Volumul de față cuprinde mărturisiri ale poetei, pe drumul oaselor către înaintași, un fel de istorie de familie reconstituită prin poeme nerostite, scrise ca epitafuri într-un cimitir al amintirilor.
De bună seamă, Mihaela Roxana Boboc adună oase în poeme cu arhetipuri, femei din viața ei; are totdeauna o rugăciune pregătită pentru cuvintele din care cândva vor rămâne oasele lor să o amintească pe ea, poeta care se spovedește prin poezie! Ea plânge când scrie și scrie pe brațele crucilor unde doarme neamul ei, și de ce nu, și al nostru!
Pare că trupul ei s-a mutat printre oasele străbunilor, în cimitirul unde un Hristos coboară dinspre cetate…/ Cineva ascultă plânsetul.
Poemele nerostite se scriu în suflet cu lumina dintre pleoape și cu durerea ființei care nu poate vorbi, ci doar gândi despre oameni duși dincolo și despre țara acestor oameni ale căror oase stau cuminți în lumea cealaltă.
Dragostea, viața, moartea se petrec în vis, în tăcere, în nopți albe ca primele zăpezi ale copilăriei. Sunt încercări dure, pironiri ale simțurilor, uneori halucinante gânduri din care se mai naște un poem și încă unul.
Mihaela are un apetit nichitian de cuvinte (nedor, nelacrimi, nepoeme) și combină patologic adjectivul nerostite cu diverși termeni: cuvinte nerostite, poeme nerostite, exprimări care intervin în mai multe poeme din acest volum.
Femeia, cum spuneam, este reprezentată arhetipal, un excelent mediu pentru viață. În lipsa ei, pare să se instaleze un soi de dezordine universală.
Poeziile din acest volum par interminabile rugi. Spovedanii dinaintea unui părinte neprezent care parcă îi oferă permisiunea unei noi creații, unei nașteri, cum ne prezintă poeta, a unui alt copil din trecut ori viitor, sau a unei alte femei, străbună ori urmașă, de parcă ar fi un cal troian sau o matrioșkă, în ea sălășluiesc deopotrivă cei duși cu cei care vor urma, ducând păcatele tuturor. Nicio poezie-spovedanie nu-și uită cuvintele afară. Totul se petrece interior, ca într-un film mut. Doar gesturile, mimica, ochii spun totul despre trăirile poetei. Cuvântul se naște mai întâi înlăuntrul ființei! Cu fiecare naștere de poezie, femeia devine o alta, cu alte perspective vizând iubirea, viața și moartea: Punctul se desface în atâtea silabe, până strigi poezie/ deja ți-a furat emoțiile, vers cu vers-/ devin altă femeie/ Arunci cuvintele în cer.
Curios este că lucrurile se întâmplă de-a-ndoaselea, adică unde ar trebui să găsim liniște, există tulburare și invers: furtuna e în altarul meu, dincolo e o liniște grăitoare;/ Am văzut cerul strâns în pumn.
Acest volum de poezie este un plâns tomnatic, monoton, bacovian, interior și inaudibil lumii: am văzut cerul strâns în pumn/ și am plâns./ Am văzut cerul strâns în pumn; ce lume caldă e cimitirul și cum l-aș pomeni pe tata/ din mijlocul cuvintelor nerostite/ cineva ascultă plânsetul femeii/ cineva mă dezgroapă/ plângând./ Cineva ascultă plânsetul; stând la masa de scris poetul plânge/…/ la ora 3 a dimineții îngerul se întoarce în trupul nopții și plânge/ Tălpile cuvintelor; copilăria mea și plânsul mamei…/ Empatie; a plecat în ziua când a învățat cum e cu poezia/ care plânge în tine până te sufocă/ Iar eu o iubeam; așadar privesc un punct din care poți plânge într-o virgulă/ Un punct; o lume cu genunchii juliți ne devine casă,/ mi-e dor de timpul de la picioarele evei/ înainte să mă nasc mamă/ și copiii să-mi plângă în colțul inimii/ Fără anestezie; femeile plâng și iartă în clipe doar de ele știute,/ femeile îngroapă și dor/ Dresorul de iluzii; mama îmi dezleagă caii din suflet/ si plâng odată cu tine,/ Poeme nerostite; plâng odată cu terapia care mă înghite ca o sugativă/ plâng odată cu trupul tău într-o sută de poeme nerostite/ Terapia copilului lepădat; lumină din lumină – în plânsetul furnicilor/ Lumină din lumină.
Cartea aceasta este un plânset!
