de mult şi dacă/ am făcut-o într-un anumit fel/ doar acum încep să înţeleg/ iubirea e ca o ceaşcă de cafea/ savurată dimineaţa devreme/… / mi-ar plăcea ca într-o zi/ să am curajul să privesc tabloul în care doi oameni îşi jurau/ să se iubească acum şi încă o viaţă/…” („să nu spui niciodată nu”).
Da, da, să nu spui niciodată nu, fiindcă „Cel mai frumos lucru inventat/ de Dumnezeu este iubirea,/ singura existenţă supremă/ fără de care omul s-ar ufoca/ în propria superficialitate…/ e ca un labirint şi nu întâmplător/ timpul dintre iubire şi om se măsoară/ în fericirea celuilalt…/ de aceea iubeşte chiar şi atunci/ când suferi pentru că în tine/ trăieşte o lume…” („a iubi înseamnă a trăi înăuntrul celuilalt”).
Un cardiolog are mii de inimi, cîte una pentru fiecare pacient. De aceea, „am putea merge umbră lângă umbră/ fără să ne urmărim paşii/ fără nicio întoarcere/ în spatele drumului/ până dincolo de biserică/ spre răsărit/ dacă ţi-ai aşeza inima/ între mâinile mele/ aplecate peste trup/ ca o dorinţă/ sub clopotul uitării/ conştient să vindecăm/ întâmplarea cu ritmuri/ lente de sărut/ ce ştiu/ să abată/ liniştea mută/ să căutăm în noi/ imaginea zilei/ în funcţie de dorinţi/ să organizăm un flagrant/ nu contează cine se sacrifică primul/ apoi strigă-mă încet/…” („am putea…”).
O vreme, am rămas în reverie. Apoi, am făcut testul – conectată la nişte fire ca nişte picioare lungi de păianjen cu lipici la capete – decojind, în muţenia mea, albul din pereţi, din tavan, halate, notesuri, etichete şi crinul regal. Privind în adâncul pâlniei albe, mi-am amintit că atunci „când treci pe la mine/ flori de cireş/ deschid/ inimi/ reverberează/ gândurile/ gânduri/ susură prin pereţi/ de aici corăbii de vise/ pornesc în viaţă/ cu vele împăunate/ mălăiaţă/ luna atârnă de gâtul liliacului/ din cer o muzică sfârâie/ a vrajă/ scântei/ doar în suflet” („există o vreme…”).
Uf, am devenit, deodată, foarte melancolică, probabil bâzâitul pe frecvenţe nebănuite fiind autorul acelei stări: „toamna aceea s-a întins rece/ pe linoleum/ făceam dragoste/ ploaia bătea speriată la uşă/ râcâia cu unghii vineţii/ nu aveam nicio pătură să-i dăm/ eram fierbinţi/ ne frigeau buzele tăciuni ne aţâţam/ unul pe celălalt/ în vaze tufănelele se zburliseră/ lumina se chircise într-un colţ/ noi alergam unul prin celălalt/ nu ne păsa că toamna avea frisoane/ şuiera vântul pe sub uşă/ felinare sfioase ochii/ se aprindeau candele/ cu suflet/ ne ţineau de cald” (“cândva toamna se încălzea prin noi”).
Am revăzut frânturi din acea zi mohorâtă când “ne-am certat/ ploua vrăjmaş/ am ieşit în fugă/ pământul mă urmărea/ îmi lua amprente/ rămăsesem fără vorbe încă sângerau/ hainele ude trădau nelinişti/ mă prinsese noaptea/ ca o fundătură/ conştiinţa mi-a pus cătuşe/ ucisesem/ înainte de a înţelege/ce e dragostea” (“în acea zi mohorâtă”).
De multe ori, în plin proces de conştiinţă, îmi spuneam că trebuie să-mi deschid inima, să las oamenii să intre să mă cunoască, să-mi vorbească în ritmul pulsului meu, regulat sau nu, după cum le sunt intenţiile, reacţiile. Şi, într-adevăr, “azi/ inima mi s-a deschis/ către oameni/ pentru prima oară s-au interesat de mine/ m-au atins uşor înmuindu-şi degetele/ în sângele meu/ şi m-au scris cu un fel de lumină/ au pirogravat un sentiment/ mai multe/ până au dat forma care/ să-i sensibilizeze/ apoi m-au închis/ ca pe o carte/ cu semn/ ” (“poemele din dreptul inimii”)
