CASABLANCA

Clişeu 23: Calvar la volan de Ottilia Ardeleanu

 (din confesiunile unei femei)

Zi de primăvară cu soarele pitit în sân şi flori alunecând pe trup, până spre poalele ridicate uşor de zefir. Cu pas vioi, săltăreţ. Cu pantofi verzi, catifelaţi, care se aud pocnind uşor, cu fiecare pas. O poşetă de frunze de mesteacăn aruncată tinereşte pe-un umăr pe care ciripesc, îndrăgostite, două vrăbiuţe, cioc în cioc. O eşarfă de toporaşi, narcise şi lalele, lungă, trecând de coapse şi tivită cu ochiuri de păpădii. O agrafă ruptă de pe creanga unui cireş înflorit, înfiptă în smocul de păr ca mătasea pajiştilor. Ochii scăldaţi în luciul mării albăstrind cerul. Lebădă plutind printre miresme, pe oglinda dimineţii din care ţâşnesc mii de fire luminoase.

Îmi ciocăne în geam mărul. Ispita! Mă trezeşte furându-mi un căscat lung şi îngândurat. Deschid ochii alene, şterg urmele somnului cu dosul palmelor ca şi când m-ar atinge o boare. Constat că sunt prada pernelor şi a unei pături, doar pe jumătate. Indiscret, un picior lung îşi face apariţia pe marginea patului. O rotaţie de gleznă. Da. Îl scot şi pe celălalt. O altă rotaţie de gleznă. Mă ridic într-un cot. Privesc ceasul şi mă ruşinez, de parcă m-ar certa. Ca pe un copil de grădiniţă. Sar. Nici nu ştiu când mă spăl, mă îmbrac, mă ferchezuiesc şi… iată-mă la volan. Nu am timp să admir împrejurimile. Tot ce văd este doar beton şi fier. E-adevărat, culorile îmi ţipă, mă asurzesc, mă orbesc… Soarele joacă v-aţi ascunselea printre candelabrele înflorite agăţate de tavanul azuriu pictat cu nori. Eu zbor pe coama gândurilor. Cu botul pantofilor înfipţi în crupa calului putere. Drumul mi se pare un coridor cosmic străjuit de nişte planete colorate în alb şi roz, de parcă sentimentele ar fi fost făcute ghem şi aruncate în sus de bucurie iar acum, gravitează deasupra lumii.

Ajung la serviciu. Nimic nou. O bucată de zi care se scurge ca o lacrimă pe obraz. Urmele lăsate se şterg în timp, asemeni unei benzi care se demagnetizează de prea mult frecuş între două role. Ca şi când existenţa ta se face praf. Acel fragment din tine se împrăştie peste tot. Ca antraxul. Periculos. Şi, de fapt, tu nu eşti pe nicăieri. Dar ce rost mai are să ne căutăm printre lucruri, când, de multe ori, nu mai suntem de găsit nici în noi înşine?!

Drumul înapoi este şi mai apăsător, pentru că mă aruncă în cotidian. Piaţa îmi face cu mâna de zor. Oalele ciulesc urechile când mă simt prin bucătărie, de teamă că le pun pe foc. Maşina de spălat stă cu gura căscată fiindcă ştie că o voi umple cu apă. Fierul de călcat şi-a înfipt talpa într-un colţ de masă, în speranţa că n-o să-l încing. Şi uite aşa…

Reuşesc să termin doar fiindcă pun un punct mare între mine şi ce-o să urmeze.

