“Fais pas le con, imbécile!”

Recenzie  de Ottilia Ardeleanu, la:

“Rătăcirile fetei nesăbuite” de Mario Vargas Llosa

-partea a II-a-

 Într-o dimineaţă, uitându-se prin nişte fotografii de-ale lui Juan, o zăreşte pe chiliana lui. Juan îi spune că o cunoaşte, este Mrs. Richardson. Nevasta tipului “flamboyant” pe care i-l arată într-o poză de grup. Un “sexagenar exuberant”.

Astfel începe iarăşi o perioadă de speranţe, nelinişti, căutări, dorinţe, întâlniri şi iubire fără prejudecată. O reîntâlneşte într-o seară, după o licitaţie de cai, în “somptuoasa locuinţă a lui signor Arosti” – un crescător italian, distantă, plictisită, tratându-l ca pe un străin oarecare. “Îşi decolorase puţin părul şi-l purta mai lung decât la Paris…; machiajul era mai simplu şi mai natural decât cel al lui madame Arnoux, de regulă ceva mai sofisticat. Purta o fustă foarte scurtă, la modă, care-i descoperea genunchii, şi o bluziţă decoltată care-i scotea în evidenţă umerii netezi şi mătăsoşi şi gâtul graţios: stamină cuprinsă într-un lănţişor de argint de care atârna o piatră preţioasă, un safir probabil, care la fiecare mişcare se legăna ştrengăreşte deasupra decolteului generos din care mijeau sânii ei moi”. Toată noaptea, cât a durat cina şi după, l-a evitat, iar când la un moment dat a prins-o de braţ cu putere pentru a o smulge dintr-un grup, i-a poruncit pe un ton rece să-i dea drumul fiindcă poate să-i creeze probleme. Atunci, a ameninţat-o că va divulga secretul fugii ei, despre golirea contului secret şi a faptului că este încă madame Arnoux, măritată în Franţa.

Mario Vargas Lliosa inserează la momentul potrivit, numele unor specialităţi culinare peruane:  tamales (crochete de mămăligă), ceviche (peşte marinat, servit cu manioc, cartofi şi porumb).

Între două dispariţii ale fetei nesăbuite aveau loc minunate momente de dragoste.

Iubirea este văzută în fel şi chip, din unghiuri de vedere cu totul şi cu totul diferite. Dacă pentru fata nesăbuită, aceasta nu poate fi numită un sentiment în sine, pentru că fericirea înseamnă bani, iar pentru ea nu se face să se plictisească între patru pereţi, pentru Ricardo se confundă cu lucrurile lumeşti, fireşti, devenite tradiţie: o casă, o nevastă, un trai liniştit. Elena Gravoski, vecina lui de apartament, crede că există o reţetă a iubirii pe care nu o cunoaşte, dar i-o cere lui Ricardo, ea însăşi accentuând faptul că nu are habar  şi că este în afară de o asemenea intensitate sentimentală.

Niciuna dintre vieţile prezentate în paralel nu este liniştită, monotonă. Agitaţia, spiritul de afirmare în muncă pentru Ricardo; aventurile şi implicaţiile periculoase, fără vreo altă judecată decât banii, pentru Lily; militarea pentru un ţel politic în cazul lui Paul. Toate acestea fac din prezentul roman unul de acţiune care merge mână în mână cu sentimentele de dragoste înaripate, vii, niciodată consumate.

Plin de peripeţii, autorul ne poartă pe străzi, prin oraşe, librării, bistrots, revoluţii, mişcări sociale ori culturale, schimbări etc. Şi în toate, o iubire imensă, inexplicabilă, întâmplătoare, datorată destinului, fără lecuire.

Ricardo este plin de dorinţă. Chiar şi după atâta timp scurs fără să mai ştie ceva de ea, nu-şi poate stăpâni elanul iubirii. Nebun după ea, mărturiseşte: „deşi ştiam că orice relaţie cu fata nesăbuită era sortită eşecului, singurul lucru pe care mi-l doream într-adevăr în viaţă, cu acea patimă cu care unii urmăresc averea, gloria, succesul, puterea, era s-o am pe ea cu toate minciunile, încurcăturile, egoismul şi dispariţiile ei. O prostie, fără îndoială…”.

Fetei crude îi place să petreacă timpul în mod studios, să înveţe câte ceva, profitând de poziţia socială pe care se află în oricare dintre perioadele de metamorfoză a numelui, poziţiei sociale şi vieţii pe care o duce. Astfel, pe când era madame Arnoux, lua cursuri de limba franceză şi engleză; ca şi Mrs Richardson, urmează nişte cursuri de istoria artei la Cristie’s şi Sotheby’s, să înveţe să facă aranjamente florale la Out of the bloom, în Camden, şi chiar să participe la şedinţe de yoga şi de meditaţie transcedentală într-un ashram din Chelsea. Altfel, s-ar plictisi cumplit.

Autorul romanului ne poartă prin Newmarket, spre preocuparea locuitorilor accestui ţinut pentru hipodromuri, piste de antrenament, padocuri, boli şi accidente ale cailor sau nenorocirile „bietelor patrupede” în cursele de cai, lucruri care o făceau pe fata nesăbuită să se umple de amărăciune, să aibă depresii şi angoase, să-i fie lehamite de viaţa pe care o ducea. Sila ei de Newmarket părea o reală traumă. Se distra doar când David Richardson o lua cu el în călătoriile sale de afaceri, în calitate de broker, prin Asia, unde intermedia diverse commodities…

Aşa dispare pentru a treia oară, plecând în Japonia cu David. Tot în acest timp, Ricardo îl pierde şi pe actualul prieten, hipistul Juan Barreto, căci, „în locul eliberării spiritului, „desăvârşirea totală a minţii omeneşti”, după cum asigura gurul acidului lisergic, fostul profesor de la Harvard, doctorul Timothy Leary, drogurile, viaţa promiscuă şi dezordonată au creat numeroase probleme şi câteva nenorociri personale şi familiale. Dar nimeni n-a trăit atât de visceral toate acele transformări ca prietenul meu Juan Barreto.”. Era vorba de o boală nouă. Ataca mai ales comunităţile de homosexuali, dependenţii de heroină şi de toate drogurile intravenoase, precum şi hemofilicii. În afara faptului că principalele căi de transmitere ale „sindromului” erau sperma şi sângele – nimeni nu vorbea încă de SIDA – nu se ştiau prea multe lucruri despre originea şi natura lui.
În momentele acestea de reală tristeţe, Ricardo îşi dă seama şi mai abitir de pierderea proprii identităţi. Cine mai era el? Peruan? Nu. Plecase de prea multă vreme. Încetase să mai fie din multe puncte de vedere. European? Nu. Circula prin Franţa, Anglia, datorită contractelor de traducător/ interpret pe care trebuia să le onoreze. Dar asta nu-l preschimbase câtuşi de puţin. Atunci?! Probabil că era „un pişpirică, un simplu translator, adică cineva care e doar atunci când nu e – aşa cum îi plăcea colegului meu Salomón Toledano să ne definească – un hominid care există doar când încetează a fi ceea ce este, pentru ca prin el să treacă mai bine lucrurile gândite şi spuse de alţii.”.
În timp ce micuţa chiliană dispare pe negândite din peisajul existenţial, erotic, prietenii lui Ricardo pier, unul câte unul, lăsându-i acel amar, acea însingurare cu care se luptă muncind ”pe brânci” prin lume. Paul grăsanul moare în luptele de gherilă. Juan, hipiotul peruan, devenit pictor de cai în Newmarket, fără de care Londra, Anglia n-o să mai fie la fel – datorită acelui „sindrom”.