Pacienta eram eu, Ottilia Ardeleanu, şi toate durerile din nopţile albe, din trecut şi trecutul apropiat, se adunaseră în inimă, o inimă deschisă, după cum vă spun.
La un moment dat, s-a apropiat de mine un medic tânăr, care m-a surprins nu neapărat prin statură, cât prin alură şi felul în care îşi ţinea mâna dreaptă pe inimă, ca şi când el însuşi avea o suferinţă. M-a întrebat despre manifestările inimii şi dacă simt şi alte efecte. Când, unde, cum… despre crizele de angină pectorală, dacă sunt fumătoare şi dacă am suferit vreodată de singurătate.
Îmi spune, fixându-mă: “știi singurătatea nu e așa de umilitoare/ e chiar sățioasă. ieri o salată de fructe azi un ceai indian/ piper cuișoare mâine cine știe” (“să-ţi povestesc despre mine ile…”).
“chiar aşa/ singurătatea şi o găleată cu apă curată/ dintr-o fântână adâncă adâncă/
o pui pe pământ te apleci peste ea să-i/ simţi răcoarea şerpuindu-ţi pe buze pe gât
dar/ brusc te opreşti îţi priveşti chipul/ apa tremură grav şi năuc ochii tăi îi/
imită mirarea şi nu/ nu e nimeni prin preajmă/ doar singurătatea se roteşte aici/ înăuntru/afară” (“mda, îmi închipui singurătatea o găleată/cu apă limpede dintr-o fântână care s-a coborât/adânc în tine/cumva”).
“nu ştiu ce dracu e cu mine/ nici nu pot să-ţi mai spun pe ocolite/nu mai pot/ /
singurătatea n-o mai pot prinde într-o formulă/ cerebrală/ aşa, pe gustul tău/ durerea asta n-o mai pot agăţa în cuier şi o/ rostogolesc după mine către acel punct fix/ acea fericire grasă care să ne înghită cu totul” (“jurnal de august”).
Nu ştiu ce i-a venit să povestească despre el: “sunt unii care se plimbă cu taţii pe pajişti/ ascultă pământul într-un mod ciudat îşi înfig/ unghiile în lut şi cheamă adâncul/ alţii îşi caută chipul în găleţi cu ape neliniştite/ sapă fântâni până dincolo de moarte/ şi se întorc cu prăpastia în sine/ şi-o poartă ca pe o casă uimitor de sfântă/ eu nu/ nu mă plimb cu trecutul/ nici nu vorbesc cu cerul/ cu profunzimea asta grasă din fiinţe/ între cer şi pământ sunt doar eu/ nu caut nimic pentru că m-am obişnuit să/ nu te găsesc/ mi-e teamă să-ţi mai rostesc numele/ am învăţat să mă iubesc sincer/ ca pe ultimul om care trăieşte/ pe dunga asta aglomerată dintre/ viaţă şi moarte ” (“nu”)
Dar doctorul acesta se hrăneşte cu prea multă singurătate, mi-am zis. Da, da, eram din ce în ce mai convinsă că acest tânăr, Alexandru Gheţie, are propriile aritmii. Dar, nu-i aşa, şi medicii sunt oameni! I-aş fi spus să se trateze cu poezii de dragoste, doză dublă, dacă am fi inversat rolurile!
Între timp a apărut doctoriţa stagiară, Vali Slavu. Pentru o electrocardiogramă. “am pierdut/ o groază de timp/ făcându-mi analize/ abia după ultima electrocardiogramă/ diagnosticul e clar/ inima mea are/ o groază de iubire/ nu înţeleg/ de ce să-i fie groază/ doar i-am spus că/ iubirea/ e cea mai poetică modalitate/ de a face infarct” (“Ekg”)
S-a uitat îndelung la diagrame, apoi, cu un zâmbet, mi-a mărturisit: “ştii/ mi-e dor să desenez/ îmi voi înmuia degetul arătător în iubire/ ca într-un borcan cu miere/ şi voi desena un zâmbet/ în dreptul inimii tale”. (“desen”).
