“Domnişoara Poimâine şi joaca de-a Timpul”

Caut. Caut copilul, dacă l-am fost vreodată. Caut o jucărie, dacă am avut-o vreodată. Caut joaca, dacă m-am jucat vreodată. Aş vrea să vină bau-bau, să văd cine este. Şi de ce se tem copiii atât de mult de el. Fiinţa nevăzută cu care mama mă oprea de la năzbâtii. Aş vrea să fac o năzbâtie, să risc o pedeapsă. Să-i enervez pe toţi ai casei. Ce fantasmagorii ar mai putea inventa? Este cineva mai înfricoşător decât balaurul cu şapte capete? Decât zmeu’-zmeilor, paraleu’-paraleilor? Este cineva mai înfiorător decât Muma Pădurii? Decât Ghionoaia? Să încalc proporţiile inacceptate. Să radiez inacceptabilul. Să mă desprind de vârtejul disperării. Oricât m-ar lucra viaţa, să fiu copilul pe care nu am reuşit să-l fiu. Aş vrea să am pistrui şi să zbor pe gâtul unei lebede. Să am un căluţ de lemn şi o păpuşă pe care s-o îngrijesc mămeşte. Şi poate un frate sau o soră cu care să fugim de-acasă – rupând pământul-, tocmai în lumea poveştilor. Sau poate numai până la circ ori la teatrul de păpuşi, fiindcă acolo i se face de petrecanie lupului. Şi maşterei, şi… Din lemn şi sfori, lucrurile se însufleţesc.
Să locuiesc într-o căsuţă făcută cu cretă albă, cu pitici de grădină, să arunc pietricele în cer şi el să se spargă, să-mi curgă soarele pe obraji, să nu mă certe Dumnezeu pentru isprava mea.
Urc pe Scene de copii. Ascult şi, fără să mă dau de trei ori peste cap, mă fac mică. Am o viaţă mică. O dorinţă mică, atât cât să nu cer mai mult decât un deliciu. Tânjesc după hai la joacă ori nani, nani, puiul mamii, auzit la sân, nu la leagăn. Doar câteva cuvinte dulci, un zâmbet cât un flash, o îmbrăţişare cu duh. O fantezie după care să adorm liniştită, să visez frumos, să mi se pară că lumea este limpede, apa care, pentru că-şi iubeşte şi îşi memorează bine drumul, trece nedureros peste pietre. Că lumea este un dud în care mă caţăr şi de fiecare dată mă colorez în obraji, buzele au carne de fruct iar şorţuleţul se împestriţează şcolăreşte. Să fiu atât de departe de vremea asta sofisticată, sperietoare, cu aliens, farfurii zburătoare, terorism, războaie, droguri. Lumea a treia.
Uneori cred că am sărit peste timp. Peste timpul cel de copil. Aşa cum sari coarda şi cânţi. Eşti dintr-odată înconjurat de toţi copiii de pe scena ta care bat din palme ritmul săriturii şi se alătură cântecului cu vocile lor piţigăiate, asaltându-se unii pe alţii cu veselie, chiuind, băgându-se care mai de care în joc, până ce pământul se roteşte mulţumit, ca o moară de făină. Creştem cu zor asemenea pâinii care sfârşeşte într-un om cu grija zilei de mâine.
Să închid ochii! Iată-mă înapoi într-un lan de grâu… Trăiesc verde!

Advertisements

Enya

“Jocul îngerului”

