IDENTITĂȚILE DIFERITE ALE OTTILIEI ARDELEANU

Motto: „sunt un personaj diferit îmbrăcat în

alt personaj în

alt personaj”

(matrioșka)

 

 

A vorbi despre poezia Ottiliei Ardeleanu, o poetă ajunsă la maturitate artistică, ale cărei intervenții lirice se bucură de atenția cititorilor și a criticii literare, nu este deloc ușor. Citind ultima carte apărută la prestigioasa editură Eikon, Schimb de vorbe cu Gabriela, vom remarca saltul calitativ realizat de autoare de la un volum la altul, mai precis, diversitatea tematică și stilistică, noutatea expresiei artistice și curajul de a pleda artistic pentru salvarea omenescului și a cuvântului, supuse unui dureros proces de devalorizare.

Titlul volumului Schimb de vorbe cu Gabriela îi poate crea cititorului false așteptări, generând presupunerea că este vorba de un interviu sau de titlul unei proze. Dar cititorii care s-au obișnuit cu titlurile volumelor poetei Ottilia Ardeleanu, precum Totul e să mergi până la capăt, Doze de plăcere, titluri capcane, care, vorba poetului Minulescu, nu sunt ce par a fi, vor descoperi in acest volum, un surplus de emoții, de fragmente ale unui real contaminat de tehnologie, de mistificare, de nevoie acută de adevăr precum și un strigăt de disperare împotriva acestei invazii distrugătoare. Parcurgând cu emoție poemele acestui nou volum, avem impresia că ne aflăm într-o galerie artistică cu tablouri abstracte în care ghid ne este câteodată autoarea însăși, de cele mai multe ori ea cedează voit sau nu rolul de ghid interlocutoarei Gabriela. Cine este însă Gabriela? Fiecare dintre noi ascunde în sinele său un dublu care îl completează, îl domină, îl subjugă sau chiar la un pas mai neatent, îi poate lua locul. Cine este acest dublu și ce ascunde el? Ei bine, cea mai verosimilă povară/secret pe care îl ascunde ”Gabriela” este iubirea, pe care în restul existenței, eul și-o refuză, ascunde, camuflează sub diferite pretexte și este nevoie de situații-limită ca de pildă un atac terorist ca eul să conștientizeze această irosire:

”toți spun te iubesc în loc de orice rugă acum ei își dau seama că iubesc cu adevărat că nu mai e timp să o spună că trebuie să urgenteze să o spună și din disperare urlă te iubesc iar unii chiar se aruncă în gol cu aceste cuvânt”. ”amprenta pașilor tăi va fi citită de aparate/ iar dacă la bătrânețe care nu va mai fi bătrânețe vei uita cum te cheamă/ și vei sta mult pe gânduri până să-ți aduci aminte dacă îți vei mai aminti/ cineva care nu vrea să se deconspire va ști cine ești te va striga cod unic/ da cineva te va priva de toate grijile pe care ți le-ai fi făcut dacă ai fi fost/ ca pescărușul de pe cerul liber văzut printr-o fisură prin care te chiorăști”.

Cititorul familiarizat cu poezia Ottiliei Ardeleanu va sesiza o modificare a modurilor de transmitere a mesajului poetic în sensul de evitare a univocității sensului, poeta reușind să nu epuizeze interesul pentru lectură al cititorului și să prelungească procesul mental de receptare al poemului și după terminarea lecturii. Așadar poemele Ottiliei Ardeleanu sunt citite dar nu epuizate. De exemplu, un poem ca La drum de seară în care cititorul se lasă prins de ”rigoarea seducătoare a poemului” după cum afirmă Eugen Negrici în Sistematica poeziei, urcând hipnotic spre idee fără ca sensul final al demonstrației lirice să fie deductibilă tot timpul. Astfel în poemul amintit, la drum de seară /e seară și ca să-mi înving singurătatea o iau pe străzi/ citind în tăcerea copacilor străjuiți de felinare/ oamenii forfotesc un du-te – vino impecabil urmele rămân impregnate/ în asfalturi uneori scrâșnesc de durere cum și foaia de hârtie sub peniță/ câte poveri nu trec zilnic pe aici și câte vorbe nu se golesc prin canalizări/ e seară și oamenii înșiși duc singurătăți pe obraji în buzunarul de la piept/ se simte după cum nu mai schițează vreun gest de omenie/ după cum merg spre o țintă invizibilă cu capul plecat se lasă rece de toamnă peste sufletul meu/ găsesc de cuviință să fac poze să imortalizez drumul luminile copacii mă agasează/ click click pe acolo pe unde ramurile cuibează lumini improvizate/ nu mai orbecăim decât prin propriile resemnări/ e seară și o salcie cât o duminică clocește un soi de lună arbitrar simulată/ lumina ei mălăioasă se oprește pe fruntea mea/ cum și mâna mamei cândva cu o căldură inexplicabilă/ înlătura toate gândurile abătute asupra ființei mele/ un aer de furtună lipsa ei mă ia cu frig mă ia cu înnoptare mă ia cu singurătate.

