de partea norilor hârşâie cineva anotimpul

când încep copiii şcoala încep ploile să cureţe aerul dintre oameni hârşâie fiecare cuvânt din găoacea lui cenuşiu iese la sfârşit un fluture colorat dar mai e până acolo natura are lacrimi pe chip răscoală tot ce toamna pierde la maturitate nu mai e în toate minţile fuge departe de casă lăsând uşa descuiată hoţii de curenţi nu iau nimic asupra lor doar se înghesuie prin cotloane întunecoase şi reci nu le mai place nici lor viaţa acolo îşi fac nevoile acolo dorm acolo mănâncă din fiecare emană mirosul rânced de om pe străzi purtat cu minciuna cu ziua cu sărăcia lunganul mării stă şi îşi numără inelele prin care trece câte-un spectru de nebunie vorbeşte cu păsări aşezate pe cer în veuri care înţeapă norii şi plouă rotund peste microorganisme înmormântează sub veşminte de la crucea roşie încoace orice mort îşi potoleşte setea cu paiul aproape că se luminează ca şi cum ai da o tentă de zugrăveală peste fumul care începe să iasă din coşuri pe furiş că ştie că trebuie să cotizeze şi este un pic cam în stres
dacă mă uit mai bine în afara mea doi bătrânei cu ceva ani peste toamnă se ţin de mână şi de-o umbrelă încoace se tot apropie târâind un fel de viaţă înaintează aşa cu mâinile pe piept ţinându-şi inimile în revere uite le zboară mirarea de amestecul alchimic din aer cu frunze hârtii gânduri şi printre altele tristeţi vâscoase care îi mână din spate ca pe nişte obiecte cu masa osoasă atrofiată tii uite cum le zboară tinereţea cu borurile umflate şi ei se tot uită după ea se pierde dincolo ca un zâmbet nesocotit
dacă-i întorci pe dos ei sunt aproape copii şi cu primele vise de toamnă-n ghiozdane se duc la şcoală…

Ottilia Ardeleanu

(30 octombrie 2012)

Let’s rock!