singurătatea
o barcă îngrijită nu ia apă
două lopeţi par aripi care se spală

pe lângă ea nuferii nuntesc

un înger
scăpat de părinţi
răsfoieşte câţiva nori de oameni

îi citeşte îi pune la loc
plictisit de atâta indolenţă

trage pe umărul unui pescar
emisarul foamei
şi firul începe a avea greutate

ceva muşcă apa
începe să se zbată

fericirea
în coadă de peşte

Mariza – Concerto em Lisboa

Şcoala din pădure

Recenzie: „La fereastra copilăriei” de Vali Slavu

Pe când eram un ghemotoc şi lucrurile roiau pe lângă mine ca nişte gâze, locuinţa de la ţară mi se părea un fel de căsuţa piticilor. Adulţii, nişte uriaşi care îngrijesc de păsări, de animale, de lumea celor mici.
Tata pregătea planşe pentru şcolari. Din ele zburau păsări cărora noi trebuia să le ţinem socoteala: câte au plecat, câte au rămas. Pe cutia poştală desenasem un iepuraş. El avea să primească de aci încolo scrisorile care veneau de prin lume, de la ceilalţi giganţi care construiau fabrici şi uzine, oraşe cu străzi, lumini, magazine şi tot felul de lucruri care aveau să ne rupă de copilărie…
Bunica făcea turtiţe pe plita sobei în timp ce ne spunea povestea lor. Bunicul ne ţinea pe genunchi de câte ori se întorcea acasă mulţumit că mai construise o casă într-un colţ de lume. Despre drumul cărămizilor, cum ajung ele să se prindă una de cealaltă şi într-o uniune desăvârşită să se transforme într-o casă, despre cât suflet şi câtă trudă pune omul în ridicarea propriului adăpost, nimeni nu mai vorbea ca el.
Cele patru zâne de (ano)timp îşi făceau de lucru prin grădină, prin livadă, pe câmp. Ne luau cu ele pretutindeni. Şi ne îndemnau să luăm seama!
În grădină aveam tot felul de paznici din piatră vopsită: un câine fără o ureche pentru că l-am lovit odată din neatenţie cu stropitoarea, un şoricel care ronţăia întruna dintr-un porumb fără să-l sfârşească vreodată, un pitic ţinând o lampă chiar pe poteca strâmtă care ducea la vie, o vulpe adulmecând viclean şi altele asemenea.
Peste drum crescuse o ciupercă mare. O şcoală cu teren de joacă şi câţiva copaci. Acolo, fiecare ne-am visat într-un basm, cu toate lucrurile şi toate vieţuitoarele frumoase, bune şi fermecătoare. Ne-am împrietenit aşa de puternic, încât niciodată nu aveam să ne uităm. Acolo ne-am îngrijit copilăria, am învăţat spiritul de orientare, să citim, să socotim, să cântăm, să dansăm, să iubim mediul înconjurător. Să ne iubim dascălii, acele personaje magice cu puteri miraculoase care ştiau cum şi ce să facă pentru a ne simţi iubiţi, ocrotiţi, importanţi în ceea ce făceam. Viaţa noastră era însăşi povestea din care apăream mereu voioşi, mulţumiţi, liniştiţi, senini.
Dascălul este un ziditor de oameni. Un modelator, un artizan. El foloseşte lutul cu răbdarea, îndemânarea şi mâinile lui Dumnezeu. Ştie cât şi unde să pună pentru completare, finisare. Este un designer care vizualizează, imaginează, proiectează, creează, modelează, prelucreză cu migală, cu dăruire şi cu puterea minţii, astfel încât „produsul finit” să fie unul de valoare: un copil format, cultivat, educat.
Câte (ne)reuşite cunoaşte el? Greu de (tran)spus! Cu siguranţă, drumul spre o Golgota personală nu este simplu de urcat…
Pe Vali Slavu o cunosc de câţiva ani. Ca om şi ca autor de poezie, fabulă, epigramă. Câştigătoare de mari şi importante premii. Autodidactă. Perseverentă. Perfecţionistă. Ambiţioasă. Mare iubitoare de suflete. Poezia ei este o poezie didactică. Este o poezie de joacă. O poezie în joacă. Vine în întâmpinarea elevului, îl ajută să citească şi să numere, să socotească fără a-l scoate din mirajul copilăriei, fără a-l supune la vreo corvoadă. Fără a simţi greul învăţării, dimpotrivă îi deschide apetitul învăţării, curiozitatea şi dorinţa de a cunoaşte. Poezia lui Vali Slavu este o poezie de plăcere. Ea apelează la lumea celor mici: animale, păsări, păpuşi, flori, natură în general, la tot ceea ce poate reda frumosul în ochii unui copil.
Titlurile şi ilustraţiile cărţii sunt foarte sugestive, atrăgătoare, îmbină limbajul şi culoarea adecvate vârstei foarte fragede.
Copiii se adună în jurul învăţătoarei, îi sorb cuvintele şi trăiesc cu toată fiinţa lor fragilă fiecare moment pe care aceasta îl evocă în versuri.
Vali Slavu face o prezentare armonioasă şi dulceagă a anotimpurilor. Primăvara este „Simfonie/ de culori,/ armonie,/ zumzet, flori,”- „Primăvară!”. Acest anotimp al trezirii la viaţă este însufleţit de fluturaşi, albine, greieraşi, gândăcei, păpădii.
Vara este descrisă poetic, are multe calităţi, putând fi un fel de vrăjitoare sau o artistă iscusită, aşa cum reiese din poezia dedicată „Ce este vara?”:

Vara e o vrăjitoare
Ce preschimbă, prin magie,
Spicele de pe ogoare
Într-o mare aurie.

Vara, mare pictoriţă,
Ia din curcubeu culori
Şi, cu har, în poieniţă,
Zugrăveşte fluturi, flori…

Vara e compozitoare –
Cu un tril de ciocârlie
Şi-altul de privighetoare
Ne compune-o rapsodie.

Ca poetă iscusită,
Vara, cu penel de soare,
Scrie slovă aurită –
Câte-un vers în orice floare.

Când cicoarea şi sulfina
Au, din rouă, diademe,
Ea transformă-n zori grădina
Într-o carte cu poeme.

