nelinişte

alt mall
cu tablele lui încinse vara
geamurile prin care poţi vedea o lună de şapte ori mai mare
mirosurile amestecate de ierburi de baie de gătit de ornament
muzica peştilor în acvarii ploi de tocuri înalte rotunde epa
sărituri de popcorn în pungi ca la şase din patru’ş’nouă
oameni pestriţi pe care nu i-aş ţine minte niciodată
în fiecare aş vedea un consumator şi atât
zarvă şi atât
timp pierdut şi atât
eşarfe eşarfe eşarfe mişcări în toate direcţiile pe scări în lift şi scaune de masaj
pe cai pe brontozauri pe mături de vrăjitoare
afişe postere globuri prin care vezi deformat ochii necunoscutului la fel de curios
haine pături lenjerii de parcă aţi fi goi descoperiţi vizibili
da’ de unde
fiecare îşi poartă o taină ca pe un rucsac aruncat şmechereşte pe umăr
câte gânduri poţi duce cu tine şi câte laşi acasă ca la întoarcere să te aştepte cineva în loc de nimic
derulezi pereţii nişte ecrane urmăreşti involuntar poveşti de dragoste ale altcuiva
aerul încins izgonit cu greu de aparate zornăind nişte insecte purtătoare de microb îşi caută un nou pacient
plimbarea ca într-un sat măturat bine duminica unde se poate întâlni munte cu om
extazul în faţa unor lucruri care îţi fac cu ochiul le atingi pentru prima oară şi poate că ţi le-ai permite dacă
tehnologia asta
îţi trebuie un timp de acomodare să ştii să apeşi să tragi să derulezi cu degete vioaie chiar şi androizii au nevoie de suflet
jocuri bani băuturi bani necesităţi bani

tu nu mă pierzi de mână mă ţii ca pe un copil chilug de parcă
te temi că nu mai pot fi găsită în construcţie
inima mea cu încă un etaj

Ottilia Ardeleanu

(30 martie-9 aprilie 2015)

Advertisements

timp (ne)chibzuit

nu mai suntem cum eram gândeşte-te cu ochii închişi
când ştii să faci acele lucruri le ştii şi din cauza mea
împărţeam nopţile refuzate la export aerul demisec
refugiile pentru gânduri camera de gardă mirosul morţii
patul din salvare ne aducea cuvintele pe braţe
până în degete simţeam strigătul lor de durere
demonice tumultuoase răzvrătite ar fi trebuit
să încetăm de atunci să credem că suntem
mai buni unul împotriva celuilalt

totul a rămas nemişcat ca-ntr-un tablou bine plătit
într-un loc făcând discrepanţă ca două suflete care se îndepărtează
navigând o lume pentru care niciodată nu vom fi pregătiţi
să iubim
de parcă toate ne sunt împotrivă
soarele cu ceafa lui fierbinte transpiră acolo unde
ne vom găsi la liber cazare ca nişte imigranţi în spaţiul lui Dumnezeu

aud că se mai zbate un trecut ca un viţel înjunghiat inima mea
pe care am crescut-o împreună de mică
oare ne e dat să trecem peste iubire un fel de fum de tămâie
peste trupul unei morţi foc şi gheaţă de-am fi fost nu am fi curs aşa de îndârjit
doi curenţi în direcţii opuse
am crezut prea mult contrariilor cu alte cuvinte decât
ne-am fi ţinut de mână ca şi cum am fi scris cea mai delicată poezie tu cu mâna mea
eu cu mâna ta

de câte ori nu am dormit cu moartea în pat ea deschidea fereastra să dea drumul sufletelor hotărât în timp ce maşina tăia oraşul de pe hartă cu o sirenă lungă
iar noi vedeam curcubeie

Ottilia Ardeleanu
(21 nov. 2014)

timp (ne)chibzuit

nu mai suntem cum eram gândeşte-te cu ochii închişi
când ştii să faci acele lucruri le ştii şi din cauza mea
împărţeam nopţile refuzate la export aerul demisec
refugiile pentru gânduri camera de gardă mirosul morţii
patul din salvare ne aducea cuvintele pe braţe
până în degete simţeam strigătul lor de durere
demonice tumultuoase răzvrătite ar fi trebuit
să încetăm de atunci să credem că suntem
mai buni unul împotriva celuilalt

totul a rămas nemişcat ca-ntr-un tablou bine plătit
într-un loc făcând discrepanţă ca două suflete care se îndepărtează
navigând o lume pentru care niciodată nu vom fi pregătiţi
să iubim
de parcă toate ne sunt împotrivă
soarele cu ceafa lui fierbinte transpiră acolo unde
ne vom găsi la liber cazare ca nişte imigranţi în spaţiul lui Dumnezeu

