Umbre, șoapte, strigăte, goluri…

 

Recenzie la: Suburbiile fricii de Gheorghe Vidican

Gheorghe Vidican este un maestru al tablourilor urzite din cuvinte. Poeziile sale sunt masive, luxuriante ca vocabular, cu un stil al detaliilor care absorb cititorul. Pare că nu plăsmuiește nimic în discursurile sale, ci totul se desfășoară concomitent cu ceea ce vede dinaintea ochilor sau simte în adâncul sufletului. Discursuri laborioase care se întind uneori pe mai mult de două pagini A5 vin să întregească sentimentul că avem un poet veritabil, remarcabil și foarte proaspăt în peisajul literaturii de astăzi, la noi și dincolo de hotarele țării.

Volumul de poezii Suburbiile fricii apare la editura Limes, în 2021, și, pe lângă poezia de calitate, conține o serie de opinii critice emise de oameni de cultură grei și care au fost publicate în reviste de marcă din România.

Discursurile din acest volum sunt elegiace, au un fir povestit, duios ceea ce denotă un suflu poetic care curge direct din inimă. În miezul cuvintelor se întâmplă istoria care pare să fie adusă spre prezent prin imagini sigure, profunde, inubliabile, inundate de metafore briliante: “fântâna este smulsă din rădăcini de răsăritul soarelui“.

Vasăzică, frica este o metropolă din moment ce are suburbii. Titlul cărții, Suburbiile fricii, te face să te întrebi cât de laș a devenit omul, ori dimpotrivă, cât de mult luptă să iasă din starea, patologică aș zice, a fricii. Starea de revoltă este indusă de nimicul zilei, de diletantism, de impactul social, de femeia care “își sechestrează frumusețea în privirea vânzătorului/ de publicitate“, de “poeme învelite în priviri virtuale“. Prea mult zgomotul pentru nimic este tăiat în felii. Este un strigăt interior comparabil cu cel al lui Munch. De la puritate la păcat nu este decât un măr, cel al ispitei. Rădăcinile umanității se găsesc în credință. Omenirea se înghesuie să intre în sfințenia Celui sacrificat, dar nu reușește, totul e de suprafață. Poetul Gheorghe Vidican folosește repetiția ca procedeu stilistic pentru a amplifica răul, dezamăgirea, imperfecțiunile lumești.

Sesizez trecerea din cotidian în poveste cu o dexteritate poetică de invidiat, ca de exemplu, de la Rădăcini sau Pe Corso, la Ileana Cosânzeana, poezie în care laitmotivul este mama, iar scena este împărțită în două: prezent, în care maturul își amintește, în modul cel mai riguros, și trecutul îndepărtat al copilăriei, de unde se arată Ileana Cosânzeana, exact prin lacrima mamei.

Poezia lui Gheorghe Vidican îmbină realul cu suprarealul atât de confortabil încât pare că asiști la un act teatral. Imagini după imagini se derulează dimpreună cu o sonorizare trucată tot stilistic: “incendii sub copitele cailor sălbatici/ ne ard urmele/ devin îmbrățișări/ desfrunzit făcutul și nefăcutul de viitor/ cules sângele nostru în ciutura fântânii/ setea mustește ca o mlaștină plină de superstiții/ lacrima mamei hașurează clipa cu umbrele vâslașilor/ o lume rătăcită între șoldurile fricii“.

Sunt multe cuvinte care se repetă în mod voit, ca de altfel expresii întregi, iar această modalitate creează fluiditate poemelor, o curgere constantă și vioaie, indiferent de subiectul abordat: “felii de zgomot“, “lacrimi“, “ochii“, “fântâni“, “umbre“, “mirări“, “sângele“, “trecători” și altele asemenea. În plus, obsesiva “frică” revine în suburbiile sale, cu semantici bine strunite.

Timpul și spațiul sunt două coordonate vizibile explorate de poet. Timpul, pe de o parte îndepărtează, pe de alta, apropie, ca și când poetul ar privi mereu printr-o lupă, în funcție de nevoile inspiratoare. Spațiul este fie unul fizic, fie unul virtual, fără limite de vizitare.

În mod constant poetul aduce în prim-plan arhetipul orbului, acela care nu vrea să vadă, nu că ar fi cumva neputincios, bătut de soartă. Ori aceasta înseamnă o glugă de întuneric trasă pe ochi, opacitatea simțurilor. Poetul face o demonstrație lirică a tot ce poate fi mai nefolositor, negativist și iresponsabil în vremurile actuale. E acel “armistițiu între foame și frig“, sunt “plăceri punctiforme în ochii orbului“.

Pare o joacă repetarea, revenirea, recurența unor imagini, metafore, expresii, dar felul în care se succed este unul unic, ține de originalitatea poemelor. Iar Gheorghe Vidican știe să se joace poetic, așa cum imaginile se derulează, lunecă, apar/ dispar pe luciul oglinzii.

Chiar și iubirea poate fi savurată în poemele acestui poet altfel decât îți poți imagina, mai precis, în relație strânsă cu poemul, niciodată în lipsa lui: “de neînlocuit mirosul pielii tale din poeme ne înghițim/ sărutul pe nerăsuflate/ umple cu mirosuri lichide târziul din buzele noastre șocuri/ ale setei un mâine rămas în manuscris/… un exercițiu de imaginație sărutul/ un haiku marțian/ îl scriu pe trupul tău cu degetele orbului/ iubește-mă“.

Volumul de față ar fi putut să se numească Poeme postdecembriste o dată pentru că tratează subiecte subtile ale existenței de după ’89, a doua oară pentru că poetul subliniază adesea natura acestor poeme:  “în degetele orbului antologii cu poeme postdecembriste“, “decor postdecembrist în îmbrățișările noastre“, “diversiune postdecembristă pe buzele noastre“, “în loc de pereți prin sânge o iarnă pustie în oglindă poeme/ postdecembriste“, “singura plăcere a fericirii e să scrie poeme existențiale/ postdecembriste“, “un experiment postdecembrist” și altele pe cât de sincere, pe atât de convingătoare, de o intensitate sentimentală acută.

Poemele lui Gheorghe Vidican sunt sociale, arată obrazul, nu omit laturile umilitoare ale existenței actuale: cerșetori, trișori, război, victime, îndoieli, nimicuri, apucături apocaliptice, zbateri, iluzii, distrugeri, minciună, goluri, sălbăticie etc.

Despre frică, mai ales, este vorba în acest volum. Aceea care se extinde, care devine frica aproapelui, frica națiunii, frica planetei. Aceea care ia amploare și nu mai poate fi oprită: “crește strigătul precum durerea arde ca și un arc electric/ fricile tale fricile noastre“.

Un volum unitar, omogen, plin de conotații, scris în registrul grav existențial. Ce frumos se confesează poetul: “miros de pâine coaptă vârsta mea“!

E bine să-l descoperim!

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 28 oct. 2022

(Revista Ateneu, nr.641/ 2023, pag.16)

Inundație cu iluzii tari/ Ottilia Ardeleanu

Cronică la: Hipnotice de Octavian Mihalcea

Dincolo de tăinuirea cheilor, Octavian Mihalcea ne introduce în lumina somnambulă a ființei, la o judecată a sinelui care vede și simte mai mult decât îi este permis. Sunt laolaltă “frământări și tăceri/ puls pe ritmuri tremurătoare“.

Poeziile din Hipnotice sunt șocuri, expresii ale unor întâmplări interioare pe care poetul și le aduce la suprafață spre vindecarea unor nereușite, unor plăgi încă în supurație, unor emoții neîmpărtășite și foarte dureroase. Angoase de orice fel sunt anesteziate și supuse unor operații de memorie, de suflet, de intimitate. Viața nu este decât un vertij. Revenirea la normal se face printr-o provocare a eului. De pildă, prin scris.

Incertitudinea joacă la scenă deschisă, după cum sunetul chopinian, solemn, pe cât de delicat, pe atât de antagonic prăbușirii fizice ori spirituale: “Chopin o seară sau două/ poate prăbușirea“.

Senzația de suspendare, detașare, destrunchiere este ca un început de trăire într-o lume ideală, desprinsă de teluric, de lut, de real: “corpurile sunt în spate/ mult în spate/ ecouri puternice“.

Orice frumusețe înflorește pe un păcat, asemenea unui cactus, “pământul e închis/ mai rămân/ doar icoane fluide“.

Poetul este în adâncă visare, un anestezic binevenit, vital, provocator de dependență pentru liniștea cuvintelor. Totul se așază cuminte, întrebător, în așteptare până când, vulcanic, un punct interior va sparge tăcerea, lava simțămintelor va izbucni, va curge, va acoperi orice loc, va face crustă și va durea.