Prin urmare, poetul va avea nevoie de un cititor de o factură deosebită, nouă, care s‑a ivit sau a fost creat cu dificultate, un cititor aparţinând aristocraţiei spirituale, care se complace în obscuritatea textului fiind atras, fascinat de descifrarea sensurilor acestuia.  

Înzestrată cu darul de a vedea transparența a ceea ce o înconjoară, poeta reușește de mai multe ori în volum să transceadă dincolo de realitatea limitată, confuză, înșelătoare, impură, transmițând o altă idee ca în scurgere de timp unde sub recuzita marină banală se insinuează discret tema timpului, a iubirii pierdute dar și a speranței sau ca in departe de lumea aceasta, poem în care în spatele unei scene banale decupate realist din cotidian se ascunde un strigăt al disperării receptate acut doar de poeta martoră și personaj al unei realități kafkiene pe care poate cititorul nu o presupune dar care ni se revelează din lectura atentă a textelor, făcând din acesta, așa cum afirmă reputatul critic Eugen Negrici în Sistematica poeziei, un coparticipant la actul de producere al poeziei.

Acolo unde poeta suprimă elementele discursive, mesajul are de câștigat cum se întâmplă în mai multe locuri ca de ex ” în silabe du-re-rea mea este du-re-rea ta tot ce nu am dus până la capăt în iubirea asta groapa comună oaselor care s-au legat la rotația completă a pământului în jurul trupurilor noastre moartea subscrie”

O altă dimensiune a poemelor din acest volum este conferită de ”sugestia lumii ca spectacol, în care fiecare poartă o mască, lăsând aparentului întreaga scenă pentru a se desfășura, camuflând esențialul sub faldurile iluziei înșelătoare și/sau ale minciunii.” Tocmai această rătăcire prin oraș, prin lume, prin viața dominată de simbolul măștii, ca într-un grotesc carnaval al minciunii, o determină pe poetă să-și expună curajos propria viziune despre ceea ce se ascunde în spatele măștilor: iubirea, singurătatea, cuvântul, creația artistică, inspirația, sensul acesteia, pseudo-relația cu ceilalți, credința, conflictul cu sine, cu lumea, pericolul tehnologizării excesive, căutarea inutilă a fericirii, cultivarea unor non-vorbe, așa cum spunea Aldous Huxley în Minunata lume nouă. Identificând aceste cangrene morale și sociale, prin vocea Gabrielei, poeta speră să le salveze, să le ajute să supraviețuiască și să înlăture măștile sub care se ascund.

Cu fiecare poem ”vizitat”, cititorul remarcă excesul de trăiri al autoarei, care pare lipsită de instinct de autoconservare mizând totul pe poezia care salvează, care șochează, care nu menajează pe nimeni, demonstrând o capacitate empatică uriașă care o face să-și asume suferința tuturor până la aneantizare și pierderea propriului eu ca în poemul ”apoi mă obligă să fiu tandră”:”toți oamenii aceia urcă prin mine treptele unei scări de os și/ mi se lovesc de pereții cărnii care se mulează pe trupurile lor atât de reci încât/ nu mai simt nimic pentru nimeni/ mă zguduie pașii lor mă dor oasele de apăsarea mâinilor/ iar mersul mă înțeapă în inimă/ continuă să urce până îmi ies din ochi și îi pierd nu mai știu nimic de ei rămân doar cu suferința cu durerea lor cu suspinele ei pleacă dar eu rămân.

Această trăire prin alții și pentru alții este și mai evidentă într-un poem ca ”zi oficial liberă” în care sugestia unei sărbători legale importante devine un pretext pentru a semnala degringolada valorilor, sărbătoarea fiind doar un pretext pentru o zi liberă în care patriotismul este redus la spectacolul alaiului, în care doar zorii sunt ”singura lumină care mai trezește sentimente”. Motivul patriotic este discret infuzat și în poemul de sărbători o altă femeie ce simte, momentul sugerat fiind al evenimentelor din decembrie 1989. Istoria personală se întrepătrunde cu istoria colectivă și ceea ce-i rămâne eului liric e tot gustul amar al decepției dar nu și al renunțării. Nici măcar un poem cu nuanțe lirice ca o acuarelă minulesciană în orașul meu, nu înlătură senzația de tristețe, de gri ”ca fumul de la midia”.

