cădere uniformă

ninge spăşit cu psalmi peste viaţă
îngăduitor
alarmant de invariabil
nesfârşit
uite
cupola de sfinţi
un iglu cu suflete

ninge umil muncă şi muncă
muşuroitul păcatelor
purificare

între noi este prea multă zăpadă
schimnicie şi un frig dezmăţat
pustiu fără pată
care strânge

planturoşii urşi încolonaţi
urlă tăcerea din gâturi albe
destinul meu sub avalanşă
învaţă căderea cu îngerii
umbrele de fulgi

Ottilia Ardeleanu – 29 octombrie 2011

mă întreb de Ottilia Ardeleanu

păsările se ceartă
când se ceartă se abandonează
când se abandonează îşi schimbă pădurea
când îşi schimbă pădurea
îşi pierd prietenii

ca şi când
m-ar înţelege
de undeva îmi răspunde un
cuc

igor unelteşte
propria pânză

Vecinătate cu o femeie de Ottilia Ardeleanu

Motivul scărpinării palmei stângi este adevărat. Am primit nişte bani la care nu mă mai aşteptam. Împrumutasem vecinei aproape toată pensia acum o jumătate de an. Are un nepot de vreo 4 ani cu probleme respiratorii. Şi cum mie mi se rupe sufletul de lighioane şi de copii…
Când s-a înfiinţat la uşă bocind în şapte batiste şi-o poală, m-am speriat, am crezut, mai întâi, că a păţit ceva mama bietului copil. Că era să încheie socotelile cu viaţa în câteva rânduri, câte am aflat eu, că n-or fi spus ele chiar tot.
Am luat-o de braţ şi am îmbrâncit-o uşor, aşa cum era de molatecă, pe fotoliul din sufragerie, apoi, i-am sugerat să-mi spună ce se întâmplă. Aşa am aflat, după ce am aşezat-o, într-un târziu, şi la masă, după ce a îngurgitat două linguriţe de dulceaţă de cireşe negre cu un pahar de apă, după ce am golit tot platoul de fructe într-o pungă de plastic pe care am pus-o alături, să nu o uite la plecare. Când i-am întins şi teancul de bani, între noi două s-a interpus tăcerea. Aşa avea să se întâmple pentru multă vreme. Chiar dacă, răstimp, ne vom mai fi întâlnit de nenumărate ori. Constat că ea are un handicap. După ce îi sari în ajutor, nu te mai cunoaşte. Dimpotrivă, îţi auzi tot felul de vorbe. De când sunt nu am pomenit specimen, dar, cum spuneam, nu rezist unui plânset de copil. De aceea.
Ne plimbăm, agale, şi toamna se ţine după noi, curioasă. Printre atâtea vorbe, pe care ni le împărtăşim, bătrâna şi eu, o simt revoltată. Îşi vântură frunzele şi suflă îmbufnată de parcă ceva nu-i convine. Ne bate pe umeri, aproape insistent. O fi vrând să ne zică ceva. Noi o ignorăm, de parcă am lua-o peste picior.
Ne aşezăm pe o bancă, toamna între noi. Nu mai contează însemnele de pe copertina galbenă. Acolo, întreaga lume este cât o bisericuţă. Ne tragem sufletul, fiecare în felul ei. Deşi aproape suflet în suflet, cine ştie câte universuri de gânduri ne despart?! Un stol de vrăbii se joacă prin arţari. Deodată, o zbugheşte, de parcă ar fi simţit un vânător dibaci. Nu este decât motanul la pândă. Suficient ca să tulbure o atmosferă plăcută. Ne regăsim şi, cu priviri aprobative, ne continuăm discuţia, eu mai mult ascultând-o, nedumerită, indignată, furiosă, răspunzând selectiv, exclamând, gesticulând în funcţie de reacţie, aprobând, dezaprobând…
Copilul avea probleme, răcea mereu, trebuia să meargă de urgenţă la medic pentru investigaţii, deşi, din câte ştiam eu, mai fusese cu el de câteva ori la pediatru, apoi, la orelist, la alergolog, în sfârşit, am încercat să-i dau câteva repere din ce mai cunoşteam şi eu. S-a lamentat întruna, aşa încât, cum îţi spuneam, până la urmă, i-am dat cam toţi banii pe care îi aveam în casă, cu excepţia câtorva hârtii, nesemnificative, care să-mi asigure pâinea cea de toate zilele, până peste aproape o lună când aveam să intru în posesia următoarei pensii. Nu mi-a trebuit mult să mă gândesc. Aveam făină în casă, nişte legume, fructe şi ceva carne în congelator. Eh, şi-aşa îmi propusesem un pic de regim, o cură de slăbire nu mi-ar fi stricat. Iată, deci, un gest de întrajutorare devenit un motiv bun de a-mi vedea de propria sănătate. Şi râde sec, privind spre norii care trec nestingheriţi spre nicăieri, ca şi noi care încotro ne îndreptăm, poate spune cineva?! Şi chiar îmi face semn, lovindu-mă uşor.
