Cealaltă față a nașterii / recenzie la Față în față cu mine de Teodor Dume

 

Poetul Teodor Dume, foarte cunoscut în lumea literară virtuală mai ales, este, în cazul de față, la al 15-lea volum tipărit pe hârtie, apărut la Iași, anul trecut, la editura PIM, o editură cu care a colaborat intens.

Față în față cu mine este scris sub impulsul datoriei față se sine și față de adevăr. Cuvântul menține balanța între certitudinea și incertitudinea adevărului căutând rezolvări în propriul sine și în existența marcată în special de singurătate. Dar, să nu uităm că poetul își găseșe adesea dezlegări în apropierea divinității cu care de cele mai multe ori comunică printr-o amplă tăcere supusă meditației.

Primul poem este chiar eponimul volumului și reprezintă momentul deciziei asupra celui ce este poetul ca om, respectând proporțiile existențiale față de minciună și adevăr, etalând chipul din sine ca oglindă a ceea ce se vede din afara lui. Astfel aflu că înlăuntru, poetul are o pădure de mesteceni prin care umblă sufletul său cu bilet doar dus.

Și poeziile propuse de Teodor Dume stau față în față prin problematica și filosofia lor de o simplitate copleșitoare. Dacă în pagina 8, în Pădurea de alb, autorul sugerează prăbușirea în moarte, pe pagina din oglindă, 9, în Undeva, prin voi, prieteni…, la modul cel mai trist cu putință, deși setos de viață și de prieteni – din ce în ce mai puțini, afirmă cu un nod în gât: eu nu exist pentru voi.

Chipul din oglindă apare deseori între două pagini aflate față în față, motiv care mă face să cred că de undeva de aici i-a venit ideea lui Teodor Dume de a-și asuma un astfel de titlu.

Cu fiecare pas pe care îl face în poezia sa, Teodor Dume conduce către încă o însingurare, o izolare instinctivă, un ținut al multelor ecouri de tristețe, al resemnării cu sine când tăcerea foșnește/ ca o frunză toamna/ în așeptarea căinței./ Pasul dintre celelalte anotimpuri.

Mai aflu că poetul ține, într-un cui bătut în suflet, o icoană fără nume în fața căreia își caută refugiul existențial, iar pe Dumnezeu îl poartă direct în inimă, ca într-o chilie.

Amprenta nelipsită a tatălui apare și în acest volum, puternic și persistent ca o durere de oase, și în memoria căruia chiar și cuvintele tac/ Incă o iarnă fără tata. Teodor Dume se consideră modelul din umbră/ neted și alb/ al tatălui său, jumătatea trupului rămas în așteptare/ Imagine ruptă din crucea tatălui meu. Este crucială abordarea acestei temeinice relații tocmai pentru că poetul îl trăiește efectiv pe tatăl său, aflat de mult printre îngeri, aici pe pământ.

Poezia dumiană este un spectacol cuminte la care poetul se abonează, asistă cu răbdare, foarte atent și uneori reproșând personajelor jocul malițios în care este antrenat, căci, o scenă-i lumea, shakespearian disecând lucrurile.

Pe un fundal uman de natura pânzei de păianjen, autorul reliefează stări și vicisitudini contemporane care destramă foarte ușor această pânză, însă, de o credință desăvârșită, autorul o coase cu grijă și finețe. Astfel, ne poartă printr-o lume cu Durere din durere, printr-o serie de titluri neconvenționale despre cotidian și hazard: Accident, Zmeul, O zi în care nu s-a întamplat nimic, Poluare, Fluturele albastru, Copilul de ieri, Bunule meșter și altele, cu impact direct asupra lectorului căruia nu îi sunt necunoscute acestea toate, dar firul calm și cald al transmiterii lirice îmbracă/ învăluie poezia într-o notă de mister, pe de o parte, de un aer sfielnic, pe de alta. În fapt, poetul se referă la lumea sa interioară față în față cu aceea exterioară de care pomeneam. Iată o certitudine relevantă: vâscos și greu sângele/ îmi oxidează culoarea/ disperarea se acutizează/ e cea mai lungă durere/ carnea geme pe vertebre/ dar/ îmbătrânit prea devreme/ între icoane de ceară/ funinginea scutură/ norii de ploaie/ câteva zămbete/ uitate în umbră/ simulează iubirea…// în mine/ nu se mai poate trăi./ Poluare. Este, cum bine se simte, poluarea sinelui, poluare nedorită, cauzată de lumea nevrednică, de o emanație a răului înconjurător către individ, către sufletul acestuia.

Retorica vieții și morții este vizibilă în versurile: de ce…/ simt că mă împuținez/ mor cate puțin/ în fiecare zi/ și măine/ uit să mă nasc/ de ce…/ revin să-mi caut forma inițială/ Întrebare fără răspuns.

Cerul poeziei dumiene este unul al înnorărilor, docilității și pesimismului, ori al seninătății, resemnării și descoperirii semnificațiilor gândurilor, ispitelor, vinovățiilor etc. în funcție de oaza de liniște ori perturbările din percepții meditative.

Transformările sinelui sunt reverberate de anotimpurile care mustesc natura în sângele poetic, în conformitate cu atributele lor. Iarna, desigur, este mai des propulsată de cuvinte, ea determinând starea de îmbătrânire pe care poetul o simte: Incă o iarnă fără tata, Urme pe ger, Iarna în suflet.

În destule poezii, Teodor Dume, mizează pe culoare. O culoare despre care nu ne spune nimic. Uneori, poate, în treacăt, ne aruncă sub priviri un albastru. Și, mai rar, negrul, ca și culoare a întunecării, a încordării, a dezamăgirii, a refugierii în eul liric. În rest, se pare că vorbește despre o culoare a sinelui. Una personală. Rămâne să o intuim, fiecare, prin ceea ce și cum receptăm mesajul, prin puterea cuvintelor din acest volum.

Lacrimile poetice mențin echilibrul dintre cele două lumi, a viilor și a morților, poetul fiind aproape un prezicător, un vrăjitor care înlesnește întâlniri, discuții dintre aceștia, tranzitând imaginarul de o parte sau de cealaltă. Și, deși pomenește frecvent despre o margine a lucrurilor, el, poetul, se află în epicentrul acestora, știind mereu ce să facă să nu cadă în abisale gânduri. El știe să joace și să dejoace atunci cand e necesar. În fond, viața pare un truc ieftin prin care trec/ ca un actor rătăcit prin text/ Uneori viața.

În încercările de a reîntoarce timpul, de a găsi copilul din sine, de a revedea părinții și bunicii, aflu despre acel pustiu instalat fără rezerve în suflet, marcat de lipsa acestor personaje memorabile: …și sufletul meu e alb/ spălat în lacrimile unui copil/…/ …ninge tăcut/ o clipă ai crede/ că mama și-a uitat privirea/ în albul agățat de streașină/… /rătăcesc prin mine/ ca într-un pustiu/ caut firimiturile tatei/ scăpate atunci în iarna în care și bunicul/ trăgea prin albul din el o sanie/ Iarna în suflet.

Față în față sunt puse azi și mâine, viața și moartea, ploaia și soarele, tatăl și fiul, căderea și ridicarea, lacrimile și zâmbetul, nașterea și trecerea etc.

Abordarea confesivă a poeziilor din acest volum accentuează încărcătura emoțională cu fiecare treaptă lăuntrică. Teodor Dume renaște cu fiecare poezie și, la rându-i, conferă fiecărei eliberări poetice actul de naștere, de încă o naștere. Într-adevăr, acest substantiv al vieții, cât și verbul corespunzător, apar în multe sintagme ori titluri: Cealaltă față a nașterii, o picătură de inimă/ mă va naște într-un/ mâine…/ Clonă sau bărbatul de ceară.

De o sinceritate extravagantă aș zice, poetul Teodor Dume reușește să atingă dumnezeiescul printr-o metaforă cumsecade care vine simplu: din interior!