and… for me this:
“Easy reading is damn hard writing.” – Nathaniel Hawthorne

în stare să ne vândă diavolului

Ne-a luat mai întâi mama. A târcolit-o pe când eram la şcoală. Noi o ştiam bine, iar ea nu putea, nu avea cum să ne spună cum era, că nu era de spus. Era ca o suferinţă pe care nu o vezi când creşte. Te trezeşti cu ea cât casa, dai să o smulgi dar, ea are rădăcinile lungi, atât de bine înfipte încât te doboară. Mai tai tu cu nişte foarfeci ascuţite. Mai tai azi, mai tai mâine şi ea, tot mai deasă şi mai crudă, năpădeşte. Se tocesc şi foarfecele şi răbdarea şi puterea.
Iar ea, cuprinsă de aceste bălării de viaţă, tăcea şi tăcerea ei devenise o altă lume în care nu intra nimeni. Nici pe mine nu voia să mă primească; de câte ori nu am încercat să mă strecor prin desiş! Greu. Nu vedeam nici cer, nici pământ.
Pe când noaptea avea o culoare neinventată de pictori şi printre crengile ei reumatice clipeau două stele pereche-rătăcită, se făcea că văd o joimăriţă prin fereastră. Că aud acea tăcere la uşa fiinţei sale. Încetinel, cum ţi-ar crăpa timpanele. Am ciocănit abia atingând buricele şi am lipit urechea. Se auzea ceva, cumva ca o inimă înceată. Am încercat clanţa, dar se încuiase pe dinlăuntru. Credea că nu o simt. Însă, aerul ei făcea rotocoale de tristeţe până la mine. Ajungeau prin fisuri neştiute cercuri dense şi mari, ca nişte aure nerisipite. Plecam cu toate acele inele pe degete prelungite de umbre şi ele se destrămau în aerul nedumeririi mele. Numele ei aburos pierea şi el ori ochii mi se împăienjenau, nu-mi mai aduc aminte bine. Deodată, mă striga o singurătate: hai să vorbim! Şi coboram pălimarul. Alunecam iute, ieşeam din radiaţia sufletului ei care mă făcea mereu să tremur şi de la care am şi acum arsuri. Fugeam cât vedeam cu ochii. Singurătatea, după mine. Sărea într-un picior. Era copilandră rău. Am crescut împreună. Am trecut bacul, am luat la facultate printre primii. N-am avut nicio restanţă. Iar băieţilor li se cam scurgeau privirile. Dar noi… nedezlipite.
În pod aveam un cufăr plin de cărţi. Noaptea se sfârşea cucernic, printr-o lumânare de pomenire. Autorii nu muriseră. Jucau pe-o carte destinul lor, sub ochii mei cât ai acelei păsări. Singurul lor spectator, mimul trăirilor lor, în ciob de lună faţa mea transpusă se maturiza în clipa trăită. Singurătatea îmi mai dădea câte-un cot, cică prea mă exaltam. Dar vă spun cu mâna pe inimă: aşa eram eu, nu-mi trădam prietena de-o viaţă.
De fapt, o deplângeam pe ea, făptura fără de sine, cu sufletul şters din istorii. Pângărit. Exilată într-un fel de a fi care nu-i aparţinea. Îi întindeam o mângâiere, iar ea nu voia să o guste. Şi dorinţele mele făceau ca ielele…
Apoi ne-a luat grădina şi casa. A venit ca un potop, mânios şi hotărât să nu mai rămână nimic din urmele carului şi ale potcoavelor, ale tălpilor noastre bătătorite, ale agoniselilor, ale vremurilor ţinute în zidăria purtătoare de tainele cele mai vechi, din acest templu ţărănesc…
Acum vrea să ne ia şi pe noi. Cu toate eforturile de supravieţuire. Cu vecinii, cu politica, seceta, tsunamiurile dintre noi, cu şomajul, cu banii luaţi fie pe taxe, fie din salarii, fie din pensii, cu tot ce înseamnă bani, cu anotimpurile şi cele mai firave şi cele mai aprige, cu vai de mama noastră de viaţă, că stau şi mă întreb: unde le-o depozita pe toate astea, că eu n-am putut decât pe rând şi la intervale mari de timp, că niciodată nu mi-a plăcut aglomeraţia şi suceala şi dădăceala… Cu iubirile noastre ce-o fi făcând, cu oamenii de lângă noi?!…
Că, între timp, singurătatea murise şi am îngropat-o cu mare pompă, aşa cum merită ea, la marginea lumii, colo, pe drumul care duce spre nicăieri…
Şi i-auzi cum ne jupoaie de noi înşine ca pe nişte miei cu privirile umede şi scâncetul scăpat dintr-o smerenie.

Ottilia Ardeleanu

(25 oct. 2012)

viaţa trece prin octombrie

la început vine o vreme veselă fără dinţi gungureşte face nişte ochi mari gene de umbră simte suflet voci mişcări libere mâini rotofeie apucă orice din lăptosul aer lucruri de-a buşilea la primul hop se ridică mirare împiedicată în fustele curiozităţii tot ce zboară are gust de inocenţă înalţă zmeie decupate din curcubeu de obraz molatec opreşte orice lacrimă de ploaie şi trăsnet de hohot copilandru prin inimă se aud poveşti cu glasuri apropiate oameni despică răul în căsuţe de bine din cuburi ori cărţi cu acoperiş de coperţi pe degete alfabetul joacă primii paşi viaţa maraton pe urmele lui christos învaţă primele păcate în iubire scriu istoria cu nişte idealuri rupte în coate nopţile pâlpâie vise călătoresc multe tuneluri până să ajungă lumină
până la urmă vine o vreme reumatică fără dinţi se exprimă peltic târşâind târlicii mijeşte umbre nepăsătoare se sprijină într-un baston visele coboară stângace se împiedică la orice mirare tot felul de renunţări bâjbâie drumul întunecat de fruntea căzută trist pe gânduri sugrumă pe o bancă soarele printre frunze galben aţipeşte ultima dorinţă
până la urmă vine o vreme totuşi liniştitoare bucată de pământ creşte iarba fără nume
din nou vine vremea coasei

(21 oct. 2012)