Îmi zic: s-a mai dus o zi, fără fiinţa mea. Nu am simţit că trăiesc. Totul a fost doar o zbatere. Ar mai fi un pic de timp să ies la o scurtă plimbare. S-a înserat şi fâlfâielile pescăruşilor mi se par mici diamante care acoperă fruntea mării precum o diademă. Îmi vine o idee. Să o sun pe Deea. Poate îmi ţine companie şi mai discutăm de una, de alta. E de acord. Peste o jumătate de oră, într-o ţinută de seară nepretenţioasă, cu părul tras pe frunte breton şi perciunii răsfiraţi ca nişte gheare pe obrajii suav pudraţi, mă găsesc, lângă Univers, cu amica mea cea de toate zilele. Dă să mă pupe în plină stradă cum face ea, de obicei, cu ţocăituri. Chiar dacă e seară,  eu mă retrag nervos, îi fac semn că nu e cazul. Motivez că sunt un pic răcită şi n-aş vrea să transmit virusuri. Ea se simte uşor lezată în amorul propriu, dar îi trece repede. Eu declam o glumă bună ca să destind atmosfera şi să-i mut gândul de la scena sărutului… pe obraz.

Nu mai apuc să zic altceva, că îmi adună vorbele şi le mototoleşte ca pe foaia mea de hârtie cu versuri nereuşite, aruncându-le, graţios, la primul coş de gunoi. Oftează. Se opreşte. Mă ia de mână. Se uită în ochii mei mari de parcă ar vrea să îi ocupe agresiv. Îmi dau seama că ceva o frământă, dar că nu are curajul să mi se destăinuie. Aşteaptă să o întreb. Atunci, o întreb:

-Ce se întâmplă cu tine? Nu te recunosc. Tu care eşti mereu în vervă. Tu… care nu mai încetezi cu povestitul!

-Ei, sunt supărată, nervoasă… nu, nu vreau să spun. Nu vreau să ne stricăm seara. Şi-apoi, este o poveste despre care aş fi putut să-ţi relatez de mult. Dar am ascuns. Am sperat că ceva se va schimba. Şi că nu mai e cazul să mărturisesc. Dar nu mai pot, nu mai pot. Nu! N-o să-ţi dezvălui, cum n-am făcut-o nici până acum. Nu vreau să te împovărez inutil…

-Ba da. Trebuie. Acum chiar că m-ai făcut curioasă. Pe de altă parte, o descărcare nu strică. Arăţi ca o bombă.

A fost suficient să articulez, că iat-o cu mâna trăgând inelul şi explozia verbală, caracteristică ei, de altfel, a fost declanşată.

-Mai am două luni şi împlinesc doi ani de când am obţinut permisul de conducere. Ai zice că sunt, deja, atotştiutoare în ale şofatului, dar nu e deloc aşa. Am rămas tot începătoare. De ce? Foarte simplu. N-am avut voie să conduc!… E de râs. Dar şi de plâns, ca la nişte zeci de ani, „să ţi se dea voie”… De cine? Lesne de înţeles. De superman care, după ce că mi-a mâncat zilele, nopţile, visele şi speranţele, îmi taie, mai nou, orice oportunitate legată de urcarea mea pe scaunul şoferului unei maşini pe care o achităm din banii amândurora, deci am tot dreptul să o utilizez şi eu, nu-i aşa? Cine ştie când voi avea nevoie şi eu, vreodată? Nu o fac precum altele, ca să mă dau mare că am maşină bengoasă şi că sunt la volan!…

Nu mi se permitea din diverse motive scornite. La început, pentru că maşina era nouă şi trebuia rodată de un „priceput”, aşa  că s-au dus vreo trei-patru luni fără să mă ating de ea… Apoi, am condus doar de la punctul a la punctul b, aşa, când a crezut dumnealui că pot şi eu să mă manifest, bineînţeles în perioadele în care nu era foarte aglomerat pe şosea. Apoi, pentru că plouă şi şoseaua e udă, pe urmă, că e gheţuş şi alunecă tare, că e întuneric şi nu mai văd bine şi tot aşa… invocând fel şi fel de aberaţii.