Mihaela percepe drumul vieții și al scrisului, desigur, ca pe o întoarcere, în nenumărate rânduri, în pântecele mamei, poate din teama de a nu fi reușit, poate din experiența unei existențe neîmplinite sau din dorința de a o lua de la capăt altfel, de a se retrage în liniștea din placentă, de a se reconecta prin cordonul ombilical la trupul mamei, cel dintâi mediu, mediul curat, nepăcătuit.
Poemele Mihaelei îmi dau senzația unui șir de vedenii care nu se risipesc precum ceața, nu dispar la ivirea zorilor. Ele intră în sfera dezgropării, reconstituirii, reașezării celor din trecut într-o matcă a perfecțiunii, a religiozității, a rememorării perpetue. În acest sens, poeta folosește termeni adecvați unui ritual, unor tradiții: cimitir, oase, plâns, lacrimi, neliniște, moarte, îngropare-dezgropare, cruci, îngeri, Dumnezeu. Și niciodată dezlegați de poem, poezie, poet. Mihaela Boboc consideră că aceste trăiri sunt cu mult mai fragile și mai penetrante atunci când vin așternute pe hârtie.
Sunt bolnavă de cuvinte/ Cu viața nu te joci – afirmă poeta; cuvintele i se împletesc, precum algele, în jurul mamelor și copiilor lor care se întorc în mod repetat în făt pentru a se naște încă o dată și încă o dată din durere, din țipăt, din păcat, pe când la ivire în lume se amestecă insistent cu multele întrebări: cine eram înainte să fiu cine ești?/ Cu desaga de poeme în spate.
viața asta atârnă de ceea ce nu spunem când suntem ceea ce nu suntem/ Fără anestezie. Este vorba despre o discreție care uneori doare!
Pe drumul durerii, poeta picură din metafora anotimpurilor câte un strop: noaptea ni se strecoară printre degete/ luna și-a luat lumina în brațe și îi vorbește despre moarte,/ ca despre un poem aprins de tăciunii furiei/ Orașul doarme sub noi.
Asocierea morții când cu poemele, când cu versurile, cuvintele ori semnele de punctuație reprezintă o modalitate originală de a transpune capătul tuturor lucrurilor în ceva frumos, pozitiv, poeta fiind convinsă că poezia este salvarea, mântuirea, miracolul și izbânda vieții asupra morții.
ce mici și singuri ne naștem/ și cât dor încape în fiecare vers răstignit pe durere!/ Printre rânduri, Dumnezeu…
Poeta are o altfel de singurătate, o singurătate ruptă de neam, de cei dragi, de fiecare persoană în care se transformă: fiică, mamă, femeia care scrie si care doare cu fiecare amintire cernută prin suflet, prin scris, prin durerea dispariției lor fizice. Ea se vede în trecut, de fapt, se întoarce cu bună-știință acolo: … întineresc în paginile întoarse/ până la oase…/ Printre rânduri, Dumnezeu…
Dorul din poemele Mihaelei este copleșitor, deși în exprimări simple, de o modestie exacerbată, asemenea unor rugi/ incantații serale: să mă ierți, mamă,/ poezia seamănă cu tine/ are trupul iernii și prea mult dor în raniță/ aleargă sălbatic prin lume/ și uneori se adapă din suflet ca dintr-o tipsie,/ pe care ai asezat copilăria/ prefăcută în chihlimbare./ Mama atinge bulgărele rostogolit din lună.
Nașterea și renașterea devin laitmotive: oasele se aliniază încet/ corpul rămâne în poziția fetus/ sunt gata, mamă, să mă nasc din nou/ ca prinzând din urmă culorile,/ să alerg prin morțile imaculate/ Octombrie și tu.
Poemele nerostite au tot felul de forme, însușiri, determinări: cu gâtul strâmb, poem aprins de tăciunii furiei, poem-antidot, poeme-pansament, poeme-revoltă, poeme mici, și mai mici decât gămălia unui ac, poemul acela fără titlu, poemul dintre noi, nepoemele mele, poem de dragoste, luna prinsă în poem, femeia poemelor mele nerostite, îmi lepăd hainele în acest poem, poemul din poem, poemul văruit în doliu când taci, poem cu nume de sfânt, poemul orfan.
Firul poemelor din acest volum este unul liturgic, aproape că se impune o aură creștinească, de smerenie, să pleci privirea, să te așezi în genunchi. Poemele implică prea multă moarte, spovedanie, ritual, rememorare a morților. Se merge pe un drum al oaselor ca printr-o istorie a familiei, cum am afirmat anterior Moartea are cuvintele la ea și face risipă de emoție umană.
Femeia și bărbatul au rostul lor în lume, ca și plânsul unei mame.