Octavian Mihalcea se dezlănțuie în aceste versuri, deși ai zice că totul se petrece iluzoriu, în statusul cenușiu cervical, neuronal, ca într-o rețea tehnică stabilizată unde toate conexiunile funcționează normal, sub monitorizare continuă.

Vicisitudinea timpului e tot mai vizibilă, îl scăpăm printre degete, probabil și el e un vis, o inerție: “obsesia timpului/ simte pauza/ dintre lumi/ îndepărtarea“.

A scrie înseamnă înfiorare, exercițiu misterios, o psihanaliză necesară a transformării/ trecerii: “Porți ramuri încă verzi/ din spate răspunde cutremurul/ atracția era transparentă atunci// parcă afară din tablou/ vorbești cu cenușa// se înfioară mâna// exercițiu misterios/ de înghețat luminile“. În fond, cineva stă “lângă lemnul/ care ocrotește/ cărțile“! Există totuși și un zid între poet și lume, fiindcă a scrie “e și despre un zid/ pe care cresc/ flori cruci obraji loviți“.

Universul este o repetiție a trecutului în prezent, cam asta se deduce în hipnoticele trăiri expuse în doze mici, pătrunzătoare. Oglindirea, tot ca repetiție, poate crea imagini identice, infinite, “convoaie lungi“.

Poeziile din acest volum sunt fluide, alunecătoare, asemenea unor pești care scapă printre degetele scriitorului. Dar în același timp, pot fi nisipul care trece prin clepsidră numărând clipele pierdute ori clipele trăite intens. “Să fim doar/ transparenți/ înclinați/ spre mâine” se roagă poetul, spre a aprinde trupurile în deliciul cuvintelor.

Hipnotic, tot acesta compară fericirile cu gheare de feline, amprente existențiale!

Chiar și pietrele, luate în sens biblic, pot fi motiv de transparență a apropierilor, a aproapelui! “Mereu ceva între inimi“, punctează poetul, în cunoștință de cauză. Ori, dimpotrivă, sufletul poate fi locul “unde pierdem/ ceea ce de obicei/ va fi pierdut“!

Octavian Mihalcea conferă poeziei sale o puternică speranță în ciuda tuturor furtunilor care pot răsturna culorile vii și scoate la iveală triste, nostalgice, deprimante chipuri.

Întâlnim des motivul pietrei, al marmurei ca simboluri ale tăcerii, ale ieșirii din viu, din cotidian, din ființă. Iar peste acestea, sentimentul de plutire/ alunecare devine pregnant, ca soluționare a tendințelor de înmărmurire, de blocaj, de rece etern: “Cuprinderi căzătoare/ profil zburător apoi/ posteritatea fluidelor/ cetăți la crepuscul// imitam statui violete/ de care se spânzurau/ sulițe vechi/ și multe flori captive// era un tumultuous/ vis asediat“.

În orice fel de poezie, “rafinamentul deschide/ cele mai stranii oglinzi“! “Mereu e căutat extazul/ orgoliu care/ înconjoară gândurile” – conchide poetul, și înclin să-i dau dreptate!

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 16 oct. 2022

UN TEATRU AL PROFUNZIMILOR

      Intitulat Când tac și tu mă asculți (Editura Junimea, Iași, 2021), volumul Ottiliei Ardeleanu pune în lumină o atmosferă lirică încărcată de dorința împlinirii, până la a cărei dobândire sunt parcurse încercări radicale. Flagelările au intensități puternice, tușe viscerale care impresionează. Elanurile iubirii se află în legătură directă cu fondul romantic al muzicii lui Brahms. Printre enigme adie tonurile unor cânturi neîntrerupte. Ca într-un teatru al profunzimilor, scena cărții e populată cu transfigurări eclectice, imagini proprii subiectivității poetice în expansiune. Frământările realizează speciala sinteză cu gesturile pasionale adânc cromatizate. Ottilia Ardeleanu estetizează dramele ce apar inevitabil, lacrimi hipertrofiate în oglinda clipelor. Solitudinea ființează într-o zodie selenară pătrunzătoare. Fluidul vital este animat de febrilități turbionare. Intervin ritualuri picturale în siaj saturnian: în fiecare seară/ împăturesc viața într-o/ cutie atât de ușoară încât/ n-ai spune că înlăuntru se află/ oameni // îi studiez așa cum/ stabilești dimensiunile unui/ portret/ creion distanță focalizare/ trasez contururi/ cu ochi de forma soarelui/ și gene din crengi de nuc// tot mai îngroșate/ lacrimi diluează culorile/ de miere// zâmbetele par/ vrăbii din inimă ciugulesc/ până când cineva pune/ capacul și/ închide toate nuanțele// fiecare pleacă în vremea lui/ ducând o cutie/ asemănătoare (guașe). Prezentele poezii de dragoste ale Ottiliei Ardeleanu etalează accepțiuni spirituale cuprinzătoare. Un fenomen adictiv dorit influențează totul, proiectând fericiri inefabile. Pe de altă parte, fecunditatea athanorului sintagmelor lirice invocă furtunile. Poeta se raportează și la plurivalente valori suprareale atunci când este vorba de teritorii problematice. Au loc interiorizări crepusculare, cumva o replică la teroarea timpului. Pe acest fond sunt imaginate anumite sepulcre neatinse de acuta vremuire. Ecourile bacoviene au consistență translucidă: ninge pesimist insistent agale/ pe ulița memoriei rătăcesc/ umbre dintr-un trecut prea îndepărtat// de alb mă tem ca de orice părere de rău/ un gând strivește solitudinea în voaluri încrețite/ niciun suflet căruia să-i sari de gât// câteva sincope de aer mă urmăresc/ gerul se face oglindă și revăd/ amintiri cu noi// scârțâie căutătura înapoi/ cu fiecare pas un efect special// trăiesc și azi în ninsoarea unui felinar/ înghițit de timp împrăștie lumina rece și/ trist peste forma mea nehotărâtă/ un infinit ridicat în picioare/ coloană printre fulgi/ năluca unui bărbat mi-aține calea/ nu-i zăresc decât ochii două păsări/ mici îmi ciugulesc lacrimile de gheață (într-un decembrie). Sufletul poetic se adecvează unei condiții situate între sacralitate și mundaneitate. Muzica sinelui consonează cu primordialul joc al lui Eros cu Thanatos. Mătasea romantismului învăluie poeziile din volumul Când tac și tu mă asculți. În numele iubirii au loc metamorfoze, înflăcărări dorite a străluci perpetuu. Imensități acvatice protejează acest maximal trend cuceritor. Idealul libertății e mereu îmbrățișat cu pasiune, asigurând calea spre ascensiuni rafinate. Există momente când negura mării amenință să aneantizeze tot ceea ce fusese edificat la nivel emoțional. Nuanțele de roșu vor fi adeseori absolutizate, odată cu insurgența sentimentelor. E sesizabilă aura particulară a celui ales. Modificarea percepției temporale se racordează anumitor legi misterioase ale visului: mă tem să nu-mi frâng dimineața asta crudă/ mă aplec ușor peste liniște să nu o trezesc/ e plăcut să asculți cum crește acest minut/ făcându-se oră/ întreaga plantație de ore devenind câmpul de/ lavandă/ în care nu mișcă decât imaginația mea/ la limita cerului înfometat de soare/ un trandafir își spală în rouă petală cu petală/ de parcă ar fi obosit întreaga noapte iubind (plantația de ore). Pentru că uneori apar și episoade acute ale deznădejdii, ambientul sufletesc este predispus la metamorfoze greu interpretabile. Aici totul stă sub pecetea unui curaj nedisimulat, cu profunzimi asumate plenar. Poemele de dragoste ale Ottiliei Ardeleanu au fără drept de tăgadă vocația dezmărginirii. Metaforicele esențe tari determină multiplicitatea abordărilor hermeneutice: tragi călimara în ideea iubește-ți aproapele/ cauți o pasăre pe cer și o ademenești cu semințe/ o lași să se sature/ să-și șteargă ciocul de iarbă până se face verde/ o prinzi de-o aripă și îi smulgi o pană/ ea țipă în timp ce se înalță cu viteza burghiului/ aerul cade fulguit și dacă pui ochiul la capătul/ tulnicului abia format vezi lumea de dincolo/ înmoi pana în cerneala cerului din călimară/ și te apuci să scrii pe muchia lunii/ poezia de dragoste a acestui perete de inimă (toate scoase dintr-o carte).