Salomón Toledano „se lăuda că vorbeşte douăsprezece limbi şi că poate traduce în şi din toate.”. Un bărbat scund şi sfrijit, „aproape pierdut în nişte haine lălâi pe care s-ar fi spus că le cumpăra aşa dinadins, ca să-i fie mari”. Avea ochi de ţestoasă, ezitanţi, „oscilând parcă între somn şi veghe”. „Cei care-l vedeau aşa neînsemnat, un neica nimeni, nu-şi puteau imagina înclinaţia lui extraordinară pentru limbi străine şi harul de a le tălmăci.”. Considerându-se mai mult spaniol decât turc, vorbea o spaniolă studiată şi uşor arhaică în care translatorii erau numiţi tălmaci. De aici îşi trăgea porecla de „Tălmaciul”. Înainte de absolvire cunoştea deja turcă, arabă, engleză, franceză, spaniolă, portugheză, italiană şi germană, iar după ce a terminat filologie romanică şi germanică, a trăit câţiva ani la Tokio şi în Taiwan unde a învăţat japoneza, mandarina şi
dialectul taiwanez. „Cel mai grozav era să-l auzi în japoneză, fiindcă atunci, fără să-şi dea seama, adopta atitudinile, plecăciunile şi gesturile orientalilor, ca un adevărat cameleon.”. Referindu-se la translatori, la statutul acestora, Tălmaciul afirmă: „Dacă simţim într-o bună zi că ne paşte moartea şi ne întrebăm ce lăsăm în urma trecerii noastre prin această harababură, răspunsul cinstit ar fi: nimic, căci n-am făcut nimic altceva decât să vorbim pentru alţii. Fiindcă ce altceva înseamnă, dacă nu asta, să fi tradus milioane de cuvinte din care nu ne mai amintim niciunul, fiindcă niciunul nu merita reţinut?” – motiv pentru care nici nu este prea îndrăgit de cei care practicau această profesie.

Mario Vargas Llosa nu numai că face descrieri original-apetisante de caractere, înfăţişări umane şi lucruri, comunităţi, locuri, evenimente social-politice şi culturale, dar are magia de a reliefa adevăruri existenţiale, fie ele şi dintre cele care s-au mai spus. Eşti supus, fără a fi obligat în niciun fel, meditaţiei.

Despre ce crede Salomón Toledano despre iubire, aflăm în câteva cuvinte, în „teoria corectă”: „Pe femeie trebuie să o iei de păr, s-o înnebuneşti şi s-o trânteşti în pat! S-o faci să vadă toate stelele de pe cer cât ai bate din palme! Asta e teoria corectă.”.

Ricardo cunoaşte, prin 1976-1077, printr-un prieten comun, pe editorul spaniol Mario Muchnik care l-a îndemnat să pregătească o mică antologie de povestiri de Cehov care era cunoscut pe piaţă ca dramaturg de excepţie, nu şi ca un grozav povestitor. Îndrăgostit de soldăţei de plumb, de filatelie şi de anticariate, chiar dacă nu se prea omora să cumpere ceva, Salomón Toledano îşi anunţă plecarea la Tokio, pentru un post de translator exclusiv pentru Mitsubishi, ceea ce pe Ricardo îl face să respire uşurat, pentru că „era un specimen interesant, dar era ceva în el care mă întrista şi mă alarma, căci îmi revela sensul ascuns al destinului meu”. „Un alt mod de a fi mereu un străin, de a fi fără a fi, de a exista fără a exista”, ca şi profesia de interpret, asta se simte în faptul de a fi străin!

Pe aeroport, îi lasă lui Ricardo un husar din garda Împăratului, ca să-i poarte noroc. Aşa că, îl va păstra alături de periuţa marca Guerlain.

La două luni după plecarea Tălmaciului, Ricardo primeşte o scrisoare din care află că fata nesăbuită se află în Japonia şi, desigur, despre ceea ce înseamnă rafinament subtil al culturii japoneze care nu constă, cum şi-a imaginat el, în gravurile perioadei Meiji, nici în teatrul No, nici în Kabuki, nici în marionetele Bunraku, ci în bordeluri, acele maisons closes, botezate châteaux, cel mai faimos fiind Châteax Meguru, „un adevărat paradis al plăcerilor carnale, unde se simţea din plin geniul japonez, combinând tehnologia cea mai avansată cu înţelepciunea sexuală şi cu riturile înnobilate de tradiţie. Totul era posibil în încăperile de la Châteax Meguru: excesele, fanteziile, iluziile, extravaganţele aveau parte de o ambianţă şi o dotare anume pentru  a se materializa.”.

Află, deci, că fata nesăbuită are un petit ami cu care trăieşte sau doar se afişează în lume, „un individ rău famat, cu o înfăţişare deplorabilă, pe care era de-ajuns să-l vezi ca să te treacă fiori pe şira spinării.”. Se încurcase oare cu un gangster? Să fie acum amanta vreunui şef al mafiei japoneze? „Un bărbat cu putere şi bani, bineînţeles, accesorii indispensabile pentru a fi cucerită.”. De cum ştie unde este, Ricardo caută cu disperare şi, în cele din urmă obţine un contract la Seul. Ea îi mărturiseşte că este singurul prieten care i-a mai rămas, motiv care-l determină să-i amintească: „Eu nu sunt şi n-o să fiu niciodată prietenul tău… Sunt amantul tău, iubitul tău, individul care-i din copilărie nebun după micuţa chiliană, după luptătoarea de gherilă, după nevasta funcţionarului, după cea a crescătorului de cai, după amanta gangsterului. Pămpălăul care trăieşte numai şi
numai ca să te dorească şi să se gândească la tine.”. Ei îi e dor de dulcegăriile pe care nu i le-a mai spus nimeni de când s-au întâlnit ultima oară. „Hai, zi-mi una acum, te rog”. „În nopţile cu lună plină ies să latru la cer şi atunci îţi văd chipul pictat acolo sus. Chiar acum aş da cei zece ani de viaţă care mi-au mai rămas, ca să mă văd oglindit în adâncul ochilor tăi de culoarea mierii arse.”.

Mario Vargas Lliosa este de un romantism exacerbat. Naturaleţea cu care relatează momentele drăgăstoase te dezarmează. El face poezie dintr-o simplă discuţie, dintr-un dialog de dragoste în care el e cald şi ea e rece, dintr-o convorbire telefonică normală.

Cât de fericit este Ricardo de regăsirea iubitei, ne-o confirmă chiar el: „Cele două săptămâni care mai rămâneau până la voiajul meu la Seul le-am consacrat unor activităţi cu care presupun că se ocupau logodnicii fericiţi de odinioară în zilele dinaintea nunţii, când amândoi aveau să-şi piardă fecioria:…”.

Kuriko – aşa se numea acum fata nesăbuită – arăta la fel de tânără şi frumoasă. Puteai s-o iei drept una dintre japonezele acelea delicate şi mărunţele care treceau pe stradă. I s-a luminat faţa când l-a văzut pe Ricardo. Acesta află despre cultura şi tradiţiile japoneze chiar din prima discuţie cu soţia şefului Yacuza: „Aici nu-i bine să fii altfel decât ceilalţi. De aceea bogaţii se prefac săraci, iar săracii, bogaţi.”. Japonezilor nu le plac, deci, lucrurile, atitudinile ostentative. Dar cum de a rămas ea cu Fukuda? Cumva îi plac gangsterii?! „te iubesc aşa de mult că aş face orice ca să te păstrez” – îi mărturiseşte el. „M-aş face tâlhar, escroc, traficant de droguri, ce vrei tu.”. Pentru prima dată ea i se destăinuie. Niciodată nu simte că a depins de cineva cum depinde de Fukuda, dar aceasta nu este dragoste, jură că nu poate fi, ci mai degrabă o boală, un viciu. Din toate câte i le
povesteşte, Ricardo nu ştie ce să ia drept bună având în vedere că ea era mai expertă în minciuni decât în adevăruri.

