nu e o haină de ocazie

singurătatea este cu un număr mai mare decât mine
cu toate astea am tras-o pe mine ce prostie
să cred că o astfel de haină ar putea să-mi ascundă formele
de tristețe de nemulțumire de nesiguranță prea fix mulată
ar întoarce privirile ar atrage iar eu nu vreau să mă știe oamenii că
mă îmbrac modern ar putea spune că poeții sunt mai sobri
dar nu haina face pe om
aș prefera o rochie pastelată de iubire mai
sus de genunchi așa cum îți plăcea ție

fără să vreau o port pe vremea asta
capricioasă mi se lipește de coapse de parcă
ar vrea să afle cât din tine a mai rămas
îmi pică greu trebuia să-mi închipui că n-am s-o găsesc vreodată
la preț redus

când ziua nu poate ieşi din noapte

ca nişte păsări venite să-mi facă rău
gânduri negre se năpustesc din toate părţile
înfometate şi aşa de multe ciocuri deschise aripi
sufocă singurătatea mea
devorată de la piele începând
îmi simt măruntaiele plutind ca nişte fumuri

lumea dispare după acest nor
de forma trupului fără formă
ciugulit cu iubire cu tot

sunt purtată ca pe un roi
deasupra florilor de muselină
miroase a miere vântul de tei
taie în două neliniştea mea
fraternă
se avântă cu anvergura
dorului mă abandonează
celui pregătit să ţină piept
gândurilor astea dese
forfotitoare
cu gheare să lase urme în
sufletul tău
nu se poate lipsi de mine

Ottilia Ardeleanu
(august 2015)

efect

mi-ar fi plăcut să mă iubeşti
într-atât să nu-mi fie teamă
că altcineva ar putea să mă iubească
mai mult
ai lăsat îmbrăţişarea în vânt
ca pe o barcă luată de curent până dispare
într-o gură mare de apă soarelui aprins
la faţă singurătatea mea nu-şi găseşte locul
cum niciun sfânt în piele de păcătos
zilele sunt ploi de vară prea repezi
nu curăţă şi nu răcoresc
atât
mi-ar fi plăcut încălzirea ta
globală pe trupul moale să simt
degetele lăsând gropi
fericirea din tine

Ottilia Ardeleanu

(29 iulie 2015)

mă voi curăţi cu iubirea aprinsă din sufletul celui drag

iubirea este lumânarea împărţită de domnul
lumină din lumină până la mine
aleasa
vinovata
neizbăvita
nedesăvârşita
stăpâna
peste toate câte dumnezeu mi-a încredinţat
cuvântul peşte pasăre cer şi pământ
duhul care în mine trece marea roşie
mor şi înviu ca flacăra
după faptele mele
sunt nesfânta care fug să dau veste
inima mea de piatră are taină
piatra s-a rostogolit
şi tu nicăieri pătimitorule
în haina ta albă ca o noapte de înviere
binecuvântare
tăcerea vibrează cu vocea ta gravă
tămăduirea
mirosul de tămâie
în suflet
un miel se sacrifică pentru păcatul meu
iubesc
din rugăciunea domnului

Ottilia Ardeleanu

(4 aprilie 2015)

de minţit iubirea cu poezie

mugurii primăverii ca nişte nări umede
de cai nărăvaşi umplu copacii herghelii albe şi roaibe alergând în aer
tropotele lor nasc flori până la fructul dorit e cale lungă de dragoste
micii mei icari prea se depărtează de fiinţa mea fără teamă
nu observă geamul nedeschis al cerului această casă de nori unde
soarele un amorez înfocat a aţipit abia în zori
să-i potolesc cu apa unei cărţi îmi spun
îmi trag mările din atlas în suflet şi-i chem să se adape şi
să se odihnească îmi fac ţarc inima
trag poarta în urma lor a nepotoliţilor
le citesc din palme ca şi când i-aş hrăni
odată mutaţi în mine îi simt cu adevărat alergând
mai repede decât timpul îmi culcă iarba fragedă
nu se opresc din nechezat decât atunci când lumina se răstoarnă iar
întunericul o trage târâş ca pe albatrosul ucis
atunci se liniştesc şi ei în aburii suflărilor lor o centură de ceaţă deasă
noaptea vine ca o poezie parfumată de un dor căruia i se alătură câteva
gânduri rotunde din care îmi vine să muşc

Ottilia Ardeleanu
(22 martie 2015)

muguri de iubire

cineva ne-a spus odată
dacă iubeşti mori şi dacă nu iubeşti tot mori
am râs amândoi cerul ca un cort de păsări
ne-a ascuns
m-ai cunoscut ca pe întâia
femeie de apă în ochi iubirea albastră
orice ai fi făcut din momentul acela
aş fi trăit în tine ca într-o casă de muguri
în mirosul cleiului de primăvară
atingerile noastre siameze
neterminate săruturi crude
primul nostru soi de fericire

(nu) se moare din iubire gândeam
pe cuvintele tale şoptite

mai bine să iubim

Ottilia Ardeleanu
(21 martie 2015)

fado

dintr-o rotaţie ne aruncă pe gheaţă
timpul de mână
alunecăm unul spre celălalt din două capete nelegate