Nevoită să fac drumul dimineaţa şi la prânz, la şi de la serviciu, împreună cu cel mai înzestrat conducător auto, desigur că el este cel care-mi stă în stânga. Pe mine nici măcar nu mă întreabă dacă vreau să mai ocup şi eu locul acela. De teamă să nu fac vreo prostie. Pentru că, neexersând perioade îndelungate chiar şi eu am impresia că nu mai ştiu nici măcar ce-am învăţat. Şi pentru că tot la faza de începător am rămas, nici nu mai solicit să trec în partea aceea atât de preferată. Aşa că, din cei doi ani de când am luat permisul, am condus, cap la coadă, vreo trei luni de zile…

Problema este că nu mai vreau nici eu să o fac. Mi-am pierdut tot elanul, plăcerea de a mă descurca şi ca automobilist. Când mai apuc şi eu să şofez – căci se mai întâmplă, rarisim, când are chef domnul să dea lecţii – tot drumul devine un calvar pentru mine. Mă concentrez să conduc cât mai bine, să-mi formez cele mai bune reflexe, să-mi îmbunătăţesc atenţia distributivă, să mă obişnuiesc cu maşina, dar dădăceala care mi se serveşte, de fiecare dată, pe tot parcursul drumului, mă face să-mi pierd minţile, iar când cobor la destinaţie, sunt deja plină de nervi şi tremur toată. Nu numai că mă cicăleşte, dar manevrează şi direcţia, ceea ce înseamnă că e doar un condus în concubinaj!… Mă exasperează. Îmi vine să-l dau jos din autovehicul, să-l reped, dar nu o fac pentru că trebuie să-mi păstrez calmul când sunt la volan, nu?

Îl şi aud: „Vezi gropile! Ah, prin toate treci!”. „Apasă frâna şi bagă într-a doua!”. „De ce ai încetinit? Nu vezi că poţi să mergi cu 70?”. „De ce ai făcut tocmai acum dreapta, că puteai să faci mai încolo un pic?”. „De ce te-ai băgat pe prima bandă, pe asta nu puteai sta?”. „De ce nu ţii mai aproape de linia de mijloc?”. „Vezi că mai ai trei secunde şi trebuie să pleci! Bagă a-ntâia! Uşor, uşoooor!”. „Hai, dă-i drumul, ce mai stai, nu vezi că nu trece nimeni?”. „Fii atentă că iei portiera lu’ ăla!…”. „Claxonează-l pe caraghiosul ăla să se dea la o parte!”. „Ce ai făcut, că parcă stăteai pe loc, scăzuse turaţiaaa!…”. „Vezi că intri în stâââlp!” Şi tot aşa, până la capăt. Îngrozitor! Pentru mine este, de fiecare dată, o tortură, un drum monstruos. Prefer să nu mai şofez în asemenea condiţii. Nu vreau să vin la serviciu gata supărată şi înfuriată. Şi-atunci, renunţ. Am început să-mi găsesc eu însămi scuze. Nu ştiu cine ar putea suporta un asemenea gen de om care să nu tacă nicio clipă când se află în dreapta.

(Mă gândeam în sinea mea: hmmm, cine vorbeşte! Dar nici n-am mimat. Am lăsat-o să continue.)

Şi când mă gândesc de câte ori l-am salvat să nu facă vreo prostie! Pentru că mi-am jucat totdeauna rolul de copilot: am urmărit harta, am urmărit indicatoarele, pietonii, străzile şi de câte ori a fost nevoie l-am atenţionat. Apoi, de câte ori a lovit maşina, i-am fost aproape, nu i-am reproşat, din contră, am încercat să nu-i găsesc vină, numai ca să nu sufere prea tare… La ce bun? El nu se va putea ridica, vreodată, la pretenţiile mele.

Adio volan! Iar carnetul l-aş rupe. Şi când mă gândesc câţi bani am cheltuit – la vremea aceea vreo câteva milioane şi jumătate – ăsta era preţul ca să faci şcoala de şoferi… şi când ştiu prin ce situaţii exasperante am trecut şi atunci, fiindcă instructorul era un neavenit, un papă-lapte, un terchea-berchea, care habar nu avea să explice şi să se implice în adevărata învăţare a lucrurilor practice…

Dintr-odată se lasă o tăcere apăsătoare. Rămân stupefiată. Nu ştiu când a revărsat tot debitul acesta, dar m-am simţit inundată neplăcut. Transpirată ca după o alergătură bună. Iar ea, transpusă, de parcă jucase rolul năpăstuitului de soartă. Cert este că gâfâia. Îi ieşiseră ochii ca la reptile şi câţiva şerpişori agitaţi i se plimbau pe tâmple, zvârcolindu-se. Am cuprins-o cu braţele. Am tras-o după mine şi ne-am aşezat pe o bancă. Neonul de alături începuse să pâlpâie de parcă plângea. La un moment dat s-a stins. În semiîntuneric îi vedeam obrazul vânăt, ca după o lovitură puternică. Am încercat să o liniştesc explicându-i că sunt lucruri mult mai grave.