Apoi, ciudat, mi-a vorbit despre unităţi de măsură ale iubirii, ca şi când s-ar fi stabilit noi reguli de a iubi fără să fie afectat muşchiul cardiac – “deciiubire centiiubire miliiubire”: “ca să adoarmă/ unii numără oi/ eu chem la raport visele plecate în exil/ unu’ două trei…/ când se aud strigate/ vin la mine / ca un regiment de soldaţi răniţi pe câmpul de luptă/ întorşi acasă după o bătălie pierdută/ ultima oară/ cu un gest ocrotitor/ le-am strâns în pumni atât de tare/ încât mi s-au scurs printre degete/ rămăsese doar mirosul lor de mucegai/ ce rost mai avea să poposesc într-un vis fără vise/ m-am trezit într-o coajă de nucă/ nuuu/ acesta nu e tot un vis/ e viaţa/ tot mai neîncăpătoare şi mai seacă/ cine poate şti/ câtă iubire încape într-o coajă de nucă/ iubirea/ unitatea de măsură a vieţii/ nu are submultipli/ şi oricum/ eu nu aş avea un regat/ să-l dau pentru o centiiubire de viaţă…”
Orice suferinţă se poate trata în vreun fel. Pentru inimă, însă, caut remedii naturiste: “caut/ prieteni de suflet/ suflet de prieteni/ întru alinare/ ” (“mica publicitate”)
Mă întreb ce se întâmplă “când nu mai este timp pentru iubire”?!
“când iubeşti/ înfloreşte aerul/ în grădina adormită/ ochii deschişi sub lacăte/ adună polenul/ cu mii de priviri/ miroase a levănţică/ cerul îşi potriveşte/ cămaşă nouă de trandafiri/ coboară/ ca o fecioară/ în inima ta/ îi deschide ferestrele.” (“Când iubeşti”)
O reţetă de liniştire şi visare, cu levănţică sub pernă, mi-a fost prescrisă chiar de medicul specialist Ioan Barb.
El a afirmat că viaţa trebuie să fie “o poveste de dragoste”: “Încă mai caut/ în tine un drum/ o potecă/ o linie pe care/ să-mi ţin echilibrul / caut un reper/ o lacrimă/ din iedera de pe cuvinte/ o bucată de cremene/ să o ating dimineaţa de inima ta/ până ce va scânteia/ caut o cochilie/ în care timpul nostru/ netrăit/ încă ne mai aşteaptă/ ca un melc/ să ne primească/ în sanctuarul tăcerilor/ până ce îmbrăţişările/ vor umple orele clipele/ cu zăpezi din zilele vechi/ mesaje necitite/ imprimate pe retină/ caut/ un răsărit în preajma ta/ măcar umbra/ să mă acopere/ în clipa ta de strălucire/ când vor cădea/ meteoriţi fierbinţi/ în cascada dintre anotimpuri/ şi somn.”.
În terapeutica inimii nu poate lipsi tocmai dragostea. Uneori, ea poate fi un obiect de lux: “dragostea este ca o maşină de epocă/ parcată în curtea din spatele casei/ sub umbrar îţi zâmbeşte/ prin geamurile şterse/ patinate de vreme/ la fel ca cerul când îşi spală albastrul/ în curcubeu după ploaie” (“Dragostea, ca o maşină de epocă, te aştepta”) sau: “îmi mai reproşază goliath/ că în dragoste am devenit doar retoric/ observ tot mai rar/ când mă priveşte o femeie în ochi/ îmi spune că lumea aceasta se aseamănă/ cu motorul său diesel de 1,8/ te posedă cu viteza şi zgomotul/ nu te lasă să te eliberezi/ să cobori o oră din viaţă/ pe un câmp de trifoi înflorit/ să asculţi de sub penele unei ciocârlii/ cum îşi schimbă cerul culoarea în zori/ noaptea să inviţi o mierlă în inimă/ să-i eliberezi cântecul/ din colivia pentru păsări/ şi să-l asculţi ca şi când/ ar răsuna pentru ultima oară/ să ai curajul să recunoşti/ un adevăr/ nici măcar nu există timp/ nici gânduri/ nici umbra lor de fecioare înţelepte/ care te leagă cu un şnur/ de mişcare”. (“când nu mai este timp pentru iubire”)
Rezultatul: sufăr de mărinimie, iubire, sinceritate. Nu cred că aş putea înlocui inima, inima mea cu vreun alt lucru…
Aşa că o voi trata cu poeme de dragoste, dimineaţa, la prânz şi seara.