Vremuieşte

Zănateca. A luat-o pe mirişte, pe drumul dinspre pădure, printre ciulini şi-a sfâşiat jupele de ţigancă focoasă în care se tot împleticeşte de când a intrat în sat, străină de gospodarii care îşi văd de treabă prin şoproane ori prin livezi şi vii. Cu lungi cozi împletite, lovindu-i-se de coapsele subţiratice, ca nişte funii în care atârnă, aurii, bănuţi cu puful încă neşters de palmele vremii, se opreşte la fântâna cu o cumpănă veche scormonind, plictisit, într-o tufă de nori, şi acum o vezi că începe să se învârtească, nebuneşte, să sară şi să chiuie, strângând sub tălpile desculţe grămezi de frunze şi crengi uscate. Vântul, după ea, obedient, latră pustiitor, stârnind ecouri de prin toate cotloanele. Oamenii o urmăresc, cu oarece compasiune, punându-şi mâinile în şolduri şi dând, semnificativ, din cap.
Dar, fără să le mai pese de ciudăţeniile ei, o lasă să-şi potolească pornirile şi o uită, apoi, pe ghizduri ori pe pârleazuri, ori pe acoperişuri, ori pe unde o apucă să joace până îi crapă călcâiele. Abia atunci, sub un soi de isprăvire, cade în genunchi, înjositor se tolăneşte pe pământ, şi tot zvâcnetul din vine i se potoleşte treptat în inima satului.
La ora culesului, ea dârdâie de singurătate. Deşi, este miez de atenţie. Toţi trag de ea din toate părţile, o scutură, o culeg, o ating, o miros, o lovesc, o presează, o stropşesc, o împing în beciuri, o toarnă în vase de diferite forme şi mărimi. Mulţumiţi că le-a picat în mână. Femeia străzii, cu o ţigară de ceaţă în colţul gurii, cu obrajii căniţi şi un câine de vreme ţinându-se după ea ca după o stăpână care a fugit de-acasă, în lume, să-şi caute libertatea.
Octombrie se uită cu amar la ea, aproape că nu o recunoaşte. Ar fi vrut să o strige: hei, ce mai faci, pe unde mai lucrezi? Cum, să nu-mi spui că te-au dat afară?! Apoi, în sinea lui: vai, ce i-a căzut părul. O avea vreun cancer? Cât de trasă la faţă este şi cât de slabă!… Biata de ea, ce frumuseţe de femeiuşcă era anul trecut!
Cândva, lucrase în domeniul economic. Fusese o directoare foarte calculată. Avea registre întregi cu note din marile culturi. Mirosea natural. A parfum de femeie. Cu stare. A greşit-o o dată prea tare cu producţia la hectar şi au dat-o afară. De atunci, bântuie strigoaica. Se loveşte de anotimpuri, în goană. Are braţele vinete. Şi o privire care spintecă. Ursuz. Se burzuluieşte pe oricine, aşa, nitam-nisam, iar uneori vorbeşte cam… pe neînţeles. Se bănuieşte că ar avea conexiuni înalte, cu o bună inspiraţie.
Cafeaua de melancolie abureşte pe prispe ale trecerii. Ici-colea câte-un foc de nelinişte din care sar stele şi, în traiectoria lor, rămân agăţate care pe unde apucă, într-un candelabru celest. Ea îşi freacă mâinile, se chirceşte în propria piele uscăţivă şi suflă, îndelung, stârnind jarul. Din spate, noaptea i se aruncă pe umeri precum o haină jerpelită, mâncată de molii de luminiţe orbecăind pe deal, pe vale, de prin fiecare casă.
Satul o cam vorbeşte de rău, acum, după ce s-a văzut cu sacii în căruţă. Cum că-şi face de cap prin lume. Şi nu mai e nici darnică. A îmbătrânit. E ca un mutac. I-a secătuit inima. Deh, o prăpădită! …
Alţii spun că ar avea un amant, în partea cealaltă de lume, şi pe acolo îşi face veacul…
În timpul acesta, se zvoneşte despre o vulpe argintie rătăcită, venind de foarte departe, ca dintr-o poveste cu un singur prinţ, şi pe care nimeni nu a îmblânzit-o pentru că nu a ştiut cum să se apropie de ea, cum că dă iama prin curţile oamenilor. Smotoceşte păsările şi penele lor cad uşor pe ferestrele timpului. Câte unul mai priceput le ascute, le înmoaie în indigo de spectru şi lasă scris un poem-testament zilelor care se scurg apatic, mărunte şi fără niciun dumnezeu.
Doamne, parcă a înnebunit. Uite-o lângă trecerea de cale ferată, lungită pe şine, intrând în rezonanţă cu durerile fierului. Oare nu se prinde că se apropie marfarul de iarnă?!
Câteva trepidaţii. Un şuier scurt. Şi dusă este…
Lunganul opreşte brusc. Cineva l-o fi tras de mânerul plumburiu. Un domn cu părul cărunt, ce mai contează cât de lung, se gândeşte să coboare în staţia aceasta. Cel puţin, pentru o vreme…
Pe ea o s-o îngroape imediat. Fără pompă. Lumea o va uita, aşa cum se uită…
Se simte privit cu un pic de nedumerire, cu puţină descumpănire…
Oare, am sosit prea… din timp?!