Nicolas, fiindcă aşa îl cheamă, este un copil ager, dintr-o mamă frumoasă, dar atât, şi un tată cu alură de atlet, dar atât. Dacă l-ai vedea, dacă l-ai asculta, ai înţelege cât e de inteligent… (aici mai că-mi vine să-i spun că toţi copiii din ziua de azi sunt isteţi, dar aş mâhni-o, este prea entuziasmată când îmi vorbeşte despre el, aşa că nu am de gând să-i stric plăcerea). De ce este bolnăvicios doar mama natură poate şti. Eu cred că exagerează cu el. Cum se murdăreşte un pic, îl şi schimbă de haine. Nu are voie acolo, nu are voie dincolo, să nu pună mâna pe vreun animal, să nu se joace în nisip, nici la fântâna arteziană nu se poate fiindcă se udă, cu ceilalţi copii nu prea se joacă fiindcă s-ar putea să fie răciţi sau dacă au cine ştie ce boli?!… Dar, un copil ce trebuie să facă, atunci?! Să-l închidem într-un glob de sticlă?! Să privim la el ca la un desen animat?! Este ca şi când i-am îngrădi de pe acum viaţa într-un ţarc vid, ca şi când i-am interzice zborul, neputând vreodată să se desprindă, ca şi când i-am anchiloza simţurile… Şi-apoi, mai e ceva, tot timpul aleargă cu mâncarea după el. Ca să înghită o linguriţă de ciorbă, dau un exemplu, trebuie să facă diverse ghiduşii, ca la circ.
Tatăl a lucrat o vreme în construcţii. Câştiga bani frumuşei din moment ce şi-a luat o maşină ultimul trăsnet. Ce nu am înţeles eu este de ce nu şi-a luat o casă?! De ce s-au înghesuit bunic, bunică, fiică, ginere, nepot, o altă fiică, un alt ginere în doar două camere, la parter?!
Părinţii au făcut ce au făcut că s-au despărţit şi Nicolas a rămas în grija bunicii, vecina mea, şi ea fără bărbat. Mama lui este plecată la muncă, în Italia. Cine altcineva să mai întreţină casa?! Le trimite de acolo bani, alimente şi celelalte. Şi din câte am priceput eu, bani ar fi destui ca să poată creşte şi îngriji de nepot, dar am cam văzut cum îi risipeşte pe toate prostioarele… ca să aibă copilul. Că merită! Ei, din câte ştiu eu, nimeni nu se naşte cu merite. Dar, obsesiile unora sunt ca aureolele…
Eu, o pensionară care a muncit la combinatul chimic ani de zile şi uite-mă întreagă, sănătoasă şi încă dornică de viaţă. Dar nu mai pot, crede-mă, nu mai pot să o ascult cu toate problemele ei. Le am eu pe-ale mele. Multe. Şi un oftat greu sparge tăcerea care se aşternuse preţ de câteva minute. Fiindcă nici nu mai ştiam cum să reacţionez: să o compătimesc, să o cert…
Ştii, bătrâneţea e urâtă. Toţi te ocolesc. Nimeni nu mai are nevoie de tine, doar de banii tăi. Atât. Se întreabă cineva dacă nu cumva tocmai bătrânimea are nevoie de ajutor, nu invers?!
O ascult pe femeia aceasta a cărei vârstă doar de aspectul fizic este trădată, sufletul fiind îmbibat de tinereţe, şi mă minunez cum poate un om ca ea, singur, cu o pensie mizeră să-i ajute pe cei în care ar trebui să-şi pună speranţe. Viitorimea…
Mă întorc în apartamentul meu. Cu toate aceste întrebări împăturite ca pe nişte avioane de hârtie pe care vreau să le trimit în spaţiu. Poate vor ateriza pe acele piste pe care trebuie…

(25 oct. 2011)

păcat(_)e (de Ottilia Ardeleanu)

de un timp
rostogolesc un bolovan
tot mai îngroşat şi
imperfect
îmi trece de umeri

râsete şi ghionturi
sângele prin inimă

rostogolesc
sufletul meu
înăuntru

(2 aug. 2011)