OCTAVIAN MIHALCEA

Vântoasa

În revista Ateneu de vară, nr 635-636, apare cronica mea la FÂNTÂNĂ ÎN CER, roman de Diana Dobrița, Bîlea:

Romanul Dianei Dobrița Bîlea, Fântână în cer, este de o senzualitate incredibilă. Adâncimile erosului sunt întocmai ale unei fântâni, cu apa cea mai limpede și rece. De aceea, și fântână în cer, adică de-a-ndoaselea, pentru că, de fapt, autoarea reliefează ardența și nu frigiditatea unei trăiri în intimitate, în goliciunea simțămintelor.

Într-o lume bazată încă pe incantații, mitică și ciudată, autoarea inserează momente suprareale, imagistică de moment, inventată. Frazarea este metaforică și incitantă. Te întrebi ce mai poate urma în logica și viziunea autoarei.

Arealul ideatic cuprinde cel mai adesea ce nu te aștepți.
Starea de seducție planează pe toată întinderea romanului, ce-mi place este că autoarea folosește un vocabular subtil și o metaforă savuroasă, grăitoare, fără a depăși limitele unei anumite pudori feminine.

Aurora, protagonista, trăiește un acut sentiment de singurătate, deși profesia ei o ține în mijlocul oamenilor, identificând și mângâind suferințe de tot felul. Timpul liber este piatra semiprețioasă a tinereții sale.

Însă, rolul său principal este dedublarea. Avem de-a face cu două Aurora, cea reală și cea imaginară, ca și când acțiunea s-ar petrece în oglindă.

Ca și cum am avea o Aurora vie și una moartă urmărindu-se permanent una pe cealaltă. Tocmai aici vorbim de originalitatea scrierii Dianei Dobrița Bîlea.

Aurora trăiește pe dinăuntrul său și pe dinafară. Când vrea să fie una, închide toate porțile. Când vrea să fie cealaltă, deschide toate porțile. Fiecare poartă însemnând curiozitate, cunoaștere, sentiment.

Acțiunea în două planuri paralele este inițiată de momentul incendiului casei în care protagonista locuiește împreună cu mama și două mătuși. Motiv pentru autoare să facă tot felul de scenarii care mai de care mai neobișnuite și mai interesante.

Ce este de considerat este că Aurora cea adevărată dorește să-și trăiască toate fanteziile conștientizând că se întâmplă ceva misterios cu sine. Aurora se întrezărește într-o altă Aurora de care, de altfel, este obsedată, tocmai din motivul că îi este opusă, fizic și psihic: “Cealaltă apărea ca o nălucă, încercând să-i inoculeze ideea că era ea însăși.”

Punctul forte al Dianei Dobrița Bîlea este portretistica. Ai impresia că admiri un tablou, într-o galerie de artă, iar portretul pe care îl privești destăinuiește, în amănunt, orice despre personajul pictat. Ori, asta este măiestrie! O dovadă doar: “Se întâmpla să se afle chiar în fața oglinzii din hol și spusele femeii îi împinseră privirile înainte. O întâmpinară doi ochi cu cozile trase puțin în jos, ca două crizanteme cu eflorescențele apăsate de rugina unei toamne târzii, nasul în vânt, inexpresiv, gura cu buze aproape egale, nici subțiri, nici cărnoase, pe care se putea ghici un fel de surâs, rod al unei permanente nehotărâri, o părere de bărbie și obrajii prea rotunzi, pe care câțiva pistrui desenau linii frânte.”

Acțiunea romanului dispune de multe scene: incendiul, tentativele de viol, leșinul, demisia, sărbătorile tradiționale, conversațiile cu cealaltă, aparițiile/ disparițiile lui Galateu, răpirea de către nebunul satului și namila de pădurean zis Fericitul și legarea ei de un copac, scena visului din vis, dansul flamenco, conversația cu bunica Aminei aflată la un pas de a trece cu luntrea lui Charon apele Styxului Dincolo, dar amânând fiindcă n-a făcut prea multe fapte bune care să atârne greu la judecată, casa bântuită de spiritul profesorului Ilie, cel sinucis, pe care nu-l putea vedea nimeni în afară de Aurora, ghicitoarea în palmă și altele la fel de incitante, Diana fiind o ageră regizoare a scenelor, îmbinarea dintre întâmplări fiind tenace realizată.

Între sentimentul de admirație și cel de invidie, Aurora este nevoită să-și dea demisia de la azilul de bătrâni, voind să schimbe ceva în viața ei și să scape de toate abuzurile managerului.

Cele două Aurora vor fi mereu în contradicție. Una este prea grasă, cealaltă este prea grațioasă. Între urâta și frumoasa Aurora există mereu o conversație nu prea convenabilă. Cea durdulie lucrează ca asistentă, la azil, cea suplă, ca designer, la o casă de modă. Cum nu se poate mai specific. Iată că autoarea le plasează inclusiv în locuri de muncă adecvate aspectului lor exterior. Comutarea de la unul și același personaj aflat în ipostaze diferire este pusă pe seama amneziei protagonistei, pentru a înlătura orice bănuială asupra manifestărilor acesteia.

Bărbatul aflat în centrul atenției singuraticei Aurora este Galateu, “de la Galateea lui Pygmalion”, adică de fapt, Ilian. De ce îl numește așa pe Ilian devine o enigmă: “Când voi descoperi de ce te-am supranumit Galateu, voi ști mai multe despre mine, despre cine sunt eu cu adevărat, sunt sigură!”. Sau, Codrin cel vrăjit în dansul ielelor, “ursitul”. Ori, Elias, cel care emana prin toți porii o virilitate care se citea din privirea mândră. Iliãs, poate, cu dorul lui năprasnic. Și nu fără Ștefan, cel care ar fi vrut “s-o subjuge cu mult visatul coup de foudre”. Oare, câți bărbați întruchipa un singur Galateu?! Dar ea cine era? O bailaora în rochie flamenco? Femeia deposedată de burka?! Era cumva femeia fără spațiu și timp?!

Trecerea din material în imaterial, înlocuirea spontană a unei Aurora cu cealaltă mi se par aidoma teleportărilor din filmele stargate, fantasticul imprimat de Diana Dobrița Bîlea fiind mai degrabă de natură tehnologică decât de natură basmică.

Ca să coboare în basm, autoarea ne servește cu leacuri ori vrăjitorii numai de oamenii de la sat știute bine și date mai departe altor generații: “Nevasta lui Vasile, Luminița, avea deja în gând vreo doi holtei pentru musafira lor, în timp ce tușa Stana, după ce o puse să sară peste un foc pentru alungarea răului adus fără voie odată cu vestea recentei morți a mamei sale, pregăti nepoatei un săculeț în care îndesă puțin leuștean, puțină iarbă creață și un vârf de cuțit de odolean pentru a o feri de flăcăii de pe altă lume și de alte ispite erotice.”

Tot pe linia superstițiilor se încadrează și ideea fetei de a scrijeli înițialele A, de la Aurora, și G, de la Galateu, pe doi căței de usturoi pe care îi străpunge cu un cui, îi înfășoară într-un petic roșu și ulterior îi îngroapă la rădăcina unui copac unde nu ar ajunge să sape nimeni vreodată, spre alungarea spiritelor rele care îl țin deoparte de ea pe acest Galateu pe care pretinde că l-ar fi creat chiar ea.

Romanul Dianei este o scriere de intensitate a iubirii, cu multă poezie, cu inserții de aforisme și sintagme de înțelepciune aduse din vremuri străvechi, întețind epicul cu fantasme și fantezii. Elemente tradiționale precum aprinderea focului “purificator” prin frecarea a două bucăți de lemn dintr-un brad trăsnit sau ritualurile mitice precum hora ielelor “mai mult sau mai puțin îndurătoare” dau plus de farmec istorisirilor din acest roman.

Fântână în cer îmi sună a nuntă în cer eliadescă. Efectul de himeră a celui iubit, a celui nelumesc planează asupra întregului demers liric și epic. Uneori, am senzația că citesc Luceafărul eminescian, atât de des aduce autoarea, alături de întâmplări și personaje, Soarele și Luna.

Baladescul impregnat în acest roman conferă acea contopire cu natura, indisolubilă: “Îi însoțiră rugăciunea vântul plângând din fluierașele crengilor, jelania păsărilor strânse roată în coroanele copacilor din jur, tânguitul gângăniilor de după ușile de pământ ale adăpostului lor dintre ierburi și câteva picături de ploaie sau de lacrimi căzute din ochii cerului.”

