Lounge Beats 8 by Paulo Arruda

De încălţat/ premiul al III-lea la Festivalul literar naţional “Fascinaţia mării”, ed. I, 2013

Pielea fusese bătută cu forţă. I s-au aplicat diverse tratamente până ce a căpătat culoarea şi moliciunea dorite. Vecinii nu ripostau. Erau obişnuiţi cu pocniturile şi cu mirosul înţepător. Ştiau şi cât o să dureze. Trebăluiau, prinşi de cele ale zilei.
În curând venea iarna, ca o vulpe polară năpârlind pe munţi şi văi. Meşterul dădea zor, familia lui era numeroasă şi destul de flămândă. Cum era de dorit, rafturile amenajate special şi fereastra din camera de la drum aveau să se populeze ca un teritoriu al făgăduinţei, cu obiecte de sezon: bocanci, botine, cizme de diferite dimensiuni şi culori, mănuşi, portofele, genţi, curele, fiecare cu o croială aparte, cu misterul personal.
Oamenii se opreau la mica vitrină şi admirau formele delicate, cu boturi ascuţite, bombate, carâmbii strânşi cu fermoare ori şireturi, scurţi ori lungi, baretele lucrate cu migală, unele înnodate în fundiţe, altele prinse în catarame, capsele, pintenii şi alte accesorii care completau zvelteţea ori dimpotrivă. Unii chiar se hotărau să intre, să atingă aceste lucruri, să le probeze, doar aşa de dragul de a se privi îndelung în oglinda încastrată în lemnul de brad al singurului pilon de susţinere.
Soţia meşterului zâmbea de câte ori cineva trecea pragul foarte înalt al încăperii şi se apuca să descrie obiectele care făceau interesul vizitatorului. Atras de amănunte, acesta se aşeza pe un taburet şi încerca o pereche, dacă avea dispoziţie, chiar două-trei, se ridica, şontâc până aproape de oglindă, se întorcea într-o parte, apoi în cealaltă, frângea uşor piciorul din genunchi, insista asupra fermoarului să se asigure cât de uşor lunecă sus-jos, îşi plimba degetele pe pielea mulată pe gambă, iar făcea un pas înapoi, apoi încălţa şi perechea, se minuna cât de bine vine pe picior, cât de comod, ce model plăcut, ce talpă rezistentă, câtă eleganţă îi dă la purtat, în fine, cu un oftat care vădea regretul, omul lăsa acolo stângul, alături dreptul, aliniate şi, promiţând că o să revină, deşi nu ştia când, pleca pe jumătate satisfăcut de cum ar fi arătat dacă ar fi ieşit cu încălţările acelea pe stradă, jumătate îngrijorat că va mai trece un anotimp cu aceeaşi pereche de ghete care nu mai prezintă garanţia că o să-i slujească de cald. Femeia dădea din cap. Ce putea să mai spună?! Îşi conducea vizitatorul cu privirea. Printr-o înţelegere tacită.
De unde, de neunde, în câte-o zi se mai ivea un cumpărător, lucru benefic pentru atelierul de marochinărie, pentru Asociaţia familială „MaroChin” a pielarului. Copiii puteau să-şi continue şcoala!
O pereche de cizme de damă nu-şi găsea nicicum purtătoarea. Au trecut câteva ierni la rând, iar ele nemişcate, pe acelaşi raft, nu aveau odihnă.
Ce poate fi, draguţă? Avem pielea fină şi albă, trupul subţire, toc suplu şi tălpi sănătoase. Să fie oare pentru că nu suntem pe picior mare? De câte ori ne-a încercat vreo duduie, ni s-a reproşat că suntem prea strâmte. Că strângem. Şi provocăm dureri. Disconfort la mers. Pericol de bătături! Cu toate acestea, mereu am fost lăudate pentru eleganţă. Degeaba dacă nu eşti de nasul cui trebuie. La naiba cu prestanţa! O să murim fete bătrâne. Pline de riduri şi pistrui. Scofâlcite. Cu pielea uscată. Nici pe atât nu se va mai uita cineva la noi. Bătrâneţea e urâtă. Lumea te ocoleşte. Eşti închis în cutie ca într-un sicriu. Nici de pomană nu te mai încalţă cineva. S-ar putea să ajungi în gura spurcatei de rabe şi deportată pe muntele gunoaielor unde o să devii una cu stricăciunile menajere. Pradă muştelor. Cea mai în chinuri moarte…
