iau distanţă de timp

aştept
ultima curăţenie a pământului
din anul acesta cât mine de vechi
să separăm lucrurile purtate prea devreme
de cele aşezate

să facem schimbul de temperatură
între răceală şi febră
pentru iubirea cu care plecăm
într-o excursie fără final

deocamdată e ziua de gri
cuvintele au plumbi la capete
ce vină au păsările care zboară din noi

pe culoarul dintre suflete
nu speriem timpul
mergem aplecaţi
înainte

ni se potriveşte promoroacă destinul
dinafară
un vis
spre anul cât mine de nou
în departe
bate fir alb

Ottilia Ardeleanu

(18 dec. 2013)

acest alb din cămaşa lui


în lumină de bumbac mă dezmeticesc
dar nu ştiu mă visează dumnezeu
lipită de pieptul lui liniştea ca o ţesătură
moale mă strânge acum şi colţurile casei
sunt steaua sub care m-am născut

ca o cârtiţă care s-a înfundat în prea multă lumină
sunt şi dacă mi-aş găsi braţele de unde să încep
când viaţa aici se termină în strai pur înveliş de
păcate pe care le port în mine ca în buzunare
largi umplute de materialul râvnit

de ce să ţip sunetele m-ar îngropa în neauzul lor
fisură ar înainta în peretele meu stâng şi tot ce ţine
de acoperiş s-ar prăvăli peste ce-am înţeles a fi viaţă
mă visează de stau aşa cuminte în el
temătoare să nu-i stric somnul

Ottilia Ardeleanu

singurătate în două culori

motanii se plimbă pe acoperişuri noaptea
nici eu nu am somn din instinct îmi iau umbrela
în alb şi negru faruri trec prin
ochii mei cât nişte seminţe de mac te caută
departe şuieră vântul sau poate
metroul cu lumini care mă orbesc

mi-am pierdut capul şi mai
rău te-am iubit cu trenciul descheiat
peste tricoul lipit de inimă erai
mortal viaţa continua să treacă pe
străzi în alb şi negru

acele dimineţi cu gust amărui de
cafea băută din paharul de unică folosinţă
buzele noastre impregnate în acelaşi loc pe
mucuri de ţigară atâtea amintiri
înghesuite într-o scrumieră de jad

nerăbdătoare alerg până la capăt
din urmă ploaia pe umerii mei în alb şi
negru dezlănţuie norii

răceala ei ucigătoare îmi opreşte sângele
de nu ştiu câţi ani te aştept
cu ochii mici mici orbiţi de luminile nopţii
nu am somn şi
metroul se apropie fluierând

Ottilia Ardeleanu

(22 ian. 2013)

singurătate în două culori

motanii se plimbă pe acoperişuri noaptea
nici eu nu am somn din instinct îmi iau umbrela
în alb şi negru faruri trec prin
ochii mei cât nişte seminţe de mac te caută
departe şuieră vântul sau poate
metroul cu lumini care mă orbesc

mi-am pierdut capul şi mai
rău te-am iubit cu trenciul descheiat
peste tricoul lipit de inimă erai
mortal viaţa continua să treacă pe
străzi în alb şi negru

acele dimineţi cu gust amărui de
cafea băută din paharul de unică folosinţă
buzele noastre impregnate în acelaşi loc pe
mucuri de ţigară atâtea amintiri
înghesuite într-o scrumieră de jad

nerăbdătoare alerg până la capăt
din urmă ploaia pe umerii mei în alb şi
negru dezlănţuie norii

răceala ei ucigătoare îmi opreşte sângele
de nu ştiu câţi ani te aştept
cu ochii mici mici orbiţi de luminile nopţii
nu am somn şi
metroul se apropie fluierând

Ottilia Ardeleanu

(22 ian. 2013)

acest alb din cămaşa lui

în lumină de bumbac mă dezmeticesc
dar nu ştiu mă visează dumnezeu
lipită de pieptul lui liniştea ca o ţesătură
moale mă strânge acum şi colţurile casei
sunt steaua sub care m-am născut

ca o cârtiţă care s-a înfundat în prea multă lumină
sunt şi dacă mi-aş găsi braţele de unde să încep
când viaţa aici se termină în strai pur înveliş de
păcate pe care le port în mine ca în buzunare
largi umplute de materialul râvnit

de ce să ţip sunetele m-ar îngropa în neauzul lor
fisură ar înainta în peretele meu stâng şi tot ce ţine
de acoperiş s-ar prăvăli peste ce-am înţeles a fi viaţă
mă visează de stau aşa cuminte în el
temătoare să nu-i stric somnul

Ottilia Ardeleanu

(18 feb. 2012)

între

la capătul aleii, adulmecă prin iarba răpusă eroic un vânt de toamnă gonind parcă dinspre zodia leului. se scutură de pete de rugină. lasă urme vânătoreşti prin tufişuri. mârâie nervos. el simte carne de om, îşi desface ghearele şi, deodată, saltă spre mine. toată natura se prăbuşeşte, se amestecă, se suprapune, se descompune. punctele cardinale îşi pierd locul, păsările pleacă nu vin, oamenii dispar în propriile înnorări. aerul se contorsionează. turbionar, lucrurile se îmbrăţişează, se frâng unele în celelalte, se contopesc, se preschimbă. sacrul devine profan, mirenescul, divin. generozitatea se topeşte în meschinărie. raiul piere în iad. pământul pare un cap de punkist în care ideile au luat-o razna iar chitara din mâinile ca nişte rădăcini de neam se lasă pe acorduri dezordonate, scurte, zdrobitoare.
mă apucă de picioare, cu labele. urcă pe coapse, dezlănţuindu-se. ţipătul unei zburătoare îmi iese din gât, mă îngălbenesc de sezon. centrifugal, gândurile mi se împrăştie către oameni şi trec în starea de sălbăticie.
muzica vine de undeva şi mă traversează magnetic, de aceea atrag toate lucrurile, până şi animalul acesta mă vede în culori stranii, nu muşcă, nu mă doboară. dimpotrivă, ceva îl îndepărtează, se tot duce pe alee, purtat de instincte. şi salivează. totul devine umed. rece. sinistru.
la capătul celălalt, un cal cu şaua de cer îşi răsfiră coama, apropiindu-se în galop. în urma lui, totul se prinde în alb. chiar şi viaţa.
eu, între anotimpuri…

Ottilia Ardeleanu

(26 dec. 2011)