Laitmotivul visului este unul pregnant. Nemuritor. Este ca și cum fără vis nimic din frumosul lumii nu ar exista. Fiecare personaj este o plăsmuire a lui însuși. Cealaltă Aurora este ivită mereu din vis, o nălucă, o fata morgana. Asemenea este Galateu. El apare și dispare în momente-cheie. Situarea în vis, de cele mai multe ori, dă senzația unei continue amintiri care se plasează în prezent, un fel de liant între ce a fost conceput în vis și ce este trăit în realitate. Visul se trage uneori din năluciri, din fantomatic, așa cum e cazul profesorului Ilie al cărui spirit bântuie casa în care a trăit și cu care doar Aurora poate comuica, Diana Dobrița Bâlea atribuindu-i acesteia puteri supranaturale.

Viața Aurorei este o enigmă indescifrabilă și mai ales apăsătoare, după cum susține chiar ea. Nălucile ei sunt toți acei bărbați umbriți de Galateu.

Aprofundarea dumnezeirii este un alt aspect al revelației Aurorei pe care autoarea îl pune cel mai aproape de Stanca, bunica, îngenunchiată într-ale rugăciunii și izbăvirii.

Aurora este totuși, după multe încercări, singură. Este poate cheia acestui roman, și anume că, singurătatea creează uneori fantasme.

Numai că, “singurătatea este soarta spiritelor superioare”, după cum afirma Arthur Schopenhauer!

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 8 iunie 2022

Imperiul umilinței și al zâmbetului amar

Cronică la: Haz de necaz de Constantin Costache

Deși autorul mi-a înmânat această carte crezând probabil că nu e de talia vreunui roman din cele scrise până în prezent, consider că umorul interior, umorul negru mai cu seamă, percutant și solid, în această carte, îi vine mănușă, iar ceea ce nu a știut acesta este că eu sunt o înrăită iubitoare de umor de calitate. Așadar, iată ce potrivire! M-a prins!

Haz de necaz este un soi de răbufnire dulce-amăruie a autorului din motive existențiale pur comuniste, subjugat de mentalitățile unei perioade istoric-politice fără egal, nu degeaba i se spunea epoca de aur. Dacă ar fi scris toate aceste nemulțumiri, frustrări, inconveniențe, la vremea respectivă, poate că ar fi fost un real procedeu de calmare a situației și de rezistență la stresul cotidian și inepuizabil. Altminteri, abordarea ilar-persiflantă ulterioară a necazurilor și suferințelor iminente, la modul cel mai degajat cu putință, dau o strălucire aparte discursului, autorul parcă purificând în felul acesta un trecut prin care a fost nevoit să treacă, la fel ca alții, dar într-un mod personal foarte incitant. Desigur, relatările autorului ating într-o oarecare măsură și  extensia comunismului, după 1989.

Așadar, aceste întâmplări, cărora îmi place să le spun scene întrucât mi se pare că ar putea fi jucate și transpuse în teatru, au rolul de a te fi făcut să treci cu oarecare seninătate și compromis peste niște absurdități și aberații ale vremurilor respective.

Constantin Costache ne propune douăzeci și trei de situații, una mai piperată decât alta, însă dacă nu ar pișca, nu s-ar putea simți la adevărata intensitate și nici înghiți!

Narațiunile sale sunt fluente, răspicate și stârnesc râsul-plânsul instantaneu. Acțiunile despre care ne relatează pornesc încă din anii de liceu. Pe lângă faptele expuse, autorul prezintă și personaje implicate direct ori indirect în ceea ce se petrece cu adevărat pe firul detalierilor. Le-aș numi cu adevărat pățanii fiindcă, în aparență lucrurile mergând lin și fără opreliști, numai lui i se puteau întâmpla și numai la momente nepotrivite.

Observ că autorul pune față în față personaje cu caractere și atitudini opuse tocmai pentru a evidenția tarele unei societăți construite pe minciună, relații, impostură, hoție, ignoranță și mai ales pe funcții și importanță, căci “toți la vârf sunt legați între ei ca atomii”, așa cum se întâmplă chiar în prima scenă, Carnetul de conducător auto, unde, mai întâi dăm de spiritul înalt managerial al directoarei Liceului de construcții de mașini din Galați, de capacitățile și felul impresionant al instructorului, maistru sudor al acestei unități școlare și caracterul și comportamentul josnic al milițianului cu care a susținut proba de traseu pentru obținerea carnetului de șofer, posibilitate uriașă pentru elevii liceului de a obține acest titlu fără costuri personale.

Zbateri comuniste și postcomuniste precum statul la cozi, aprovizionarea cu benzină, repartizarea unei locuințe după terminarea studiilor și angajare prin repartiție guvernamentală, obținerea buletinului de Galați, nerespectarea legilor, colectarea taxelor și impozitelor, neregulile de la inspecția muncii, dar mai ales povești de te doare mintea, cu fel de fel de milițieni împătimiți, corupți, egoiști, vanitoși pe cât de ignoranți și care au devenit subiecte preponderente ale acestui volum de proză scurtă, cuprinse sub titluri precum: Carnetul de conducător auto, Vigilența milițianului, Prezentarea Căpitanului, Buletinul de Galați, Excesul de zel, Cum scăpau milițienii de control și altele, sunt trecute în carnetul-jurnal al autorului.

Din toate situațiile împărtășite, reiese faptul că autorul nu se lăsa manipulat de nimeni, nici măcar de milițieni ori și mai și, nici chiar de șeful acestora, nici de directori de instituții. El este un spirit dârz, curajos și descurcăreț aș spune gândindu-mă prin ce stări emoționale a trecut și cât de bine le-a gestionat. “Victoriile aparțin întotdeauna celor curajoși.”.  Amuzamentul vine din faptul că voia să le dea tuturor o lecție aspră, mai aspră decât primise acesta. Și să răstoarne situația astfel încât să iasă deasupra. Așa este cazul unei patrule de milițieni care îl trăseseră pe dreapta pentru control și îi impuseseră să oprească motorul mașinii, chiar dacă posesorul, autorul adică, le explicase că este posibil să nu mai poată pleca din loc, deoarece avea probleme cu bateria mașinii, destul de veche: “Am dat drumul ambreiajului, dar nu pusesem încă cheia pe poziția de pornire. Mașina s-a scuturat de câteva ori, dar bineînțeles că nu a pornit. Le-am făcut semn milițienilor că trebuie să mai împingă și au mai făcut-o încă vreo sută de metri./…În cele din urmă, văzând că milițienii erau transpirați și obosiți și că mașina prinsese suficientă viteză, am pus cheia pe start și am dat drumul ambreiajului. Motorul, cald încă, a pornit imediat.”

Constantin Costache se dovedește a fi și un bun descriptor al locurilor străbătute pe căile nebănuite ale vieții: “Câțiva stejari falnici străjuiau lacul ascunzând două cabane de lemn și un debarcader. În susul dealului, se continua o pădure de fagi și stejari care îmbrăca dealul din dreapta șoselei ca o cușmă așezată pe vârful capului unui uriaș.”.

Tema iubirii, printre atâtea hopuri și sincope, este adusă în mod firesc într-un plan paralel cu acela al nenumăratelor peripeții, scenele fiind de o senzualitate care ar putea părea prea mult pentru un bărbat. Și totuși, mărturisirile sale sunt debordante și exemplare.

O serie de tare ale regimului ceaușist este prezentată sub diverse forme, din realitate, desigur, căci autorul pe aceasta mizează. Sunt câteva aspecte pe care le atinge: cultura ca și incultura, lingușirea ca și vanitatea, prostia ca și neseriozitatea, ipocrizia ca și invidia, umilința ca și voința de a răzbate etc.

“Pe linie de partid”, autorul ne-o prezintă pe doamna de la cultură, “țesătoare fruntașă la fabrica “Fusul””, “slugarnică cu șefii ei, pe cât era de arogantă și intransigentă cu cei mici și slabi”, “fusăreasa” cum o porecleau muncitoarele, cea care se dădea bine pe lângă tovarășu’ și tovarășa, cea care le dădea instrucțiuni femeilor despre cum să crească natalitatea, că așa venise un ordin de sus.

Despre condițiile de trai comuniste se poate deduce dintr-o singură frază sugestivă: “Când respirau, aburul din gură lăsa impresia că toate fumau.”.

Fenomenul de mită este o altă coordonată care apare fățiș în confesiunile Căpitanului și desigur un alt mare viciu al epocii dictatoriale, iar aici o mostră este cea a trecerii prin vamă a mărfurilor aduse în România de prin alte locuri ale lumii, mărfuri cu care marinarii, plătiți prost pe vremea aceea, mai scoteau un ban de buzunar: “Așadar, după ce că erau puține lucruri, riscam și să ne fie confiscate dacă vama le găsea la bord sau dacă eram prinși transportându-le spre casă. Asta dacă nu te înțelegeai cu vameșii, ceea ce însemna cam același lucru ca și confiscarea, cu deosebirea că înțelegerea te lăsa doar fără lucrurile care deveneau ale vameșilor, dar nu te mai căpătai și cu dosar pentru contrabandă.”. Totuși, autorul evidențiază și solidaritatea oamenilor acelor timpuri când “se ajutau la greu”.

