nu e o haină de ocazie

singurătatea este cu un număr mai mare decât mine
cu toate astea am tras-o pe mine ce prostie
să cred că o astfel de haină ar putea să-mi ascundă formele
de tristețe de nemulțumire de nesiguranță prea fix mulată
ar întoarce privirile ar atrage iar eu nu vreau să mă știe oamenii că
mă îmbrac modern ar putea spune că poeții sunt mai sobri
dar nu haina face pe om
aș prefera o rochie pastelată de iubire mai
sus de genunchi așa cum îți plăcea ție

fără să vreau o port pe vremea asta
capricioasă mi se lipește de coapse de parcă
ar vrea să afle cât din tine a mai rămas
îmi pică greu trebuia să-mi închipui că n-am s-o găsesc vreodată
la preț redus

când ziua nu poate ieşi din noapte

ca nişte păsări venite să-mi facă rău
gânduri negre se năpustesc din toate părţile
înfometate şi aşa de multe ciocuri deschise aripi
sufocă singurătatea mea
devorată de la piele începând
îmi simt măruntaiele plutind ca nişte fumuri

lumea dispare după acest nor
de forma trupului fără formă
ciugulit cu iubire cu tot

sunt purtată ca pe un roi
deasupra florilor de muselină
miroase a miere vântul de tei
taie în două neliniştea mea
fraternă
se avântă cu anvergura
dorului mă abandonează
celui pregătit să ţină piept
gândurilor astea dese
forfotitoare
cu gheare să lase urme în
sufletul tău
nu se poate lipsi de mine

Ottilia Ardeleanu
(august 2015)

efect

mi-ar fi plăcut să mă iubeşti
într-atât să nu-mi fie teamă
că altcineva ar putea să mă iubească
mai mult
ai lăsat îmbrăţişarea în vânt
ca pe o barcă luată de curent până dispare
într-o gură mare de apă soarelui aprins
la faţă singurătatea mea nu-şi găseşte locul
cum niciun sfânt în piele de păcătos
zilele sunt ploi de vară prea repezi
nu curăţă şi nu răcoresc
atât
mi-ar fi plăcut încălzirea ta
globală pe trupul moale să simt
degetele lăsând gropi
fericirea din tine

Ottilia Ardeleanu

(29 iulie 2015)

inspiraţie locală

oraşul meu din umbrele
rotunde înţepate cenuşii
cu linii negre pe care
nu se aşază rândunici
cu franjuri cozi de şoareci
speriaţi unul lângă altul
fiidcă citiseră ceva într-o carte
cu margini din piele de şarpe
deschise pentru o relaţie nouă

le probez pe rând
cu mănuşi fără mănuşi
cu ochelari fără ochelari
cu trenci fără lipsă de cochetărie
părul meu filat de vânt

mi se potrivesc
la ploaie
la soare
şi la singurătate

aerul însuşi din umbrele mici mici mici
dedesubt oameni
intră direct în plămâni
ca şi când ar fi atraşi
pe căi necunoscute

cerul meu din rândunele
şi
atâţia şoricei
îmi ronţăie trupul de caşcaval

Ottilia Ardeleanu

(13 oct. 2014)

“Jocul îngerului”

singurătatea
o barcă îngrijită nu ia apă
două lopeţi par aripi care se spală

pe lângă ea nuferii nuntesc

un înger
scăpat de părinţi
răsfoieşte câţiva nori de oameni

îi citeşte îi pune la loc
plictisit de atâta indolenţă

trage pe umărul unui pescar
emisarul foamei
şi firul începe a avea greutate

ceva muşcă apa
începe să se zbată

fericirea
în coadă de peşte

de aceea este nevoie de mamă şi tată

mamele care-şi învaţă băieţii
să spele să calce să facă mâncare
îi pregătesc temeinic
pentru singurătate

taţii care-şi învaţă băieţii
să-şi iubească ţara să ridice
să bată cuie îi pregătesc
pentru răstignire pe viaţă

mamele care-şi învaţă fetele
să fie prea libere independente
stăpâne pe situaţie
mândre
le pregătesc pentru singurătate