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari,

14 ian. 2019

Advertisements

Pledoarie pentru autenticitatea sinelului de Ion Roșioru

Cu Niciodată nu spune unei zile că e ordinară (Editura Ex Ponto, Constanţa, 2018), poeta tomitană Ottilia Ardeleanu a ajuns la cea de a patra carte a sa de poezie, după Culorile sufletului meu (2009), Totul e să mergi până la capăt (2016) şi Pe tibia-n jos (2017).

Poeta constată cu amărăciune că trăim într-o lume birocratizată aşa încât să nu ne mai aparţinem. Statul, ca şi timpul, nu ne iartă niciodată şi ne impozitează nemilos fiinţele din chiar clipele în care venim pe lume şi cu mult după ce ieşim din ea (să mă înveţe cineva să trăiesc). În plus, suntem sclavii obedienţi ai automatismelor zilnice din ce în ce mai vidate de conţinut afectiv (singurul meu câştig în viaţă). În aceeaşi ordine de idei, sesizează, în siaj prin excelenţă existenţialist,  lipsa de comunicare şi singurătate, în cea mai zgomotoasă mulţime, a insului aşa-zis modern (singură în orchestră). Mereu şi mereu se ridică un zid imposibil de escaladat între poetă şi semenii ei care nu mai prididesc, de bună seamă, să-şi administreze singurătăţile lor copleşitoare: „am împărţit cărţi/ cum împărţea bunica/ în zilele morţilor colaci/ cu lumânări aprinse// şi spuneau bogdaproste// de parcă s-ar fi putut hrăni/ cu sufletul meu” (hoinar prin oameni). Ea se simte condamnată, aşadar, la tăcere, oricât s-ar strădui să trăiască prin ceilalţi (de parcă aş fi învăţat mumai împărţirea). Iubirea salvatoare rămâne într-o veşnică expectativă şi nimeni nu se încumetă să facă primul pas spre a capta nişte lungimi de undă, oricât de firave, de comunicare afectivă, culturală sau religiosă, cum ar fi normal în acest secol (am pus lângă Dumnezeu singurătatea). Iubirea conjugală este, la rândul ei, demitizată fără menajamente într-un pamflet de-a dreptul antologic în care dinamitează, din perspectivă feministă, condiţia jalnică a femeii căreia tradiţia nefastă i-a inoculat ideea de supunere fără crâcnire faţă de partenerul de viaţă (să nu mai rămâi cu nimic). Într-o lume în care domneşte orbeşte patima înavuţirii goana după bani s-a transformat într-o cavalcadă întru totul dezumanizantă şi uniformizatoare (un infern). Facebook-ul îţi poate crea falsa senzaţie că nu eşti singur şi nici nu observi când aluneci în nimicuri aneantizatoare şi inutile (e duminică). Singurătatea se multiplică exasperant pe măsură ce eşti tentat să crezi că i-ai venit de hac împărţind-o cu alţii: „singurătatea are istoria ei// când ies pe stradă îi văd copiii/ rătăcind prin felul nostru de a supravieţui/ sau cerşi la colţ de stradă/ câte un zâmbet apatic” (nicio singurătate nu are nimic de pierdut).

O temă prezentă în tot scrisul Ottiliei Ardeleanu este cea a poeziei, îndeosebi la acest început de mileniu când se citeşte foarte puţin, mai ales pe suport de hârtie: „nimeni nu strigă/ mai tare decât munch/ atunci când duci la groapă pe/ roaba lui Dumnezeu/ poezia/ sfârşită de copil/ de o boală căreia nu i se mai găseşte/ odată remediul” (ştiinţific începe cu grafo). Creaţia nu poate fi conceută decât ca har divin şi ea nu se întâmplă decât în preajma binecuvântată a lui Dumnezeu. Poeta concepe poezia ca pe singura ei avere pe care n-ar înstrăina-o pentru nimic în lume (intrinsec). Şi asta pentru că: „poezia are poale pline/ roadele ei au cele mai fresh culori/ nici măcar lumina nu se desface/ în atâtea fascicole încât/ să cred că îngerul meu dispare în fum/ de frunze arse/ de ultimul soare din imaginaţia mea” (poezia umblă cu toamna în ea).

Dumnezeu nu-şi mai găseşte decât cu greu un loc în lumea pe care a zămislit-o cândva şi care s-a artificializat într-un chip neaşteptat (mi-a spus că ar vrea să se întoarcă Acasă, în cele din urmă verifică dacă a dat drumul la căldură linişte şi iubire).  Autoarea nu ezită, totuşi, să se întrebe, fie şi retoric, dacă Dumnezeu poate fi responsabilizat pentru reaua întocmire a lumii (ce este de ştiut Doamne pe lumea asta).  Atotputernicul iartă şi purifică în măreţia lui: „viaţa e o golgotă plină de oameni/ nu încetează să se bucure de răul făcut/ să înjure să lovească să calce/ în picioare El ca un templu ne lasă să intrăm/ să-i lăsăm Lui toate păcatele/ ca într-o groapă de gunoi” (ziua mea aldină de la tine începe). Nici Fiul Omului nu se mai simte confortabil într-o lume în care totul se vinde şi se cumpără cu o îndârjire mercantilă inexplicabilă (pe la mall). O întoarcere la natura primară îmbibată de credinţă este oricând posibilă: „îmi vine să arunc naibii pantofii de firmă/ să o iau aşa/ liber/ să mă spele pe picioare firul să mă electrizeze/ la capătul nevăzut al sufletului/ eşti tu îţi spun/ nimic nu mai e uşor de purtat/ decât pantofii de la firma lui/ Dumnezeu” (voi ajunge la el).

Confesiunile lirice ale Ottiliei Ardeleanu sunt de o sinceritate dezarmantă şi ele aduc în prim plan dragostea sa imensă faţă de întreaga omenire în perpetuă suferinţă. Felul ei de a-şi panorama impresiile şi tinderea spre realitatea cotidiană dezţărmurită, preponderent citadină, amintesc nu o singură dată de poezia vitalistă a lui Walt Whitman: (Tu pătimeşti mai rău decât mine, viaţa asta e, cerul pământul şi braţele) Şi nu uită, recunoascătoare, că poartă, totuşi, o cruce mult mai uşoară decât a altora. În sinceritatea ei fiinţială, evită toate prejudecăţile şi convenţiile sociale ipocrite şi nu admite niciodată gesturile şi vorbele făcute sau spuse doar de a fi pe placul lumii, aşa cum ar fi, de pildă, mersul la biserică: „eu nu mă duc la biserică/ cineva o zideşte din lemn de brad/ aşa cât pentru/ o ciocănitoare curăţă/ trupul meu e loc de odihnă/ şi pace” (aer de reculegere). Multe texte sunt tot atâtea pledoarii pentru asumarea şi trăirea realului propriu-zis, nefiltrat prin ficţiune ori ingredientat cu ireal sau fantastic (de mult nu mă mai uit la filme).