Povestea Kent-ului în privința mitei este una care a funcționat cu brio. Câte nu puteai face cu kent-ul?! Un pachet-două ori un cartuș, în funcție de greutatea destinatarului! Kent-ul deschidea uși, reducea vigilența unora, reducea mândria altora, modifica proiecte, pleca multe capete, ehei, era o adevărată baghetă magică!

Într-o lume în care descopereai că legea nu este aceeași pentru toți, autorul  se arăta vigilent, însă, câteodată mai tolera pe vreunul, însă totdeauna căuta să-și facă dreptate, fiindcă avea dreptate. Dar, parcă te puteai pune cu cei care aveau unse toate pârghiile de a te reduce la tăcere? Era aproape imposibil. Era un risc pe care autorul, protagonistul acestor douăzeci și trei de scene, și l-a asumat!

Un moment de umor neaoș îl întâlnim în Suspendarea permisului de conducere, și anume chiar dovada de suspendare: ““Conducătorului auto i se suspendă permisul conform PV 3405 din 10.10.1987 și i se eliberează prezenta Dovadă pentru perioada 10.10.1987-11.11.1987.”. Am mai citit o dată. Adică aveam permisul suspendat pentru 30 de zile, dar aveam dovadă de circulație pentru 31 de zile?”. Și mai ilar, pe milițian îl chema Scriban!

Se vede treaba că autorul a terminat un liceu de profil, deoarece un alt subiect de bază este mașina, fie că este vorba de cumpărarea uneia noi, fie de metehnele celei vechi, fie despre evenimente în trafic, fie despre întâmplări cu milițieni, de obținerea ori suspendarea carnetului de conducător auto.

Escapadele sale amoroase erau și ele secvențe de risc, mai ales în vremea studenției când plăcerea de a strânge la piept o fată frumoasă întrecea orice piedică impusă de regimul autoritar milităresc unde ordinul trebuia executat. Și totuși, dacă erai prins, riscai un brav arest!

Ca în absolut toate scenele prezentate, clipele amare se completau cu cele dulci, aproape niciodată nu mergea totul strună de la un capăt la celălalt. Dacă protagonistului nostru, căpitanul de cursă lungă Constantin Costache, i se părea că lucrurile merg spre bine, ceva de undeva trebuia să producă și un mic necaz, puțină neînțelegere, un strop de mânie, reproș, negare, enervare etc.

Puterea sacrificiului este o altă fațetă a personajului principal al cărții. La fel cum și ambiționarea în a realiza ceea ce-și propunea cu propriile forțe, oricât de greu i s-ar fi părut. Considera că prin muncă și seriozitate poți reuși. Considera că va urca golgota vieții sale în ritmul și pașii cuveniți unei munci cinstite, fără asociați. Nu mai avea un dram de încredere în ceilalți. A riscat și aici să renunțe la o afacere de parteneriat în favoarea uneia personale. Nu a fost deloc ușor, dar a meritat!

Un periplu existențial pe cât de pestriț, pe atât de incitant. Sinceritatea debordantă a autorului și firescul cu care își susține discursurile determină cititorul să nu lase cartea din mână până nu epuizează întreg conținutul.

Vă invit la lectură. Că, făcând haz de necaz, trecem mai ușor peste cele nedorite pe care ni le oferă viața, fără să ne întrebe. Vă mai destindeți, vă mai încordați. Mai ieșiți din cotidianul care nici în prezent nu este cum ar trebui să fie, pe măsura mileniului trei!

Când citești cartea Haz de necaz începi să crezi că ești un om fericit fiindcă nu ai trecut prin tot felul de hârtoape și năpaste ale unui regim depășit în totalitate de situație!

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 21 iunie 2022

Gravuri

Cronică la Patima cheilor de Octavian Mihalcea

O glisare în sinele interiorizat ne propune Octavian Mihalcea în Patima cheilor, volum poetic apărut în 2020, la binecunoscuta editură bucureșteană Eikon.

Îmi amintește de căutarea timpului pierdut proustian, într-un “paradis împins pe lângă lacrimi“. Senzația de a pleca după ceva ori cineva care să întregească ceea ce i se pare lipsă se disipează în tot mai multe dispariții “apropiate“.

Procedeul antagonismului dă amploare ideii de revenire în punctul cheie din care poetul pornește către propriile obsesii, descoperind cu fiecare pas un alt eu. Există mereu o muchie și depinde din ce unghi este privită: ca o legătură ori ca o demarcație, un separator între două situații opuse.

Lecturând, constați că poeziile acestui autor sunt obiecte de artă, fie ele tablouri, fie bijuterii în filigran, fie gravuri în cupru. Cu certitudine, “leagănul impresiei/ cheamă învăluirea// gondole de cristal/ pun în scenă/ pasul câteodată naiv/ al bunului gust/ plutitor pe ascunderi nebănuite“.

Poeziile din acest volum nu sunt simple dezlegări de sensuri, dimpotrivă, concentrează imaginația pe un trunchi ideatic solid. Trebuie să vezi înăuntrul cuvintelor și să intuiești perspectiva “cea mai atrăgătoare“, fiindcă, poate într-o notă ușor ironică, “mereu adevărul decorativ/ deschide ferestre“!

În dorința de a “dezgropa” vorbe frumoase, poetul caută, descoperă, curăță și șlefuiește fiecare piesă a sufletului său, conferindu-i strălucire personală.

Cu fiecare poezie citită, rămâi cu impresia evanescenței, adică după ce cuvintele se vor fi înlănțuit în ideea cea mai încifrată, ele dispar în eter, asemenea unui curcubeu după ce s-a arătat în splendoarea sa, în urma unei ploi în ropote.

Poetul își creează profiluri și profiluri, parcă ar fi un pictor care își schițează desenele pe care le va umple de culoarea potrivită: “te pierzi apoi te urmăresc/ multe nopți și jumătate“, păstrându-și puterea de a disipa și apoi a aduna, sub alte aluri, acele stranietăți. Este ca și cum ar devoala un chip ascuns sub farduri, când “figura refuză/ întruchiparea/ propriei alcătuiri“. Oricare ar fi motivul creației, Octavian Mihalcea pictează sentimentele, le expune într-o galerie de artă aparte și te invită la contemplare. De tine, cititorul, depinde în ce măsură distingi personaje, cadre, trăiri, esențe. Nuanțele propuse de acesta sunt construite din combinații grave, distinse, uneori ciudate, neînțelese, dar tocmai în aceasta constă particularitatea poeziei sale. Efectul sfumato este aplicat unui gol amenințător. Un gol de care devenim conștienți pe măsură ce-l umplem, pară să ne atragă atenția poetul, după accepția lui Antonio Porchia despre “gol”.  Așa se explică, la o adică, legea cărnii: “povești incadencescente/ desene ample/ despre legea cărnii/ când iarba mușca/ nu doar pe orizontală“.

Sigur, din conceptele lui Octavian Mihalcea nu puteau lipsi întrebările retorice. În poezia trei câte trei, Sfânta Treime este lăsată pe seama unui grup oarecare de trei, în plină pandemie. De aici și întrebarea firească: “al cui ești spre seară/ după ce oamenii/ se răsfiră/ trei câte trei?“.

La nivel spiritual, Octavian Mihalcea impune prin demnitatea sacrificiului transpus emoțional pe baza temelor religioase, iar eu voi exemplifica una dintre poeziile cele mai generoase din acest volum, lacrimă cinstită: “sclipirea pietrei/ din noi/ lacrimă cinstită/ după înfigerea lăncilor// scânteile sunt aproape/ coroana parcă/ se transformă// pași vii/ anunță supliciul“.

Paradoxal, cifrul poetic al acestui autor are o melodicitate intrinsecă, sunetele fiind un amestec interesant, mozaical, un scrabble de inteligență și culoare. Fiecare poezie, însă, deține cheia sa. O învârți o dată, de două ori, și melodia cuvintelor se derulează precum într-o cutie muzicală.  Ritualurile devin “acordurile/ îndepărtării secrete“. Și, cum era și de așteptat, “subit ritmul enigmei/ devine foarte sonor“.