Cam aşa treceau gândurile cizmelor căptuşite cu blăniţă. Ca nişte zile îngropate de vii, ca nişte nopţi despicate de fulguraţii poetice. Adevărat, proprietăreasa le aşezase în cutia de carton, şi pe capac scrisese anul de fabricaţie, mare, să poată fi citit şi de cei cu vederea slabă.
Hibernare. Ca nişte ursuleţi panda. Drăgălaşi, însă foarte trişti.
Uite că veni o zi de toamnă. O tânără sosită şi ea de curând în localitate – în post de doctoriţă – zvoneau cetăţenii – hotărâtă că are nevoie de ceva comod şi elegant în acelaşi timp, pentru străbătut drumuri, răscoli aproape un sfert din lotul de încălţăminte existent în acel moment în magazinul improvizat în aceeaşi cameră de la drum. Undeva, lângă peretele întunecat, zări cutia rătăcită şi datele îi săriră în ochi. 2010. Cizme de piele. Albe! 35. La reducere! 50%!
Să mai spun ce bucurie pe această pereche de cizme?! Acum, în calitate de angajate, îşi luară munca în serios. Of, tu, ce-am obosit! Azi, am vizitat mulţi pacienţi. Picioarele se umflaseră atât de mult că am crezut că o să ne pocnească pielea. Noroc de noi că suntem tratate cu cremă în fiecare zi. Tenul ne este încă delicat. Nu ne-ar da nimeni doar trei ani de viaţă. Ba chiar primim complimente. Vai, ce cizme! Ce cusături, cât de îngrijit lucrate! De unde le-ai cumpărat, tu? Când? Cred că şi mie mi-ar sta bine pe picior…
Îndurară fetele noastre noroaie, praf, geruri, gropi. Dar nu li se părea greu. Poate doar când era lunecuş şi se opinteau la mers. În lunile călduroase, erau trimise la odihnă: fie în pod, de unde vedeau luna ca pe o felie de lămâie tăiată de marginea acoperişului, fie în dulap, sub haine şi gulere de blană, pe lângă alte surate cu care mai schimbau păreri. Era pace. Nicio revoltă. Doar când ieşeau pe stradă se temeau, uneori. Unele şi-au amintit cum au fost scăpate din picioare odată, când au luat-o la fugă printre alte perechi de bocanci şi pantofi negri-rău să nu fie stâlcite în bătaie. În toată hărmălaia, o mână i-a ridicat şi i-a aruncat într-o sacoşă. Aproape sufocaţi şi cu inima pierdută pe undeva, au ajuns, într-un târziu, înapoi, în patul lor. Ehei, cizmele noastre se puteau considera fericite. Singurătatea care li s-a întâmplat cândva pare că nu este mai grea decât viaţa de noapte ori cea de pe străzi. Oftară. Nu pentru viaţa lor. Ci pentru ce auziră, căci fiecare avea câte-o păţanie de împărtăşit.
Se lăsă rece, din octombrie. Ciulinii se zgribuliră şi se strânseră unii în alţii ca într-o colonie. Pe lângă corali, marea începu să se dezlănţuie. Cerul se scămoşă şi vântul aduse totul în oraş. Copiii ieşiră repede cu săniile, fiindcă pe aici, vremea e cam fiţoasă. Cât ai zice yahoo, poate să iasă soarele cu dinţii lui strălucitori şi să ducă pe apa sâmbetei chiotele şi veselia. Ori, oraşul din care vine povestea este frumos tocmai pentru că are mulţi copii!
Doamna dădu să încalţe din nou cizmele preferate, dar, la una rămase fără fermoar. Ce se mai supără, ce necaz îi veni, însă, dinţii din faţă cedară. Cealaltă era un pic scorojită la bot. Nu se mai puteau folosi. Nu se mai putea face nimic pentru ele. Sfârşitul le era aproape. Femeia le puse într-un săculeţ de hârtie şi le duse în podul cu lună acrişoară. Nu se îndură să le arunce. Dar nici nu le mai scoase vreodată de acolo.Trecură sori, trecură eclipse, trecură vremuri. Aproape că toate trecură. Chiar şi stăpâna se duse până într-un loc. Şi nu se mai întoarse.
La ştiri se anunţă iarnă lungă, bogată şi plină de cleştare. Avertismente. Atenţionări. Coduri.
Pe strada principală, o tânără necunoscută îşi făcu apariţia, trecu intersecţia, săltăreţ, şi intră zâmbind în supermarketul „Maroquin”. Pe raftul dinspre alee, o pereche de cizme albe se lăsa măsurată din cap şi până-n picioare de doi ochi senini.