Ottilia Ardeleanu dovedeşte, în întregul ei discurs poetic, o mare capacitate de înţelegere a tot ceea ce este condamnat la o existenţă umilă respectiv plasat la periferia societăţii, la totală lipsă de strălucire şi de revoltă împotriva condiţiei umane, fără posibilitate de a-şi alege sau de a-şi schimba cumva destinul (cruci, dihotomie inexistentă, umil, fierbinte rotund, acel ceva care te frământă etc.). Eul liric se conciliază tăcând cu propria-i hăituire şi-şi află refugiul într-o zonă puţin sau deloc frecventată a vieţii mai mult sau mai puţin simulată, mai mult sau mai puţin larvară : „simt cum mă fugăreşte viaţa/ un hingher/ mă caută mă găseşte şi/ mă prinde în plasa aceea care/ pentru unii ar putea părea un năvod/ eu peştele din el/ un peşte numai bun de mâncat/ oasele subţiri aruncate la feline/ nici măcar ele să nu mai poată aminti/ că sunt o creatură/ Dumnezeu cu bună ştiinţă a lăsat-o/ din mâinile Lui mă avânt/ printre maşinile timpului nu mă poate urmări/ îi e teamă de consecinţe// o mint cu fuga mea atletică şi îndrăzneaţă/ dezorientată viaţa mă abandonează o vreme/ stau liniştită într-o cuşcă de cărţi pe care/ alţii le-au aruncat dezinteresat/ însă eu acolo am găsit atâta căldură/ chiar nu pricep de ce în cărţi oamenii par mai sensibili/ mai îngăduitori mai umili/ de parcă ar fi aflat întâmplător/ cum se duce o viaţă de animal/ prietenii mei de mult daţi uitării/ hărţuiţi de aceeaşi viaţă au ajuns în lagăre/ pe aici li se zice aziluri” (printre oameni).

Multe dintre textele lirice ale Ottiliei Ardeleanu au aspectul unor îndreptare de conduistică morală promovând discreţia şi cumpătarea, răbdarea şi îndoiala carteziană (într-un fel). Alteori, îşi elogiază intenţionat imperfecţiunea şi dezordinea creatoare, spontaneitatea şi dezinvoltura netrucată (nu de nodul de cravată zic). Pe lângă făţărnicie şi suficienţă, îi repugnă vedetismul exacerbat şi agresiv afişat cu orice preţ pe micile şi răbdătoarele ecrane de televizor (programarea une eve moderne). Neîncetat poeta îşi caută acel eu autentic şi-l protejează de pericolul pulverizării în derizoriu şi-n neant (printr-o sită la mâna-ntâi). Este şi motivul pentru care se lasă, în pledoaria ei pentru autenticitatea sinelui, antrenată într-o cursă contracronometru cu timpul care nu iartă (pe bicicletă). Pentru ea conformismul nu există şi nici nu şi-l provoacă în vreun fel deoarece îl consideră totalmente lipsit de vlagă creatoare: „cu fiecare zi/ viaţa îmi pare/ un strai tot mai strâmt/ nu-mi mai încap nevoile/ dacă ar fi să parcurg/ bucuria/ aş zice că e un laţ/ care mă strânge/ de câte ori ies în lume/ cel mai bine mă prind spaimele/ cu aluri egiptene/ mă vizitează ca-ntr-un sarcofag/ mai este şi urletul/ se desprinde/ dintre buze cusute cu fire de sânge/ de parcă moartea/ ar fi// o mumie” (despre cum se vede din buzunar sau dintr-un loc strâmtorat).

Ottilia Ardeleanu, poetă ce-şi autocenzurează discret sentimentalismul inerent în favoarea ironiei şi mai ales a autoironiei, mai are multe de spus în poezia contemporană şi, cu siguranţă, numele ei va fi mereu evocat la superlativ, aşa cum au făcut-o deja literaţi de marcă în peisajul literar actual, precum Adrian Alui Gheorghe, Felix Nicolau, Ioan Florin Stanciu, Angela Nache-Mamier, Daniela Varvara şi mulţi alţii.

 

Ion Roşioru

 

Doar iubirea te poate face să taci pe nerăsuflate

Recenzie la: NICTOFOB de Emanuel Pătrăscioiu

btr

În 2016, la editura Minela, București, apare volumul de poezie Nictofob, al tânărului poet Emanuel Pătrăscioiu, volum de 104 pagini, cu prezentarea critică a două poete, Raluca Neagu și Claudia Minela, la finalul cărții, și a profesorului și criticului Felix Nicolau, pe coperta a patra. Întâmplarea face să-mi parvină și să devin curioasă în a-l parcurge. Surprinzător, volumul mă prinde!

Emanuel Pătrăscioiu scrie o poezie mistic-religioasă cu referiri la Biblie și la personaje biblice, dar totodată cu invazie de cultură ocultă. Din prima poezie radiografiază dualitatea lumii în care trăim, binele și răul conviețuind și întrecându-se unul pe celălalt.

Nictofob pare să comunice clar și răspicat tematica volumului în sine. Este un crâmpei de poezie bine închegată, o poezie documentată aș zice, dat fiind numărul mare de termeni specifici.

Sunt un slujitor al lui Dumnezeu este motto-ul cărții care ne și introduce în atmosfera creată uniform și dens de tânărul poet. Tot ce se întâmplă înlăuntrul cărții este studiat, documentat, mărturisit. Poezia aceasta este cumva, privită prin această prismă, o poezie precisă, conformă cu învățăturile biblice, poetul ne face cunoscute anumite fapte, rugăciuni și pilde, un fel de rapoarte personale asupra acestora, cu deznodământ și interpretare în cheie personală, fără abateri de la conținutul biblic. Dezvăluiri despre Samyaza, Hilchia, Moloh și alții asemenea trimit la cercetarea versetelor, la căutări și lămuriri ale aspectelor și atestărilor versificate. Referiri la versete și enunturi preluate și ajustate poetic. Asistăm, practic, la o frântură de religie filtrată prin cugetul și percepția personale: adevărat vă spun vouă/ țipătul unui șarpe (p. 18).

Despre viață și moarte, despre iubire poetul vorbește transparent, asimilându-le așa ca în versurile: viața e un trup cu formă de nori/ interior transparent/ ce înțeapă albastrul din vârful degetelor și pleacă/ în umbra mea (p.19). Iată cum aici poetul vede partea ușoară a vieții, plutind deasupra liniștit, pe de altă parte efemeritatea ei și mohorârea, având în vedere că e vorba de nori.

Transpuneri/ interpretări/ răstălmăciri prezumptive apar pe alocuri: iad la iad cu bucurie îngâna focul de nisip/ țipătul unui șarpe (p. 18).

Emanuel Pătrăscioiu este o voce autentică prin tema selectată, altfel decât ce citesc zilnic: păcat de iad mi l-am dorit întotdeauna/ dar nu m-a ascultat/ Ceea ce vă povestesc nu e o greșeală; sau: carafele cu vin sunt lumânări care își așteaptă/ flacăra/… // nu vreau să mor/ ci să trăiesc din Tine/ leprosul (p.21).

Face un cult din relația cu Dumnezeu, însoțindu-se cu universul, lumina. Simbolistic, autorul introduce cifra 9 în loc de pronumele personal nouă: ne va arăta 9 oamenilor/ că lumina dintre tălpi/ nu e ceea ce doare la capăt de cui/ lumina dintre 2 tălpi (p. 23); cineva să dea piatra la o parte de pe sufletul meu/ înviere (p.24).

            Cartea este divizată în trei fascicule diferite, de intensități inegale care totodată sunt participative emoțional, fiecare cu lumina și obscuritatea lui, într-o unitară conviețuire: I. Legea. II. Tineri ca niște spaime, III. Domnița în stacojiu, prima și ultima având și motto-uri.

Poezia acestui tânăr autor are o semantică bogată și urmărește cronologic drumul credinței și al păcătuirii. El caută lumina în întuneric și oscilează permanent între bine și rău, nereușind să se lase convins de una dintre părți. Se dovedește un poet matur care poartă lăuntric o luptă pentru regăsirea și menținerea echilibrului existențial, material și spirirual/ moral. Intr-o altă conjunctură este adus cititorul în Tineri ca niște spaime. Poetul devine dintr-odată mai uman, mai sigur pe el, incertitudinile și răul se disipă într-un univers mai aproape de sine, mai lin conturat. Aici mizăm pe o purificare prin cuvânt. Lumina cade direct pe suflet, desigur, prezența divinității făcându-se simțită adesea: momentul cel mai plăcut al dimineții este atunci/ când te văd făcând soarele pernă și punându-l sub ureche ai puritatea unui copil care caută oceanul în scoici/ și nisipul în cărțile de colorat/ poveștile noastre de dragoste sunt indiscutabil/ adevăruri/ nici Descartes nu le-ar putea pune la îndoială/ lotus în brațele infinitului (p.27) – iată cum lirismul coboară în mantia de cuvinte și căldura sufletească a autorului se împrăștie deasupra lumii.