-Ca de pildă?!

A sărit ca arsă. Doar oful ei conta. Am renunţat să o contrazic. Am stat ceva timp cu ea să-şi revină. Apoi, ca şi când ar fi uitat de starea ei, a început să îndruge tot felul de lucruri fără importanţă. Am decis că e timpul să mă întorc la ale mele. Mi-am luat rămas bun. Am păşit stângaci, de parcă acum învăţam să merg. Mă împleticeam în umblet ca şi în gânduri. Eram mai obosită decât atunci când ieşisem la această înserată plimbare.

Nu mi-a mai trebuit nimic. M-am băgat în pat la culcare, cu o strângere de inimă. Aveam să visez…

-Idiotule, dă-te jos din maşină când îţi spun! Nemernic guraliv. Coboară dracului, n-auzi?

Îmi pun capul pe claxon speriată, epuizată. Dintr-odată, accelerez brusc. Gonesc mai repede decât razele de soare care se strâng de spaimă, ca nişte ghemotoace. Copacii îmi fac semn, disperaţi, că am depăşit viteza, că poliţia a ieşit pe traseu, că radarul este la locul ştiut, dar nu-mi pasă. Piciorul cade greu pe acea pedală. Mă duc, mă duc, ca iureşul… mă pierd…

Mă trezesc, brusc, aproape fără respiraţie, lividă, cu un strat mare şi slinos pe trup, ca şi când m-aş fi uns cu body lotion. Scot un ţipăt ca de pasăre de pradă. Mă ridic nedumerită, cu faţa răvăşită. Identific spaţiul, timpul, pe mine… Deci, n-am murit!

Revăd clipele înserării şi zbuciumul din mine capătă sens. Inima bate tare. Să deschid poarta! Să iasă neliniştea! Mă duc la oglindă. O faţă boţită îi strică luciul.

Inima, da… pe aceeaşi frecvenţă. Apăs cu mâinile. Cu puterea care mi-a mai rămas. O grimasă.

Mă aşez pe pat. Încerc să mă calmez, gândindu-mă cu ce-mi pot umple timpul ca să uit… Ca un făcut, imaginile acelea revin. Ca un uragan. Se apropie, mă înglobează. Ameţesc. Viteză… viteză… mi se face rău…

Şi asta, doar pentru că mi-a trebuit plimbare…

 (27 aprilie 2010)

 

despre puterea de a trece de Ottilia Ardeleanu

 (dincolo de tine)

 

mi-a spus: tu poţi!

şi-am îndurat

înfăţişându-mă la icoane

 

ca o fântână părăsită!

cândva drumeţii se deprinseseră să învârtă roata

însetată era buza ciuturii

sufletele încolţeau

 

îmi tăiam felii de zâmbet

şi le încastram pe chipuri

bezna se desfăta înăuntru

cât burta pământului

 

frângeam pâinea fericirii

şi-o împărţeam

miezul era gustos

nu durea

 

priveam către tine

capul plecat

de neputinţe cât o coroană

şi crucea

mult mai grea decât puterile

 

  (26 aprilie 2010 )

săritură înapoi de Ottilia Ardeleanu

(spre copilărie)

 