Ottilia Ardeleanu

Alicia Keys.Songs In A Minor.2001.wmv

într-un fel

e bine să ţii lucrurile pentru tine
să nu le dai drumul din colivie
unele nici nu ştiu să zboare
până la destinaţie au de trecut
frigul din oameni

e bine să îngrădeşti libertatea dorinţelor
după vergele colorate de plictiseală
să picotească cu ghearele strânse
pe braţul cuvintelor tale

de le vei fi scăpat nu fi aşa de
sigur/ă că nu vor ajunge în gura felinelor
care abia aşteaptă să sfârtece cu
foame visele tale fragede

Ottilia Ardeleanu

(23 oct. 2013)

Întâmplarea nu e mai veche decât memoria mea

A treia zi de când benzinăria este goală. Nu mă îngrijorez, deocamdată semnalizatorul de combustibil se luptă cu propria scădere a nivelului de trai. Din radio ies ecouri reggae, bruiaje şi păcănituri, se pare că m-am prins în plase energetice, cu cât mă apropii de vreun ochi de salvare, cu atât există riscul să mă ating de pragul de zgomot ca de un fir electric şi să-mi pierd auzul, să-mi ies din parametri.
Ieri am încercat şi la pompa de pe variantă. Acelaşi lucru. Nimeni nu precizează o cauză, dar efect există. Datul din umeri. Dacă în week-end angajaţii erau oarecum relaxaţi, astăzi mi se par nişte viermi. Rod aerul până la mine şi am impresia că am rămas eu mărul apetisant în zona lor de acţiune. Cheie, ambreiaj, acceleraţie, viteză. Virez, mă bag, sunt claxonată, primesc nişte semne de care zic şi eu că mă doare, nu precizez, şi…
Intru în perioada plictisitoare a zilei, unii îi spun scârbici, dar eu cred că de aici am putea umple câteva rezervoare de benzină pe lună. Sau de motorină, mă rog, ceva de mers pe roţi. Cred că din momentul ăsta n-o să mai consider nimic pe lume plictisitor, nici măcar talk-show-urile despre cum să faci lumea mai bună ori cum să preîntâmpini un proces de conştiinţă.
Dacă şi mâine va fi la fel?! Nu voi alimenta, nu voi avea cu ce să mă mai deplasez. Probabil voi ajunge la destinaţie. Şi atât. Oamenii vor vedea că nu mai sunt în apele mele, dar cum nici ei nu se mai scaldă în apele lor, se vor face că nu observă, mă vor ignora. Voi merge mecanic spre birou, îmi voi lăsa, din reflex, poşeta, haina, pachetul. Voi porni calculatorul, voi deschide geamul, voi face cafeaua. Singurul lucru care mă va trezi va fi aerul dimineţii. De unde vine el mereu aşa de curat, de ordonat, de caritabil cu plămânii noştri îndesaţi cu tutun, diplomat cu aerele noastre pe care le salută binevoitor?! Deja gândesc dintr-o altfel de realitate. Ea îmi dictează, iar eu memorez. Aşadar, în primă fază îmi iau concediul de odihnă. După aceea, bag un medical-două, să zicem, dar nu o pot simula la infinit. Va trebui să mă întorc la muncă. Şi nu voi mai avea cu ce. Nu zic numai de maşina mea. Vor rămâne fără combustibil şi microbuzele şi autobuzele şi ia-mă nene. Sunt şaişpe kilometri până acolo. Alţii au şi mai mult de parcurs. Analizez. Suntem un oraş de navetişti. Nu ştiu cum vine asta, dar de dimineaţă până seara, oraşul e pustiu. Poate oricine să-l incendieze, să-l înece, să facă un muzeu de buticuri în care vânzătoarele cu chipuri cerate stau cu mâinile în sân că n-au clienţi, ori de bodegi pline de lucrătorii din tura a treia care confundă totul. De exemplu, strada cu un antreu. Apoi cine ştie pe unde mai nimeresc tocmai când cântă cocoşii de la vilele din zona nouă, începând cu aceea a primarului. Toată lumea o ştie după steagul agitat în poartă!
Nu mă mai pot concentra. Aveam ceva de organizat, cine-mi spune ce anume?! Colegul îşi face ceva de lucru, eu cred însă că ar trebui să aflu cum se descurcă. Se uită la mine ca şi cum ar şti că urmează să-i pun o întrebare pentru care nu are un răspuns urgent, dar măcar poate să-şi imagineze ceva la faţa locului. El nu face decât treizeci de minute pe jos. Deci, nu şi-a pus problema. Aha. Mai bine nu întrebam, că acum spaima de ce va fi începe să prindă puteri.