Dacă primul capitol este mai degrabă un subiect profetic, aici discursul se lăfăie în atingeri spinoase ale existențialismului, se încadrează în socio-uman. Viața și moartea nu fac o dezbatere nouă, însă stilul concentrat, dezinvolt, pe alocuri ironic dau o expresie nouă, originală cotidianului peste care patronează, ca un încurajator necesar și de neînlocuit, iubirea.

Dacă primul fascicul a fost cumva viață trecută prin principiile și simbolurile biblice, acesta este aproape tratat jurnalistic, cu detalii, ritualuri și personaje cunoscute: familie, vecini etc.: Dumnezeu ne privește de afară zâmbind! El nu se/ amestecă în certurile noastre. Știe că rufele se/ spală în familie/ cocktail (p. 30). Iată că vorbim și de o bucurie interioară, o sărbătoare a aducerilor aminte traversată de aceleași sentimente antagonice, o feerică trăire în trecut/ pinata (p.33)

Posedat de demonii scrisului, poetul întrevede o apocalipsă interioară de care se va teme în poezia sa cu tematică predominant religioasă. Dezlipirea de cerințele unui drum curat în viață se face cu greutate.

Poezia din acest capitol merge pe titluri scurte și marchează anumite lucruri din rutina, vicisitudinile vieții și modul dezorganizat ori inuman de a trăi, la fel de originale în sensuri: acum sunt o imitație a pumnilor mei/ originalul stă în brațele tale/ imitație (p. 36); doi tineri se sărutau în parc/ erau de față peturile și coșurile de gunoi/ plastic (p. 37).

Cu siguranță acest capitol plusează dragostea: timpul ne îngrămădea sărutările în aceeași iubire/ te fâceam dragostre nopți la rând/ îți scriu (p.38).

Uneori, poezia lui Em se scrie cu pumnul strâns de revoltă, de indignare, de suferință, iar în toată această priveliște alarmantă, un soi de inocență necuvântătoare apare să rezolve încă o problemă a vieții: a fost prima bucată de carne ce m-a devorat/ de la reavoință învoace/ doar evoluționismul l-am învățat pe bucâți/ nici măcar pumnul care lega generațiile nu îi era/străin/… //mama era sub noroi/ făcea florile să răsară/ inocența (p. 43).

            Fiecare poem al autorului de față are un finiș pilduitor, răscolitor, meditativ, amplificând emoția transmisă.

Despre sine, poetul scrie cu tristețe uneori, apatie alteori, în orice caz este sincer cu sine și cu lumea exterioară: sunt primul homunculus care și-a căutat rădăcinile/ în fața nevăzută a planetelor/ miceliu (p. 48); sunt ceea ce mângâi/ atunci când florile se satură de ușile trântite,/ ceea ce muști/ atunci când gloanțele sunt confuze./ ceea ce guști/ atunci când extazul devine inflamabil:/ ceea ce te consumă/ atunci când sângele reacționează/ la bătăile inimii/ ecce homo (p. 47).

            Dar, nici de ea nu uită și poate că cel mai frumos o spune în poezia ex abrupto (p. 50): semeni cu infinitul. O declarație de iubire autentică și parabolică o întâlnim în versurile:  nu te poți elibera de mizerabilionul din ochii mei/ te privește cum numai un îndrâgostit știe să o facă/deformată/ conturându-mă precum lumina întunericul/ parabolă (p. 52).

Și această parte a doua inserează printre metafore ale iubirii, zâmbete, seninătăți, o serie de cuvinte grele, tulburi, apăsătoare: obscur, ajunase, nihilism, burtă goală, tragedie, rău, violență, umbre, depresii, iritație, plâns, neglorie – cu remember stănescian, sânge, gloanțe etc.

Stări antagonice de calitate, reflecții ale unei lumi amare, imagini plastice: pe obrazul tău/ cad stelele unei lumi amare/ e din ce în ce mai frig (p. 63). Tot despre amarul vieții în moartea la nevoie se cunoaște (p. 64). Dualitatea este prezentă: sărăcia-bogăția.

Antidepresivele din capitolul al doilea sunt, desigur, visele mai ales, idilele, jocul de-a ceva frumos, benefic. Expunerile, discursurile sunt firești, limpezi, luminoase, necăutate.

Domnița în stacojiu cu un motto ales din Cartea minciunilor de Aliester Crowley: Nu e nevoie să înțelegi, e suficient doar să adori – este cel deal treilea fascicol poetic al cărții, alcătuit din 24 de poeme ocupante de jumătăți de filă, prima poezie, carmin roșu, fiind cea mai senzuală dintre toate din acest capitol care amplifică la extrem sentimentul de iubire, el devenind carnal și obsesiv, care transformă totul în poezie: vreau să te fac să roșești… lasă-mă să te fac poezie/ roșu carmin (p. 68). Iubirea devine animalică, de neținut în lanț. Iubirea este atât de intensă încât plouă cu tine/ nu știu (p. 74). Poetul acesta tânăr este un suflet sufocat de lavă (p.76): de îmi vei tăia limba/ vei vedea că iubirea va crește la loc/ ca o coadă de reptilă/ sunt o hydră care își caută cântecul/ între coapsele tale.

Uneori, poetul este foarte aproape de cuceririle sale, alteori dezarmează: ești o cuceritoare greu de cucerit/ știu (p. 78); parcă și reflexiile au forma unor îmbrățișări tragice/ 23:00 (p. 79); felul în care mă obsedezi nu poate fi omenesc/ te sun mereu la oră fixă (p. 81); sunt o prăpastie de foc/ din tălpile tale ies aburi dulci pe care îi înghit/ iubirea mea ia formă de cuțit/ te sun mereu la oră fixă (p. 81).

Metaforele lui Emanuel Pătrăscioiu sunt de o tandrețe irezistibilă: aburi de gutui coapte îți ies din piept/ tânjesc (p. 83); doare al dracului de tare momentul/ când îngerii din tine se transormâ în piatră/ când ai numai lacrimi în formă de femeie pe obraz/ și ți se reproșează că iese sânge/ cum se cade (p. 84); voiam să fac din săruturile tale/ niște exerciții de psihanaliză/ contemplă focul (p. 86); țipăm atunci când iubirea ne stă în gât/ răvașe sanscrite (p. 89); în crudul unei căpițe de fân/ te desfac în două vise/ amantă și soție/ 8(tuz) & naiv (p. 90).

În final, aș vrea să spun că această carte este o sfântă treime care veghează asupra actului creativ: afectivitatea divină dublată de asumare apropriilor păcate, existențialismul într-o perioadă de viață neîmplinită în care poetul aproape că se regăsește, cu lipsurile și tarele morale ale prezentului, și iubirea ca duh care înalță deasupra iadului uman care se declanșează în fiecare clipă, altfel.

Dar, totodată, cele trei semnificații devin o triadă poetică: păcat-umilință-adorare, ca și când orice muritor trebuie să treacă mai întâi printr-un iad universal ca să ajungă la raiul personal!

Aș mai adăuga că acest volum construit pe păcat are un ascendent în iubire, indiferent de zodia în care a venit în lume. Poetul acesta promite. Nictofob este convingător. O noapte mare, amplă de creație pe fundalul patimilor interioare de care se va salva la final printr-o enormă iubire, imensă, adresată persoanei adorate și, în același timp,  pentru poezie!