În “Invitaţie la spectacolul toamnei”, de fapt, învăţătoarea noastră are grijă să prezinte câteva dintre legumele şi fructele pe care bogatul anotimp ni le poate dărui cu atâta generozitate şi astfel, copiii pot pune în “coş” pe acelea pe care le preferă sau pe care le au în curte şi grădină. Ei au posibilitatea să le descrie şi să se mândrească, în acelaşi timp, cu faptul că au participat la cules, fiind de ajutor.
Toamna este prezentată în poezia de mai jos ca un “spectacol” la care participă întreaga natură şi unde cei mici se află în calitate de spectatori:

În livadă e miracol:
Zâna Toamnă dă spectacol!
Pentru început, o pară,
În acorduri de chitară,
Va citi o poezie
Şi-un ciorchine care ştie
Multe melodii să cânte,
Va veni să vă încânte
Cu un joc la clarinet,
După care, în duet,
Mere coapte, parfumate,
Ce sunt foarte talentate,
Vin cu-un cântecel de dor,
Piesă veche, din folclor.
Vor sosi şi din grădină,
Ca isonul să îl ţină,
Doi cartofi şi-un pătrunjel,
Va urma un cântecel
Vesel, acompaniat
De-un taraf improvizat:
Două prune la vioară,
La ţambal, o roşioară,
Ceapa la acordeon,
Castravetele afon
Va cânta la baterie
Şi-o gutuie durdulie
Va veni c-o muzicuţă
Iar castana cea micuţă
Anecdote va citi,
Pentru-a vă înveseli.
La sfârşit, cam după-o oră,
Se vor prinde într-o horă
Frunze galbene, roşcate,
Ce de vânt vor fi purtate…
La spectacol să veniţi!
Vă rugăm să nu lipsiţi!

Urmează perioada în care se fac pregătirile pentru iarnă. Păsările călătoare îşi fac planuri de zbor, veveriţele şi alte animale îşi fac provizii pentru lunga perioadă sărăcăcioasă, de hibernare.

“Pregătiri pentru călătorie”:

Rândunicile-adunate,
Pe o sârmă înşirate,
Ciripesc, în gura mare,
Despre ziua de plecare.
Vor să hotărască data,
Pregătirile sunt gata.

Sau: “Veveriţa şi pregătirile pentru iarnă”, în care, pe lângă faptul că elevii iau la cunoştinţă cu ce se hrănesc animalele, Vali aduce în discuţie şi fenomenul dietei: cât, ce şi cum mâncăm:

“Îmi plac alunele, că-s bune,
Dar m-am gândit la o schimbare
Şi, pentru iarnă, îmi voi pune
Provizii bune de dietă:
Un măr, un morcov, zarzavat,
Căci ţin nespus la siluetă
Şi, de un timp, m-am îngrăşat.
Le-am adunat, cu multă trudă,
Aicea, lângă doi dovleci,
Dar, vai, atâta mi-e de ciudă
Că n-am şi eu, ca voi, un beci
În care să le pun pe toate,
Căci scorbura e sus de tot
Şi, cu atâta greutate,
Să urc în pom eu nu prea pot.
Dar mă voi odihni oleacă,
Iau, cinci minute, o gustare
Şi veţi vedea că o să-mi treacă,
Prin gând, ideea salvatoare.
*
O rezolvare am găsit,
Vă spun, îndată, ce-o să fac…
Ştiţi, dragi copii, ce m-am gândit?
Îmi fac o scorbură-n dovleac!”

Se observă că poezia lui Vali Slavu este plină de savoare, intuitivă, uşor de reţinut şi memorat. Este ludică. Uneori are înţelesuri voit înţepătoare. Este delicios umoristică, provoacă râsul şi buna dispoziţie.
Iarna este nelipsită dintre anotimpuri. Doamna învăţătoare ne prezintă prima ninsoare, dar nu oricum, ci din perspectiva unui pisoiaş pofticios care visează ca şi vrabia la mălai, ca şi câinele la osul cel mare:

“Primii fulgi”:

“Fulgi de nea pluteau în zare
Albi precum lăpticul,
La fereastră, -n depărtare
Se uita pisicul.
Pofticios, nevoie mare,
A ieşit voinicul
Să servească o gustare,
Că e bun lăpticul.
Dar dezamăgirea-i mare
Şi nici azi pisicul
Nu-nţelege de ce, oare,
I-a-ngheţat boticul!”