Ce credeţi, am încăput pe mâini bune? Am nimerit la cei mai pricepuţi cardiologi?
Eu zic să mergeţi la clinica “Tratamente pentru inimă” când simţiţi cea mai mică durere în piept.

(selecţie de versuri din antologia “ Tratamente pentru inimă”– 2011)

(29 mart. 2011)

printr-un lanţ de ferestre de Ottilia Ardeleanu

(ca prin poeme)

În fiecare zi, traversez. La ce v-aţi gândit?! Nu, nicidecum. Nici nu poate fi vorba. Ar fi prea comun. Şi-apoi, pe acolo poate trece orişicine. Oricând.
Ferestre. Mari, albastre, rotunde, de lemn, de speranţă, hublouri, lucarne, de tren, de aşteptare, de conversaţie, suprapuse, alăturate, în depărtare, fumurii…
Mai întâi, cea a deşteptării în viaţă, când dau cu ochii de mine însămi, încercând să penetrez prin aburul fiinţei cât de subtil pot. Pentru asta, mă şterg bine cu dosul palmei uneori, alteori cu pumnii făcând un fel de rotocoale până toate contururile capătă forme cunoscute: coatele soarelui rezemate fix pe turla bisericii, moşmonii ca nişte lampadare traversate electric de vrăbii, casele părând nişte seifuri ordonate pe rafturi lungi şi cenuşii, cu nume de oameni, de arbori, de flori şi pe care doar un cod unic aşa ca un zâmbet de mona-lisă le poate deschide.
Oamenii trec, fiecare prin ferestrele lui, de parcă ar fi decupaţi din viaţă, transparenţi, clari, oarecum uşor de citit, de studiat pe toate feţele, cam rigizi dar drepţi, ori poate aşa mi se pare din cauza cadrului în care îşi construiesc, moment cu moment, existenţa. Par nişte celule în care se închid şi de unde ies doar când vor, când simt că au ceva de spus, de făcut, de lăsat în urmă.
Altfel, trebuie să ai grijă la intersecţiile ferestrelor. Cei care apar în dreptul lor sunt aceia care nu din întâmplare se uită la tine miraţi, năuci, cu invidie, zâmbind galeş, cu admiraţie, respectuoşi, ironici, abili, curioşi, indignaţi, temători, insolenţi, depăşiţi de situaţie, caraghioşi, spălăciţi, convinşi că pe acolo trebuie să o apuce.
Îndată ce privirea a trecut prin fereastră, ajungi afară unde începe o lume a cunoaşterii, a neprevăzutului, a deprinderii, a mirării, care trebuie explorată adânc aşa cum ai excava până dai de aur. Ori poate că e un fel de teamă, incertitudine, intrigă…
Din spatele ferestrei” am zărit-o, deodată, pe Maria. Rezemată de propria existenţă, profundă, cu acel curaj mânat de simţămintele descoperirii altor lumi – cele de dincolo de închipuire, căuta spre lumea dinafară, spre necunoscut. Am studiat-o cu atenţie. Nu ştiu pentru câtă vreme, am trăit o confuzie, am simţit că nu mai sunt eu, intrasem cu totul în pielea femeii din faţa mea, de fapt, în personajul creat de ea, foloseam aceleaşi ferestre, ea spaţiu, eu timp, ne-am metamorfozat reciproc şi simultan, folosindu-ne de aceeaşi voce interioară, aceleaşi gesturi, răsfoind aceleaşi pagini şi aceiaşi oameni, înfiorate de gânduri similare.
Cum spuneam, exploram necunoscutul, acela care se cheamă: afară. „În dreptul vitrinei sparte”, „cândva o rană în peisajul străzii, / nu te opri şi nu privi urmele de sânge,…/ … /nu e nevoie să te opreşti, mergi mai departe, pretutindeni/ calci pe rănile deschise ale cuiva nevăzut, necunoscut/ …/ nu e nimeni să-mi mai interzică disecarera clipei…/.