Ottilia ARDELEANU,

Năvodari,

18 dec. 2018

Ottilia Ardeleanu și balul mascat al cuvintelor de la mare/ Dragoş Vişan

recenzie la: ”Niciodată nu spune unei zile că e ordinară” de Ottilia Ardeleanu, (Ex Ponto, 2018)

Ottilia Ardeleanu a devenit o poetă foarte cunoscută în ultimul deceniu, prezentă deseori cu noi creații lirice în reviste literare din toată țara. A publicat următoarele volume de versuri: ”Culorile sufletului meu” (Metafora, Constanța, 2009), Totul e să mergi până la capăt” (Paralela 45, Pitești, 2016) și ”Pe tibia-n jos” (Rafet, Râmnicu-Sărat, 2017).
În ultimul său volum de versuri, ”Niciodată nu spune unei zile că e ordinară”, Ottilia Ardeleanu dovedește că experiența sa de scriitor ajunge la o maximă dăruire de sine, dorind ca ipostazele sau măștile feminității să fie descompuse, sfărâmate, apoi recompuse la loc, precum un edificiu cu mozaic bizantin.
În ”programarea unei eve moderne”, smulgerea unei coaste are ca efect scoaterea din anonimat a femeii, printr-un program holospațial de recompunere a fizicului, cu ”uneltele” înfrumusețării electronice: ”i-a desenat cei mai veseli ochi gene umbroase/ buze cu siliconi sâni încrezuți/ un trup de talie/ s/ și clic clic un fel de pocnet din degete a animat-o”. Dorința întineririi duce la isterica joacă la oglindă: ”ea a probat câteva lenjerii intime/ a făcut multe piruete/ s-a fardat expresionist/ și-a vopsit părul în paleta de culori/ a schimbat ochelari după ochelari/ niște pălării caraghioase și/ s-a așezat picior peste picior/ în așteptarea unor haine de firmă”. Numai provocarea aproapelui mai lipsea. Dar stupefacție! În finalul poemului, cititorii află că programul holografic fusese folosit de un ”el”, că ”ea” nu reprezentase decât dorința reprimată de a fi o femeie: ”el s-a plictisit repede/ a șters totul cu o gumă/ în joacă// mâine va mai sacrifica una”.
Din recuzita preferată de măști imaginare ale poetei Ottilia Ardeleanu apare pe țărmul mării, în finalul unui poem, ”o altă femeie”, având în față orașul ca un acvariu, străbătut de noile specii ”oamenii mașini”, printr-un du-te vino de curenți citadini care pătrund pe străzi și săgetează în tot ce-i ”tubular” (”viața asta e”), femeia-dimineață, intrată după ridicarea cortinei nopții pe geam în dormitor, ”ca o femeie/ nedorită cu pleoapele grele de plânsul copacilor” și dinspre ea reapar toate tenebrele inconștientului tulburat în vise de apropierea mării, ”muzica de pocnitori albe” (metaforă revelatorie pentru spargerea valurilor de stânci), diavolii nocturni, zidurile cu ochi, ”gândurile rele adunate sepulcral”, pescărușul ce împarte ”cerul în cercuri” și până spre miezul nopții, un câmp ”de iubire mediul meu” și mai ales ”prin ombilicuri de mătase marea separatistă” ce nu mai știe nimic despre un sărut, farul în care mai flutură peste timp ”jurămintele noastre” (”răsăritean”).
Suișurile și coborâșurile descoperirii feminității o îndeamnă pe poetă să realizeze în toate poemele din această carte o incursiune dublă: atât în spațialitatea imediată, casă, serviciu, plimbat prin oraș, regăsirea mării – un prieten de nedespărțit, cât și în toate aspirațiile, neîmplinirile, defulările, regăsirile și dedublările într-o stare de reverie alimentată de gesturi cotidiene, cu impact emoțional deosebit. Fiecare mișcare provoacă ori stări forice, de entuziasm, prin adorarea propriei cărni, a unicei naturi feminine și a vieții tumultoase, recunoscând plăcerea partidelor de dragoste ”să te înfunzi într-un trup care/ știe să miște înainte lucrurile să te facă să exclami/ cât de bine e în casa asta românia/ sub cerul ăsta pe care apare curcubeul r o m â n i a/ în mirosul ăsta de grâu românia/cu democrația asta made in românia/ să explodeze ca omătul de echinocțiu/ ultima noapte de dragoste doar o regie (”acel ceva care te frământă”), ori stări disforice, în care eul liric ottilian devine vijelios, sparge, erupe sarcastic, satiric în jur: ”cum ai deschis geamul se simte durere/ în oasele astea care peste un timp/ nu se va mai ști ale cui sunt/ fluieră singurătatea de parcă ar fi pe câmp”; ”cum ai deschis televizorul sau oricare/ sursă de informație soarele arde tot/ ce nu mai poate fi iubire doare la fel de mult/ ca și lipsa ei în care încăpem cu toată lumea noastră/ ca între granițele unei insule de refugiu// cum ai ieșit pe stradă cum ai călcat în durere/ oamenii au ajuns simple grimase gesturi mecanice” (”aici nu există bucată care să nu moară”). Într-un poem cu exprimare laconică, conștiintizând că suflul inspirației dă starea imponderabilității umblării pe stradă, eul liric simte în sine o roată de moară, senzația de înaintare ”ușoară” fiind o reînchipuire a întregii persoane în mecanismul social deloc complicat, de trecere prin vârste succesive: ”decupat rotund aerul doare/ la fiecare smucire/ devine mai vânăt/ pe carnea mea/ se așază/ oameni bătuți/ de gânduri// mă inspiră// din ce în ce mai ușoară/fac rotocoale/ pentru ziua de mâine” (”un fel de mecanică”).
O altă idee preconcepută ori mască a efemerului feminin spartă de către Ottilia Ardeleană printr-o conștiintizare proverbială a propriei existențe ar fi cea a lepădării senzației de robotizare cotidiană, a acceptării sănătoasei desprinderi din sclavajul negativist. Dedublarea ajută la înțelegerea adevăratei corporalități ce ar fi una învăluită în spirit: ”trecem pe lângă noi/ ca pe lângă poze îngălbenite/ până când obosim tălpile/ sub care ne regăsim/ meleagul/ liniștea/ uitarea” (”cruci”).
O înclinație sufletească ar fi ca masca feminină a trăirii virtuale, a împătimirii după tot felul de filme, distracții ieftine, să fie spartă, pentru găsirea sinelui originar, a plăcerilor simple ale vieții, a fericirii în actul creației artistice: ”prefer realitatea apropiată/ cu ea trebuie să facem pace nu cu visele/ ajung să cred că ador iarna cu fumurile ei Dumnezeu/ trage tare dintr-o țigară de foi/ face acest circuit închis prin coșul pieptului/ prin care iese toată căldura din om începe să se răcească/ în afară se intensifică efectul de seră/ nu avem ce face cu atâta dogoare/ omului să nu-i dai peste măsură că nu poate/ mai bine câte puțin să-l faci să-și dorească/ să sufere mai întâi să se lovească de toate pragurile/ să se umilească să plângă să îndure să se roage ca să priceapă că/ realitatea frige arde topește mistuiește// ca o boală modernă/ trebuie dusă până la sfârșitul zilelor” (”de mult nu mă mai uit la filme”). Am citat în întregime acest poem al Ottiliei Ardeleanu pentru că în el ne întâlnim cu un confesiv al femeii moderne, cu un îndemn la rezistență spirituală, de-o directețe rar întâlnită în creațiile poetelor românce. Sesizăm și în alte poeme din acest volum de versuri, ”Niciodată nu spune unei zile că e ordinară”, o ascultare a glasului neastâmpărat al pământului, al climei ce a atins în 2018 recorduri peste recorduri în ceea ce privește încălzirea globală, ce duce la micșorarea pe lungi perioade a umidității în atmosferă. Într-un alt poem, ”cerul pământul și brațele”, soarele arzător și nimicitor de mai, iunie, devine cruce pentru om, un cumplit calvar pentru plante, pentru caroseria mașinilor cruci căzute, pentru drumurile prăfuite, pentru copacii în care abia mai cântă păsările, ce trag aer în piept, cad deshidratate, agonizează, mor. Disperată de vederea acestor cruci… colorate, femeia revine în propria odaie, se plimbă ca într-o cușcă, având impresia că din cauza dogoarei și obiectele din casă devin cruci, iar toate cunoștințele nu se mai pot revedea de… crucea lor. Întregul pământ pare un câmp de cruci, pe care poetei îi este dat să alerge, din voia lui Dumnezeu, ca să iasă vie, mereu freș din mulțimea de oameni cruci. Omul își sabotează în mileniul trei propria casă comună. Deșănțata exploatare a combustibililor fosili, a gazelor de șist, a pădurilor duce la topirea ghețarilor, fărămițarea marilor banchize, la disfuncții climatice, ale vieții tuturor făpturilor. Industrializarea și poluarea încurajate de către Donald Trump în 2018 prin reacțiile sale dure, atacurile la convențiile ecologice mondiale statuate anterior nu sunt, bineînțeles, reclamate de către eul artistic ottilian, dar stau la baza discursului poetic protestatar: feminitatea se simte amenințată la fiecare pas de consecințele schimbării climatice. Doar o incursiune prin orașul natal, Năvodari, cel mai pescăresc oraș din trecut al României, mai ales pe țărmul Mării Negre poate să ne convingă de faptul că peștii se sufocă, leșurile împânzesc nisipurile: ”cum îi e animalului iubit sacrificat”, ”regnul este prea ciudat metamorfozat”, ”când își cheamă ființele lui albe”. Într-un poem al disperării, despre ravagiile naturii pe litoral, dar și despre setea de aer mai răcoros, mai umed, mai curat, ”o tolbă de venin cerul/ stropește cu substanțe/ nimicitoare natura asta/ astmatică/ respirația se îngreunează până la sufocare// inhalezi aerul prin care aceste ființe se frământă/ fiecare cu zborul ei/ ori cu căderea// te doare// tușești din piept disperi până la/ tubul de oxigen” (”ca și când soarele s-ar elibera dintr-un strop”). Într-un poem al fugii, eul liric câine comunitar compară viața cu un hingher. Se zbate ca un Sisif, prins în plasa schigiuirilor, plasă care pentru unii concitadini ar părea un imens ”năvod”, pentru că și ei, la rândul lor, dau piept cu o moarte cotidiană în Năvodari: ”eu peștele din el/ un pește numai bun de mâncat/ oasele subțiri aruncate la feline/ nici măcar ele să nu mai poată aminti/ că sunt o creatură” (”printre oameni”).
Biblioteca, o cușcă uriașă din cărți pe care alții le-au aruncat intenționat, devine singurul refugiu la care eul liric feminin găsește căldura, unde își recompune sinele din atâtea măști ale feminității sfărâmate și reproblematizate.