Autoarea de “La fereastra copilăriei” iniţiază un ciclu al scrisorilor prin care se aşază în postura copilului cel care are doleanţe, visuri, speranţe încă de la o vârstă fragedă.
Din ciclul Scrisorilor – căci un dascăl trebuie să-şi înveţe elevii să redacteze o scrisoare, nu-i aşa?- fac parte “Scrisoare către Moş Nicolae”, în care poeta-institutoare face referire la copiii nedreptăţiţi de soartă care nu cunosc bucuriile copilăriei:

E prima dată când îţi scriu…
Am auzit că vei veni
Cu daruri multe la copii.
Ai mei dorm toţi, căci e târziu.
Scrisoarea nu e prea frumoasă.
Mă iartă, -ţi scriu la lumânare
Şi mâna-mi tremură cam tare,
Că-i frig cumplit la noi în casă!
Eu nu-s flămând, cu fraţii mici
Am împărţit un colţ de pâine,
Dar tare-aş vrea să cred că mâine
Va fi să treci şi pe aici.
Sunt mulţi copii flămânzi şi goi,
Eu nu-ţi cer jucării frumoase,
Ci, lângă ghetele-astea roase,
Să pui, te rog, ghetuţe noi!
………………………………………………
Ţi-am scris şi-acum, a doua oară,
Vreo patru rânduri încropite
Şi-aceleaşi ghete ponosite
Te-au aşteptat pe prispă-afară,
Dar n-ai ajuns la noi, sărmanul,
Ţi-e greu să ne mai faci pe plac,
Fiind şi tu tot mai sărac,
Dar poate vei veni la anul…

Şi, de asemenea, „Scrisoare către Moş Crăciun”, în care caz, învăţătoarea se adresează direct moşului, cu rugămintea de a veni să „premieze” cu daruri pe elevii săi, cuminţi şi silitori:

Te rog, acum, iubite Moş Crăciun,
Să treci, de poţi, pe la elevii mei
Şi-ţi scriu aceste rânduri ca să pun
Şi eu, o vorbă bună pentru ei.

Sunt copilaşi dotaţi cu mult talent,
Isteţi şi dornici de a învăţa,
De-aceea eu te rog să fii atent,
Să–i treci neapărat pe lista ta!

Să nu crezi că ei nu mai fac prostii,
Şi nu sunt câteodată ştrengărei,
Cu toate astea, Moşule, să ştii
Că sunt grozavi, doar sunt elevii mei.

Cu unii, soarta-a fost un pic mai dură,
Căci nu au tot ce şi-ar dori, acasă,
Când este ger, ei poate n-au căldură
Şi nici mâncare din belşug pe masă.

Iar altora li-i cald şi au de toate,
Dar nu le este, Moşule, uşor,
Căci au părinţii în străinătate
Şi mai oftează-n somn, de dorul lor.

Mă bucur că sunt vrednici şi învaţă,
Având motiv cu ei să mă mândresc,
Şi-aş vrea să-i ştiu întotdeauna-n faţă,
Căci sunt elevii mei şi îi iubesc.

Să treci cu daruri pe la toţi, te rog!
Şi, ca să fiu şi mai convingătoare,
Te chem să vezi, la şcoală-n catalog,
Ce note bune are fiecare!

Poeziile înscrise în acest volum sunt grupate pe lecţii cu tematică, cum de exemplu, sportul şi sănătatea. Antrenarea copiilor într-un program de sănătate riguros dar şi plăcut, reconfortant. Iată cum se face „Înviorarea de dimineaţă”:

“Dimineaţa, pe răcoare,
Fluturii-s la-nviorare
Şi se văd aliniate
Zeci de aripi colorate.

Dă comanda, de pe-o floare,
O lăcustă antrenoare:

– 1, 2 – ne răsucim,
3 şi 4 – ne-nvârtim!
5 şi 6 – arcuim,
7, 8 – acum sărim!
9, 10 – respirăm,
Aripile scuturăm!

Ne clătim acum cu rouă!
Gata, -ncepe o zi nouă!
Sunteţi pregătiţi de zbor.
Ziua bună tuturor!”.

Acest fel de poezii au rol educativ. După cum se observă, aproape în niciuna nu lipseşte elementul matematic. Joacă şi învăţare. Sport şi numărat. Ca în “Farfuria cu savarine”, unde “gustul” pentru calculat reiese din context:

“Sunt pe-o farfurie
Albă, cu buline,
În bucătărie,
Zece savarine.
A venit bunica,
Una a luat,
După ea, pisica
Două a mâncat.
Fata, după cină,
A mâncat chiar trei
Şi o savarină
A furat Grivei.
Ia să-mi spuneţi mie!
– Nu toţi într-un glas –
Oare, cine ştie
Câte au rămas?”

O altă temă abordată de poeta-institutoare este cea a prieteniei. “Un bunic şi un pisic” este relevantă:

Doi amici nedespărţiţi
Stau în casă, necăjiţi:
Pe o laviţă, bunelul,
Lângă sobă, motănelul.

Timpul parcă stă pe loc,
Mai trosneşte-un lemn în foc,
Trage din lulea bunelul,
Toarce-ntruna motănelul.