Ottilia Ardeleanu

(16 oct 2012)

imaginalis

eu şi oglinda
atât
într-un spaţiu restrâns
nevoia de a cunoaşte
omul din faţă
nu ar exista fără să-l privesc
îi întind mâna face la fel
insist pe curburi şi
încreţiri simte aceeaşi durere
reflectă sufletul meu
adăugare spaţiului dintre
perete şi viaţă o substanţă
fără de care nu m-aş fi prelungit
într-o alta am privilegiul
să contemplu o viziune încărcată
negativ orice vapor se transformă în
lacrimi evidenţele devin
inefabil orice gest translucid ca şi când
aş locui simultan două spaţii mă
plimb din unul în altul
succedaneu de
înger

Ottilia Ardeleanu

(21 august 2012)

i se spune cealaltă

departe nu
este

ia un pumn cu pământ
o groapă distanţă adâncul de om
statură potrivită cubul
venusian
plin de cerneală
întunecare
lumea asta la un braţ
de flori însoţite
leagăn de frânghii
şi o jeluire femeiască
sufletul nu-şi lasă
îngropat

şoimul care târcoleşte
vremea
oi fi eu

Ottilia Ardeleanu

(3 sept. 2012)

and… for me this:
“Writing is the only profession where no one considers you ridiculous if you earn no money.” – Jules Renard