într-o zi am sărit din mine

aşa cum o făceam peste şanţurile înecate

când se abătea câte-o răpăială straşnică

de se închinau toate babele

şi dădeau cu sare în pragul uşii

bolborosind cuvinte pe care nu le-nţelegeam

mă-nchinam şi eu urmărind crucea bunicii

care umplea tot cerul

Iisus răstignit

 

pământul mânca norii şi toată gura îi era plină cu apă

stropea peste cuvertura şifonată a zilei cu ten amurgit

ca mama rufele înainte de călcat

mă turteam de posomoreală

furtuna încruntată trecea peste mine

mă spăla ca pe un păcat

înţepeneam cu ochii în stropii cât grindina

care compostau frunzele de viţă

urcate ca în tramvai

 

nu-mi amintesc decât chicotelile camarazilor

iar când mai dădeam câte-un brânci

vreunuia mai mic decât noi

fugeam râzând de răsunau uliţele

ţinându-ne cu mâinile de burţi

zdruncinându-se precum pământul sub plug

plânsul aceluia se scurgea mineral spre rădăcini

de-acolo creşteau zîmbetele noastre

 

mai jucam şi paparudele de se uitau băieţii

prin fustele noastre lipite

în formă de fecioară

iar noi săream în bălţi ca broaştele

stropindu-i până la piele

 

acum aş mai vrea să sar măcar peste un pârâiaş

despre detentă învăţasem la orele de sport

oricum acele chipuri…

aleargă prea iute prin faţa mea

ca ploaia aceea de vară pe care numai bunica o mai putea opri

scuipând în sân

 

acum mă aflu de cealaltă parte a şanţului

şi nu mai plouă

pe uliţa sufletului meu e secetă.

 (24 aprilie 2010)

 

Azi e duminică de Ottilia Ardeleanu

(strident colorată)

 

Verdele de pe umeri s-a cârlionţat şi a scos limba la soare

Albul încoronat s-a împrăştiat carouri buline şi zigzaguri

Roşul a sărit ca ars din vatră prăjind privirile curioase

Galbenul s-a scurs înlăcrimat pe zidurile înălţate ca nişte metereze

Albastrul a intrat în uniune fluturându-şi stelele imaculate

Violetul a pătat mustăţile şi urechile chipurilor de catifea

Portocaliul a coborât treptele până spre zâmbete şi desfătare

Rozul a pudrat tenul oboselii şi i-a descreţit umbrele

Negrul s-a conturat pe la colţuri răstignind lumina

 

În oglinda aceasta se fardează primăvara!

 (25 aprilie 2010)

oraşul meu verde de Ottilia Ardeleanu

(pentru o inspiraţie proaspătă)

 

în oraşul meu fiecare pom are casă maşină şi câine

o grădină în care se ceartă din an în an trufandalele

o curte cu umbrelă hamac şi pavilion

unde să se odihnească vara după ce (cu)treieră lanul bronzat

zarva din stolul lăudăroaselor mahalalei

cleştişori înmuguriţi uscându-şi rochiile fără spate

în soarele ce-mprăştie raze ca la însămânţările de primăvară    

un colţ de stradă cu îmbrăcă/încălţă/minte şi alimentare

unde se mai adună gură-cască gunoiul şi pensionarii

câţiva mulgători de buzunare

 

rădăcini adânci declarate la primărie

furnicar ce răscoleşte pământul excavând tălpi

umbra alungită ca un destin pe suprafaţa timpului

vântul schimbărilor în pletele albe de trecerea primăverilor 

braţe ciupind răsăritul în sânul mării

 

uneori spaima frunzelor dintre dinţii rupţi ai vreunei maşini

liniştea nopţilor cocoţată în vârfurile ciufulite de lună

pantofii străzii uitaţi în grabă prea aproape de trunchiuri

 

un sens către interesul turistului care-şi plimbă gândurile

într-un rucsac în care rufele sunt mototolite într-un colţ de carte

 

emblema primului sărut ori iniţialele iubirii

 

în oraşul meu fiecare om a sădit un pom

(22 aprilie 2010 )

O carte, un scriitor şi eu de Ottilia Ardeleanu

(însemnări)

Duminică. Prier. Bat clopotele. Noaptea de cenuşă s-a dus. Cu teama noastră. Cu grijile. Întrebările fără răspuns. Cu nesomnul. Ochii încercănaţi. Liniile feţei stridente. Pomeţii căzuţi în barbă. Zâmbetul fad.