Poezia lui Octavian Mihalcea poate fi asemuită unui înscris venind din adâncurile trecutului în care au fost lăsate “anateme uneori indescifrabile“, “amintiri estompate” sau “amintiri la umbra sângelui“, “odiseea ferestrei cioplite“, “tradiția unor cifre” și câte altele aducând în aproape semne, daruri, steme, întâmplări, ritualuri, orice poate însemna o dovadă a expresivității poeziei sale care nu vrea să iasă din enigmatic nicicum. Când petele nu se văd, “coridoarele reci/ partituri așteptate/ ale înghețului/ sosesc și acoperă// ești privit de oriunde/ simbol fin taciturn“!

Poetul construiește referiri poetice la unele personaje marcante ale lumii artistic-literare: Albrecht: “anima – animal prăbușit// nu există dublu/ sărutările gonesc extazul/ între fanteziile interiorului/ care iubesc compasul/ dimineții lui Dürer/ fructul câtorva morți fericite“, cunoscând povestea lui Albrecht Dürer și a fratelui său; Prințul a spus: “cândva prințul a spus/ că frumusețea va salva lumea// călătorie prin arhiva portretelor roșii“, trimitere la Dostoievski cel între laic și sacru, la fascinația lui față de Iisus, reper al frumuseții salvatoare, modelul de frumusețe care va salva lumea, remediul pentru sfârtecările sale interioare.

De ce Patima cheilor? Poate pentru că fiecare încăpere a sufletului poetului deține un secret pe care îl vizitează în mod controlat, împătimit, cel puțin eu găsesc aici o poezie bine calculată, fără impurități, curățată de orice inutilități, dar cu un sâmbure misterios, deci atractiv, și pe care îl eliberează pentru un timp scurt, doar cât să fie de impact, după care îl retrage în intimitate, cumva cu teama de a nu-l pierde. Și totuși, acest volum este ca o zi a porților deschise, doar să poftești a intra, cu dorința de-a afla ce este dincolo de ușa deschisă doar de o anume cheie!

“Cine deschide toate porţile, le poate închide pe toate.”, susținea poetul argentinian Antonio Porchia. Înclin să-i dau dreptate!

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 13 iunie 2022

“N-ai jindui după un colț de Rai…”

Cronică la: Sentimente sub formă de acatist de Dorina Stoica

Cu un motto reprezentat de două versuri din poezia “N-ai dezmierda” a poetului Radu Gyr: “N-ai jindui după un colț de Rai, de n-ai purta un strop de iad în tine” își introduce Dorina Stoica poeziile din volumul cu tentă religioasă Sentimente sub formă de acatist. Apărut în 2021 la editura PapiruS Media de la Roman, colecția “2021 – Anul Garabet Ibrăileanu, 150 de ani de la naștere”, volumul de față este prefațat de scriitoarea Daniela Șontică.

Poeta simte nevoia de a se confesa, astfel că poeziile sale sunt adesea spovedanii, rugăciuni, stări de meditație. Adecvează un vocabular pe măsura acestor sentimente în care pune și din care ia pentru sine, dar și pentru cititor, atâta divinitate cât poate duce.

În fapt, poeta descrie firul anevoios și brăzdat de o diversitate de trăiri, puținei fericiri adăugându-se, de la tinerețea dezinvoltă la maturitatea din ce în ce mai înțeleaptă, tristeți, nădejdi, dezamăgiri, însingurări, dar și multă credință în Dumnezeu.

La teamă se referă cu teamă, la iubire cu iubire și chipul mamei i se prefigurează peste timp, împrumutându-l: “Când eram tânără, mama se scula/ în fiecare duminică foarte de dimineață./ Se îmbrăca frumos și mergea la biserică./… Acum mă scol în fiecare duminică/ foarte de dimineață./ fără să-mi beau cafeaua,/ mă îmbrac frumos și merg la biserică.“

Singurătatea nu poate lipsi din peisajul lumesc, contribuția ei în viața omului, deși aparent nedorită, fiind aproape indispensabilă. Atunci când omul rămâne cu sine și își vorbește de griji și neîmpliniri, se cheamă că este singur. Pe de altă parte, doar în singurătate poți face ce vrei, poți relaționa cu Dumnezeu, în taină și liniște. Tăcerea este poate momentul așternut anume pentru reflecții, este poate un exercițiu de respirație divină.

Poeta simte bucuria vieții, declarând că este “vie atâta timp cât prin vene/ îmi curge cerul“.

Tema trecerii și a îmbătrânirii, uneori chinuitoare, urâtă și prea lungă, este tratată de autoare prin imagini vizuale și metafore privind descuamarea, praful care colcăie pretutindeni, scamele de orice fel, dar și în plan moral-psihologic: lacrimi, insulte, vinovăție, neliniști, doruri, supărări, împăcări etc.

Pe Dorina Stoica o năpădesc, uneori, amintiri de pe când trebuia să se ducă la prescurăreasă, să străbată, copil fiind, aproape întreg orașul împrăștiind mirosul pâinilor calde, ținute strâns la piept ca pe cea mai caldă iubire între lumea de aici și lumea de dincolo.

Absența sa din real o pune pe seama virtualului, timp și spațiu de însingurare, cu impresia vădită că aici îi sunt prietenii, aici se duce viața, printre cuvintele-pixeli, printre nenumăratele ecrane și pereți luminoși unde scriitorul muncește asiduu bătând la taste, dar, își dă seama că se înșeală. Tableta, computerul ori telefonul prin care comunici în orice colț al universului în fracțiune de secundă nu pot ține totuși locul unui suflet cald! În plus, habar nu mai are că viața colcăie în jurul său: “eu și lumea mea virtual./ “Acasă”/ nu e un dormitor călduț cu pat dublu./ E “acasă” pe facebook,/ pe site-uri/ pe reviste,/ pe bloguri.// Începi de “acasă” și ajungi tot “acasă”./ Acasă la tine e iPhone-ul,/ tablet sau laptop-ul și gândacii de bucătărie.“

Acatistele Dorinei Stoica sunt nopți “începute prea târziu“, când diminețile vin prea devreme. Și-ar dori să-și procure “un vis colorat“, însă trăiește fără să vrea, shakespearian, incertitudinea lui a fi: “Nu sunt foarte sigură dacă trăiesc/ sau am murit ieri.”.

Acatistele Dorinei Stoica balansează între păcatul originar prin care fiecare femeie se confundă cu Eva și condiția umană în care femeile ajung eve, căci rostul acesta i s-a dat: “stătea mai mult pe la mănăstiri/ să se roage pentru o căsnicie fericită.”; “Femeie, soție, mamă,/ bunică, gospodină, poetă/ oscilez între păcat și evlavie“. Acatistele devin atunci rugi pentru bucurie, pentru azi și pentru mâine și pentru fiecare zi, pentru iertare de rău, de minciună, de îndrăzneală, de hoție, de îndepărtare de virtuți.

Câteva poezii fac aluzie la starea de urgență instituită datorită pandemiei, la izolare și purtarea măștii, dar mai ales la interdicția de a intra în biserică, suspendarea slujbelor și ritualurilor preoțești. Viața devenită închisoare este insuportabil de grețoasă, plictisitoare și deprimantă: “Trag miros de clor/ și de spirt în piept și aștept. De mâine/ o să mă străduiesc să-mi placă la închisoare,/ mă voi îndrăgosti de acei ce/ decid ziua, sau anul în care vom ieși/ pletoși, deprimați, cu dinții stricați,/ din izolare.“

Poeziile Dorinei Stoica crapă de spiritualitate ca un pepene copt, însă, poeta nu renunță nicio clipă la a pune față în față sacrul și profanul, credința versus tentațiile vieții!

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 28 mai 2022

Cântecele mării

Cronică la Fatum est aquatica de Gabriela Dobre

Gabriela Dobre, de curând membră a Cenaclului “Mihail Sadoveanu” Constanța, a lansat la Năvodari volumul de poezii Fatum est aquatica, publicat în 2021 la editura “Sfântul Ierarh Nicolae” de la Brăila și ilustrat de fiul acesteia, David.

Cu o prefață semnată de Vasilica Mitrea și un cuvânt înainte al Mariei Mirela Ene, cartea conține 74 de poezii și 25 de ilustrații despre mare, cer și momentele zilei ori anotimpuri.

Imediat îți dai seama de temele abordate de autoare, mai ales că și titlul este sugestiv. Iată doar o mostră: “Și când va umple cerul iar pământul/ Cu ploaie nouă-n arc de curcubeu,/ Atuncea, marea mea, îți dau cuvântul/ Că-n trup de apă-am să mă-ntorc și eu…“.