Îl cunoscuse demult, într-o călătorie făcută în Orient alături de, atunci soţul ei, David Richardson. Pe vremea aceea, David făcea afaceri cu Fukuda. Află despre relaţia matrimonială a nevestei lui cu domnul Arnoux, un motiv în plus ca fata nesăbuită să îl anunţe pe Fukuda despre această descoperire şi să-i ceară să lucreze pentru el, indiferent ce ar presupune această angajare. Din prima seară cum ajunge la Tokio, devine amanta şefului Yacuza, dar care n-o aduce să trăiască împreună cu el decât abia după doi ani, timp în care Kuriko a locuit într-o pensiune, într-o cămăruţă cu baie şi chicinetă. Devine de fapt una dintre multele amante ale lui Fukuda. Relaţia lor era strict una dintre o angajată şi patronul ei. Ce lucra ea pentru el?! Îi ducea „comisioanele” prin lume, exact ce-i plăcea ei: să călătorească. În ce constau acestea?!  Contrabandă cu droguri, diamante, tablouri, arme?! Tot ce ştie este că Fukuda îi pregătea pachete, valize, genţi, serviete şi  că a trecut fără bătăi de cap de vame, graniţe şi poliţişti.Oare conştientiza la ce pericole era expusă?!  Călătorind prin Africa şi Asia  cunoscuse ce este groaza. Dar ei tocmai acest mod de a trăi, intens şi la limita imposibilului, îi plăcea cel mai mult. Adora viaţa aventurieră, lipsită de plictis şi rutină. Se ferea de moartea lentă într-o viaţă caustrofobă. Plină de constrângeri, rezumată la un trai comun, prea cuminte, prea aşezat, prea ordonat. Aproape că nici nu-i păsa  că ar putea fi trimisă la carceră şi schingiuită, asasinată, înjunghiată… sau poate că excludea din start că i s-ar putea întâmpla tocmai ei. Iar pentru toate acestea, Fukuda nici măcar nu garanta că ar putea ridica un deget pentru a o apăra. Şi-ar fi pus propria piele pe băţ, ceea ce nu se cuvenea pentru un şef de talia lui. Fukuda nu era în măsura să iubească pe cineva. De lucrul acesta era perfect conştientă. Şi totuşi, era singurul de care asculta, mărturiseşte ea însăşi. Motivul: era mai puternic decât ea şi o făcea să se simtă vie, utilă, activă. Pentru ea asta însemna însăşi viaţa. Suficient să trezească gelozia în îndrăgostitul incurabil, „pămpălăul” de Ricardo, cu mutră de „căţeluş plouat”. Îl asigură că nu-l iubeşte pe Fukuda. Şi că nu este fericită. Doar că se simte posedată de acel om. Oricât de copleşit de tristeţea, orgoliul şi gelozia provocate de ideea că iubita lui s-ar fi dăruit acelui nemernic, realizează – pentru a câta oară?! – că: „o s-o iubesc mereu, chiar dacă m-ar înşela cu mii de Fukuda, căci e cea mai delicată şi mai frumoasă femeie din lume: regina mea, prinţesa mea, torţionara mea, mincinoasa mea, micuţa mea japoneză, unica mea dragoste.”. Cei doi fac dragoste ca pe vremuri, la Châteaux Meguru, o casă de toleranţă labirintică, dotată cu saună, jacuzzi, paturi cu saltele de apă, oglinzi, radiouri şi televizoare, casete porno etc. Sub pretextul că un amic peruan vrea să viziteze ţinuturile şi are nevoie de un cunoscător al locurilor, Kuriko primeşte permisiunea de a-l însoţi pe Ricardo. Vizitează templele şintoiste şi templele budiste zen, muzee şi pagode. Apoi, este invitat împreună cu Salomón şi prietena japoneză a acestuia,  să cineze acasă la Fukuda. Va fi o seară-spectacol. Ricardo nu bănuia ceea ce avea să i se întâmple.

Fukuda trăia într-un cartier rezidenţial, la etajul şase, într-o clădire cu un portar cu epoleţi şi fireturi. Era „un bărbat scund, mai mic chiar decât SalomónToledano, aproape scheletic, iar în comparaţie cu fata nesăbuită, mărunţică, dar zveltă, el părea o piticanie.„… „Dar cel mai tare te izbea la el gura fără buze, care abia se mişca atunci când vorbea, ca şi cum ar fi fost un ventriloc”. Era imposibil să nu te întrebi ce vede fata nesăbuită la un omuleţ neînsemnat şi bătrân.

După trei pahare de şampanie, de data aceasta făcând un exces de băutură,  Ricardo era deja ameţit şi fără autocontrol.

Seara se continuă la teatrul-restaurant, „un music-hall cu o scenă uriaşă cu mese şi măsuţe dispuse pe o rampă în formă de evantai, sub candelabre imense ce luminau puternic spaţiosul local.” Cu gesturi imperative, Fukuda a decis locurile, punându-i alături pe el şi pe micuţa lui japoneză. Discuţiile se purtau alăturat sau încrucişat. Fukuda părea foarte prins de spectacol, aparent nesesizând apropierea dintre cei doi iubiţi.

Mario Vargas Llosa, prezintă ritualul servirii mesei la restaurantul japonez. Amabilitatea lui Fakuda, discuţia iscată din senin între Salomón şi Mitsuko, plecarea ei neaştepată, faptul că mica japoneză şi-a ţinut întreaga seară piciorul ei desculţ peste al lui, aşezarea intenţionată a acesteia lângă el la restaurant şi în taxi, faptul că l-a luat cu ea în apartamentul lui Fukuda, insinuând că acesta nu se află în clădire şi că puteau face liniştitţi dragoste, avea să le înţeleagă un pic mai încolo. Se credea cel mai fericit, acum când descoperise urechiuşele ei, nişte „capodopere minimaliste”.  „I le adoram şi mi-ar fi plăcut să le tai, să le îmbălsămez şi să le port prin lume în buzunarul sacoului, cât mai aproape de inimă.”. Nu-i venea să creadă că soarta ori zeii ori cine ştie cine ar fi putut fi aşa de generoşi cu el tocmai în noaptea aceea. Ricardo s-a convins că nu era adevărat –
în cazul lui fiind spus -, că odată consumată, dragostea sărăcea sau dispărea: „A mea sporea de la o zi la alta.”.

În mirajul unei seri de dragoste, într-o cameră din casa lui Fukuda aflată în penumbră, şi cu teama permanentă ca acesta să nu fie prin preajmă şi să-i surprindă, sub influenţa băuturilor consumate peste măsură, Ricardo trăieşte spaima şi ruşinea vieţii lui când, în spasmele actului erotic, îl zăreşte pe Fukuda, imparţial, rece, nestingherit, cu ochelarii lui cu lentile rotunde ca să nu i se vadă „feţişoara”, privindu-i cum fac dragoste şi înţelege că totul a fost aranjat dinainte. Toate ciudăţeniile pe care nu le pricepea încep acum să iasă din întuneric. „Am înţeles de ce fusese Kuriko aşa de caldă cu mine în ultimele două zile şi mai ales în noaptea asta. N-o făcuse pentru mine, nici pentru ea, ci pentru el. Ca să-i facă pe plac stăpânului ei. Ca să ejaculeze domnul ei.”. Este momentul ca ea să-l insulte şi să-i reproşeze pentru a nu ştiu câta oară faptul că nu a vrut să o
păstreze lângă el atunci când l-a rugat, atunci când trebuia să meargă la cursurile de combatantă din Cuba revoluţionară şi nu mai voia să o facă. „Îţi închipuiai că făceam asta pentru tine, coate-goale ce eşti, ratatule, imbecilule? Dar cine eşti tu, cine te crezi? Ah, ai muri dacă ai şti cât te dispreţuiesc şi cât te urăsc, laşule!”. Ricardo cel înşelat în adâncul sentimentelor sale cele mai pure este atât de furios şi consideră că toate calificativele adresate de micuţa japoneză i se potriveau de departe. Indignat de cât de cretin, imbecil, tâmpit şi aşa mai departe fusese, consideră că orice lamentare nu-şi are rostul. Ia primul avion înapoi către Paris, hotărât să încheie definitiv acest capitol amoros din viaţa lui, să o dea uitării, în sfârşit, pe fata cea crudă.

La şase luni după revenirea la Paris, primeşte o scrisoare de la iubita lui Salomón cum că acesta îşi pusese capăt zilelor, înghiţind un flacon de barbiturice, fiindcă nu putuse face faţă refuzului lui Mitsuko de a rămâne împreună, întrucât, îi explicase aceasta, era interesată de propria carieră şi voia să se dedice întru totul ei.