Sună telefonul. O prietenă. Nu este lăudăroasă. Este doar foarte vorbăreaţă. Mă gândesc: adio masă de dimineaţă, adio gimnastică, adio citit. Cel puţin vreo oră voi avea de înfruntat avalanşe verbale. Cu tonalităţi diferite. Alto, sopran, tenor. Cu hohote. Isterice. Degajate. Din nou isterice.

Dar nu, aveam să mă înşel. Urma să-mi povestească, printre altele, despre o carte pe care tocmai o citise. O voiam şi eu, desigur. Şi-atunci, pe motiv că ies la piaţă, îi propun să ne dăm întâlnire fugitiv. O rog să-mi împrumute cartea cu pricina pentru câteva zile. Este de acord. Oh, ce bine! Pentru că atunci când îmi intră ceva în cap trebuie să realizez. Neapărat. Nu există compromisuri.

Ei bine, mă îmbrac repede cu o ţinută de stradă. Un pantalon de primăvară, o bluziţă uşor decoltată şi un trenci cambrat pe talie. Înfăşor de două ori o eşarfă-curcubeu în jurul gâtului, atât cât să poată flutura tinereşte. Nu uit să-mi aranjez părul răzvrătit după somnul agitat. Şi chiar dacă nişte zulufi sunt mai rebeli şi nu ascultă dinţii din pieptăn, îi las aşa, fiindcă trebuie să fug. N-am timp de risipit cu infatuaţi ca ăştia, în doi peri. Trasez câteva retuşuri accelerate şi trăsăturilor feţei, ca să o trezesc. Şi chiar reuşesc. Mai bine decât o cafea amară şi neagră… Ce mai e? Ah, da. Poşeta, portmoneul, ochelarii de soare şi măcar o sacoşă pentru cărat. Fiindcă merg la piaţă, nu?

În stradă, forfotă. Unii se întorc de la cumpărături, alţii stau de vorbă prin parcuri, pe alei. Despre cât de greu a trecut iarna, despre grădinărit, despre vulcanul nărăvaş, aflat în top…

La Ceas, o zăresc pe amica mea. Flutur o mână. Îmi zâmbeşte în semn că m-a văzut. Trec strada grăbită. Un şofer scoate capul pe geam şi-mi spune vreo două. Eu nu am de ce riposta. Tremur. Ea mă ceartă pe un ton superior. Mi se pare că oamenii se opresc şi se uită insistent la mine. Eu mă fac mică în hainele mele. Ea realizează că este auzită. Se opreşte brusc şi mă ia de umeri. Mă conduce spre o bancă. Ne aşezăm în tăcere. Aproape că nu cred că ea poate să tacă mai mult de un minut. Nu aud decât căderea câtorva flori de cireş în părul meu, pe umeri, în poală… Mă linişteşte hârjoneala vrăbiilor din nucul de peste drum. Fac atâta gălăgie, cât zgomotul motoretelor prin oraş, noaptea când liniştea se ghemuieşte de frică să nu se spargă. Da, dar zarva lor mă binedispune. Încep să îmi revin. Prietena scoate cartea din poşetă şi începe să-mi povestească. Eu o ascult dar n-aud nimic. Timpanele îmi ţiuie. Aproape că îi smulg cartea din mâini. Nu mai ştiu cu ce puteri. Îmi fac curaj şi mă ridic. Mă scuz că mă grăbesc. Am atâtea de făcut. Îi dau un pupic din zbor şi iată-mă tolănită ca o pisică, torcând filele cărţii.

Mountain voices. Un titlu frumos. Care atrage. Nu mai citisem ceva asemănător. Decât disparat. Prin reviste, ziare sau pe net.

O carte dedicată pictorilor-poeţi chinezi şi japonezi care au trăit şi creat în munţi. Se pare că muntele inspiră. Este o muză care găzduieşte fizic şi spiritual. Este un loc îndepărtat de lume, unde liniştea ia locul zgomotelor şi tumultului existenţial. Păsările, copacii, iarba, apele sunt singurii companioni. Viaţa decurge de la sine. Nimic nu te împiedică să te desfăşori. Să te cunoşti pe tine însuţi.