Totul pare un „Tablou suprarealist” cu „Păsări atârnate la uscat pe o frânghie suspendată de soare,/ îndrăgostiţi zburând deasupra norilor/ eu zac în umbra unor pagini aşteptând vizita bătrânului poem/ care să-şi scrie testamentul pe trupul meu, girafă în flăcări/ arzând,/ visându-l pe Salvator Dali, amantul infidel, refugiat în/ oraşele lui De Chirico. /”.
Afară din tine înseamnă „Evadare din celula unei frunze”, totul este organizat în celule: „tramvaiul ticsit de dorinţe şi eşecuri înghiţite ca un pumn de pastile”/… / „ochiul rece al semaforului”, /… / „fiecare carte citită e o celulă din care odată intrat nu mai poţi evada”, în timp ce, lăuntric, simt „Celula mea de adevăr” şi trec prin mine ca şi când , „trec pe lângă adevăr neputând să-l ating, el trece dincolo/ de noi abia atins de tentativele eşuate de a-l cuprinde în / formule înguste şi scolastice, invazie de celule de vânzare/ într-o piaţă liberă unde fiecare ascunde în căptuşeala/ sufletului câte o celulă de vacanţă utilată cu tot ce trebuie/ pentru un sejur de o eternitate”.
Şi, în timp ce începeam să înţeleg acest „afară” al meu, al ei, vocea hotărâtă a Mariei continua să-mi vibreze în ureche: cel mai bine e să te închizi în „Poeme de o zi”, aşa cum şi „Sapfo şi Omar Khayyam credeau că scriu poeme pentru o zi/ şi le-au scris pentru un mileniu,/ noi, apăraţi de ecranul computerului şi respirând prin gaura/ de ozon a terrei/ credeam că scriem poeme pentru un mileniu/ dar ele nu durează decât o zi”.
Căci, prin oricare fereastră de cunoaştere am trece, de poezie nu ne putem feri. Ea se scrie odată cu noi. Înlăuntru. Maria pare că spune, dar de fapt este ceea ce simt că spune: „Mă golesc de trup ca de un intrus”: „Când mă pregătesc să scriu poezie sau poezia se pregăteşte/ să mă scrie/ …/ mă golesc de trup ca de un intrus care locuieşte în mine/ fără forme legale/… / mă pregătesc să scriu marea poezie pe care, ce păcat, n-o veţi citi niciodată/ mă las îmbălsămată în piramida unui poem, împreună cu/ suita mea de hârtie şi un translator, desigur, în odăjdii/ Versace, dar el rămâne dincolo,/ şi mesajul meu riscă să se piardă pe drumul dintre viaţă şi moarte”.
Pentru Maria, poemele ţin loc de trup şi de suflet, dar, în acelaşi timp, ea reuşeşte să transfere conţinutul ei poetic în mine, cea care mă aflu în acel afară pe care ea îl cercetează. Nu ştiu dacă şi-a dat seama că a reuşit să mă cucerească.
Continuă să-mi transmită informaţii despre evoluţia poemului: „Acest poem a fost predispus la toate bolile copilăriei/ până când a devenit imun la orice tip de virus sau/ sentiment extrădat de poeţii de cartier adunaţi în cenacluri/ cu iz de alcov,/ acum nu se mai hrăneşte decât cu informaţiile/ de la canalele de ştiri şi din rubricile de la faptul divers,/ a fost un poem-problemă care a încercat toate tentaţiile adolescenţei/ de la circulaţia fără permis prin gazetele/ de mâna a doua, până la consumul de cuvinte şi expresii/ interzise de codul bunelor maniere/ şi furtul de identitate al altor poeme celebre ce nu mai pot/ părăsi biblioteca decât în baston sau în cărucior,/ încât a ajuns să fie cercetat în stare de libertate/ având interdicţia de a mai părăsi vreodată acest caiet,/ sau chiar memoria mea, cea mai sigură celulă/…” („Poeţi de cartier”).
Şi, mai departe, „Treci prin poem ca printr-o poartă deschisă spre alte galaxii/ de sentimente incerte/…” („Poemul sărutului”).