Urmează o nouă etapă din viaţa lui Ricardo. De o vreme locuieşte într-o clădire art-déco de pe rue Joseph Grainier. Aici îi cunoaşte şi stabileşte o frumoasă prietenie cu Simon şi Elena Gravoski. Simon mergea pe patruzeci de ani, avea barba deasă şi roşcată şi o burtă proeminentă care îl făceau să pară mai batrân. Se îmbrăca aiurea, „cu un sacou cu buzunarele doldora de carneţele şi hârtii şi o geantă burduşită de cărţi. Purta nişte ochelari de miop, pe care-i ştergea întruna pe cravata lui şifonată. Era întruchiparea savantului neglijent şi distrat.”. Elena era cochetă şi îngrijită, veselă, entuziasmată, niciodată prost dispusă, exact pe dos de soţul ei. „Era scundă, subţirică, expresivă şi degaja simpatie prin toţi porii.”. Yilal, fiul adoptiv, se născuse în Vietnam, nu ştiau nimic cu certitudine despre el. Adopţia fusese posibilă prin intermediul Caritasului, „după demersuri
kafkiene care i-au inspirat ulterior lui Simon teoria expusă în monologuri hazlii – despre inevitabila dezintegrare a umanităţii din pricina cangrenei birocratice.”. Muţenia lui Yilal nu era de natură biologică, ci datorată unei traume din copilărie. Posibil vreun bombardament sau vreo teribilitate văzută şi simţită în acel război care îl adusese în starea de orfan. Nu era nici surd. Îi plăcea muzica şi bătea tactul din picior. Răspundea prin gesturi şi semne expresive şi uneori în scris, pe tăbliţa pe care o purta de gât. Era „pipernicit” de felul lui, nu pentru că nu mânca. Era un copil retras, introvertit, „putea sta multă vreme cu privirea pierdută, închis în lumea lui interioară, de parcă tot ce-l înconjura s-ar fi evaporat.”. Pentru că familia Gravoski nu avea televizor – pe vremea aceea televiziunea încă era considerată ca fiind ceva anticultural -, Ricardo îl primea la el în apartament de
trei-patru ori pe săptămână să vizioneze câte un meci de fotbal sau vreo emisiune de copii. Astfel, odată când se întorcea de la Bruxelles, dintr-o deplasare în interes de serviciu, Yilal îi arată un mesaj pe tabliţă: „Când erai plecat, te-a sunat fata nesăbuită.”. Era a patra oară când îl suna, după episodul Japonia. Primele dăţi nici nu voise să-i răspundă, ba i se făcuse şi rău pentru că-şi amintise… sau intra în stări depresive. În timp ce era la Viena, avut o legătură cu Astrid, o translatoare daneză cu care lucrase la Comisia pentru Energie Atomică. Ceva care nu putea să fie de durată. S-a întâmplat ca într-o noapte, Kuriko să-l sune: „Iar o să-mi închizi telefonul, pişpirică?”.

 Din seara aceea, nu a mai avut nicio relaţie sexuală. „La cei patruzeci şi şapte de ani ai mei ajunsesem să constat că un bărbat putea duce o viaţă perfect normală fără să facă dragoste. Fiindcă
viaţa mea era destul de normală, deşi searbădă.”. Se mulţumea cu munca, activităţile mecanice de traducător; filmele, concertele, cărţile şi discurile mai mult îi ocupau timpul decât îl făceau să se deconecteze, să se entuziasmeze şi asta i-o datora lui Kuriko, chiar îi purta pică. Uneori se simţea bătrân. A treia oară, la un an după telefonul de la Viena, fata nesăbuită l-a sunat în apartamentul de la Paris. „O fi apărut deodată în viaţa ei un gol pe care îl putea umple pişpirică.”. Dar nici de data asta nu i-a răspuns.

A patra oară, spre surprinderea lui, şi mai ales a celor doi Gravoski, comunicase cu Yilal. Înseamnă că acesta vorbise. Lucru ce părea cu neputinţă atâta vreme cât nu se întâmplase cu niciunul dintre ei această minune, cu toate încercările şi eforturile de a-l face pe copil să vorbească. Este momentul destăinuirii. Ricardo le spune minunata lui poveste de dragoste.

Fata nesăbuită rămâne fata crudă, fata cea rea, zăluda, Mata Hari, cum o numeşte Simon, când îi află povestea de la Ricardo, datorită multiplelor şi periculoaselor sale aventuri. Ea este când micuţa chiliană, când micuţa peruană, când micuţa japoneză. Este fata cu ochii de miere arsă, cu sânii tari şi picioarele subţiri. Este ambiţioasă şi curajoasă.  Aşa o cunoaştem în postura de combatantă pe tovarăşa Arlette. Vrea să fie bogată, aşa că ajunge, în funcţie de împrejurări: madame Arnoux, Mrs Richardson, Kuriko. Se expune pericolelor cât timp se află în Japonia, face trafic de contrabandă. Dar este foarte fericită că – aşa cum şi-a dorit-, călătoreşte prin toată lumea. „Ce viaţă plicticoasă am avut eu, Dumnezeule mare!” – exclamă Elena după ce Ricardo încheie ultimele amănunte.

De când i-a povestit Elenei despre suferinţele sale în dragoste, Ricardo începe să aştepte telefonul iubitei. Aproape că se teme că nu-l va mai suna. Se înhamă la aşteptare. Şi traduce din povestirile lui Ivan Bunin. Îi trimite manuscrisul prietenului său, Mario Muchnik. Uneori, îi citeşte şi lui Yilal poveşti traduse de el, dar şi din romanele de Jules Verne, două dintre ele plăcându-i cel mai mult: Ocolul pământului în optzeci de zile şi Mihail Strogov.

După două luni şi jumătate, Kuriko îl sună din nou. El îi răspunde. Surpriză: se afla chiar la Paris, probabil pentru comisioanele lui Fukuda, introducând pe piaţa europeană afrodiziace exotice din „colţi de elefant şi coarne de rinocer”. Ajunsese „un schelet de femeie”, îmbătrânise „cu zece ani” de la acea noapte memorabilă din Tokio. „Era îmbrăcată modest şi neîngrijit.”. „Purta un sacou uzat, care putea fi bărbătesc, şi nişte pantaloni de flanelă decoloraţi, din care se iveau nişte galoşi stricaţi şi nelustruiţi. Era nepieptănată, degetele îi erau incredibil de slabe, unghiile tăiate prost, nepilite, de parcă şi le-ar fi ros. Oasele frunţii, ale pomeţilor, ale bărbiei, îi ieşeau mult în evidenţă, întinzându-i pielea palidă, cu accentuate irizări verzui.  Ochii îşi pierduseră strălucirea şi erau înfricoşaţi, amintind de unele vietăţi timide. N-avea nicio bijuterie şi niciun fel de machiaj.” Întrebându-l cu ce se mai ocupă, Ricardo îi răspunde: „Pişpirică până la moarte!”. Cât despre ea, fusese închisă la Lagos, „două luni cât veacul”, în „oraşul cel mai oribil, cel mai urât, cu oamenii cei mai ticăloşi din lume”. Fukuda a azvârlit-o ca pe un câine râios. Presupunea că este sub urmărire internaţională şi că luase şi SIDA de pe la negrii nigerieni. „E un om rece şi practic, care ştie ce-i trebuie. Eu deja nu-i mai eram de niciun folos. E exact opusul tău, pe lumea asta. Tocmai de aceea Fukuda este bogat şi puternic, în vreme ce tu eşti şi o să rămâi mereu un pişpirică.”

Fata nesăbuită era în declin. Să fie oare adevărat că fusese închisă şi violată de poliţiştii din Lagos?! Niciodată nu puteai afla adevărul adevărat de la ea. „Mereu mistere, mereu poveşti, mereu secrete”. Nu se va schimba niciodată! Dar după cum arată, se pare că trăise drama vieţii ei, „ura nesfârşită care-i impregna toate cuvintele era reală.”. Până acum, ea nu ştiuse ce este frica, dar acum simte că o paralizează. O anulează. Nu mai are încredere în nimeni. Dar nu era ea cea care voia să trăiască intens?

Ottilia Ardeleanu

1.03.2014

 

Advertisements

“Fais pas le con, imbécile!”

 

Recenzie  de Ottilia Ardeleanu, la:

“Rătăcirile fetei nesăbuite” de Mario Vargas Llosa

-partea I-

Femeia.