Cimitirul este locul oaselor, capătul de drum. Așezământul martirilor, al eroilor neamului din tată în fiu, locul de liniște și verdeață al celor sortiți să-și dea viața: Emi privește în gol de multe ori,/ își organizează lumea în zeci de sertare invizibile, în timp ce mie mi-e frică/ că într-o zi îl voi sriga pe numele eroilor care-l locuiesc/ Gustul spaimelor mele.
O nostalgie pentru fata care a trăit înlăuntrul ei o macină pe poetă: am iubit-o pe fata aceea, încă o iubesc,/ pumnii ei mici ocroteau sufletul morții și mă ruga/ să o mai las ghemuită în mine/ un ceas,/cât tu ești încă departe construind ziduri/ Rostogolește cuvinte din necuvinte.
Trecerea poetei prin ipostazele înainte-înapoi, ca fată/ mamă/ femeie – ea însăși, mă teleportează în versurile păunesciene “Tatăl meu, băiatul meu, Mama mea, fetiţa mea.” din “Rugă pentru părinți” – o transformare de rol în timp, pe revers.
Mihaela este o matrioșka în care își ține toate femeile, mamele, copilele în care se vede/ se transformă/ se întoarce/ se întruchipează. Se ferecă în sine cu toate cuvintele, oasele, spaimele, negurile, umbrele, lacrimile, rugăciunile, spovedaniile și tot ceea ce o face să se întoarcă în vremuri și oameni dragi. Figura tatei, chipul mamei sunt pregnante, autoarea intră și iese din aceștia cu amintiri cu tot, cu poeme cu tot: din oasele mele am născut poeme care dor/ Rostogolește cuvinte din necuvinte.
Noaptea patronează spiritul poetic, este amfitrioana trăirilor, angoaselor, suspinelor, cuvintelor nerostite. Nopțile sunt călugării gândurilor/ Poeme nerostite.
Viața de poet este un perpetuu ritual: poeții locuiesc în case de lut/ se descalță de cuvinte/ închină pământul cu tălpile goale/ și abia târziu/ când nimeni nu va ști cum/ vor scoate candela din piept/ Copiul-acuarelă.
Poemele Mihaelei suferă de autism, au necesități terapeutice, stau un timp la terapie intensivă până să devină poeme imune, forte, care să țină piept valului de dor și de durere. Autoarea își aplică terapia prin scris, se pansează cu poeme acolo unde doare, poeme nerostite: am murit înainte să mă vindec și asta nu mai contează/ în terapia iubirii, relativitatea devine absolut și/ Dumnezeu e prunc în ochiul minții,/Terapia iubirii închipuite.
Totodată, gura profetică a poeziei face ample mărturii despre Fetița de zăpadă ori Copilul-acuarelă, Femeia (care) încă vâslește, Ridurile dimineții, Femeia din zid, Pribeagul cu poem în spinare, Rapsodia simțurilor etc. Cum spuneam, poeta inventează terapii: Terapia iubirii închipuite, Terapia peretelui alb, Terapia copilului lepădat, Terapia dependenței de iubire. Chiar și nașterea este considerată aici o lepădare care solicită iertarea lui Dumnezeu: am fost copilul de care te lepezi/ în chinga inimii te strâng, mamă/ Terapia copilului lepădat.
Peste toate terapiile la acel plânset audibil din toate colțurile, nimeni nu ar putea să-și imagineze cum e dincolo de umbre, spaime, lamentări, rememorări, nici pe atât ce lume se ascunde între brațele crucii/ Lumină din lumină.
Chiar și iubirea este descrisă într-un fel trist, ea face parte din obiceiuri, din tradiție: ce sterp e cuvântul când nu-mi ești/…/ odată cu tine lumea a devenit o fărâmă de dumnezeire/ În liturghia dimineții, iubirea înseamnă credință, rugăciune, ritual, tradiții, neuitare de cei duși în locul tăcerii și al liniștii universale, înseamnă sfințenie și dăruire: mamele vin odată cu îngerii/ și rămân în polenul zilelor cu mânile pline de iubire/ În liturghia dimineții. Tot despre iubire tainică, sfântă aflăm și din dialogul acesta: Tu nu ești din lumea asta. Dacă ai fi de aici, cum te-aș mai/ iubi/ din creștetul poeziei pană în tălpile copilăriei/ … a dragoste.
Chiar și poza autoarei, de pe coperta principală emană tristețe, plânset și rugă.
Dar, “nu plânge acela care nu vede”, spunea Victor Hugo.
Ottilia Ardeleanu,
Năvodari, 13 august, 2018
Poezieromaneasca's Blog 