“ceaţa dimineţii se ridică…

vocile muntelui

mult mai clare”.

“Vocile muntelui” este jurnalul lui Ion Codrescu. Un jurnal de haiku, tanka, solo renku şi haibun presărate printre anotimpuri, ca nişte flori de pădure, reflectate în aburul matinal de sub barba muntelui.

Poetul-pictor fixează detaliile. Sensibilitatea şi măiestria lui artistică se bazează pe observaţii. De parcă ar fi într-un laborator în care supune cercetării toate lucrurile, trăirile. Un laborator poetic. Înmiresmat de parfumul creaţiei.

Iată:

“desfac o frunză uscată

picături de rouă

ascunse în interior”

sau:

“plouă cu găleata

florile de nalbă

se sprijină reciproc”.

Singurătatea este prietena acestui poet:

“luna traversează un nor

iar eu singur

podul îngheţat”.

Muntele este tărâmul în care trăieşte intens. De aceea, tot ce simte pentru acesta este admiraţie şi un respect profund. În calitatea lui de oaspete, rămâne, în permanenţă, uimit de măreţia, frumuseţea şi liniştea deplină a muntelui.

“rupând un ram uscat

întrerup liniştea

muntelui”,

“amurg prelungit…

conul de pin se leagănă

şi apoi cade”.

Toată creaţia lui Ion Codrescu este pătrunsă de elementul japonez kami (suflet, spirit), aceasta referindu-se la calitatea vitală pe care o conferă măreţia muntelui şi a cascadelor. Armonia cu această măreţie apropie de izvoarele vieţii. Să simţi copacii, florile, apele, vântul vorbind. Ca şi când natura ar face parte din tine.

Atunci, trecerea ar fi mult mai simplă:

“amurg de august-

o floare moare

pe o alta care înfloreşte”

Anotimpurile, însoţite de imagini realizate chiar de poet, sunt redate în versuri de o sensibilitate extraordinară.

Spring/Adagio:

“în dimineaţa asta

atingerea caldă

a trupului tău…

ascultăm cum se topeşte ţurţurele

picătură cu picătură”;

Summer/Allegretto:

“ultimii stropi de ploaie

ai nopţii se zvântă pe geam-

fără niciun motiv

mi-aduc aminte

de satul copilăriei”;

“grădină părăsită-

urmăresc mirosul

iasomiei ascunse”;

Autumn/Largo:

“dimineaţă de septembrie

ascuţind creionul

miros de lemn” ;

“mă trezesc din visul

cu iarbă vălurită

ceaţa dispare”;

Winter/Allegro:

“niciun sunet în munţi –

linia uşor curbată

a zborului de pasăre”;

“o portocală la fereastră

ploaia închide culoarea

acoperişului de ardezie”

“seară geroasă –

mirosul unei cărţi noi

abia primită”.

În câteva ore am fost şi primăvară şi vară. Toamnă şi iarnă. Cu motivele lor. Cu viaţa trăită în linişte supremă.

Las din mână cartea, uşor, pe molateca-mi pernă care a respirat odată cu mine tot timpul în care am fost departe, sub vraja muntelui. Genele devin din ce în ce mai grele.

“cerul se întunecă

vocile muntelui

se sting”!

(18 aprilie 2010)

Clişeu22: plouă, deci nu mai vine nimeni de Ottilia Ardeleanu

 

(nici măcar poştaşul)