Femeia doar se amăgeşte că nu se va îndrăgosti niciodată. De fapt, îşi face curaj să nu se dea de gol. Focul ei arde rece, aparent fără degajare dinspre interior. Nu-i place să se simtă cât de intens iubeşte. Îi pare prea riscant. O dezgolire a intimului. Îi este frică de ceea ce ar putea spune bărbatul. Nu-i place ca el să creadă că îl urmăreşte, că îl doreşte, că vrea să fie al ei. Numai al ei. Etern. Că singurul lucru de pe lume pe care îl doreşte cu adevărat este el, bărbatul. Că vrea să fie stăpâna şi sclava lui. Extazul şi agonia. Şi atunci, acţionează contrar dorinţelor ei posesive, măcinătoare. Joacă teatru, falsează, minte, trişează considerând că trebuie să-l ţină mereu sub control senzual riguros, să-l ţină mereu în starea de îndrăgostit ireversibil, să fie mereu altceva, altcineva. Spasmele iubirii se produc fără vreo arcuire pe chip care să-i trădeze sensibilitatea, fragilitatea, vulnerabilitatea.

Femeia nu este o luptătoare în adevăratul sens al cuvântului, ci ea luptă cu izbucnirile interioare, se înfrânează, nu se expune. Îşi repugnă accesele sexuale. Dragostea înteţită i se pare o anomalie, ceva paroxistic. Se stăpâneşte vrând să dea impresia că este de piatră. Că nu se înfiorează la orice zefir de dragoste. Asta pentru că nu-i place să-şi demaşte sinele. Să-şi trădeze deficienţele sufleteşti, slăbiciunile: timiditatea, teama, neputinţa. De aceea, se încăpăţânează să nu cedeze la drăgălăşenii, la mângâieri, la atingeri. Ar fi în stare să pună pariu – chiar pe iubire – că ea nu se va îndrăgosti vreodată. Nu în felul în care citeşti prin romanele de dragoste ale romanticilor ori vizualizezi prin filmele de epocă.

În romanul “Rătăcirile fetei nesăbuite”, Mario Vargas Llosa descrie erotismul într-un fel nici pătimaş, nici greţos, nici fad, nici exaltat, nici prea liniştit, nici prea revoltător, dimpotrivă, folosind un limbaj sincer şi dezinvolt, la modul plăcut, sensibil, veridic, năucitor de poetic, seducător, aluziv-eluziv, derulând secvenţe precum fâşiile de lumină scăpând prin fante infime.

Acesta stăpâneşte un rafinament al descrierilor caracterelor, înfăţişărilor, cadrelor, profilelor psihologice, situaţiilor, momentelor erotice, planurilor istorice, social-politice şi culturale. Pe parcursul romanului se întâlnesc multe astfel de secvenţe delicioase, indiferent că reprezintă partea pozitivă ori negativă a lucrurilor. Discurs elegant, lejer, apetisant. Te fascinează. Trăieşti intens fiecare cuvânt.

Acţiunea se desfăşoară în mai multe planuri social-politice şi geografice şi reflectă mai multe caractere şi caracteristici care constituie porţiuni substanţiale din viaţa personajului principal-povestitor, Ricardo Somocurcio. Toată ţesătura erotică porneşte, se ramifică şi creşte în jurul “fetei nesăbuite”, ca o lenjerie intimă fină, cu broderie de mătase.

Cine este ea? Ea este o femeie de femei. Mai întâi, Lily, micuţa chiliană din Santiago. Apoi, tovarăşa Arlette, luptătoarea de gherilă. În continuare, madame Arnoux, Mrs. Richardson, Kuriko… Ea e fata “cu ochii de culoarea mierii arse”.

Povestea începe într-o vară fabuloasă în care s-au întâmplat lucruri extraordinare, o vară a declaraţiilor de dragoste, o vară în care “s-a produs o asemenea reaşezare sentimentală în cartier încât eram zăpăciţi de-a binelea; iubirile se desfăceau şi se refăceau, iar la plecare, la chefurile de sâmbătă seara, perechile nu mai erau întotdeauna aceleaşi de la venire.”. În cartierul Miraflores din Lima a venit “Pérez Prado cu orchestra lui formată din doisprezece virtuozi, ca să însufleţească atmosfera carnavalurilor dansante…; s-a organizat un concurs naţional de mambo în Piaţa Acho şi a fost un mare succes…”. “Dar cel mai însemnat fapt din vara aceea a fost apariţia în Miraflores a două surori dintr-o ţară îndepărtată, Chile – prezenţă provocatoare şi inconfundabil fel de a vorbi: pripit, mâncând ultimele silabe ale cuvintelor şi sfârşind frazele cu o exclamaţie aspirată, ce suna ca un “păi”, înnebunindu-i pe toţi miraflorinii care trecuseră de la pantalonii scurţi la cei lungi. Iar pe mine, mai abitir decât pe oricare dintre ei.”. Aşa facem cunoştinţă cu Lily, micuţa chiliană, “ce mai fată!”; “dansează ca o Tangolele”, într-un ritm “ameţitor, cu multă graţie, zâmbind şi fredonând cuvintele cântecului, ridicându-şi braţele, arătându-şi genunchii şi unduindu-şi în aşa fel mijlocul şi umerii încât trupul întreg, apetisant şi cu atâtea rotunjimi sculptate pe fustele şi bluzele ei, părea un zbucium, o vibraţie, o totală contopire cu dansul”. Ricardo se îndrăgosteşte lulea de Lily. În vara aceea îi face trei declaraţii de dragoste la care aceasta rămâne insensibilă. Îi plăcea totul la ea, dar mai ales cum vorbea.  O descrie ca fiind “glumeaţă şi originală, cu intonaţia şi muzicalitatea ei, atât de diferită de timbrul peruanelor, cu expresiile, ocările şi vorbele de duh”. Ajunsese aşa de înamorat, încât prietenii îl luau peste picior: “Eşti terminat, sfrijitule”, “Eşti vânăt, pricăjitule”, “Te topeşti de atâta dor, amărâtule”. Dar era “nemaipomenit să stai lângă ea, să-i vezi pletele dansând când dădea din cap, ochii ştrengari de culoarea mierii arse, să-i asculţi vorba deosebită şi să-i zăreşti, ca din întâmplare, în decolteul bluzei mulate, sânii mici care se insinuau deja, rotunzi, cu sfârcuri fragede, şi precis tari şi delicaţi ca nişte fructe proaspete.”.

Autorul aşază potrivit planurile de amor în contextul poveştii şi are un dar deosebit de a imprima realism şi acţiune acestora, de cele mai multe ori nelipsind intriga, ironia, umorul. Spre exemplu, momentele de la cinematograf:  “… şi chiar dacă nu se putea spune că în întunericul din sală ne giugiuleam ca alte perechi mai vechi – a te giugiuli era o formulă în care intrau şi săruturile obişnuite şi linsul cu limba şi mozolelile ce trebuiau mărturisite preotului în prima zi de vineri a lunii, ca păcate capitale – Lily mă lăsa să-i sărut obrajii, lobul urechilor, colţul gurii şi câteodată îşi împreuna preţ de o clipă buzele cu ale mele, îndepărtându-se apoi cu o strâmbătură melodramatică: “Nu, nu, asta chiar că nu, Slăbănogule”.”.

Datorită escapadelor fetei nesăbuite, autorul ne poartă prin intermediul lui Ricardo pe trei continente. Porneşte din Peru, ajunge în Franţa, Anglia, Spania şi Japonia. Ne introduce în atmosfera Limei burgheze, a Parisului revoluţionar din anii 60, de hippy London al anilor 70 şi a Japoniei moderne. Dacă l-ai fi întrebat, pe la cincisprezece ani, ţi-ar fi răspuns: “De când mă ştiu am visat să trăiesc la Paris”, fiindcă acolo “viaţa era viaţă”. Se visa să ajungă un avocat şi să plece în vreo misiune diplomatică la Paris, ori poate să se dedice politicii, ca să ajute puţin “acest Peru amărât să redevină măreţ şi prosper”. Cât despre Lily, ea avea alte gânduri. Să ajungă stewardesă ca să poată călători gratis în toată lumea, ori să călătorească şi să cunoască toate ţările. Poate chiar să ajungă artistă de cinema, numai că n-o să fie niciodată de acord “să filmeze în bikini”. Lily era, în realitate o fată săracă lipită, aşa cum avea să-şi dea seama Ricardo mult mai târziu, puteai să-i numeri pe degete articolele de îmbrăcăminte şi încălţăminte. Cu toate acestea ea şi prietena ei, Lucy, erau “grozave, moderne, isteţe” şi erau invidiate pentru că se aflau “mereu în centrul atenţiei şi băieţii toţi făceau roată în jurul lor, în timp ce altele…” erau “năzuroase, înapoiate, învechite, habotnice şi complexate”. De fapt, fetele din cartierul Miraflores din Lima simţeau faţă de chiliene “fascinaţia exercitată de cobră asupra păsării hipnotizate înainte de a fi înghiţită, păcătoasa asupra sfintei, diavolul asupra îngerului.”, invidiau libertatea pe care n-o aveau.