Poezia ca o punte între viul şi mortul din noi de Daniela Varvara

Daniela Varvara

 

Poezia ca o punte între viul şi mortul din noi

 

La un an distanţă de volumul câştigător al unui premiu din cadrul festivalului „Titel Constantinescu”, Râmnicu Sărat, 2017, Ottilia Ardeleanu vine cu un nou volum de versuri: Niciodată nu spune unei zile că e ordinară, editată la Ex Ponto, Constanţa, 2018.

Cum ne-a obişnuit deja, autoarea grevează ideile tari sau metaforele cheie ale poemelor în titlurile lor, uneori contrariante prin chiar banalitatea exprimării: aici nu există bucată care să nu doară, nu de nodul de la cravată zic, despre cum se vede din buzunar sau dintr-un loc strâmtorat, ce este simţirea dacă nu te stăpâneşte până la adevăr, duminica toată lumea e altfel, programarea unei eve moderne, unde rămâi fără cuvinte, printr-o sită la mâna întâi, când nu am somn (poemul de pe corperta a patra, care vine parcă în consonanţă cu imaginea de pe prima copertă, lucrarea omonimă a lui Constantin Grigoruţă) sau chiar titlul cărţii.

Acest nou volum este străbătut de obsesia distanţei dintre om şi Dumnezeu, de ideea morţii ca eveniment iminent, dar nevăzut ca ceva atroce, înfiorător, ci ca o umbră între noi şi lumea de sus. Fiinţa umană este o cruce între lutul trupului său şi Cerul care i-a pus suflare de viaţă, într-un univers imaginar în care toate obiectele, inclusiv soarele, devin cruci (din lemn, din marmură, din argint, din hârtie, din praf), ca în poemul cerul pământul şi braţele, pg.54-55). Vocea lirică devine mai profundă, cuvântul pare să aibă valenţe de semnificare mai adânci, mai puternice, chiar dacă, pe alocuri, există şi versuri reziduale sau abundenţă de metaforic (de exemplu, versuri ca„peste un podeţ de gânduri/ o ciutură…” sau ultimele două din poemul în care insomnia este transfigurată în trecerea suflării lupului prin umbra focului, apoi prin cea a fiinţei rătăcind, de spaimă, pe ziduri, ar putea fi eliminate, lăsând neştrangulate vitalismul imaginii, pulsatoriul ei.).

Insul profund se simte hăituit într-un imaginar al vieţii duse în afara „cuştilor” protectoare din cărţi. Din nou, observăm crezul în menirea salvatoare a cuvântului, a cuvântului scris, de data aceasta, a cărţilor în care ne putem transforma şi prin care putem perpetua această transformare întru spirit. În afara lor, nu e decât „o viaţă de animal”. Numai că, privită invers, scena reliefează zona de confort a omului trăitor în duh, în cuvânt, ca pe un azil, căci viaţa devine ea însăşi un hingher, un prădător care te determină să te izolezi. Scena aceasta este o lume aproape vidată, căci Dumnezeu nu poate participa alături de cei orgolioşi, lacomi de laude, ci rămâne „înspinat” în locuri în care „urnele nu mai încap încă un vot de iubire” (eu cu cine votez sau urna noastră cea de toate zilele, pg. 58).

Un peisaj crepuscular se iveşte din mai multe poeme (bisericile nu mai sunt locaşuri ale prezenţei divine, ci ale unor simboluri golite de sens, amintind de poemul lui A. E. Baconsky, în care se aude un megafon vorbind în locul preotului, un aparat stricat care nu poate reda vocea spiritului, nu poate transmite Cuvântul, ci doar cuvinte goale, pustiind astfel ceea ce, odată, era viaţă deplină). Oamenii capătă „mâini negre ca huila”, iar privirea le este strâmbă, astfel că nu mai pot oferi ceea ce, cândva, era frumos în ei, divinul care îndrepta, care lumina sufletului aproapelui: eu nu mă duc la biserică/ gândul meu se duce/ travesti/ ca o basma grea/ cum purta bunica broboada/ îngerul meu se duce/ şi se aşază într-un colţ/ ca un cerşetor de suflet de bunătate de libertate/ de tot ce sufăr (aer de reculegere, p.59). Sau ca o kafkiană insectă, lumea/ pişcă degeaba te fereşti/ apare de oriunde/ se înfige şi trage setos/ (…) inhalezi/ aerul în care aceste fiinţe se frământă/ fiecare cu zborul ei/ ori căderea// te doare (ca şi când soarele s-ar elibera dintr-un strop, pg. 75). „Frigul din oameni” este cel care deturnează lumea de la înţelegere şi acceptare, de la concordie. Omul este privit în umilitatea lui de fiinţă care, mai întâi, trebuie să sufere ca să afle că însăşi suferinţa îi este destin: să sufere mai întâi să se lovească de toate pragurile/ să se umilească să plângă să îndure să se roage ca să/ priceapă că/ realitatea frige arde topeşte mistuieşte// ca o boală modernă/ trebuie dusă/ până la sfârşitul zilelor (de mult nu mă mai uit la filme, pg. 65).