Amintiri… din copilărie… de Ottilia Ardeleanu

Surâs de copil în poala bunicii,
Zulufi pieptănaţi în codiţe,
Ochi arcuiţi deasupra cărţii,
Sfârşit de an cu coroniţe…

Adolescenţă cu pănglicuţe,
Iubire timidă sub arcade de flori,
La horă, în sat, ii cu altiţe,
Plecarea la câmp, cu căruţa, în zori…

Pomi ninşi, intens, sub seninul primăverii,
Arşiţă-n vara dogoritoare a sătucului.
Toamne mirosind a roade-n puterea serii,
Sănii plutind pe gheaţa derdeluşului…

Muncile asidue şi sunetul tractorului, pe ogor,
Turme de oi păscând, liniştit, pe imaş.
Doinele, romanţele cântate cu-atâta dor,
Şi-n zorii de ziuă, cucurigul cocoşilor-ceas…

Pădurea de salcâmi cu brebeneii-nfloriţi,
Tinere spălându-şi zestrea la cişmea,
Oameni simpatici, din poveste veniţi-
Amintiri dragi din copilăria mea.

(aprilie 2002) – o poezie foarte veche dar dragă mie!

până la ea mai este doar un cuvânt de Ottilia Ardeleanu

în formă de mănunchi
lucruri însângerate
fac arcadă unei nelinişti
într-un contur de memorie
pedantă străina intră
făurari cu tâmple înalte aşază cuvinte
dar la cel mai mic suflu
cârcotaş
cad şi se sfărâmă
ea trece peste toate
caligrafic îşi plimbă picioarele
estetice rău

găseşte golul din peretele protoplasmatic
perfect
pentru formele sale

în chinurile zidirii
naşte

o zăresc
în poemul acesta a venit
toamna

(23 oct. 2011)