Lily era pentru toată lumea din Miraflores un mister care avea să fie descoperit la sindrofia pentru aniversarea dolofanei Marirose Álvares-Calderón, când mătuşa acesteia le-a descusut şi pe ea şi pe prietena ei, Lucy, cu privire la provenienţa lor şi a declarat pe faţă că erau peruane get-beget: “Fetele astea n-au pus piciorul în viaţa lor în Santiago şi sunt tot atât de chiliene cum sunt eu tibetană!”. S-a lăsat cu tot felul de bârfe, scenarii, invenţii până când cele două chiliene “au încetat să mai existe” şi alte evenimente au captat atenţia localnicilor. Apoi, nimeni nu a mai auzit nimic despre “paţachine”. S-au făcut uitate. Este prima dispariţie a fetei nesăbuite. Aveau să urmeze mai multe.

Toată această poveste de dragoste este presărată de apariţiile în prim-plan ale câtorva personaje din viaţa lui Ricardo Somocurcio care fac subiectul unor situaţii politico-economice şi social-culturale între anii 1950 şi 1990, aproximativ: Paul, luptătorul de gherilă; hipiotul şi pictorul de cai, Juan Barreto, fostul său coleg de la Colegiul Champanat; Salomón Toledano, tălmaciul de la Château Meguru; Simion şi Elena Gravoski şi copilul lor fără voce, Yilal; Arhimede, constructorul de “spargeval” şi Marcella, scenarista, precum şi alte figuri de o importanţă mai măruntă sau nu neapărat, dimpotrivă care intervin în momente speciale pentru ca povestea să ia o altă turnură.

Pe la începutul anilor 60, Parisul trăia febra Revoluţiei Cubaneze. Sosit aici de câteva zile, Ricardo, proaspăt avocat, cu o diplomă eliberată de o universitate peruană care nu impresiona pe nimeni la Paris, şi nici măcar faptul că se descurca foarte bine în engleză şi în franceză, îl cunoaşte pe Paul, “un butoiaş cu picioare”, simpatic, prietenos şi limbut şi care în aceste momente istorice pregătea revoluţia care avea să facă din Peru o a doua Republică Socialistă a Americii Latine. Făcea parte din MIR (Mişcarea Revoluţionară de Stânga). Guvernul cubanez acordase MIR-ului  burse pentru ca fete şi băieţi peruani să fie instruiţi în lupta de gherilă. Ricardo se angajează să-l ajute în treburile logistice, cum ar fi rezervarea de camere în hoteluri mizere, transportul bursierilor de la Orly, la micile hoteluri şi pensiuni. Aşa o întâlneşte pe tovarăşa Arlette în care o recunoaşte chiar pe micuţa chiliană. Avea “o siluetă graţioasă, talie subţirică, ten palid şi, chiar dacă se îmbrăca foarte simplu, ca şi celelalte – fuste şi pulovere obişnuite, bluze de percal şi pantofi grosolani, fără toc şi cu barete, cum se vând la piaţă -, degaja un aer cât se poate de feminin, din felul în care mergea şi se mlădia şi mai ales după cum îşi ţuguia buzele groase când punea întrebări despre străzile pe care înainta taxiul.”. Lily se schimbase mult, dar îşi păstrase şiretenia, acel fel “îndrăzneţ, spontan şi provocator”, acea atitudine sfidătoare “în pieptul şi faţa obraznică”. Studiase Literele şi Dreptul la Universitatea Catolică, făcea parte din Tineretul Comunist aflat în clandestinitate şi trecuse la MIR pentru că “era o mişcare revoluţionară adevărată, nu un partid sclerozat şi anacronic”. Din discuţiile cu ea, Ricardo îşi dă seama că atât studiile cât şi faptul că aceasta militase pentru Tineretul Comunist şi pentru MIR nu erau decât o gogoriţă, în contextul în care pe tovarăşa Arlette n-o interesau câtuşi de puţin politica în general şi revoluţia în particular. Îi era foarte clar că se folosise de bursa de combatantă doar pentru a ieşi din Peru şi a călători prin lume, cum îi era visul. Altfel nu ar fi avut nicio şansă, dat fiind condiţia ei umilă.

Urmează prima lor noapte de dragoste, “în cea de-a opta zi din pudica noastră lună de miere”, în Hôtel du Sénat. În culmea fericirii, desigur. Autorul o descrie din nou în termeni speciali, priviţi din pielea unui îndrăgostit incurabil ca Ricardo: “Era foarte slabă, avea picioare bine făcute şi o talie atât de subţire că aveam impresia că i-o pot cuprinde cu mâinile. Sub pata de puf ce-i acoperea pubisul, pielea era mai transparentă decât pe restul trupului. Piele măslinie, cu reminiscenţe orientale, fină şi răcoroasă. S-a lăsat sărutată alene, din cap până în picioare, pasivă ca de obicei, şi a ascultat, aşa cum asculţi ploaia, poemul Material nupţial de Neruda, pe care i l-am recitat la ureche, şi şoaptele de iubire pe care i le strecuram cu respiraţia tăiată.”. După această noapte, tovarăşa Arlette îi spune că va rămâne să trăiască la Paris cu el dacă îi aranjează să nu mai plece în Cuba ca să urmeze cursurile. “Poate sfârşesc prin a mă îndrăgosti de tine”- îi face ea o concesie. Numai că Paul grăsanul – căci în el îşi puseseră amândoi speranţa- nu poate să-i dea drumul, şi-ar crea probleme grave, de care nu are nevoie tocmai acum. Astfel se produce o a doua ruptură între Ricardo şi fata nesăbuită.

Ricardo încă îşi căuta de lucru, avea speranţa să câştige un concurs pentru un post de traducător de spaniolă organizat de UNESCO. Şi asta avea să se întâmple după zile în şir în care fusese năuc şi îşi reproşa că n-a avut curajul să ceară tovarăşei Arlette să rămână cu el la Paris, în ciuda interdicţiei lui Paul.

Munca mecanică şi dificilă de traducător îl făcea să uite de eşecul unei iubiri neîmpărtăşite care avea să-l urmărească, să-l obsedeze şi tortureze mulţi ani de aci încolo. La început, a tradus în spaniolă documente despre mutarea templelor Abu Simel pe Nil sau despre păstrarea urmelor scrierii cuneiforme, descoperite în peşteri din deşertul Sahara, la Mali. Ricardo se apucă în paralel cu munca de traducător să studieze limba rusă gândindu-se că asta îi va asigura o stabilitate în activitatea sa de traducător, rusa fiind una dintre cele patru limbi oficiale la ONU. După o vreme, când nu mai are de lucru, la recomandarea domnului Charnés, se implică în munca de translator  la conferinţe şi Congrese internaţionale, la Paris sau în alte oraşe europene. Primul contract a fost pentru Comisia pentru Energie Atomică la Viena, al doilea la Atena, la un congres internaţional despre bumbac.

Despre tovarăşa Arlette, “despre slăbănoaga aia fără sare şi piper” află în sfârşit de la Paul că se presupunea că ar fi în mare amor cu Chasón, unul dintre comandanţii care au făcut istorie. Şi, încercând să-l consoleze pe Ricardo, îi spune: “Tu ştii foarte bine, mie nu mi s-a părut niciodată o tipă care să te dea pe spate. În fine, nu mai face moaca asta că nu s-a sfârşit lumea, bătrâne.” Nici Ricardo nu era convins că aceasta nu era vreo manevră a fetei nesăbuite de a scăpa de instrucţie şi respectiv de anagajamentul luat faţă de MIR.

În contextul politico-istoric dat, Mario Vargas Llosa prezintă cu lux de amănunte pe principalii şefi ai MIR, Luis de la Puente Uceda şi Guillermo Lobatón. Şi acţiunile lor. Dar, să revenim.