Din acest soi de crepuscularism se vor ivi liniile unui postumanism – presimţit de inginerul IT sau transpus din filosofia vremii? -, dacă e să analizăm poemul programarea unei eve moderne: şi-a pipăit coastele// într-o zi a smuls una şi i-a dat drumul pe cursul pixelilor/ într-un program/ a modelat-o cu nişte unelte de fineţe/ i-a desenat cei mai veseli ochi gene umbroase/ buze cu siliconi sâni încrezuţi/ un trup de talie/ s/ şi clic clic un fel de pocnet din degete a animat-o// ea a probat câteva lenjerii intime/ a făcut multe piruete/ s-a fardat expresionist/ şi-a vopsit părul în paleta de culori/ a schimbat ochelari după ochelari/ nişte pălării caraghioase şi/ s-a aşezat picior peste picior/ în aşteptarea unor haine de firmă// el s-a plictisit repede/ a şters totul cu o gumă/ în joacă// mâine va mai sacrifica încă una (programarea unei eve moderne, pg.83). Când omul devine dumnezeu şi îşi creează după bunul plac oameni-sclavi, oameni-roboţi, roboţi sexuali, trăim deja epoca unui apus al umanităţii, o îndepărtare de idealurile lumii în care ne-am dus existenţa ca specie şi de cele morale care ne-au guvernat milenii la rând. Dacă acum creatura ia locul creatorului, totul devine sumbru hazard. Decorul terestru se transformă într-unul marin, oraşul, într-un imens acvariu străbătut de aceste specii – „oameni maşini cu mişcările lor aleatorii” şi în care „aerul marin se zbate pe uscat” până când „ne zgâlţîie ne doboară/ ne coboară/ în subsolul întunericului” (viaţa asta e, p.52).

Şi totuşi, în acest univers imaginar al întunericului, al pierzaniei, apar, din când în când, pusee de spiritualitate, semne ale prezenţei, ca nişte eliadeşti iviri ale sacrului camuflat în profan. Astfel, un Iisus i se arată chiar în mall, într-un din nou chip palid, livid, ca cel de dinaintea morţii prin crucificare: mergeam prin aburul oraşului/nu ştiam încotro şi/ deodată Iisus m-a luat de braţ/ mi-a spus că-I e rău// (…) dacă moare Iisus aici/ pe retină// pentru cei care/ cred în suflet// stăteam cu paharul de apă de la chiuvetă/ impresia de cel mai/ vindecător mir// mâinile Lui reci/ sângele nostru// a coborât să ia temperatura oraşului// bolnav// L-am luat de braţ/ şi L-am târât// poporul se uita// şi/ paharul I se umplea/ şi/ pâinea Îi era/ fierbinte (pe la mall, pg.39-40). În alt poem, Dumnezeu, în ipostaza de rătăcitor pe drum, tot prin „market, complet dezorientat”, din cauza artificialului cu care oamenii Îi înlocuiseră creaţia, schimbându-şi chiar înfăţişarea primită la început, şi complet orbi în a-L mai recunoaşte, I se confesează instanţei lirice că ar vrea să se întoarcă Acasă: L-am dus până în faţa Porţii şi a vrut să-mi plătească/ Doamne cum să-Ţi iau eu bani pe drumul pe care/ l-ai făcut anume pentru mine (mi-a spus că ar vrea să se întoarcă Acasă, p.38).

Sigur că imaginea unui Dumnezeu rătăcitor – a magului rătăcitor, a zeului care se amestecă printre oameni nu e nouă în literatură (nici în cea română, nici în ea universală), dar acest motiv este foarte bine preluat şi prelucrat în stratul de adâncime al poveştii lirice, aducând un plus de întărire a ideii unui umanism golit de esenţă de către oamenii înşişi. În acest context, puţini sunt cei care mai pot vedea calea, o mai pot intui prin cuvânt, prin lumina lui, şi printre aceştia, sunt şi poeţii). Prin întoarcerea la simpitatea risipirii, la simplitate şi naturaleţe, poetul este purtător ai „pantofilor de la firma lui Dumnezeu” (p.47) – pledoarie pentru „revenirea în fire”, în firea lucrurilor genezice, neatinse de întunericul depărtării, iar cel mai imporant astfel de lucru este, în viziunea Ottiliei Ardeleanu, iubirea. Sentimentul cel mai pur care provine din Dumnezeu şi pe care oamenii deseori îl îngroapă, subjugându-l propriilor interese şi orgolii. Poezia devine un mod de a tăia nodul „morţii răsucite pe viaţă” (p.25), de a vedea crucea care ne poartă sau pe care o purtăm (credem noi) de la moarte la viaţă, la o viaţă autentică.

Peisajul nocturn demolator de speranţă poate fi transfigurat de către poetul-cruce, omul-cruce, cuvântul-cruce, adică punte între cele două lumi, între întuneric şi lumină. Iar sinele se împacă cu sine atunci când îşi acceptă destinul: Dumnezeu mi-a dat să aleg/ dintr-un câmp de cruci/ dintr-o mulţime de oameni cruci/ dar/ cum îi e copacului până creşte înverzeşte înfloreşte/ e tăiat pentru cartea cărţilor/ cum îi e omului bolnav slut/ la datorie/ cum îi e animalului iubit sacrificat/ cum e să potriveşti crucea care ţi-a fost dată/ între cer şi pământ// Doamne crucea mea e cea mai uşoară (cerul pământul și brațele, pg.54-55). Astfel, „roaba lui Dumnezeu, poezia” e cea care transformă ordinarul în miraculos (poate, de aici titlul volumului), care lasă o dâră de lumină pentru a întrezări dincolo de viscerele lumii vizibile, de a-şi pune umbra ca o pecete între aici şi acolo, între viaţa şi moartea care ne conlocuiesc.

 

Niciodată nu spune unei zile că e ordinară, Ottilia Ardeleanu

 

 

Porțile copilăriei de Ottilia Ardeleanu/ Cronică la: Ridurile frunții de Victor Țarină

 

 

 

Apărut într-o ediție nouă la editura Napoca Star, 2018, adică după 20 de ani de la prima tipărire, volumul de față este o compoziție lirică de 76 de pagini, construit pe doi piloni: Plouă mărunt și Statuile disperării, cu iz adolescentin, dar atât de proaspăt în actualitatea emoțională a autorului, ca și în cea a lectorului care binevoiește să se transpună conform cu stările induse. Vocea auctorială este una baladescă, resemnată, ușor pioasă, cu timbru de poveste trăită, însușită și retrăită în prezentul continuu, acum ca și atunci.

Contemplăm aici mici fresce din copilărie, amintiri care se întorc voioase uneori, adumbrite alteori, care adună crâmpeie de natură, locuri și oameni dintr-o istorie personală, simplă, liniștitoare și autentică, mișcătoare până la suspin aproape.

Subtil, smerit, autorul ne trimite într-un trecut atât de limpede încât pare că se petrece azi: Biserică de șoapte./ Morții sunt sfinți, mamă/ Și copiii orfani// Dă-mi dezlegare/ Ca stând pe treptele casei/ Să râd cu dinți de copil/ Asfințit. Agonia sfințeniei. Lupi la pândă. (p. 11).

Victor Țarină aduce durerea până la rang de sfințenie. Timbru duios, cuminte. Tristețea din suflet răsună grav, asemenea unui clopot bisericesc. E un psalm care se cântă periodic, în inimă ca într-o biserică mică, de țară. Amărăciunea face parte din complet. În întâmpinarea ei vin multe titluri, exprimări, vocabule, adeverind latura întunecată a vieții: asfințit, agonia sfințeniei, clopote, înger, cerșetor, singurătate, trist început de înțelegere, tristă înserare, citesc apocalipsa, angoasă etc.