Se aude poarta mare?
Nu e nimeni, li se pare…
Şi oftează-adânc bunelul,
Miorlăie şi motănelul.

Parcă se aude iară…
Este cineva pe-afară?
Sare ca şi ars bunelul,
Lângă el şi motănelul.

Poate-or fi prin curte hoţii…
Da’ de unde, -s chiar nepoţii!
Râde sub mustăţi bunelul,
Dă din coadă motănelul.

Că “Prietenul la nevoie se cunoaşte” se subînţelege de aici:

Greieraşu-i supărat –
Astăzi, este invitat
La un bal, doar că, săracul,
Nu îşi mai găseşte fracul.

– Vai! Cu ce să mă îmbrac?
Cum să cânt eu fără frac?
Dacă merg aşa, ştiu bine,
Mă voi face de ruşine.

Fluturaşul a aflat.
Grijuliu, a alertat
Toate gâzele, de zor,
Să îi sară-n ajutor.

Au venit cu mic, cu mare,
Să-l ajute fiecare:
Un păianjen, priceput,
Pânză neagră i-a ţesut.

A venit apoi, în zbor,
Gândăcelul croitor,
Într-o fugă, în grădină,
Însoţit de o albină.

I-a luat măsuri, în grabă,
Şi s-a apucat de treabă;
Şi-a luat albina acul
Şi-a-nceput să coasă fracul.

A cusut şi năsturaşul,
După care, greieraşul
A venit şi l-a probat:
– Fracu-mi vine ca turnat!

Este excepţional!
Pot acum să plec la bal.
Ca răsplată – zise el –
Vă dedic un cântecel.

Despre ce poţi face pentru un prieten aflat în impas, cei mici află dintr-o astfel de poezie. Este interesant că Vali face în aşa fel încât să le dea de gândit micuţilor, ea lucrează la comportamentul lor, cu stările lor emoţionale, educând dragostea pentru frumos, pentru lumea înconjurătoare, spiritul de prietenie, devotamentul, hărnicia. Le pune mintea şi corpul în mişcare. Copiii simt că este nevoie de ajutorul lor şi asta le măreşte interesul pentru cei din preajmă, cei “neajutoraţi”.

Poeta pe care îmi permit să o numesc poeta celor şapte ani de acasă aduce la cunoştinţa elevilor săi calităţile ori defectele majore ale fiinţelor şi lucrurilor, fapt care este evident, de cele mai multe ori, din titlurile poeziilor sale: “Mingea buclucaşă”, “Vulpea ghinionistă”, “Şoricelul curajos”, “Prieteni buni”, “Puişorii certăreţi”. De la bun început aceste titluri trezesc curiozitatea copiilor.

Din tematica de predare nu poate lipsi “Lecţia de sănătate” din care copiii află cum pot să-şi ia vitaminele necesare din fructe şi legume:

Dora, o micuţă fată,
I-arăta păpuşii sale
O revistă ilustrată
Cu diverse animale.

Şi, cum aruncă privirea
Pe o pagină din faţă,
Mare îi mai fu uimirea…
Iepuraşul prinse viaţă:

– Draga mea, să ştii aşa:
Şi în morcovi, şi-n spanac
Este vitamina A.
Mie tare mult îmi plac!

Mama pentru mine-adună,
Zilnic, morcovei gustoşi
Şi am o vedere bună,
Dinţişorii sănătoşi.

– Dacă vrei să fii fetiţă
Sprintenă, cu energie –
Îi şopti o veveriţă –
Uite ce îţi spun eu ţie:

B3 e o vitamină
Care se găseşte-n nuci –
Zise mica „balerină” –
Dar aminte să-ţi aduci!

Copilaşii cei cuminţi,
Cât ar fi de pofticioşi,
Nu sparg nucile în dinţi,
Să-i păstreze sănătoşi.

Pisicuţele frumoase
Tare bine ştiu cu ce
Se fixează calciu-n oase:
Doar cu vitamina D.

– După ce bem tot lăpticul
Care vitamină are,
Ne mai facem şi somnicul,
Tolănite-n geam, la soare.

Ar lua atentă seama
Şi la alte animale,
Dar o întrerupse mama:
– Uite, suc de portocale!

E gustos, bea-l cu plăcere!
Vitamina C el are
Ai nevoie de putere,
Să te faci, iubito, mare!

– Ştiu, mămico, -s bucuroasă,
Azi am înţeles eu bine:
Pentru-a creşte sănătoasă
Vreau mai multe vitamine!

Dragostea de părinţi este insuflată în două epistole cu dedicaţie precisă: “Pentru mama mea” şi “Pentru tata”, machete în care poeta-institutoare îi învaţă pe elevi să scrie caligrafic şi corect gramatical cuvintele mama şi tata, în plus, reliefând atributele corespunzătoare: mama este frumuşică, bună, sufletistă, blândă, iar tatăl este curajos, înţelegător, drept, deştept.