Osanà BinE La Ten de Ottilia Ardeleanu

Era un bărbat pe cât de pirpiriu, pe atât de încrezut în forţele sale. O figură bestială. Când ieşea în public, nimeni nu îndrăznea să intre în vorbă cu el aşa, fără să aibă vreun motiv întemeiat, darămite să-l mai şi contrazică. Alţii îl luau drept un personaj nesemnificativ, ciudat dar, tocmai de aceea, neinteresant. Şi îl treceau cu vederea.
Îi plăcea să facă afaceri din care, aproape mereu, ieşea în avantaj şi, plin de el, îşi chema toţi prietenii şi angajaţii pentru a le împărtăşi, cu emfază, succesul său. Îi plăcea foarte mult să se laude.
Aceştia îl chemau Osanà.
Pentru că în industria cosmetică era considerat printre cei mai buni, îşi pusese în gând să revoluţioneze moda într-ale frumuseţii feminine, dar, până la urmă, şi în a celei masculine, fiindcă erau prea mulţi din ăştia care nu prea ştiau ce vor să fie, ori cal ori măgar, vreau să zic, îşi schimbau sexul ca pe şosete şi, evident, şi lookul. Aşa că îşi dorea să cucerească, să aibă lumea la picioarele sale pitice şi îngrozitor de curbate.
Îi plăcea să combine sevele diferit colorate şi de consistenţe diverse ale anumitor plante, special culese în perioade bine stabilite ale anului. El însuşi meşteşugise, cu nişte ani în urmă, la uscarea, pisarea, macerarea, fierberea, amestecarea în proporţii calculate minuţios a plantelor, fructelor, seminţelor, rădăcinilor ori scoarţelor, urmărise cu atenţie procesul, transformările intermediare, obţinerea produselor în felurite stări, culori şi mirosuri iar, mai apoi, la depozitarea în vase dinainte alese şi pregătite. Au fost poate zile şi nopţi în care nu s-a desprins de laborator pentru a urmări, îndeaproape, întreg şirul de operaţii, lent şi foarte costisitor, pentru fabricarea a tot felul de creme, parfumuri, geluri, loţiuni, uleiuri, imprimându-le, prin metode pe care doar el le ştia, proprietăţi de tonifiere, curăţare, întreţinere, catifelare, împrospătare, hidratare, regenerare. Vorbeşte lumea că multă marfă se află într-unul din buncărele pe care şi le-a construit din banii câştigaţi cu sudoarea minţii şi puterea amuşinatului.
Chiar îi plăcea să alambicheze amestecul de flori de tei, de exemplu, cu tulpini şi rozete de aloe vera, precum şi răşini din frunze lanceolate de eucalipt, obţinând un lichid ca smaraldul. Atunci ochii îi sclipeau ca două pietre preţioase, căci nu degeaba descoperise el tehnica distilării.
I se mai zicea şi BinE La Ten.
Era cunoscutul terorist cosmetician care ameninţa lumea întreagă cu moartea. Moartea vechiului. Vechiului obicei de a nu te îngriji de propria-ţi natură umană. De a nu schimba feţe – feţe noi luând locul acelora posomorâte, ridate, buhăite, pistruiate, acre, acneiforme, tuciurii, depigmentate, flasce, încercănate, vineţii…
Stătea ascuns printre aromele sale zile şi nopţi, luni întregi. Nu se ştie cum obţinea toate pulberile. Cine îi aducea săculeţii cu plante, fructe, răşini ori scoarţă de copaci? Cine erau cei care îl ajutau la prepararea tuturor acelor produse de înfrumuseţare sau poate că nici nu existau aceia?!
S-a auzit un zvon cum că la evenimentul „moţ”, adică la împlinirea primului său an de viaţă, de pe masa cu obiectele aşezate strategic de mama sa, el a ales o floare de colţ presată între coperţile unei cărţi, din întâmplare, de cosmetică (fiindcă pe asta o nimerise una dintre rude când a scos-o din bibliotecă) – floare pe care o primise mama lui atunci când fusese cerută de soţie, undeva, într-un loc al lui Dumnezeu, neîntinat de făptură umană şi unde numai caprele negre mai făceau exerciţii de meditaţie. Iar dintre toate obiectele înşirate într-o ordine aleatoare: o călimară şi un stilou, o papiotă şi un set de ace, foarfece, pieptăn, oglindă, cărţi, inel de aur, lingură, cheie de maşină şi alte minunăţii, el a luat cu graţie floarea, a scuturat-o în aer ca şi când ar fi spus: iată motivul pentru care m-am născut, cu toată lumea aceea de faţă, pregătită fiind să o prindă, în cazul în care ar fi aruncat-o; dar, cum să le treacă prin cap aşa ceva?! Nici vorbă. A privit-o îndelung, cu acel ochi fin cu care venise în lume, a inspirat puternic, apoi a mototolit-o cu ambele mâini, a sfărâmat-o între întâii dinţi de lapte, încercând cel mai apetisant gust al vieţii lui, a lăsat seva să i se scurgă bulbuci pe bărbie şi, strâmbând un pic din nas a mirare, a scuipat-o şmechereşte pe pieptul mamei, zâmbind cuminte, ca un înţelept, şi împăcat cu toată această întâmplare pe care soarta i-o hărăzise. După care, s-a posomorât brusc, aşa cum li se năzăreşte furtunilor de vară. A început să ţipe şi să se agite, probabil se obosise prea tare la vârsta lui, probabil planta miraculoasă începea să-şi facă efectul, cine mai ştie, aşa că, mama l-a dus în dormitor, l-a aşezat în aşternutul cu miros de levănţică şi, nici nu a terminat de îngânat cântecelul de somn uşor, că viitorul mare cosmetician, devenit nume important chiar în acea zi, a şi ajuns printre visele piticoţilor. Aşa a căpătat el marele simţ al mirosului ieşit din comun! Se pare că i-a fost predestinat să se înarmeze cu marele simţ. Toţi cei prezenţi la fenomen au constatat, de îndată, că Osanà BinE La Ten nu este o fiinţă ca toate celelalte. Îl locuieşte un spirit nemaiîntâlnit.
La momentul acesta, el culege laude de peste tot din lume. Are acoliţii lui, iar armele cu care ameninţă lumea sunt din ce în ce mai moderne. Un simplu fâs-fâs şi oamenii, terra se înmiresmează!
Cel mai greu i-a fost în clasa întâi, când a trebuit să înveţe literele. Pentru el, fiecare avea înfăţişarea unei plante, flori, copac ori fir de iarbă. Spre exemplu, l mic înfăţişa o petală de muşeţel. Vă închipuiţi un şir lung de astfel de petale delicate devenind o pastă pentru îngrijirea mâinilor şi a tenului?
Învăţătoarea şi şcoala în care învăţau atâţia pici organizau, atunci când venea vremea, adevărate incursiuni prin lanul de muşeţel în care, cu şorţurile de bumbac prinse în brâu, se întreceau în atâtea poale de scăfârlii de plantă câte putea aduna fiecare, plante omorâte cu mult sânge rece, încă de pe la vârsta aceea.
Acum, toţi îl urmăresc. Absolut toţi, cu mic, cu mare, să-l prindă şi să-i captureze ultima armă din dotare: flaconul de parfum de iasomie şi leurdă. Cică alungă spiritele rele!

(29 sept 2011)