Întâlnire de gradul xxl

Eram în gândurile mele şi mergeam pe un drum telepatic. Traversam din stânga, din dreapta veneau maşini. Priveam insistent. Niciodată nu poţi să ştii cum şoferul pierde controlul. Aşa cum s-a întâmplat când aveam dacia. Parcată undeva pe stradă, am găsit-o cu radiatorul buşit. Şi faţa ei drăguţă, turtită rău. Atunci când am suferit de parcă o carne omenească fusese trecută prin buzele unui bolid de fier. În fine, murise atunci şi un bărbat de care auzisem cândva. Nu-l cunoşteam. Dovada e o cruce chiar în colţul străzii. În loc de om, o cruce. Aşa ajungem, nişte piedestaluri de piatră. Să aibă ploile pe cine să întoarne amărăciunea. Cât or mai fi şi ploi.
Şi mergeam legănat, cu două sacoşe pline care-mi echilibrau viaţa în momentul dat, aşa matematic, cum nici nu avem habar. Ca în teoria probabilităţilor. Şi, în timpul ăsta, când păşeam pe triunghiul de pavele, ferit de circulaţie, o tânără frumoasă foc m-a salutat. M-am oprit contrariată.
Doamnă profesoară, sunt Cristina Firuţă. Ce mai faceţi, mai predaţi?!
Am rămas surprinsă. Dar îndată ce am văzut figura acesteia mi-am dat seama că, ani în urmă, o fetişcană isteaţă foc, mă făcea să fiu cea mai invidiată profă din şcoală.
Ştiţi, am lucrat în Italia, în Belgia. Datorită dumneavosstră m-am descurcat de minune. L-am învăţat şi pe soţul meu. În liceu am avut o scorpie. Tot ce ştiu, de la dumneavoastră ştiu.
Ce mai puteam să spun?!
Doamna profesoară, mă bucur atât că v-am văzut. Dumneavoastră ce mai faceţi? Tot acolo predaţi?
Nu am crezut că poate fi aşa de important când cineva te întreabă de viaţa ta. Cineva care s-a intersectat pentru o vreme cu tine. Cineva care a avut un câştig din faptul că a ajuns să te întâlnească. Dar, contează al naibii.
Sunt bine. Nu mai predau. Mi-am găsit drumul pierdut. Lucrez în domeniul pentru care m-am pregătit.
A, da. Ştiam că sunteţi inginer. Şi cu toate astea, doamnă profesoară, sunteţi omul de la care ştiu cele mai multe lucruri. Vă datorez mult.
Nu. Nu e nevoie. Cred că mi-ai înmânat o fericire, astăzi. În loc de orice soclu. De orice diplomă. Cuvintele de apreciere devin mai puternice decât oţelul, decât roca.
Sunteţi neschimbată. V-aş fi recunoscut dintre milioane de oameni!
Iar eu aş fi trecut pe lângă tine ca pe lângă orice fiinţă. Pentru că voi, toţi elevii mei, v-aţi schimbat. Aţi devenit oameni în toată firea. Aveţi familii, copii. V-aţi maturizat.
Este foarte adevărat. Aţi avut sute de copii şi e normal să ne fi uitat.
Dar acum, când am stat de vorbă, mi-am adus aminte, ai fost o elevă foarte bună la învăţătură. Nu eşti singura care îmi spune că aţi avut un mare câştig din lecţiile predate. Dar, este un capriciu al meu. Să fac lucrurile perfecte, dacă se poate, indiferent de activitatea pe care o prestez.
Ştiu, doamna profesoară. V-am iubit foarte mult, ştiaţi să vă apropiaţi de noi, să nu ne fie frică să ne exprimăm. Aşa cum puteam şi noi la vârsta aceea. În plus, ne-aţi dezvoltat spiritul competiţional. Vă sunt recunoscătoare.
Ne-am despărţit cu greu. Cristina nu ştia cum să mă facă să mă simt cea mai radioasă fiinţă de pe pământ. Am schimbat numerele de telefon între noi. Ne-am dăruit zâmbete, îmbrăţişări, amintiri…
Cine ştie? Poate că ne vom mai auzi.
Culmea este că, o săptămână în urmă, o altă elevă m-a oprit să mă salute. Despre Margareta spun. Eram la o lansare de carte. Ea era la stand. Mă oprisem să văd noutăţile din domeniul literar. Ea m-a recunoscut entuziasmată.
Ce bucurie să vă revăd, doamna profesoară!
Ce bucurie că mă opriţi în drumul vieţii voastre, dragii mei discipoli!
Uite-aşa îmi povestea draga mea prietenă, Shirley, pe care nu o mai întâlnisem de ceva vreme dat fiind starea ei de sănătate. Poate că pentru un cancer năzuros şi răzbunător pe viaţă, care intră neinvitat în carnea omului, o astfel de poveste alchimică este mai binefăcătoate decât orice metodă de izolare a acestuia. De s-ar cunoaşte celula în care să fie întemniţat definitiv!

(6 oct. 2012)

and… for me this:

“I try to leave out the parts that people skip.” – Elmore Leonard

Musca

Vine întotdeauna devreme la serviciu. Ca orice muscă. Zburătăcind. Fâlfâind din gene, crezându-se deasupra tuturor lucrurilor, privind de sus, panoramic, şi făcând uneori piruete doar pentru a sfredeli în curiozitatea colegilor care o ignoră, de cele mai multe ori. Ba i-ar trage şi câte un plici când vorbeşte întruna, infectând timpanele cu lucruri neinteresante, enervante. Zumzăie pe la urechi, intenţionat apăsat şi tare ca s-o audă toţi şi să-i ia drept bun cuvântul ei de muscă de birou. Fapt pentru care se deplânge în sine, pe sine, şi se răzbună prin metode pe care crede că le deţine. Fiindcă are mereu câte ceva de ascuns. Mă rog, la creieraşul ei sensibil şi mignon, e posibil să nu fi depistat că s-a dat deja de gol.
Se reazemă de spătarul ergonomic, porneşte pc-ul şi după ce verifică apatic mailul, face o semirotaţie în aer şi începe să-şi pilească vârfurile picioruşelor, meditând la subiecte de mahala: cum uită femeile mâncarea neacoperită iar ea intră încălţată prin toate oalele, cum gustă din paharele bărbaţilor, pe la cârciumă, îmbătându-se cu vorbele lor goale, de ce iubesc unii animalele mai mult decât oamenii iar ea le târcoleşte locurile, cum bâz-bâz-bâz şi iarăşi bâz şi totul este numai cum spune ea, restul fiind, dacă nu ştiaţi propria versiune, nişte proşti. Şi mulţi, mai ales. Însă ea are o nouă ocupaţie, tot un fel de croitorie, cum îi plăcea pe vremuri: cut&paste din diverse filozofii pe care le transpune, după mintea ei veşnic şifonată, veşnic peticită de lume, de normalitate, într-un cadru virtual, în care să-şi mascheze identitatea şi de unde să fâlfâie de la tribună culoarea steagului preferat întru deşteptarea naţiunii.
Adăstând pe vreo frunză ori petală îşi face siesta după ce muşcă în stânga şi muşcă în dreapta, zâmbind enigmatic, frecându-şi coapsele ispititor, ca şi cum sub pielea trecută binişor ar zvâcni celule dintre cele mai tinere. Dintr-odată foarte delicate.
Cu zborul ei grăbit, pătrunde rapid în vârsta a treia. Devenită aproape contrafăcută, în fond… de ten. Se vede că îşi vopseşte extremităţile ba în negru abanos, ba în violet de genţiane, ba în nisipiul de plajă fierbinte. În plus, bruiajul permanent, în scopul anunţării aterizării pe una dintre pistele pe care le urmăreşte, de ai impresia că se fac praf elicele, sunt dovada unei îmbătrâniri premature.
Biata de ea are şi dioptriile avansate. A zumzăit pe lângă mine până m-a făcut să înţeleg că deţine toate calităţile, inclusiv cea de intelectuală cu studiile cumpărate. Şi, aşa ca o demonstraţie, într-o zi, cu tupeu de muscă a virat într-un computer de zob i s-au făcut ochelarii. A încurcat pe acolo traseele binare, octeţii au intrat unii prin alţii, numai ea continua să bâzâie defragmentat în timp ce, ameţită, îşi depunea urmele într-un design personal, spunând că pictează pe unde o apucă. Grafitti de corel.
A fi altfel nu este acelaşi lucru cu a fi împotrivă. Iată cum, dotata noastră crede că este o albinuţă în timp ce restul lumii, ascultaţi, toţi ceilalţi sunt nişte trântori. Un fel de… a fi deplasat, exact ce ştie ea mai bine să facă!
Musca, o ţaică pe buza ferestrei, le vorbeşte altor surate: ascultaţi la mine, sunt cea mai tare în stupărie, mierea mea e cea mai dulce, nimeni nu poate să facă astfel de bunătăţi! Şi în timpul acesta îşi pileşte din nou unghiile, gândindu-se cum să mai fure câte ceva din cămările priceputelor albine. Şi să spună apoi că e producţia ei… Iart-o, Doamne, că nu ştie ce face. El răspunde sobru că are toate motivele întru iertare.
De la o vreme s-a izolat. Zice că e mai fericită departe de oameni, că a citit ea dintr-un mare filozof şi i-a rămas sintagma tatuată. Se ascunde pe sub birou navigând istoria lumii… era să-şi prindă aripioarele între coperţi într-o dimineaţă când şeful a intrat brusc în încăpere.
S-ar fi numit sinucidere?!…

Ottilia Ardeleanu

(5 oct. 2012)

desen pe asfalt

toate dovezile s-au pierdut
în clădirea cenuşie
s-au perindat suflete
la limita inocenţei

de-acolo a pornit un fel de
viaţă pentru fiecare
coridoare lungi încă mai
răsună de timidităţi

pare că veşnicia s-a instalat
în pereţi susură un aer crud
amintitor de liniştit

nevăzutele prin porii clădirii
încalcă plantele cărora le dau
mereu spirite verzi

scârţâitul lemnului din podele
e al nostru cuvântul netocit al
zilei dintâi i-am pus emblemă
jurământul cunoaşterii

de câte ori am privit oare
spre vieţile noastre
azi înşirate pe ani
până la tâmple

câte idei au luat forme
geometrice minţile noastre
fulgurante

nu am culoare să
completez
timpul acela
indescriptibil

Ottilia Ardeleanu

(31 august 2012)