Printre altele, Paul îl anunţă că se va întoarce în Peru. Ricardo, mâhnit că prietenul său îl va părăsi, îi spune că va rămâne în continuare la Paris, ca traducător pentru UNESCO. În timp ce toţi cei care vin la Paris vor să devină pictori, scriitori, muzicieni, actori, regizori, să facă doctoratul sau revoluţia, Ricardo nu voia altceva de la viaţă, ci doar atât: să trăiască la Paris. Acesta era adevărul gol-goluţ. Se descurca îndeajuns cu banii câştigaţi şi îşi oferea mici plăceri: filme, expoziţii, teatru şi cărţi. Tot pe atunci a avut un soi de relaţie cu o spanioloaică “îmbrăcată în negru din cap până în picioare” care cânta asemenea Juliettei Gréco, acompaniindu-se cu o chitară în l’Escale, Carmencita. Află de moartea mătuşei Alberta, fără de a cărei generozitate după decesul ambilor părinţi nu ştie ce s-ar fi făcut, chiar de la un unchi de-al doilea, Ataúlfo Lamiel. Are nevoie de un scurt concediu pentru a se întoarce în Peru şi trecând pe la sediul UNESCO ca să-l anunţe pe domnul Charnés, o reîntâlneşte, după aproximativ trei ani, pe tovarăşa Arlette, o “doamnă elegantă, într-o haină de blană neagră, pe tocuri subţiri”. “Cum naiba te mai numeşti acum?” şi răspunsul, arătându-i verigheta de aur de pe mâna dreaptă: “Acum port numele soţului meu, aşa cum se obişnuieşte în Franţa: madame Robert Arnoux”. “Vezi ce-ai pierdut, dacă ai fost laş?”. “Ai pierdut ocazia vieţii tale, Ricardito.”. “Acum e prea târziu, băiete bun. Ce fel de partidă poate fi pentru soţia unui diplomat francez un pişpirică traducător la UNESCO?”. Il asigură că este nevasta fidelă, soţia perfectă.

De fapt, pentru ea, Ricardo este un pişpirică, un pămpălău, tontuţul, prostuţul, amator de puştoaice şi băiete bun! Adică nişte epitete acolo adresate în discuţiile purtate în doi, în timp ce ea  este fata rea, fata nesăbuită, fata crudă, Lily chiliana, tovarăşa Arlette, madame Arnoux şi vom vedea încă cine.

Ricardo este foarte gelos. Recunoaşte singur. Este îndrăgostit până peste urechi:  „mi-aş vinde sufletul diavolului şi aş da orice ca să fac dragoste cu ea sau cel puţin s-o sărut”. Se întoarce pentru câteva zile la Lima pentru problema moştenirii, îi revede pe mătuşa Dolores, „o femeie blândă şi palidă, invalidă de aproape zece ani” şi pe unchiul Ataùlfo, „bărbat de patruzeci de ani, înalt şi mustăcios” care, pe lângă avocatură, mai ţinea şi cursuri de Drept Comercial la Universitatea Catolică. El era cel care îl ţinea la curent cu situaţia politică peruană, trimiţându-i scrisori la intervale regulate de timp. Avea o bibliotecă impresionantă. Când era liber, Ricardo recitea Educaţia sentimentală a lui Flaubert, „fiindcă acum madame Arnoux din roman luase pentru mine nu numai numele, ci şi chipul fetei nesăbuite”.

Primul lucru pe care îl face la revenirea în Paris este să o sune pe madame Arnoux. Îşi va cumpăra un mic apartament cu banii căpătaţi din moştenirea mătuşei Alberta, pe rue Joseph Granier, într-o clădire „art-deco din anii treizeci, cu motive geometrice pe faţadă – romburi, triunghiuri şi cercuri – în apropiere de École Militaire, în arondismentul VII, foarte aproape de UNESCO”. Inaugurarea apartamentului se lasă cu dragoste, pentru a doua oară. Autorul face o descriere minuţioasă a actului erotic în care „ea nu părea o fată care face dragoste, ci un medic ce formulează o descriere tehnică şi exterioară a plăcerii” în timp ce el se afla în culmea fericirii, cum nu mai fusese „de mult, sau poate niciodată”.

În aceeaşi zi este invitat la cină pentru a-l cunoaşte pe soţul ei, domnul Robert Arnoux, un bărbat „scund şi chel; mustăcioară subţire care se mişca atunci când vorbea, ochelari cu sticlă groasă şi de două ori vârsta nevestei. Era foarte atent cu ea… Nu era foarte simpatic, mai degrabă era înţepat şi tăios, dar părea într-adevăr foarte cult şi vorbea despre Cuba şi America Latină cu mare siguranţă. Spaniola lui era perfectă… nu făcea parte din delegaţia franceză a UNESCO, ci Quai d’Orsay îl recomandase drept consilier şi şef de cabinet al directorului general, René Maheu, despre care se spunea c-ar fi un geniu discret, coleg cu Jean-Paul Sartre şi cu Raymond Aron la École Normale.”.

Mario Vargas Llosa are un aport special pentru cititor, acela de a plasa în centrul atenţiei oameni, locuri, evenimente, scriitori şi operele lor, potrivit momentelor şi cadrelor istoric-politice şi culturale. Astfel, pomeneşte fie în treacăt, fie accentuând, nume de scriitori cum ar fi: Sartre, Flaubert, Montaigne, Paul Féval, Alexandre Dumas, Jules Verne, Camus, Mauriac, Malraux, Foucault, Gilles Deleuze, Jacques Derrida, Hemingway. Sau locuri pe care le frecventa în timpul liber ori cu anumite ocazii: în Peru: parcul Salazar, golful Limei, Cofetărioara Albă, Institutul peruano-american; apoi, în Franţa: Teatrul Naţional, Comedia Franceză, Odéon, Sala Pleyel, Sala Olimpia, Cinemateca de pe rue d’Ulm, les bouquinistes de pe cheiurile Senei,  librării ca de exemplu „La joie de lire”, grădina Luxemburg, Luvru, Jeu de Paume, Muzeul Rodin, casele lui Balzac şi Victor Hugo, Versailles, Alliance Française, Sorbona, Cartierul
Latin, Montparnasse, UNESCO, Hôtel du Sénat, cimitirul câinilor din Asnières. Sau muzicieni şi trupe ale vremii: Pérez Prado în Peru, Juliette Gréco, Charles Aznavour şi Georges Brassens în Franţa, Beatles, Cliff Richard, Rolling Stones în Londra anilor 60… Oameni de teatru/ film şi spectacolele susţinute la vremea respectivă: Platonov de Cehov, montat de Jean Vilar, fiind el însuşi protagonist, …”, filmul Les enfants du Paradis de Marcel Carné, Marat-Sade de Peter Weiss, montat în 1964 de Peter Brook, recunoscut până atunci prin montările revoluţionare ale pieselor lui Shakespeare. „ … Jean Cocteaux apăruse în timpul unei proiecţii private cu Morir à Madrid, un documentar de Frédéric Rossif, venit la braţul amantului său, actorul Jean Marais, care, în treacăt fiind spus, era frumos foc”. Despre nume politice importante: Maurice Couve de Murville, ministru de externe al generalului Charles de Gaulle, Guillermo Lobatón, liderul marii greve de la Universitatea San Marcos din 1952 împotriva dictaturii generalului Odría, Che Guevara, Fidel Castro, comandantul Chacón…

Dintr-un Comunicat oficial publicat în Le Monde, cei doi amanţi află de moartea prietenului Paul. De altfel, toţi prietenii adevăraţi ai lui Ricardo sfârşesc într-un fel sau altul prin a muri.

„Nu ştiu dacă mă interesează ce e fericirea, Ricardito. Ce ştiu sigur e că nu e treaba aia romantică şi dulceagă care e pentru tine. Banii oferă siguranţă, te apără, îţi permit să te bucuri din plin de viaţă, fără să ai grija zilei de mâine. Singura fericire pe care o poţi atinge” – asta replică fata nesăbuită, fata rea, fata cu ochii de miere arsă când Ricardo îi spune că ar fi făcut-o aşa de fericită încât nu l-ar fi părăsit niciodată. Dacă el era mulţumit cu ce a obţinut, ea nu. Ea o să vrea mereu tot mai mult. Lipsa lui de ambiţie reprezintă un mare defect pentru ea. Un „defect îngrozitor”. „De-asta nici n-aş putea să-ţi fiu nevastă”, îi reproşează madame Arnoux. Dispare încă o dată din viaţa lui. Din fericire, îşi uită în apartamentul în care şi-au petrecut o nouă „lună de miere” periuţa de dinţi marca Guerlain pe care Ricardo o va purta după el ca pe o amuletă.

