cele zece…

prima poruncă

dumnezeul tău nu de pomană
a zis
trimit femeia aceasta la tine
vezi de citeşte-i chipul şi încrede-te în
cuvântul ei nu minte nu huleşte nu
suspină
când îşi pune mâna pe umărul tău lasă
greutatea cumpănirii sale
să simţi omule că nu degeaba femeia
te strigă demon
şi dumnezeu

Ottilia Ardeleanu

(29 mai 2013)

a doua poruncă

degeaba citeşti atâtea cărţi
dacă nu pricepi niciuna
vezi de studiaz-o pe-ntâia
şi omul cu ochi adânci
ca lacurile de munte
îşi deschise palmele

femeia se aplecă
deasupra lucrului bine făcut
să afle pe-ndestulate

Ottilia Ardeleanu

(29 mai 2013)

porunca a treia

copile ieşi din mine
ridică-te
i-am zis cum putusem
eram mută
şi el s-a sculat
aproape gol a fugit
pe pajiştea cu miei
m-am simţit ca o casă
părăsită
auzeam pe dumnezeu
curăţând coşul pieptului
înfundat de focuri

Ottilia Ardeleanu

(1 iunie 2013)

and… for me this:

“Easy reading is damn hard writing.” Nathaniel Hawthorne

Advertisements

instantaneu de fericire

iubitule
dragostea e cea mai bună casă
cu mansardă de stele
(stai să-ţi fac o poză cu fericirea foarte
aproape de obrazul tău)
rămâi aşa cu
viaţa dată pe silent
şi inima chillout music

îmi place
să aşezi fiecare cărămidă
la locul ei
până vom rămâne prinşi sub acoperiş

aerul dintre noi vibrează
cu pulsul meu
zâmbeşte
acum
scutur grijile
păsări le ciugulesc şi le duc
în alte lumi

Ottilia Ardeleanu

(9 ian. 2013)

în stare să ne vândă diavolului


Ne-a luat mai întâi mama. A târcolit-o pe când eram la şcoală. Noi o ştiam bine, iar ea nu putea, nu avea cum să ne spună cum era, că nu era de spus. Era ca o suferinţă pe care nu o vezi când creşte. Te trezeşti cu ea cât casa, dai să o smulgi dar, ea are rădăcinile lungi, atât de bine înfipte încât te doboară. Mai tai tu cu nişte foarfeci ascuţite. Mai tai azi, mai tai mâine şi ea, tot mai deasă şi mai crudă, năpădeşte. Se tocesc şi foarfecele şi răbdarea şi puterea.
Iar ea, cuprinsă de aceste bălării de viaţă, tăcea şi tăcerea ei devenise o altă lume în care nu intra nimeni. Nici pe mine nu voia să mă primească; de câte ori nu am încercat să mă strecor prin desiş! Greu. Nu vedeam nici cer, nici pământ.
Pe când noaptea avea o culoare neinventată de pictori şi printre crengile ei reumatice clipeau două stele pereche-rătăcită, se făcea că văd o joimăriţă prin fereastră. Că aud acea tăcere la uşa fiinţei sale. Încetinel, cum ţi-ar crăpa timpanele. Am ciocănit abia atingând buricele şi am lipit urechea. Se auzea ceva, cumva ca o inimă înceată. Am încercat clanţa, dar se încuiase pe dinlăuntru. Credea că nu o simt. Însă, aerul ei făcea rotocoale de tristeţe până la mine. Ajungeau prin fisuri neştiute cercuri dense şi mari, ca nişte aure nerisipite. Plecam cu toate acele inele pe degete prelungite de umbre şi ele se destrămau în aerul nedumeririi mele. Numele ei aburos pierea şi el ori ochii mi se împăienjenau, nu-mi mai aduc aminte bine. Deodată, mă striga o singurătate: hai să vorbim! Şi coboram pălimarul. Alunecam iute, ieşeam din radiaţia sufletului ei care mă făcea mereu să tremur şi de la care am şi acum arsuri. Fugeam cât vedeam cu ochii. Singurătatea, după mine. Sărea într-un picior. Era copilandră rău. Am crescut împreună. Am trecut bacul, am luat la facultate printre primii. N-am avut nicio restanţă. Iar băieţilor li se cam scurgeau privirile. Dar noi… nedezlipite.
În pod aveam un cufăr plin de cărţi. Noaptea se sfârşea cucernic, printr-o lumânare de pomenire. Autorii nu muriseră. Jucau pe-o carte destinul lor, sub ochii mei cât ai acelei păsări. Singurul lor spectator, mimul trăirilor lor, în ciob de lună faţa mea transpusă se maturiza în clipa trăită. Singurătatea îmi mai dădea câte-un cot, cică prea mă exaltam. Dar vă spun cu mâna pe inimă: aşa eram eu, nu-mi trădam prietena de-o viaţă.
De fapt, o deplângeam pe ea, făptura fără de sine, cu sufletul şters din istorii. Pângărit. Exilată într-un fel de a fi care nu-i aparţinea. Îi întindeam o mângâiere, iar ea nu voia să o guste. Şi dorinţele mele făceau ca ielele…
Apoi ne-a luat grădina şi casa. A venit ca un potop, mânios şi hotărât să nu mai rămână nimic din urmele carului şi ale potcoavelor, ale tălpilor noastre bătătorite, ale agoniselilor, ale vremurilor ţinute în zidăria purtătoare de tainele cele mai vechi, din acest templu ţărănesc…
Acum vrea să ne ia şi pe noi. Cu toate eforturile de supravieţuire. Cu vecinii, cu politica, seceta, tsunamiurile dintre noi, cu şomajul, cu banii luaţi fie pe taxe, fie din salarii, fie din pensii, cu tot ce înseamnă bani, cu anotimpurile şi cele mai firave şi cele mai aprige, cu vai de mama noastră de viaţă, că stau şi mă întreb: unde le-o depozita pe toate astea, că eu n-am putut decât pe rând şi la intervale mari de timp, că niciodată nu mi-a plăcut aglomeraţia şi suceala şi dădăceala… Cu iubirile noastre ce-o fi făcând, cu oamenii de lângă noi?!…
Că, între timp, singurătatea murise şi am îngropat-o cu mare pompă, aşa cum merită ea, la marginea lumii, colo, pe drumul care duce spre nicăieri…
Şi i-auzi cum ne jupoaie de noi înşine ca pe nişte miei cu privirile umede şi scâncetul scăpat dintr-o smerenie.