aud că se mai zbate un trecut ca un viţel înjunghiat inima mea
pe care am crescut-o împreună de mică
oare ne e dat să trecem peste iubire un fel de fum de tămâie
peste trupul unei morţi foc şi gheaţă de-am fi fost nu am fi curs aşa de îndârjit
doi curenţi în direcţii opuse
am crezut prea mult contrariilor cu alte cuvinte decât
ne-am fi ţinut de mână ca şi cum am fi scris cea mai delicată poezie tu cu mâna mea
eu cu mâna ta

de câte ori nu am dormit cu moartea în pat ea deschidea fereastra să dea drumul sufletelor hotărât în timp ce maşina tăia oraşul de pe hartă cu o sirenă lungă
iar noi vedeam curcubeie

Ottilia Ardeleanu

(21 nov. 2014)

:

cât lasă tălpile din ceea ce eşti
ai numărat de câte ori te replici pe drumul acesta viaţa poate fi beton
prima carte pe care o scrii despre tine asfaltul
o reproducere fidelă a destinului
un fel de biblie în/ din mers
trăită câte puţin în suprapuneri
cu alte existenţe alte încălţări frunzele fără mormânt
amprente de animale cu trecere peste tine gunoaiele

o presupusă iubire cu pământul din care suntem născuţi iar nu făcuţi
atingeri din care creşte iarba despicând covorul greu unde se află celulele noastre
un covor care nu se pune pe bară nu se bate dar se străbate cu adn-uri
şi

devenim infimi cu timpul luat ca o haină cu două feţe
coborâm în noi înşine până nu ne mai vedem

dar pământul e rotund
nu-i aşa

Ottilia Ardeleanu

(23 dec. 2013)

iau distanţă de timp

aştept
ultima curăţenie a pământului
din anul acesta cât mine de vechi
să separăm lucrurile purtate prea devreme
de cele aşezate

să facem schimbul de temperatură
între răceală şi febră
pentru iubirea cu care plecăm
într-o excursie fără final

deocamdată e ziua de gri
cuvintele au plumbi la capete
ce vină au păsările care zboară din noi

pe culoarul dintre suflete
nu speriem timpul
mergem aplecaţi
înainte

ni se potriveşte promoroacă destinul
dinafară
un vis
spre anul cât mine de nou
în departe
bate fir alb

Ottilia Ardeleanu

(18 dec. 2013)

ce imatur domiciliu viaţa

ai semnat pentru viză
de flotant în inima mea
am acceptat
aveam o cameră goală
ai mobilat-o în timp
cu cele necesare
unui suflet
iubirea ta sticloasă
aerul acela preocupat
capital
confundabil adesea
cu răcoarea clişeistică de toamnă
şi lumina revărsată artificial
pe zidurile înecate
în linişte
scriai
în fiecare seară spălăcită
mă simţeam citată
eram în stare
să mă închid în sediul tău cu
gânduri
să deretic
să arunc într-o gaură neagră
cuvintele radioactive

biblioteca
full de sentimente
oricând puteai să deschizi unul
să-l citeşti

un amurg pervers le-a mistuit
viaţa
mi se tot împuţinează

(3 dec. 2013)

de iubire de timp de zei

s-a aşezat lângă mine în cursa
pentru lucruri frumos ticluite
maşina e veche de când lumea
singura cu autosugestie
fiecare a urcat măcar o dată
pentru cel mai scurt itinerar de
viaţă a împărţit priviri aerul
tras pe nări până la halucinare
cuvinte în atâtea tonalităţi
citite în expresii virile
poveste lângă poveste
în pătrăţica lui nimic nu-i mai aparţine
gândurile tuturor ca nişte seringi
hrănite cu sânge şi istorii de carne
călătoresc fără să coboare dinlăuntru

stă lângă mine pe locul liber din
suflet la fereastră viaţa
se derulează 4×4
nu apucăm să vizităm piramide
zeii au împietrit aşteptându-ne
ar fi atâtea dune de cunoscut
în fiecare

timpul se ciunteşte când intri în
fericire luxuriantă aşezare
mereu expusă la tsunami
se amestecă printre
celelalte lucruri de nămol
debarcaderul dispare cu
buna dispoziţie muzica râsetele
halbe de bere ajung valuri pe ţărm

întotdeauna mi se pare că
am mai trecut pe aici
totul mi-e cunoscut
maşina asta model unic
special pentru mine el
conduce imprudent la viteza aia
îmi pierd capul sentimentele tind
să iasă din mine

omul acesta cărunt îmi citeşte în
palmă drumul nu mă uită
singură în maşina antică

o izbitură şi lumea ajunge un
praf de stele

Ottilia Ardeleanu

(15 ian. 2013)