Pentru mama mea

Sunt multe mame-n lumea asta mare
Şi ca o zână este fiecare,
Dar, cum e mama mea de frumuşică,
Nu mai există, pe pământ, mămică
Şi nu găseşti, în lume, cât ai vrea,
Mai harnică decât e mama mea
Şi nici mai bună sau mai sufletistă,
Iar blândă cum e mama nu există.
De-aceea-s bucuros, vă daţi voi seama,
C-am învăţat să scriu cuvântul mama!

Pentru tata

Din basme, toţi îl ştim pe Făt-Frumos,
Dar tatăl meu e şi mai curajos
Şi le mai spun, acuma, tuturor,
Că tata este înţelegător,
E bun tăticul meu şi este drept
Şi ştie multe tata, că-i deştept.
Mă ceartă, uneori, dar mă iubeşte,
Cu tati vreau să semăn când voi creşte.
Sunt tare mândru că, de-acuma, iată,
Am învăţat să scriu cuvântul tată!

Cartea este ilustrată cu machetele scrise de mână, un lucru inedit.

O altă lecţie care nu lipseşte din planul educaţional este cea a curăţeniei şi igienei. În “Pregătiri pentru curăţenie” aflăm despre cum se întreţine curăţenia în stup, graţie hărniciei albinelor – exemplu de urmat:

– Astăzi vom rămâne-acasă!
Spuse matca, serioasă.
Albinuţelor, în zori.
Nu mai colindăm prin flori!
O albină o întreabă.
– Azi, surată, facem treabă?
– Stupul e neîngrijit,
Iată, -aici v-am pregătit
Mături, cârpe şi săpun!
Mai e cazul să vă spun
Cum să faceţi treabă bună?
Vreau să fie stupul lună!
Iar tu, trântore, să ştii,
Te trezeşti urgent, de ţii
Aripioarele-n cruciş,
Cu valiza-n urdiniş!

Doamna învăţătoare aduce în prim-plan şi elemente negative spre a le supune atenţiei şi criticii micuţilor; ca să descoperi binele, pui răul în faţă.
Iată un exemplu care nu trebuie urmat: “Murdărel”. Astfel, copiii sunt învăţaţi/ preveniţi/ pregătiţi şi pentru ceea ce să nu facă ; în cazul dat, să nu fie dezordonaţi aşa ca băieţelul din poezie :

Vă prezint un băieţel,
I se spune Murdărel
Şi-i şcolar, deşi nu pare,
Dacă vezi a lui purtare!

Este un dezordonat…
Cărţile îi sunt sub pat,
Iar cămaşa cea albastră
E zvârlită la fereastră.

Camera lui toată are
Numai resturi de mâncare,
Pungi, seminţe aruncate,
Peste tot împrăştiate.

Dacă vezi, te iei de cap…
Un pantof e pe dulap,
Altul plânge pe covor,
Rătăcit în dormitor.

Hainele de pe cuier
S-au mutat pe frigider,
Iar penarul lui cel nou
E zvârlit pe sub birou.

Dar să ştiţi, pe băieţel
Nu îl cheamă Murdărel!
Dar, fiind dezordonat,
Numele i l-au uitat

Toţi colegii lui de clasă,
Chiar şi-ai săi, cei dragi de-acasă.
Voi, copii, să încercaţi
Lui să nu îi semănaţi!

Despre cum trebuie să îngrijească de lucrurile personale, cei mici se informează din “Necazul unui caieţel”:

Când elevii au plecat,
Astăzi, după ore, -acasă,
Parcă-aud un glas ciudat:
– Of! De mine cui îi pasă?

Cin’ să fie plângăcios –
Mă întreb – vreun băieţel?
Când, deodată, văd pe jos,
Aruncat un caieţel.

– Sunt un biet caiet, vezi bine,
Şi sunt tare supărat!
Am ajuns ca vai de mine
Şi la colţ sunt aruncat.

Ştefănuţ nu mă-ngrijeşte,
Plânsul meu e în zadar,
Nici măcar nu mă-nveleşte,
De aceea sunt murdar.

Filele-mi sunt îndoite –
Spuse, cu durere-n glas –
Rupte şi mototolite,
Câteva au mai rămas.”

Zise-apoi, ca pentru sine:
– Geaba plâng, nefericitul,
Jerpelit, ca vai de mine,
Am ajuns să-mi văd sfârşitul!