Mă văd singură, fără nicio rezolvare. Un oraş întreg care să migreze dintr-o dimineaţă definitivă spre locul de muncă. Şi să o ţină aşa, pe drumuri. Să se întoarcă spre seară, ca o turmă de la păscut. Ar fi trebuit să încerc acest mers pe jos astă-vară. Măcar aş fi ştiut câte ore fac dus, câte întors. Mi-aş fi putut face un program pentru timpul care ar mai rămâne din acest parcurs. Probabil câteva ore de noapte, în care, în principal, mă voi dedica odihnei… oricum chef de cele lumeşti nu voi mai avea, se înţelege. Voi petrece multe minute în gol. Cu pierderi. Randament aproape nul. Magazinele din colţul străzii nu vor mai fi aprovizionate. Un timp, marketurile vor fi devastate până la absolut. Nu va mai exista mâncare. Orice întreruperi de utilităţi vor avea rezolvare într-un timp îndelungat ori deloc. Asta va crea panică, nervozitate, disensiuni. Vom începe să mişunăm din uşă în uşă. Ce mai ştii, vecine, tot pe jos şi săptămâna asta?! Vom intra într-o perioadă de somn nedormit. Vom avea feţe din ce în ce mai filozofice. Cine are bani la ciorap va da fuga să cumpere o bicicletă, ba chiar două. Una s-o dea la suprapreţ, evident. E momentul ca unii să scoată profit.
Mintenaş, patronul de magazin va aduce din depozit cele câteva bucăţi existente fericit că nu va mai ţine în loc investiţia şi, spre uimirea lui totală, în câteva ore stocul se va fi epuizat. Dar, se va bucura degeaba fiindcă nu ştiu la ce îi vor mai servi aceste finanţe dacă nu va avea cu ce să aducă altă marfă. Ziua aceasta s-ar putea să marcheze declinul afacerii sale.
Din păcate pentru localnici, în oraş nu sunt prea multe locuri unde se comercializează biciclete. Va fi bătălie, un nou motiv ca oamenii să se privească tot mai cu ură, mai revoltaţi, mai înverşunaţi. Se vor alcătui două tabere. E clar. Cei care vor continua maratonul şi cei care vor face ciclism. Ce bine de aceia care deja posedă un astfel de mijloc de deplasare, care au preferat să facă sport în felul acesta, desigur ei neputându-şi permite o maşină. Nici măcar un abonament pe una dintre liniile de transport în comun. Nici pentru ei nu va fi comod mereu, închipuiţi-vă. Va veni iarna, gheţuşul, gerul. Cândva am avut şi eu o bicicletă. O urcam zilnic la etajul al doilea. N-o lăsam pe coridor, că şi aici îmi era frică să nu rămân fără ea. Aşa că o ţineam în casă cu mine, pe hol. Am făcut prietenie multă vreme până să mă pricopsesc cu o dacie. Am vândut-o pe nimica toată. Pe cea mai bună prietenă. Să mai spună cineva că prietenia nu este decât o noţiune teoretică!
Marea face spume. Murmure. Din ce în ce mai înalte. Din ce în ce mai dese. Din ce în ce mai aproape.
La un moment dat, mă trezesc pe la cinci. Este întuneric de octombrie. Aud un zgomot uşor de motor şi o maşină, ca o fantomă, ieşind pe străduţă. Am un moment de sufocare, nu ştiu dacă din teamă ori dintr-un motiv de speranţă. E clar, cineva s-a alimentat de undeva. Există o modalitate de a ieşi din nebunie! În oraş se pare că există mai mulţi care, ca să nu fie văzuţi, pleacă de foarte devreme şi se înapoiază foarte târziu. Unii au luat cu ei şi pe aşa-zişii oameni de încredere, care, chipurile, nu ar sufla o vorbă nimănui. Cu toate acestea, murmurele au ajuns şi la urechile mele. Există o ţeavă de petrol de care au aflat câţiva cetăţeni mai cu interes, mai curajoşi. Şi, de aici, nu cred că mai trebuie spus ceva. Fiindcă nu trebuie să mai ştie nimeni. Cu cât ştiu mai mulţi, cu atât sursa se va epuiza mai repede. Deja un sfert dintre localnici sunt în temă. Acum s-au format altfel de tabere. Una a celor care fură, cealaltă a celor care înjură pe cei care fură. Hei, te-am văzut plecând cu maşina. Păi de unde benzină? Ei, mai aveam eu câteva bidoane. Le ţineam în baie. Hai că nu te cred. Mergi de o lună şi văd că nu ai niciun stres. Doar nu ai şi cada plină… La câteva zile, omul va apărea cu falca vânătă. Doamne fereşte, nu e timp de moarte. Nici ambulanţe nu mai circulă. Nici doctorii nu mai au cu ce să ajungă la spital.
Merg repejor. Trec pe lângă sondele sfrijite pe care şi-au făcut loc de observaţie corbii. În faţa mea oameni, după mine oameni. Încă… Aproape că am ocupat drumul. Maratonişti cu antrenament. Oare cum ne vedem de pe lună? Ce vor scrie ziarele? Vor mai scrie? Despre cine să mai scrie?!
Sunt deja într-o altă realitate. Cât de mult îmi doresc acum o căruţă cu cai!