Laitmotivul apei este des întâlnit și creează acea senzație a curgerii, a stării lichide, a întrupării în apă, a confundării cu marea, a ascultării susurului, a spargerii în timpane a talazurilor, este cumva acea trecere din viață în moarte, o trecere când domoală, când zbatere și tumult. Spre deosebire de lacustra bacoviană, aici, ploaia, întinderile de ape nu au acea monotonie, deși găsim destulă tristețe în poeziile Gabrielei Dobre, ci o lepădare ca de o iubire amară, sau un leac pentru dorul de-o vară himerică precum o ploaie rece ori o zi “încruntată“.

Ce desfătare este marea pentru poetă! Marea și cerul, oglindă pentru cealaltă/celălalt, încât “lichidul cer de stele-i plin!“. Iubirea pentru mare este vădită și descântată de fiecare dată cu fior. Este o dragoste nerăbdătoare care invocă, iar și iar, vara: “Îmi pui inel de alge și îmi juri/ C-o iarnă fără mine n-ai să-nduri…// În urma mea, plecând, n-am să privesc,/ E timpul surd și orb, n-o să-l opresc…/ Decât dacă-mi promiți c-ai să-mi mai dai/ O vară! Și-încă-o vară… până-n rai!“. Marea este pentru poetă un loc de reculegere, o punte către divinitate, este acolo unde stelele “bat mătănii“: “Cad iar în pragul tău,/ Biserică albastră,/ Când știu că Dumnezeu,/ Prin limpedea-ți fereastră/ Privește-ngândurat/ În sufletu-mi de fiere,/ Amarnic înspinat/ Și aspru de durere.”. Poeta personifică marea, îi dă alură de femeie frumoasă, cu ochii verzi și glezne albe, o femeie simandicoasă care poate fi rece, încruntată, zurlie, dar și caldă și primitoare. Uneori, poeta se crede de sare, cu unghii de coral, îi place să se imagineze apa aceasta mare care sărută țărmul, Pontul Euxin!

Vara este anotimpul preferat al Gabrielei Dobre, poate și pentru faptul că este poartă de accces la mare. Dar, nu numai asta. Vara este echilibrul iubirii pe care o trăiește pentru perechea sa. Vara poetei nuanțează foarte bine stările și emoțiile acesteia.

Între tautogramele din volum: C e carte, Semne, Pisanie, Valul va veni, Marea, Însămânțare, Foșnetul, A!, Norii nopții, se observă că două sunt dedicate mării. Marea îi trezește poetei deopotrivă iubire și tristețe.

Atunci când, dintr-un motiv sau altul, poeta se află departe de marea cea îndrăgită, visul devine obsesia pentru această imensă întindere de ape. Visul o scoate din starea de dezolare care se instalează pe nesimțite. Visul devine curcubeul de după ploaia din ochi, speranța unei revederi foarte curând. Cu alte cuvinte, marea nu lipsește nicio secundă din sufletul Gabrielei Dobre, briza ei o atinge chiar și de departe.

Cântecele-poezii sunt pietre (semi)prețioase ori diverse roci precum smaraldul, safirul, sideful, opalul, obsidianul, onixul, citrinul, topazul, rubinul: “Noroade vii de maci, pierzând pe maluri,/ Răpus, se duce soarele-n nadir,/ Lăsând ofrande rubinii în valuri/ Și aripi parfumate de zefir.“

Moartea și nemurirea sunt privite tot din unghiul alunecării, al ducerii ori readucerii: “Și iar mă speli în val și-n sare,/ Plămânii-mi umpli cu albastrul har/ Al cerului curat, schimbat în mare,/ Punându-i morții seci, lichid hotar.”

În Poezie mută, autoarea face aluzie la soarta și rolul cuvântului: “Ca și cum n-ar fi,/ Cuvintele se înghit, vineții,/ Se mușcă de limbă și se sugrumă/ Din vârful gândului până-n trupul de humă…/ Muriți nenăscute! Amuțite muriți!/ Fără pașii prin suflet trăiți…“.

Evident, “cuvintele sunt vocea inimii”, așa cum spunea Confucius!

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari, 25 mai 2022

Poate tu mă trăiești mai bine…

Cronică la: Mâna ta ca o pasăre de Claudiu-Liviu Onișoară

Metafizice, labirintice și originare, poeziile semnate de Claudiu-Liviu Onișoară și apărute în volumul, Mâna ta ca o pasăre, în colecția Numele poetului, editura Junimea, chiar la începutul acestui an, au primit deja un premiu valoros, și anume Premiul pentru debut al editurii menționate, la Festivalul-concurs “Conachi”, ediția a XIX-a, 2021.

Tânărul poet oscilează între universul interior și cel exterior ca într-o cursă rapidă într-un ferrari sau cu dragoni, în timp ce panta senectuții se unește cu rampa tinereții, fiindcă, susține acesta, “între dinții universului stă perla începutului“. Această conexiune între trecut și prezent este văzută de fapt ca un separator de lumi, dar nu în sensul despărțitor, dimpotrivă în cel al apropierii, al amestecării până acolo încât între viață și moarte se creează o pojghiță ușor de înlăturat. Practic, autorul schițează o întrepătrundere a realului cu metafizicul.

Elementele care țin strâns realul de metafizic sunt lumina și întunericul. Lumina provine chiar de la un felinar, opaiț, fitil aprins, ori de la soare, desigur. Întunericul poate fi comparabil cu un bec ars. Tandemul pozitiv-negativ este reprezentat și prin alți termeni și nuanțe, spre exemplu: tăcere-zgomot, nădejde-deziluzie, soare-ploaie etc.

Poetul lasă lucrurile în voia sorții, mulțumindu-se să contemple și să fie luat prin surprindere, să nici nu fie curios de ce lumea este așa și nu altfel, încrezător fiind că “roșul e acolo unde nici nu se știe ce e roșul“.

Labirinturile se ivesc atunci când caută rosturi, sensuri, răspunsuri la întrebări. “prefer să fiu nevăzătorul care suferă de catharsis” meditează poetul de amorul artei.

Poezia lui Claudiu-Liviu Onișoară întruchipează o metaforă vizuală, te ispitește să parcurgi o adevărată peliculă de film foarte sugestivă, așa cum ar fi clepsidra, adică “timpul firelor de praf” care “se scurge repede“, iar norii, “norii sunt vrăjmașii prafului, când plouă“. Ori îmbătrânirea, cum “și timpul e vizibil iscoditor cu tâmplele tuturor“.

Labirint este și succesiunea de titluri și abordări, pornind de la un punct fierbinte cum ar fi iubirea “de vipie” și strecurând printre particulele poetice diverse atitudini, stări, revelări: o pasăre albă, un răsărit, o istorie “mai albă decât neaua“, briza mării, “cutremurul” ultimilor zori, “vinișoarele din ochi“, răzlețele sclipiri, “tânjirea dintre oameni“, “trandafiri sculptați” și câte altele care întregesc simțămintele autorului.

Existențial, poetului i se pare că trăiește o stare de evanescență, mizând pe firul scurt și subțire al vieții, altfel spus, trăiește “cum atârnă picurul pe geam“, dar cu toate că pare a fi suspendat în propriul eu, în mod paradoxal consideră că prin el însuși cugetă întreaga făptură, întregul univers.

Iubirea este pasiune, o a doua șansă de a-l trăi mai bine pe poetul-om, de poticniri în emoții tulburătoare, poate fi forma și grația unui iris singuratic, o lebădă blagiană sau pur și simplu poate fi un lanț de anagrame insinuante. Însă, mintea poetului transcende către fantastic atunci când iubirea devine o nălucă, vedenia iubitei care se scurge “în închisoarea coastelor mele“. Iubirea se confundă cu strigătul libertății. Până la urmă, iubirea este o plămădire, rodul imaginației, un vis luminos care inundă întreaga ființă, locul “unde stropi de stele curg avid pentru tine“, este “un petic din rochia ta“!

Laitmotivul apei este unul care abundă în poezia lui Claudiu-Liviu Onișoară, fenomen care imprimă fluiditate, alunecare, trimitere biblică și o legătură puternică și stabilă cu marea. Cu toate acestea, invocarea mării în destule poezii, presupune și alternanțe, oscilări, indecizii, schimbări bruște precum valurile și intensitatea acestora. De aceea, în poezia acestui tânăr autor, se întâlnesc față în față tristețea și bucuria, încătușarea și descătușarea, soare și nori, acum și atunci, sunt eu-sunt altul, apa fiind de-a dreptul mărturie a sentimentelor poetului. Se simte originar în împărăția apelor, un stăpân al acestora: “Sunt amorf, lichid,/ o licoare ce-ți sapă în pântece,/…asta sunt: privire lichidă“. Până și creația este comparată cu un pârâu care curge din “crăpătura palmei“!