În partea a doua a cărţii, poeta Vali Slavu ne prezintă o serie de fabule, în care foloseşte cu abilitate jocul de cuvinte, comicul de situaţie. Este moralizatoare, satirică. Extrage esenţa unor comportamente, stări de fapt, defecte şi altele. Este o remarcabilă maestră în strunirea ideilor. Le conduce abil până la punctul cheie. Morala este usturătoare, dar uneori stârneşte râsul. Fabula lui Vali Slavu nuanţează, este încărcată de sugestie. Copiii îşi pot imagina rapid, la fel de rapid vor fi sau nu de acord cu personajul/ personajele discutat/e. Se simte aici spiritul de educator, de modelator de suflete al poetei.
Seria de fabule începe foarte sugestiv cu “Ai grijă ce-ţi doreşti!”- un avertisment binevenit-, în care poeta-institutoare ridiculizează stiloul “de firmă” care, în afară că are etichetă, la propriu şi figurat, nu este deloc util “cu rezervorul spart”, ci mai degrabă este un obiect fără valoare, de aruncat la coşul de gunoi. Ori, care este menirea unui lucru? Să fie frumos, “aurit” ori util, practic? Ideea se duce desigur şi înspre oameni. Elevii vor putea trage ei înşişi concluzia:

“Vă recomand acuma, tuturor,
Să nu uitaţi morala ce v-o spun:
Degeaba ai aspect atrăgător,
Când, practic, de nimica nu eşti bun!”

Un alt aspect tratat sub forma unei fabule, este acela al modului cum vorbim. Că trebuie să avem grijă atunci când încercăm să spunem ceva pe un ton ironic, batjocoritor, fiindcă, o vorbă odată spusă, ea nu mai are cum fi remediată. Se ştie că un lucru rău este un lucru rău, iar un rău făcut, greu se mai poate îndrepta.

Despre “Gura şi înjurătura” aflăm îndată:

“O-ntâmplare cam ciudată
Se petrece într-o gură;
Sus, pe limbă, cocoţată,
Aştepta o-njurătură.

Gura, bine zăvorâtă,
N-o lăsa deloc să iasă,
Dar sudalma, hotărâtă,
Începu aşa, mieroasă:

– Gură dragă, dai crezare
Creierului cel mişel?
Vreau să ies un pic la soare,
Nu mai asculta de el!

Nu mă ţine sechestrată
Şi îţi jur pe ce-am mai sfânt
Că mă voi întoarce-ndată!
Mă voi ţine de cuvânt.

– Gura i-a răspuns, miloasă:
Ieşi afară o secundă!
Sigur, nu eşti mincinoasă?
Însă cine să-i răspundă?!

Căci aceasta a plecat,
Rătăcind pe drum, hai-hui,
Şi-ntr-o clipă a intrat
În urechea nu ştiu cui.

Morala
De aici, o-nvăţătură
Se desprinde, pentru noi:
Vorba, dac-o scapi din gură,
Nu mai intră înapoi!”

Vocabularul şi familia de cuvinte se pot învăţa tot din joacă şi la fel de poetic, aşa cum se observă din “Mărul buclucaş”, în care doamna învăţătoare foloseşte, pe de o parte, prin inserare în alte cuvinte, fie ele substantive, atribute ori alte părţi de vorbire, cuvintele din aceeaşi familie: măr, meri, mere, articulat sau nearticulat. Pe de altă parte, copiii pot reţine cuvinte noi din dicţionar: măre, mămăruţe, măraz, meremetiseală, merindar, meristem, unele dintre ele fiind regionalisme sau chiar arhaice:

“Măre! Două mămăruţe
Au propus, ca un măraz,
Să se-ntreacă pe crenguţe,
Într-un măr de lângă iaz.

Meremetiseală, frate!
Spiritele-ncep să fiarbă,
Gâze mici, nenumărate,
Ce mărşăluiesc prin iarbă,

Urmăresc, cu-nfiorare,
Aventura- nmărmurite,
Iar pe-un merindar, la soare,
Sunt furnicile, -ngrozite.

Stă pe-un meristem, uşoară,
Mămăruţa cea smerită,
Iar aceea mărişoară,
Vrând să fie preamărită,

Pe un măr s-a cocoţat
Chiar în vârf şi-i fericită,
Însă mărul a picat
Şi-amărâta fu strivită!

***

Din povestea ce v-am spus,
Se desprinde o morală:
Dacă tinzi mereu prea sus,
Căzătura e fatală!”

Despre cunoscutul dicton “haina face pe om”, o lecţie de viaţă este prezentată în fabula “Papagalul şi vrăbiuţa”; foarte bine alese cele două personaje, unul reprezentând vorbăreţul, lăudărosul, celălalt, exemplul modestiei, al simplităţii şi al libertăţii în gândire şi acţiune:

“– Ce straie cenuşii ai tu, surată,
M-apucă plânsul când mă uit la tine!
De-ai fi măcar un pic mai colorată,
Eu sunt convins că ţi-ar şedea mai bine.

Noi, papagalii, am împrumutat,
Din curcubeu, nuanţe diferite
Şi-avem penajul de invidiat,
În timp ce voi – doar pene ponosite.