Ottilia Ardeleanu

(25 oct. 2012)

ah tu care pătrunzi prin straturi

în lumina zăpezii privesc viaţa o modalitate de
a încerca simţurile un test în care intru
aşa cum intră cuvintele în hârtia întinsă sub mână
ca pentru un act sexual neprotejat din care sigur vor ieşi
bastarzii arătaţi mai târziu cu degetul dizgraţia şi hohote rotunde
ca nişte ochi îngheţaţi prin care lumea se arată în goliciunea ei

sclipirea zăpezii m-a orbit la o întretăiere de zi m-a îngenuncheat
ca pentru o rugă pe care o ţineam într-o carte nedeschisă a inimii
căzută de pe raft şi-a adunat cuvintele pe buzele mele
reci de lipsă de oameni de lipsă care vâjâie sălbatic să-mi ia minţile

nişte curajoşi cu bulgări au tras la ţintă ea nu s-a prăbuşit
nici nu s-a spart şi n-a durut-o rupe cuvinte mă hrăneşte din palmele aspre
aş putea să refuz însă ea mă învăluie albastru în olmuri

chiar dacă ar fi să ies din casă
tu să nu pleci chiar dacă aş putea adormi cu tâmplele pe
stratul acesta gros de zăpadă să mi se învineţească până spre moarte
sufletul vuuu suflă prin coclaurii din mine

auzi tu cuprinde-mă cu propriile-mi gânduri

(5 feb. 2012)

Ottilia Ardeleanu

(5 feb. 2012)

de când m-ai răvăşit


o casă tâlhărită

nimic
din ce era al nostru
acalmia contururile domoale
coloritul cald
armonia feng shui
timpul turnat în toate formele
garderoba în care probam
iubirea
însemnul contopirii
fotografiile
alb fiindcă străluceam-negru poate pentru că
se apropia
mai mult ca întunericul
colierul de jad inima dintre sânii plini de ei de tine
cele mai metaforice buze imprimate pe cămaşa de in
sfâşiată
pacea

în colţul scrinului
disperat
cioran

Ottilia Ardeleanu

(21 feb. 2011)