Poetul știe că e nemuritor prin cuvântul dăruit lumii, astfel, mărturisește despre felul de a fi: “eu sunt nemuritor prin lungimea picioarelor,/ prin sudoarea palmelor,/ prin întinderea brazdelor,/ prin câmpul roadelor vii,/ chiar dacă mai amare“.

Qed!

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari, 24 mai 2022

Cronică la…

TIMPUL MEU SE MĂSOARĂ ÎN INIMI PE CARE LE ATING

            MON TEMPS EST MESURÉ EN CŒURS QUE JE TOUCHE

de Ottilia Ardeleanu

Este un volum cuprinzător al poetei deja consacrată, membră USR filiala Dobrogea, foarte activă în mediul poetic constănţean, naţional, dar şi internaţional prin traducerea în alte limbi a unora dintre cărţile sale. Cartea pe care o supunem atenţiei dumneavoastră a apărut la Editura Ex Ponto, Constanţa, 2021, bilingv ro/fr, în traducerea autoarei însăşi. Cele peste 161 de pagini cuprind poezii inspirate de emoţii şi sentimente profunde trăite la cote înalte. Discursul poetic dezvăluie un limbaj expresiv modern unde eul liric se identifică cu anotimpurile, cu singurătatea ce-i potenţează starea de graţie inspiratoare, iar urmarea: un stil absolut original, cu imagini lirice fascinante ce evidenţiază talentul ei nemăsurat. Ottilia Ardeleanu se confesează sincer asupra ideii că poezia face parte intrinsecă din viaţa ei, altfel spus e un modus vivendi fără de care nu ar putea gândi, acţiona şi trăi. Prefaţa cărţii, intitulată A reuni, a legăna şi a beatifica anotimpurile din cuvinte/ Réunir, bercer, léguer et béatifier les saisons des mots, este scrisă de Angela Nache-Mamier, pe 21 martie 2021, Franţa. Aceasta scoate în evidenţă câteva idei revelatoare în ceea ce priveşte tematica şi stilul poetei ce ,,se lasă purtată de viaţă, dar iubeşte voiajul interior’’, cum spune poetul francez Gregoire Lacroix: ,,On ne meurt pas d’une overdose de rêve”/,,Nu se moare dintr-o supradoză de vis’’ (p. 5). Conştientă de trecerea scurtă prin acest spaţiu şi timp, poeta se străduieşte  şi îi reuşeşte să lase eternităţii urmele vocabulelor sale alese.

Voi încerca să înţeleg viziunea neomodernistă şi imaginarul poetic al acestui volum, în câteva dintre poemele sale inedite.Voi păstra caligrafierea cu literă mică a fiecărui titlu, aşa cum a preferat poeta. Iată câteva dintre ele: confesiune este un autoportret poetic metafizic: ,,nu sunt femeia perfectă/ pielea îmi miroase a dragoste/ creierul a poezie/ mâinile a cerneală//la porţile inimii/singurătatea/abia aşteaptă/să fac un pas greşit’’ (p. 12); între copertele unui peisaj este o poezie cu elemente de pastel: ninge, troiene, sănii, oameni de zăpadă; prezintă un tablou de iarnă dominat de cromatica specifică, albul,  completat de ,,angelicele mele cuvinte”(p. 14). Dar limbajul poetic nu este unul comun, ci neorealist, nu este unul simplu, ci bogat şi original, încât, citind cu atenţie fiecare vers, descoperi teme şi motive universale în patern românesc într-o accepţiune noncanonică. Un exerciţiu al acestui demers îl oferă şi femeia de ploaie (p. 18), un alter ego al poetei ce-şi asumă metamorfoza într-o femeie fantastică: ,,cu ochi de cenuşă’’…şi colindă ,,printre caiere de nori”; având puteri magice ,,croşetează câteva ploi”. Motivul ploii şi al singurătăţii este prezent în poezia între proprii pereţi (p. 16) unde ipostaza eului liric ar putea fi chiar un Demiurg feminin, considerându-se astfel, când afirmă: ,,ploile mele/cu chipurile triste”/trupuri lichide/ cu inimile lor care bat străzile/ sufletului meu traversându-mi neliniştile/ copleşitoare în paşi rapizi şi/ reci aceste prietene în gri”, unde ploile sunt martore la ,,geografia mea sentimentală”. Mai pe scurt, autoarea ne invită într-o călătorie sentimentală inefabilă. În poezia unui prieten (p. 20), preferă adresarea directă către un personaj poetic imaginar providenţial, ajuns în viaţa ei ca să-i arate calea dreaptă, să nu rătăcească prin lumea cuvintelor: ,,Dumnezeu te-a ales pe tine/ să-mi arăţi calea printre cuvinte/când m-am rătăcit”, simţind nevoia unui prieten care s-o iniţieze. Se observă preferinţa autoarei pentru sentimente filtrate şi din perspectiva unor peisaje. Seară (p. 28) este un text liric neobişnuit – tabloul poetic este conturat ,,cu aripi albastre” ca-ntr-o acuarelă. Pentru a exprima cât mai poetic trecerea zilei şi instalarea nopţii, ea formulează: ,,ziua mi-a căzut/de la etajul lunii/mansardată cu stele”. Cele trei versuri sugerează  spiritualitatea superioară la care visează, imaginile poetice trimiţând cititorul la ,,Floare albastră’’ de Eminescu (,,Iar te-ai scufundat în stele. Şi în nori şi-n ceruri nalte? De nu m-ai uita încalte, sufletul vieţii mele.’’) Aspiraţia spre idealitatea inefabilă a textelor poetice, o materializează în spaţiul neconvenţional– cosmosul cu o deschidere temporală spre infinitul etern. Poemul ofrandă (p. 32) un conţinut ideatic filosofico-existenţial. Eul liric în ipostază de învăţător, enumeră etapele vieţii prin cele trei momente cheie: naşterea, iubirea şi moartea care ,,iese glorioasă şi depune pelerina/în faţa iubirii/iar noi/ trecem”. Probabil că poeta matură face aluzie la ,,marea trecere”, cu care fiecare individ este dator pe această lume incertă, dar nu mai cei aleşi pot face trecerea dinspre materialitatea telurică efemeră, spre spiritualitatea cosmic eternă. Limbajul poetic al Ottiliei Ardeleanu redă aici printr-o comparaţie inedită trecerea prin viaţă ,,ca printr-o coridă’, iar rostul vieţii, mărturiseşte ea comprimând timpul dintre început (naştere) şi sfârşit (moarte), este să ne naştem ca să putem muri, concluzionând într-un enunţ de doar câteva cuvinte: ,,acesta-i scopul vieţii”.Autoarea alternează apoi liniştea cu singurătatea, stări cu valoare simbolică pentru ea, în poezia căutare (p. 44). Periplul sentimental continuă cu alte texte poetice: un fel de urgenţă (p. 54); fereastră de noiembrie (p. 64); oamenii care dor (p. 76). Descoperim un limbaj novativ în cale de ieşire (p. 84); micropoeme de trei sau de patru versuri aflăm la paginile 100, 102, 104, 112, toate apropiindu-se de aforisme însă; înspre lumină (p. 118), imaginează o lume într-un spaţiu neobişnuit situat în afara timpului. În colţişor de dragoste (p. 122) poeta visează să trăiască momente unice ,,gândul meu este doar/o aşezare liniştită în care/te aştept//să stăm tolăniţi/atât de aproape/să privim cerul/până ne lovim de aripi/în zbor’’. Introduce anotimpul toamna nu într-un pastel sau un decor natural, ci în propriul interior, într-o poveste fără sfârşit (p. 152): ,,mai mult ca oricând/ toamna se crede a fi eu’’. Şi povestea ar continua, dar las şi cititorului surpriza de a descoperi, frumuseţea textelor, adâncimea sentimentelor şi ideilor filosofico-existenţiale ce transpar din fiecare vers, de cele mai multe ori. Cartea sugerează o călătorie liberă spre sine neîncadrată în anume tipare centraţioniste, şi totuşi nici un vers nu este plasat la întâmplare, cuvintele sunt alese să exprime adevărul poetic. Ottilia Ardeleanu scrie, după cum mărturiseşte din titlul cărţii, nu numai pentru ea, ci şi pentru a ajunge la sufletele cititorilor. Şi îi reuşeşte, pentru că pe mine m-a cucerit.

Ea preferă versul liber, alb, tipar ce se potriveşte cu stilul său nonconformist de creator liric. Textele ilustrează un stil neomodernist bazat pe instrospecţie feminină şi caracterizat prin accent nu pe limbajul poetic, ci ,,pe trăirile paroxistice de mare tensiune şi acurateţe”, după cum observa pe coperta a IV-a regretatul poet Ion Roşioru.

Laura Văceanu, 14.05.2022