Maria reuşeşte să menţină conexiunea externă prin „Sentimente.ro”, cu „Îndrăgostiţii virtuali”: „El vine înfăşurat în mesajele e-mailurilor mele/ ca-ntr-o armură ce-i provoacă răni neştiute/ incapabilă să-l apere/ de dragostea mea,/ păşeşte uşor,/ abia atingând ecranul de jar al computerului/ ascunde în priviri neexplorate portaluri/ aşteptând o navigatoare blazată/ să le exploreze,/ eu să mă apropii de el tot mai mult,/ cu fiecare click apăsat pe mouse, cu fiecare fereastră/ pe care o uit deschisă/ când ţâşnesc spre mine toate neliniştile solitarilor navigatori, / ca şi cum voi putea incendia/ cu declaraţiile mele ecranele tuturor utilizatorilor provocând/ o explozie în lanţ, dorind să-l eliberez din braţele/ milioanelor de sirene virtuale”.
Om-calculator-poezie, iată un sistem de relaţii ca un graf în care se stabilesc corespondenţe logice între elementele umane şi/sau cu alte tipuri de elemente, prin eter, pe calea undelor. În plus, acest mod de relaţionare prezintă o componentă interactivă despre care femeia care am devenit, pentru ceva vreme, insistă să mă atenţioneze: „În spatele ferestrei stă întotdeauna cineva/ contabilizându-mi râsul şi plânsul, uniformizând munţii/ cu retina obosită să hiperbolizeze realul liliputan/ inventând alte forme de relief destinului meu,/ cineva pentru care marea nu e decât o băltoacă rămasă de/ la ultima glaciaţiune/ iar într-o inofensivă băltoacă poţi naufragia iremediabil,/ cineva în spatele ferestrei mă vede şi când are ochii/ acoperiţi şi când eu fac terapie cu capul în nisip,/ mă aude şi când nu spun nimic, îmi tranşează viaţa/ în fleici frumos ambalate şi expuse în galantare insalubre,/ cerând preţuri exorbitante pentru părţile impure din/ conştiinşţa mea/ şi oferă gratuit micile mele rezerve de copilărie parolate şi/ inaccesibile şi oricum de unică folosinţă/ cineva nu vrea să fie văzut, cunoscut, îmbălsămat într-o/ emoţie comună, de duzină,/ îşi ascunde după o perdea de fum şi într-o fereastră neagră/ de doliu arborată la intrare, chipul/ se ascunde după o fereastră necomestibilă, carnivoră/ otrăvitoare, insalubră, o fereastră-călău ce şi-a ratat/ destinul de a fi o fereastră-victimă/ o fereastră tandră, intangibilă chiar când te invită să treci/ prin ea Dincolo,/ chiar când îţi întinde rama din care şiroieşte sângele/ ultimei sale victime/ refuzând şansa unei salvări,/ o fereastră închisă chiar când pare că-ţi zâmbeşte, de fapt/ e doar un rânjet sarcastic mascând grosolan satisfacţia/ îngurgitării ultimei victime,/ lăsând cu satisfacţie să alunece pe tastatură bucăţi de carne/ şi de viscere din ultimul utilizator cu parola insuficient/ digerată… ” (În spatele ferestrei).
Apoi, convinsă că m-a purtat suficient prin ferestrele destinului ei, astfel încât amprentele sufleteşti să nu se şteargă prea uşor şi prea devreme, Maria a lăsat o „Citaţie” pentru toţi cei care nu au citit-o, încă: „Dacă voi mai simţi nevoia să-ţi dedic poeme pe care sigur/ nu le citeşti,/ dorinţa să-ţi trimit e-mailuri pe care le ignori şi câte şi mai/ câte alte incertitudini şi certitudini,/ dacă mă voi baricada în cuşca computerului meu ca între/ dinţii unui rottweiler căutându-ţi urmele,/ dacă vei continua să-mi traversezi clandestin nopţile/ şi să nu te opreşti nicăieri/ îi voi trimite o citaţie lui Dumnezeu/ întrebându-l de ce te-a inventat”.
Mi-ar plăcea să aflu răspunsul!