şi rochia mea cât marea taie orizont
din ochii tăi
timpul fracţie răsturnată nu poate fi împărţit
la nimic

nu este decât o inecuaţie în care
fericirea este mai mică decât noi doi

spaţiu nepopulat
sentimentele formează o mulţime vidă
adam şi eva nu vor putea vreodată
să muşte

Ottilia Ardeleanu

2014-01-03

timp (ne)chibzuit

nu mai suntem cum eram gândeşte-te cu ochii închişi
când ştii să faci acele lucruri le ştii şi din cauza mea
împărţeam nopţile refuzate la export aerul demisec
refugiile pentru gânduri camera de gardă mirosul morţii
patul din salvare ne aducea cuvintele pe braţe
până în degete simţeam strigătul lor de durere
demonice tumultuoase răzvrătite ar fi trebuit
să încetăm de atunci să credem că suntem
mai buni unul împotriva celuilalt

totul a rămas nemişcat ca-ntr-un tablou bine plătit
într-un loc făcând discrepanţă ca două suflete care se îndepărtează
navigând o lume pentru care niciodată nu vom fi pregătiţi
să iubim
de parcă toate ne sunt împotrivă
soarele cu ceafa lui fierbinte transpiră acolo unde
ne vom găsi la liber cazare ca nişte imigranţi în spaţiul lui Dumnezeu

aud că se mai zbate un trecut ca un viţel înjunghiat inima mea
pe care am crescut-o împreună de mică
oare ne e dat să trecem peste iubire un fel de fum de tămâie
peste trupul unei morţi foc şi gheaţă de-am fi fost nu am fi curs aşa de îndârjit
doi curenţi în direcţii opuse
am crezut prea mult contrariilor cu alte cuvinte decât
ne-am fi ţinut de mână ca şi cum am fi scris cea mai delicată poezie tu cu mâna mea
eu cu mâna ta

de câte ori nu am dormit cu moartea în pat ea deschidea fereastra să dea drumul sufletelor hotărât în timp ce maşina tăia oraşul de pe hartă cu o sirenă lungă
iar noi vedeam curcubeie

Ottilia Ardeleanu

(21 nov. 2014)

fenomene paranormale

ninge de parc-ar scutura vecina de deasupra
faţa de masă cu firimiturile de revelion
peste rufele mele întinse la uscat
dar dacă mă apropii mai bine de hubloul naturii
plâng pescăruşii cu boabe de sare
din marea cea neagră de grija celui nou născut
şi totuşi coşurile unor case stau cu gurile căscate
privind în neant şi înghiţind în sec

de fapt îmi ning mie ideile aşa ca şi când
ar înmuguri primăverile în florile de cireş
uite chiar cad confetti din mâini
franjurate pagini cu implanturi de versuri
se scutură şi petele incolore de pe frunze
modelele din hainele de petrecere
petele de orice fel
iubirea pulbere

lună din miere de salcâm turnată în vas maritim

prin geamul meu trec tot felul de chestii nici nu gândiţi
am fost la fel de singură ca un inel cu diamante
în vitrina unui magazin de lux din lume venea o senzaţie de nelinişte
pe care o îndepărtam cu o cârpă din când în când abuream şi eu sticla cu urme de
praf prietenul meu de o viaţă fiindcă îl îndepărtez şi el tot aici se întoarce
îmi umple casa aşa cum lumina de sus taie copacii de pe alee până
într-o zi în care ne trezim cu toţii că nu avem niciun rost
ne pare rău de viaţă dar nici cu moartea nu facem pact
suntem un convoi de acasă la serviciu şi înapoi bucuroşi că ne mişcăm
alţii fac din asta afaceri ne implică ne promit ne dau un şut mai facem o reverenţă
o pasăre scutură florile şi-mi spune ceva pe note fanteziste

iar eu pe muzica asta a ei portată în maşină pe drumuri
cu gândul la lipsurile mele din care faci parte ca dintr-o blacklist
completată cu fiecare zi care mă lasă în urmă fără să-mi dea impresia
că voi ajunge prima măcar în cea din urmă care mă va însoţi în maratonul vital

norii suferă de obezitate cu burţile lor mă sufocă îmi toarnă ploaia în trup
de parcă aş fi albia unui râu care calcă strâmb pe toate pietrele aruncate
în păcătoşi nu există remuşcări nu caută un drum anume ce se nimereşte
intră prin geamul întredeschis de o rază serioasă de soare păzind atent lucrurile
din viaţă nu le port cu mine le las în grija unui timp mort
resuscitat prin muncă şi uitare de sine

la mine în casă e o pisică răsucită coada ei de la natură o face şireată
nu m-am gândit că poate fi victimă ba chiar părtaşă la furtul identităţii

umbrele au pătruns peste tot chiar şi în hainele cele mai intime cu gânduri murdare
s-au strecurat prin găurile cerceilor mei prin lanţurile de aur ale iubirii
hrana noastră zilnică fără niciun fel de depozit în afara fiinţei
au terfelit patul despicând culorile trupurilor noastre armonizate perfect
au răsturnat ordinea interioară tot ce era artistic simţurile liniştea

din port doar hainele tale rămase în coşul de rufe al dragostei
neatinse

(Ottilia Ardeleanu)

FASCINAŢIA MĂRII 2014 – Premiul al II-lea