taţii care-şi învaţă fetele
să fie supuse harnice
să tacă să asculte să nu iasă din vorbe
le pregătesc pentru răstignire pe viaţă

acum alegeţi

Ottilia Ardeleanu

(26 ian. 2014)

un fel de urgenţă

stau în singurătatea mea
ca într-o rezervă de spital
nimeni nu intră
cui i-ar păsa de un bolnav
beteag de fericire
dependent de un pat
de suferinţă
conectat anemic la viaţă

fixez ploaia în plastic
la fel de monotonă
măcar ea urmăreşte
o speranţă

trece prin venele mele
pe nesimţite

cineva în acel alb
mincinos
îmi scrie într-un registru
grav

ţi-aş spune
să nu mă cauţi
e contagioasă

Ottilia Ardeleanu

(20 dec. 2011)

nu face pasul greşit tocmai în miez

mă uit ca după un lucru pe înţelesul tuturor
negura lumii se cocoaţă pe ziuă pe cetini
pe umerii mei nedezmorţiţi fără să mă bazez
pe vreo egalitate cu gerul întocmit în grabă
pe coala sfârşitului de an mă simt la limita
superioară a singurătăţii căreia nu-i disting
ochii sunt în disjuncţie cu ceaţa îmi ridică
igluuri împrejur nu recunosc niciunul pentru
inima mea vulpea dă târcoale chiar pe locul
în care s-ar putea face dragoste la vârf
iluziile sunt colorate viu cineva spaţial întreabă
cum se poate înnoda fericirea cu un capăt în aer
se topeşte artificial anul se schimbă şi viaţa
întredeschisă rămâne

treci

Ottilia Ardeleanu

(30 dec 2013)

viaţa revine acasă

viaţa are multe mame şi toate
plecate
de pe-aici

un copil stingher care nu se acomodează
oriunde trebuie să o ia de la zero
pe partea cealaltă a globului cu vise
copil străin în patria sa cuvântul stâlceşte

nu-şi pune o dorinţă zâmbetul cu genunchii la gură
priveşte pe ceilalţi cum se joacă
i se pare un eşec de aceea rămâne
pe muchia sa
îi este greu să spună
mamă
unei mame prin corespondenţă

noroc mare că viaţa are şi bunici
se deplasează cu dificultate
suferă
dar cel puţin o-ngrijeşte cineva

nu concepe să-şi părăsească prietenii
cu care a învăţat copilăria
şcoala drumul speranţa
şi

singurătatea se-arată foarte mămoasă
a pregătit o cutie de ciocolată amară
cu ochii pe ceas aşteaptă
sub voaleta de văduvă

o încleştează de mână

în teama de necunoscut
viaţa face o săritură
de pe loc

Ottilia Ardeleanu

(22 dec. 2013)

fără pereche

ţi se pare aşa de vulgar să priveşti singurătatea direct în ochi
s-o întrebi ce poartă sub tâmple ţi se pare o grosolănie să o admiri cu voce tare
se lasă privită cum vrea ea din unghiul care i se potriveşte cel mai bine
din care te ispiteşte cu picioarele ei lungi
atâţia ochi avizi se întreabă ce vârstă are singurătatea nu are vârstă
nu are riduri nu are vergeturi nici nu trebuie să ţină dieta dukan
bărbaţii i-au făcut curte iar femeile au rămas singure

nu că te-ar fi citit vreodată te-ai simţit năprasnic atunci
când ţi-a spus că vrea să te cunoască îndeaproape
să ştie cum se poartă gândurile tale dacă au cei şapte ani de-acasă
te-a luat de mână şi te-a dus în camera cea mai retrasă
aţi stat faţă în faţă
contează
să ştii cum cu ce ochi
să-i priveşti trupul ca să-ţi răspundă
pe măsura poftelor tale

nici nu-ţi dai seama cum singurătatea te aruncă în stradă în mijlocul iernii
se anunţă una dintre cele mai aprige din ultimii o sută de ani

o simţi pe pielea ta

Ottilia Ardeleanu

(7 nov. 2013)