(Selecţie de versuri „Din spatele ferestrei” unde, totdeauna, se află poeta Maria Postu.)
(27 martie 2011)

(de)mers matinal de Ottilia Ardeleanu

(încotro mă duce gândul)

în buiestru îşi răsfiră coama de ceaţă
câmpul
tăiat de copacii din drum
sângerează la orizont

un sicriu pe roţi plimbă chipuri
de la unul la altul
jetonul pus în joc
la pariu

încă neluminaţi folosim artificii
pentru a părea altfel
după fiecare coborâre în viaţă
auzi un oftat

împrejmuiţi de pâcle
suntem straşnic închişi
în celule

ca un cutter
dimineaţa pătrunde prin noi
retezându-ne visele

împrăştiate
umbre ascuţite
ne (în)scriem
spre nicăieri

(21 oct. 2010)

intentat vieţii de Ottilia Ardeleanu


(de acţiune)

prea alb
doar proiecţia unei bufniţe
silueşte decorul

pe obrazul gheaţă
aluneci tu
într-un glob minuscul

m-ai trădat

te-am prins cu ea
aşa cum prinzi din zbor o poantă
dar nu era

te săruta lacom până te lăsa
fără aer în plămâni
într-o noapte te-ai dus
cu ea
n-am avut decât o discuţie
ca între două lame de cuţit
în care mi-au sucombat bunele maniere

de ce m-ai părăsit
nu ştiu decât
că mi-a trimis actul de divorţ
chiar ea
judecătoarea
de viaţă

(2 ian. 2011)

Vă invit cu drag să mai urmăriţi, mereu să urmăriţi câţiva oameni talentaţi:

IoanBistriţeanul, Maria Postu, Gina, Cristian Lisandru, Paul Sandu, Deja-Vu, Katy şi ceilalţi aflaţi în partea dreaptă, la bloguri!

ceva de soi de Ottilia Ardeleanu

(cum numai unii (mă) au)


de când m-am ivit

briant

hoinăresc

prin tot felul de haine

ştiu să mă strecor

în treburile cele mai îmbâcsite

scot din minţi

şi neghiobul şi pricopsitul

am înşelat

închis o vreme m-am temut că

nu voi mai vedea vreodată

luminile

cu iluzii

nici plimbările erotice prin tot felul de case

unii îmi dau cu piciorul

alţii se umilesc să mă ridice

mă şterg de rele şi mă păstrează

până la plictis

când mă schimbă

îmi pun atâtea în cârcă

mă ponegresc iată

că aş fi un fel de ochi

grosolan murdar nemuncit

şi cam narcisist

mă acuză de putere mă înjură pe nume

sunt covârşit

de iubire

privesc prin mine

cu acută confienţă

(1 ian. 2011)


poemele din dreptul inimii de Ottilia Ardeleanu (din “Tratamente pentru inimă”)

(sunt cele care rezistă)

azi
inima mi s-a deschis
către oameni
pentru prima oară s-au interesat de mine
m-au atins uşor înmuindu-şi degetele
în sângele meu
şi m-au scris cu un fel de lumină
au pirogravat un sentiment
mai multe
până au dat forma care
să-i sensibilizeze

apoi m-au închis
ca pe o carte
cu semn

(29 dec. 2010)

(poem apărut în grupajul cu acelaşi nume din volumul colectiv “Tratamente pentru inimă”)

Vă invit cu drag să mai urmăriţi, mereu să urmăriţi câţiva oameni talentaţi:

IoanBistriţeanul, Maria Postu, Gina, Cristian Lisandru, Paul Sandu, Deja-Vu, Katy şi ceilalţi aflaţi în partea dreaptă, la bloguri!