Plouă. Pe rotunjimile corpului se târăsc şerpi transparenţi. Mulţi şi mici. Iuţi. Încolăcindu-se unii cu alţii, fâşâind. Fâşâind şi înaintând spre coapsele crispate de teamă. Către picioarele tremurânde. Atât de tremurânde de parcă un vulcan interior stă să erupă. Iar eu, o insulă pustie, mă zdruncin. Toate formele de relief sunt zguduite. Încep să trosnească şi să se crape. Drum cu drum. Munte cu munte. Vale cu vale. Păsări, animale, totul se dezlănţuie. Furtună. Întuneric. În mine, ca în centrul pământului. Clocot. Fierbere. În curând mă voi evapora. Arşiţa va pune stăpânire pe tot cuprinsul meu. Voi deveni deşert. De sentimente. Câtă nevoie am acum de-o oază… De dragoste. Numai că eu simt că mă aflu în fisura unei roci imense ca un fir de iarbă răzleţ care a găsit un punct de ieşire spre lumină şi a dat buzna. Ca să nu apuce un altul să iasă pe aici. A scăpat de sufocare. Mai întâi a scos un braţ, pe urmă şi pe celălalt. S-a ridicat. A scos capul. Şi iată-l cum creşte. Cum îşi face loc. Aşa şi eu. Mă strecor prin felul de-a fi şi mă adaptez chiar dacă unele lucruri…

Artificii de lavă auriu-albăstrie încep să ţâşnească prin pori, cocoţându-se pe muchii de stele unde se sting sfârâind uleios. Simt febra ca pe o plită încinsă pe care mă perpelesc, turtiţă, pe-o parte şi pe cealaltă. Tot ce ating cu privirea se topeşte. Iubirea şi ea. Soarele se topeşte alene şi curge pe marginile ruginii ale amurgului, mânjindu-mi ferestrele speranţelor cu nostalgie. Îi rămân urmele ultimului zâmbet. Ca un timbru pe scrisoarea pe care o aştept şi întârzie să vină. Înăuntru o carte. Versuri ce-mi sculptează inima. Aşa cum ziua ciopleşte în noapte dându-i formele acelea luminoase, din ce în ce mai clare, până devine zori.

Dar bezna continuă să înfulece din lumina pâlpâită, devenind obeză. Eu mocnesc. Picăturile se prefac, instantaneu, în aburi. Fierbinţi. Atât de fierbinţi că ar transforma bolta cerească într-o strecurătoare. Prin care s-ar scurge destinul. De parcă destinul ar fi apa de la pastele făinoase în care un gurmand astral ar înfige furca şi le-ar aduna într-o căpiţă pe care ar înghiţi-o. De fapt, un apret garantat 100%. În propriul destin învăluită precum o mumie.

Ploaia asta  îmi lasă cruste. Mă umple de solzi. Fâş. Fâş. Fâş. Mă simt ca o reptilă târându-mă printre himere văzute cu ochi bulbucaţi ce se învârt asemeni unui roll-on. Fâşâitul se scurge prin vene, rotund ca nişte spire care vibrează unele în apropierea celorlalte. Dezolant. Un bâzâit rece. Frigid. Mereu ploaia care bate parcă în antena parabolică. Ploaia bate în undele informaţiei. Ploaia bate pe streşinile mele. Fără întrerupere. În geamuri. Fără întrerupere. În văgăună.

Eu ce mai sunt?!…

(18 aprilie 2010 )

 

Concurs de poezie organizat de Liviu-Ioan Mureşan

Mâine  începe concursul de poezie pe www.ioanbistriteanul.ro/Concurs “Mai presus de sine”- APRILIE

Poezie, suflet, gânduri…

Tot ce poate exprima omul din noi, într-un site deosebit – care ne permite să ne manifestăm acea parte frumoasă din noi.

Eu vă invit să participaţi. Nu veţi regreta niciun moment.

Să ne întrecem în iscusinţa de a mânui cuvintele!

Succes!

Oraşul meu (normal!) de Ottilia Ardeleanu

în oraşul meu

normalitatea

nu pe la toate colţurile

 

rezervaţie naturală

 

apa se plăteşte cu sudoare

nu e potabilă

canalizarea pătrunde în subsoluri

când plouă trebuie să iei barca

pentru a ajunge la piaţă

câteodată nu curge

o fi bine rău

decid unii vecini când trebuie

să beneficiem

de mijloace de igienă

deşi schimbă maşinile

de-am învăţat toate mărcile

(şi chiar nu simţeam nevoia)

ei nu achită

 

normalitatea

apă de ploaie

(15 aprilie 2010)