A dat răspunsul vrabia umilă:
– E drept ce spui, o lume-ntreagă ştie,
Tu eşti frumos, dar mi-e de tine milă,
Că stai mereu închis în colivie.

Morala e uşor de remarcat:
Ne-ncântă nişte haine minunate,
Dar nu contează cum eşti îmbrăcat,
Atunci când eşti privat de libertate.”

Nici “codul muncii” nu este omis din temele şcolare pe care Vali Slavu le pregăteşte minuţios. Pornind de la binecunoscuta “Furnica”, de Otilia Cazimir, poeta- institutoare scrie fabula “O furnică duce-n spate” prin care scoate în evidenţă hărnicia unora şi trândăvia altora, lucru care se întâmplă, din păcate, în societatea românească:

“„O furnică duce-n spate
Un grăunte jumătate…”
Cunoscuta poezie
Orişice copil o ştie,
Dar eu ştiu că ea, furnica,
Roboteşte, mititica,
La o fabrică de pâine,
Vieţuind de azi pe mâine
Şi e vai şi-amar de ea,
Bani puţini şi muncă grea!
Un păianjen e patron…
Să muncească el? Pardon!
Doar se ştie, şefu-i şef
Şi de muncă n-are chef.
Angajată, de-astă vară,
Pe un post de secretară,
Buburuza nu lucrează,
Toată ziua-şi etalează
Fusta mini, cu buline
Şi-i drăguţă cu oricine.
Ar mai fi şi doi bondari,
Mari specialişti brutari.
Unul este la spital,
În concediu medical,
Nu că ar avea vreo gripă,
Dar îl doare în… aripă.
Altul e trimis la mare
(Curs de perfecţionare).
Iar un greieraş, de formă,
Doar cu o juma’ de normă,
E-angajat, da-i tot plecat,
Cu vioara, la cântat.
Din atâţia angajaţi,
Furnicuţa, observaţi,
Face singură de toate,
Treaba merge ca pe roate.

Morala:

O furnică duce-n spate
Patru trântori jumătate!”

Atâtea lucruri interesante, atractive nu se învaţă oriunde, ci în “Şcoala din pădure”, în lumea celor mici, în lumea necuvântătoarelor, acelea pe care omul nu le înţelege, dar de la care poate învăţa un comportament simplu, firesc, fără prejudecăţi, fără să pară a fi obositor, nici măcar umilitor…
Este un mod ingenios de a atrage copiii către şcoală, acolo unde se pot lega prietenii, se poate face schimb de experienţă, unde se pot desluşi tainele vieţii cu drag şi veselie.

“În pădure e o şcoală
Unde merge fiecare
Puişor, de cum se scoală
Şi pe drum e zarvă mare,

Dar, când clopoţelul sună,
Toţi elevii-n pas vioi
Pe la clase se adună,
Să înveţe lucruri noi.

Veveriţele drăguţe
Sport au şi învaţă azi
Căţărarea pe crenguţe,
Antrenându-se prin brazi.

Ursuleţii au primit
La lecturi suplimentare
Lista cu ce-i de citit,
Însă au o supărare:

Pentru că li s-a dus vestea,
Tare-ar vrea să se disculpe
Şi-ar rescrie, chiar, povestea
„Ursul păcălit de vulpe”.

Lupii cei flămânzi, micuţii,
Azi, vor învăţa cu spor
Cum să numere ieduţii
Care sunt pe gustul lor.

Pentru mediul natural,
Sanitari fiind – se ştie –
Studiază-opţional
Cursul de ecologie.

Iezii-nvaţă alfabetul
Şi au început cu a,
Dar, încetul cu încetul,
Toate le vor învăţa,

Iar vulpiţele roşcate,
Renumite-n viclenie,
S-au înscris, aproape toate,
La un curs de actorie.

Păsările, pe-o crenguţă,
De cântat se pregătesc.
Le dă tonul o stăncuţă
Şi-un nou cântec ciripesc.
*
Vor pleca în lumea mare –
Clopoţelul a sunat –
Ca să pună-n aplicare
Ce la şcoală-au învăţat.”.

Desigur, copiii învaţă sârguincios, în joacă şi prin joacă, fiind parte activă a lecţiilor pe care învăţătoarea le prezintă în modul cel mai autentic cu putinţă. Si iată cum pot fi pregătiţi micuţii pentru drumul anevoios al vieţii : prin poezie. O altă manieră de a-i determina să le placă învăţătura. Căci, ce poate fi mai frumos şi mai uman decât să găseşti trebuinţă cuvintelor ?!
M-am copilărit în această carte, în universul fragil şi totodată ferm al doamnei învăţătoare. O doamnă care are calitatea de a transmite suflet!

Ottilia Ardeleanu
(30 martie 2014)