O caută, nu o găseşte, până la urmă se hotărăşte să se întâlnească cu soţul acesteia de la care află că l-a părăsit şi care credea că a fugit cu el, cu Ricardo. În plus, madame Arnoux a plecat cu economiile de-o viaţă ale lui monsieur Arnoux care nu poate pricepe cum a putut să fie atât de ipocrită, atât de făţarnică, după tot ce a făcut pentru ea.

La nivelul anilor 60, autorul romanului ne prezintă evoluţia social-culturală europeană. La Londra, au apărut: minijupa, pletele lungi, ţinuta extravagantă, popularizarea drogurilor – de la marihuana la acidul lisergic -, începând cu fascinaţia spiritualităţii hinduse, cu budismul, cu practicarea amorului liber, cu recunoaşterea homosexualilor şi campaniile pentru mândria de a fi gay etc.

„Ca şi prima oară, am umplut golul dispariţiei ei muncind pe rupte”. Are contracte în Rusia – la Moscova şi Leningrad, Anglia – la Londra, Germania – la Frankfurt. Continuă cursurile de limba rusă şi traducere simultană, trece la meseria de interpret care îi permite să călătorească mult prin Europa, participând la conferinţe şi seminarii economice. Are  o legătură anostă cu o funcţionară de la UNESCO, Cécile, şi care „s-a fâsâit din plictiseală”.

Îl reîntâlneşte pe fostul coleg de la colegiul Champagnat de Miraflores, Juan Barreto. “Devenise hipiot, dar nu unul şleampăt, ci unul elegant: plete până la umeri, uşor cărunt, păr mătăsos, bărbuţă rară în jurul gurii, adunată într-un cioc îngrijit.”. Trimis de tatăl său la Londra să urmeze un curs de desen şi nevrând să se mai întoarcă în Peru, ajunge aproape muritor de foame, norocul lui este că o întâlneşte pe Mrs Stubard, „un înger căzut din cer”, căreia îi desenează în cărbune căţeluşa şi care i-a oferit o şansă de reabilitare în schimbul unor servicii ca de exemplu udatul grădinii, periatul căţeluşei, dusul gunoiului, însoţirea acesteia la cumpărături. De fapt, el începuse să vină să o vadă o dată pe săptămână nu numai ca să-i dea de mâncare, dar pentru că se simţea de milioane cu ea. „Avea un trup de şaptezeci de ani, dar un suflet de cincisprezece. Ce mai, am făcut din ea o hipiotă!”. Şi fiindcă ea îl învăţa să gătească iar el cum să încerce marijuana, legătura lor a devenit mai mult decât prietenie. Aşa a ajuns să locuiască în cămăruţa defunctului ei soţ. Ascultau Mozart, Beethoven şi Benjamin Britten la pick-up-ul pe care-l avea Mrs Stubard. Citeau The Times şi ascultau ştirile BBC. Charles, nepotul doamnei, instructor de cai în Newmarket, vine în vizită. Cu această ocazie admiră portretul în cărbune al căţeluşei. Peste un timp, lui Juan Barret i se face propunerea de a face un portret a iepei Primerose, câştigătoarea a numeroase concursuri. I se oferă suma de 200 de lire sterline. Asta schimbă cursul vieţii lui Juan, devenind din hipiot, un pictor de cai. Astfel că ajunge să picteze peste o sută de pânze de cai şi să facă numeroase desene, crochiuri, schiţe în creion şi în cărbune.

De câte ori se întâlnea cu el, Ricardo făcea lucruri pe care nu le mai făcuse în viaţa lui: nopţi albe prin discoteci ori chefuri hippy “în care aerul era îmbâcsit de mirosul ierbii, cu prăjituri din haşiş”. Surprinzătoare era ”uşurinţa cu care puteai mângâia şi chiar face amor cu orice fată la acele chefuri”. Dar asta nu putea dura o veşnicie pentru unul ca el pentru care viaţa era sobră şi care în loc să petreacă de mama focului, învăţa limba rusă şi făcea traduceri. Hipioţii căutau stridenţa, exotismul, insolitul “prin detalii pişichere şi haioase”. Filozofia lor nu se baza pe gândire şi raţiune, ci pe feelings.

Într-o dimineaţă, uitându-se prin nişte fotografii de-ale lui Juan, o zăreşte pe chiliana lui. Juan îi spune că o cunoaşte, este Mrs. Richardson. Nevasta tipului “flamboyant” pe care i-l arată într-o poză de grup. Un “sexagenar exuberant”.

 

Ottilia Ardeleanu

(21 feb. 2014)

Secret Garden

asfalt

mă dăduseră la oraş pentru mai multe şanse
era exigenţă la internat control riguros
nu prea aveai ce să faci
unii săreau gardul de fier
ca să prindă un film o discotecă un sărut ajungeau
cu nota scăzută la purtare de-aia nu mai puteau ei
părinţii îi certau mai luau şi palme în faţa clasei jurau că nu mai fac
ei aş continuau cu altele şi mai şi şapteşpe ani doar o dată
îi ai cum îi petreci

la desen un prof tânăr cu părul peste chelie
pedagog desăvârşit în arta culorilor îmi amintea de
celălalt din gimnaziu a băgat capul pe uşă serios a întrebat
claşa şaşa şe e şuş
în loc de vreun răspuns clocote de râs
mai nou s-a despărţit de nevastă zicea că nu doarme artistic :))

se organizase concurs
desene pe asfalt mă selecţionaseră şi pe mine
o lună în balconul de
vizavi liceul nostru
impunător dinafară viu dinlăuntru temă ingenioasă

în piaţa prefecturii cretele
dădeau bine sub degete solare
pereţi acoperiş ferestre grele
în linii de ploaie profu surprins
nu studiasem pictori de gen

rugată să cedez premiul unei colege
dintr-a şasea cu bust de pionieră
foarte expresiv la vârsta ei gioconda
mie nu mi-a picat bine
zâmbetul opus domnului trestian
într-atâta i-a plăcut
liceul ca unul de artă prin
locul acela istoria picturii în două volume
cu dedicaţie diploma
câştigătoare o poză în care
abia mă recunosc

Ottilia Ardeleanu

pe deal au înflorit salcâmii fără alergările noastre

ne certaserăm
urât
veniseşi în genunchi
nu nu cereai iertare nici îndurare
pentru cele câteva răni vizibile şi nenumăratele nevăzute clocoteam
aş fi putut da drumul cuvintelor de pucioasă
încinse ar fi sfârâit pe timpanele tale pe pielea care
mi se făcea şerpi pe şira spinării când se lipea de mine
nişte canibali trăiau în pântecul meu cât un pumn de grâu
sălbăticisem timpul dintre noi părea epuizat te târai
şi hainele nu-ţi mai erau haine mi se părea că eu sunt lumea
şi mi-era ruşine cu tine gândurile mele te arătau cu zece nemulţumiri
lungi ca nişte degete de păgân de care auziserăm toţi

şi fiecăruia i se potrivea o poruncă
şi niciunul nu asculta
aruncam cu fiecare piatră din mine
cât puteam eu de tare
tu scuipai sânge peste viaţa noastră
iar eu aveam două mii şi ceva de dojeneli
nici nu-mi păsa că înţeapă
ţi le îndesam pe tâmple nu părea să te doară pe mine nici atât
chinul ţi se poticnea în ochi de cer
de acolo se desprindea Dumnezeu
calm şi bun şi grijuliu
încercai să-ţi reiei demnitatea după aprige lovituri cu vorbe
nişte bice pe trup
nu vedeam povara de creştin
n-o vedeam şi pace
majoritatea din neam nu te voia

cum nici pe mine nu mă mai vrea iubirea de sub salcâm florile cad
cu ultime picături de viaţă

Ottilia Ardeleanu

(20 mai 2013-2 martie 2014)