când i se făcea dor bunicii

odată o vedeai că lasă totul
îşi pune hainele ăle bune
îşi bagă nişte crăiţari în sân
lasă vorbe aşezate celorlalţi
mă duc s-o văd pe fata aia
că mi-e dor
pe linia mare la staţie
câţiva săteni o priveau cu respect
nu conta că plouă că ninge că vine paştele

mă privea în ochi de parcă pe acolo mergea drumul ei
de ape tulburi

se pogora fericirea

apoi cine ştie cât pătimea până la
o nouă îmbrăţişare

mai sigură sunt că nimeni nu avea motive
ca ale ei
de încondeiat povestea
lăsată de dumnezeu
la vatră
fierbeau peste două mii şi mai bine de semne

Ottilia Ardeleanu

(11 aprilie 2015)

Advertisements

când i se făcea dor bunicii

odată o vedeai că lasă totul
îşi pune hainele ăle bune
îşi bagă nişte crăiţari în sân
lasă vorbe aşezate celorlalţi
mă duc s-o văd pe fata aia
că mi-e dor
pe linia mare la staţie
câţiva săteni o priveau cu respect
nu conta că plouă că ninge că vine paştele

mă privea în ochi de parcă pe acolo mergea drumul ei
de ape tulburi

se pogora fericirea

apoi cine ştie cât pătimea până la
o nouă îmbrăţişare

mai sigură sunt că nimeni nu avea motive
ca ale ei
de încondeiat povestea
lăsată de dumnezeu
la vatră
fierbeau peste două mii şi mai bine de semne

Ottilia Ardeleanu

(11 aprilie 2015)

timp (ne)chibzuit

nu mai suntem cum eram gândeşte-te cu ochii închişi
când ştii să faci acele lucruri le ştii şi din cauza mea
împărţeam nopţile refuzate la export aerul demisec
refugiile pentru gânduri camera de gardă mirosul morţii
patul din salvare ne aducea cuvintele pe braţe
până în degete simţeam strigătul lor de durere
demonice tumultuoase răzvrătite ar fi trebuit
să încetăm de atunci să credem că suntem
mai buni unul împotriva celuilalt

totul a rămas nemişcat ca-ntr-un tablou bine plătit
într-un loc făcând discrepanţă ca două suflete care se îndepărtează
navigând o lume pentru care niciodată nu vom fi pregătiţi
să iubim
de parcă toate ne sunt împotrivă
soarele cu ceafa lui fierbinte transpiră acolo unde
ne vom găsi la liber cazare ca nişte imigranţi în spaţiul lui Dumnezeu

aud că se mai zbate un trecut ca un viţel înjunghiat inima mea
pe care am crescut-o împreună de mică
oare ne e dat să trecem peste iubire un fel de fum de tămâie
peste trupul unei morţi foc şi gheaţă de-am fi fost nu am fi curs aşa de îndârjit
doi curenţi în direcţii opuse
am crezut prea mult contrariilor cu alte cuvinte decât
ne-am fi ţinut de mână ca şi cum am fi scris cea mai delicată poezie tu cu mâna mea
eu cu mâna ta

de câte ori nu am dormit cu moartea în pat ea deschidea fereastra să dea drumul sufletelor hotărât în timp ce maşina tăia oraşul de pe hartă cu o sirenă lungă
iar noi vedeam curcubeie

Ottilia Ardeleanu
(21 nov. 2014)

iulie în tornadă la mare


plouă biblic
arcă oraşul trece pe sub podul de nori
balansat de groaza celor numiţi
pe o listă de aşteptare
suflete negre
ca marea
femeia în doliu
pentru fiecare amant pe care şi l-a dorit
în felul ei
absurd
tună o voce la apel
un marinar
Dumnezeu este
pe val

Ottilia Ardeleanu

(aug. 2014)

FASCINAŢIA MĂRII 2014 – Premiul al II-lea

penalti

acelaşi teren neacoperit cu gazon soare-nor
galerie forfota unei vieţi cu bilet de intrare
pe care unii au dat o avere ca să-l rupă-n cuvinte
hai steaua
la steaua care-a răsărit
steaua mă-sii
în funcţie de împrejurări
pase înaintări lovituri la picior piedici
driblinguri

unii fentează şcoala colegii şefii
familia lumea
arta

de fiecare dată
pe Dumnezeu
L-au ratat

Ottilia Ardeleanu
(15 iulie 2014)

pe deal au înflorit salcâmii fără alergările noastre

ne certaserăm
urât
veniseşi în genunchi
nu nu cereai iertare nici îndurare
pentru cele câteva răni vizibile şi nenumăratele nevăzute clocoteam
aş fi putut da drumul cuvintelor de pucioasă
încinse ar fi sfârâit pe timpanele tale pe pielea care
mi se făcea şerpi pe şira spinării când se lipea de mine
nişte canibali trăiau în pântecul meu cât un pumn de grâu
sălbăticisem timpul dintre noi părea epuizat te târai
şi hainele nu-ţi mai erau haine mi se părea că eu sunt lumea
şi mi-era ruşine cu tine gândurile mele te arătau cu zece nemulţumiri
lungi ca nişte degete de păgân de care auziserăm toţi

şi fiecăruia i se potrivea o poruncă
şi niciunul nu asculta
aruncam cu fiecare piatră din mine
cât puteam eu de tare
tu scuipai sânge peste viaţa noastră
iar eu aveam două mii şi ceva de dojeneli
nici nu-mi păsa că înţeapă
ţi le îndesam pe tâmple nu părea să te doară pe mine nici atât
chinul ţi se poticnea în ochi de cer
de acolo se desprindea Dumnezeu
calm şi bun şi grijuliu
încercai să-ţi reiei demnitatea după aprige lovituri cu vorbe
nişte bice pe trup
nu vedeam povara de creştin
n-o vedeam şi pace
majoritatea din neam nu te voia

cum nici pe mine nu mă mai vrea iubirea de sub salcâm florile cad
cu ultime picături de viaţă

Ottilia Ardeleanu

(20 mai 2013-2 martie 2014)

răsturnări

uneori simt în carnea mea un
dumnezeu amestecându-mă cu
altfel de lucruri mă tac să
pot auzi bine de tot foşnet de
sufletul lui când mă privesc într-o
oglindă spiritul prinde un fel de
chip în care îmi place să stau şi
să gândesc profund poate că
însuşi dumnezeu are oglinda lui
pe pământ e doar un om iubit
şi-atât mă veghează pe dinlăuntru
cu ochii închişi pentru a visa cum
lucrurile se fac idei iar acestea
se disipă înapoi în lucruri iubirea
lui dumnezeu păcatul omului iubirea
omului păcatul lui dumnezeu
depinde cum ajunge la noi

de Ottilia Ardeleanu