Ottilia Ardeleanu
(17 oct. 2013)

mare vânătoreasă

moartea e o săgeată
sărită din arc
locuieşte o tolbă
niciodată singură
ascute săgeţi
rezervă
pentru zile negre
moartea are şi ea un suflet
moartea are şi ea dorinţe
moartea are şi ea ambiţii
moartea are şi ea o ţintă

fiecare are
o tolbă în spate

Ottilia Ardeleanu

(22 oct. 2013)

bate un ceas de uitare

frunzele se aruncă în gol
o disperare cum cad ele
perforează spontan acest aer de orţi care
petrec suflete peste pod
cine-o fi murit şi unde
se prăpădeşte viaţa în mişcarea lor legănată

un fagure se prevesteşte fiecare traiectorie
nimeni nu are acelaşi drum
nici măcar noi doi

smintită moartea ne aşteaptă cu zâmbetul ei
îşi arată dinţii îngălbeniţi
parcă ştie că toate drumurile duc la ea

frunzele cad şi se însoţesc
până în cimitir pământul
înghiţitor de flăcări din apus

păsări căzătoare
cu ciocul în jos mi se par clipele decăderii
în toată goliciunea lor
aştern locul hărăzit

se adună piramide
cineva scapără boabe de fosfor
o sfoară de fum înnoadă frunze păsări
sufletele noastre legănate

Ottilia Ardeleanu

(14 oct. 2013)