”femeia fatală” este o altă ipostază a Gabrielei, care le completează pe cele anterioare, dezvăluind alte metamorfoze epice ale personalității eului liric. Într-o altă ipostază, adevăratul eu se simte stingher în orașul marcat de indiferență și degradare morală și așteaptă singura formă de evadare, retragerea în mediul ocrotitor și salvator al singurătății:” mă frământă întrebarea de ce ne obișnuim cu răul urc de cum aș avea niște pietroaie picioarele nu mă ascultă și inhalez la greu mirosul de acru fiecare ușă ascunde ceva foarte vechi la ușa mea singurătatea nici nu se mai uită pe vizor deschide veselă mă îmbrățișează cât de mare se poate face dorul plecat din zori și până în clipa când zănateca îți sare de gât”

Printre tablourile cenușii decupate din realitatea sufocantă și dureroasă, se strecoară și fragmente autobiografice ca în ”în acea noapte” în care invocarea mamei e doar o expresie a nevoii de puritatea pierdută dar avută cândva. 

Privirea eului liric în mișcare surprinde cu dezamăgire hăul, tristețea, perspectiva apocaliptică și ca o încercare de salvare, acel joc inocent, șotronul și râsul unor suflete imaculate. Călătoria cu tramvaiul e doar un alt pretext amar pentru dezvăluirea anomaliei prezentului și pentru a mai semnala încă o dată răsturnarea valorilor și pierderea unor repere estetice ale planetei, natura, lectura devenind simple simboluri abstracte. Chiar și poemele care aparent transmit o stare de bine și de confort existențial se încheie cu o metaforă a tristeții, a decepției și a dezamăgirii: ”contur am inima de antracit nu simt nimic doar scârțâitul ușilor masive și o tăcere violentă desfigurată „/ (contondentă).

Plumbul bacovian a fost înlocuit cu antracitul, simbol extrem de sugestiv pentru starea de spirit a poetei care și-a pierdut speranța în regăsirea culorilor existențiale.

Fiecare tablou decupat se vrea un avertisment, un îndemn la trezire deoarece pericolul pierderii identității, al omenescului, este acut resimțit de poetă.

Înaintând în galeria de poeme abstracte ale Ottiliei Ardeleanu, nu te îndepărtezi de realitatea orașului, nu simți că ești supus unui proces de katharsis ci dimpotrivă, te simți tot mai mult un element în aceste tablouri, te temi că nepăsarea, tristețea, blazarea din jurul tău te pot contamina iremediabil.

În acest oraș amenințat cu dez-umanizarea, un poem ca ”acum înșiră mărgele” e de asemenea un avertisment la pericolul robotizării umanului ca această femeie care: ”e toată din mărgele ca un cancer care își desenează arborele genealogic pe sub piele surâde prefăcut”.

Nici satul nu oferă o alternativă la disperare: ”viața este pârloaga unde niciun sătean nu mai vine să sape să ude să plivească /nici măcar să culeagă ceea ce Dumnezeu încă se luptă să ne dea de pomană/ este un site părăsit de poeți cu poezia aruncată în singura sobă/ rămasă după uciderea pădurilor ca unic ținut verde/ când nu mai avem ce arde decât inimile noastre/ de mult bolnave de singurătate este acel neajuns unde ne-am născut pentru a fi cei mulți”. Pentru a supraviețui, poeta este nevoită să devină o matrioșka schimbându-și identitatea pe nevăzute, noaptea.

Traversând situații-limită eul poetic devine empatic cu toți ceilalți, se identifică cu pierderea lor cu atât mai mult cu cât propria ei viața stă sub semnul unei existențe-limită, toamna:” doar toamna aceasta mă terorizează mă străpunge cu fuselajul cu aripile cu profundorul din iubire”. Abia acum ea realizează mai intens prezența iubirii, ca sentiment, ca trăire, așa cum spunea Arghezi: ”Niciodată toamna nu fu mai frumoasă, sufletului nostru bucuros de moarte!”.

Ce-i rămâne Gabrielei care are curajul să înlăture măștile din jur, sfidând tentația de a intra în rândul actorilor care au uitat de mult ce ascund sub acele măști? Ea nu abdică ci, așa cum frumos spune în poemul Simțul vieții, preferă să rămână ”un copac singur în pustiu se angajează/ mai puternic decât omul cu securea/ nimic nu-i e prielnic și totuși nu cedează/ el știe că mai are de aerisit lucrurile/ de pus în mirări trecătorii ori pur și simplu/ să reinventeze/ ispite cu noi adami și eve/ gol de mijloace de existență fără haine fără adăpost/ găsește un singur mod să trăiască/ neclintirea/ hotărât să nu părăsească locul de baștină/ nicio poveste nu i se mai potrivește/ i-ar fi de folos un om să-și tragă sufletul/ lângă trunchiul lui noduros/ dar cine mai are timp de odihnă/ să te oprești o clipă în loc să îți acorzi un răgaz să simți că trăiești/ iată seva vieții/ copacul din toată sărăcia te abate din drum cu fructele lui dulci/ ce simplă e dragostea doar să vrei să o rupi de pe ram”.

Maria Postu, 10 dec. 2022

(Revista Spații culturale, nr.89, pag.56-58)