            În centrul universului poetic stau copilul, copilăria, inocența, iar limbajul expresiv favorizează lirismul aproape la fel de sincer, limpede, senin, neînnorat: Și un copil de cristal se aude/ Cum își trece mâinile încet/ Mângâind obrajii liniștiți ai bunicii/  Amurg (p. 16). Și iată câteva ipostaze ale copilului către care poetul se întoarce în timp, făcându-i loc în inima de adult: copil ruginit, copil de cristal, copil de țigan, copii orfani, copil avortat… copil asupra căruia eul se apleacă și veghează constant, cu discernământ și protectiv.

Bunica, marea, femeia, iubita sunt elemente de bază pe care poetul își arcuiește stările, cu alte cuvinte, sunt repere adânci în sufletul și poezia autorului. Secvențe scurte care îmbină teluricul cu metafizicul. Astfel că, plecând de la existența pământeană, firul poveștilor ne ridică, îngerește, acolo unde aceasta se întretaie cu divinul: Miez de noapte/ Îngerul doarme// Îi păzesc somnul/ Și-mi țin aripile/ Pe genunchi/ Înger, Cerșetor și iar Singurătate (p. 31). Iată, poetul inversează voit rolurile, devenind îngerul îngerului său, dovedind o bunătate și o grijă cel puțin egale cu ale ale propriului înger păzitor. Consider acest gest ca o coborâre în propriul înger pentru a-l răsplăti cât mai sfânt posibil, pentru a dovedi că a înțeles menirea lui și îi este recunoscător. În plus, își aduce propriul înger în ipostază umană, în natură umană nu pentru a-l chinui cu povara unei vieți apăsătoare, ci pentru a-și dovedi sieși câtă penitență deține, câtă răbdare și cât procent de iubire e capabil să ofere, dacă tocmai el ar fi îngerul!

Metafora lui Victor Țarină este delicată și totodată, ca înțeles, vast desfășurată: Se desprinde spre cer/ O furnică și zboară// Dumnezeu deschide ochii/ Furnica înoată/ În lacrima lui/ VIII (p. 33); O femeie vine/ Să-și spele trupul/ De chinurile somnului/ Stau în colibă, presimt:/ Lacul se va îneca/ în ochii ei/ VII (p. 32).

            Recomand aici o carte care se citește ușor, în liniște deplină, respirabilă, sensibilă, străbătută de sentimente curate, calde, din mâinile lui Dumnezeu. Aș întări cele mărturisite de către poet: Sunt duhuri care vin și pleacă/ Atât de multe cum nimeni n-ar crede. Unele/ stau alături de tine pe pat și dispar/ Altele privesc în jos obosite de singurătate/ Ridurile frunții, VI (p. 38).

            Eul creator oscilează între singurătate și speranță, între copilărie și bătrânețe, între straniu și lumesc, la hotarul dintre viață și moarte, între curajul de a spune pe față lucrurilor și temerea de a nu greși față de sine și de ceilalți.

Poetului îi place să scrie poeme lungi,  partiționate în capitole numerotate cu cifre romane. Niște reflecții, stări meditative, un soi de yoga liric, așa cum întâlnim și în Trist început de înțelegere: o carte e un prilej de ispită; Omul dă vina pe trecut; Un copac îngenunchiat/ Cere îndurare toamnei; Umbră a frunzei/ Legănată de valuri. Prima iubire; luna îndoliată/ Piaptână coamele dealurilor/ (p. 73)

             În fascicolul următor, intitulat Statuile disperării, avem parte de poezii mai scurte, dar ideatic mai consistente. Introdus prin Cuvânt înainte, liant poetic între entitățile carte și pădure, cea care oferă materie prelucrată cititorului și cea care oferă materie primă cărții, capitolul în sine are ceva imaculat, ceva pe care nu-ți vine să-l tulburi. Atmosfera pare una rece, de încremenire, glaciară, de iarnă infinită când vor îngheța zâmbetele statuilor/ Cum să te mint (p. 48). Imprimeuri de stranietate și teamă de moarte: În sfârșit să vorbim despre moarte/ Ca despre o câmpie albă/ În sfârșit (p. 49). Comparațiile, antagonismele, alte figuri de stil sunt delicioase. Inocența iernii parcă răscolește: copiii se nasc mai frumoși și eu nu aș putea fi mai vesel/ Iarna, lumânări (p. 50).

            Poetul este tulburat de treceri, de înfrigurări, de măruntele detalii ale vieții, încât își dorește să nu mai poată scrie despre toate acestea care nu fac decât să accentueze tristețea, melancolia și atunci se gândește că ar fi o soluție de s-ar sfârși cerneala/ De s-ar sfârși (p. 54).

            Despre nimic, zădărnicie, angoase și periferia umană, autorul ni se destăinuie în stilul său succint, cursiv, cu care oricât de mult ar vrea să ironizeze, un tonus molcom aleargă și-l prinde din urmă, astfel încât finalurile poetice par a fi îmblânzite precum vulpea lui Saint-Exupery: Nimicul care se deschide/ Și spre seară iar fuge/ La vizuina iubitei/ S-a terminat melancolia (p. 58); Aici la marginea orașului/ Unde se aruncă gunoaiele/ Și se sfârșesc prieteniile/ Voi ciopli statuile disperării/ Aici la marginea orașului/ Sfântul și-a lăsat sfințenia/ Și a devenit cerșetor/  La margine (p. 59).

Ochiul poetic vede în trecut și în viitor asemenea unui mag. Vede copilul, școlarul, tânărul, soldatul, îngerul, o lume a inocenței care se îndepărtează ușor, aievea. Aproape că se întoarce în timp la punctul în care începe viața: Nu te speria chiar acum/ Când încep să-mi aduc aminte/ De lumina primordială./ Nu te speria (p. 64). Invocarea copilului e uneori dureroasă. Se întâmplă uneori este o astfel de poezie cu trimitere la o copilărie nefericită, la copiii străzii, copii cerșetori, copii născuți din violuri, copii care sfârșesc prin crime.

Ca o dedicație poeților, Victor Țarină scrie scurt și la obiect despre menirea lui pe pământ: Știind de durerea abatoarelor/ Culeg un măr din copac/ Acesta este poetul, îmi spune,/ Căci el nu-i nici rădăcină/ Nici tulpină ori harnică frunză/ El stă să fie cules/ Cu sufletul său gustos/ Căci altfel are să cadă/ Și are să putrezească pe jos./ Poetul (p. 71).

Dar, așa cum spunea regretatul Grigore Vieru, “poeţii sunt copiii naturii”, iar asta nu face decât să întărească menirea lui Victor Țarină, de copil-poet, poet-copil!

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari, 25 nov. 2018

IONEL BOTA: Eul torpilat de inocențe, mimetismul „puberalului” și despre cotidianul convulsiv în lirica Ottiliei Ardeleanu

Nu există autor de literatură care să nu-și dorească, ambițios și cu multă ardoare, de la începuturile sale, gloria. Nici n-am mai putea consemna etape și evoluții, dinamici ale progresului sau rutina, fapte, determinări, implicații severe ale unor personalități și opere la inventare și bilanțuri axiologice fără acest nevinovat capriciu. Nici chiar un comentariu n-ar mai putea fi aplicat corect și eficace dacă ar lipsi majuscularea acestui orgoliu al eului creativ/ creator. Totul aparține categoriilor sentimentului, iar când e vorba de o carte cu o țesătură de rafinament estetic-stilistic însoțit de multă originalitate, entuziasmul apare dintr-odată fără să mai avem pretenția unui podium pentru mai buna vizibilitate a autorului.
E și situația de față, a unei cărți izbutite, Niciodată nu spune unei zile că e ordinară (Constanța, Editura Ex Ponto, 2018, 118 p., coperta Ralucăi Buzoianu recurgând la lucrarea artistului plastic Constantin Grigoruță), un opuscul în care poemul protagonist subjugă un realism al surescitărilor și evocă, în fascicole premonitorii de voluptate și de solitudine înfrigurată, lirismul unde mai degrabă dospesc sensibilitățile unui eu decât marota „jocului secund”, pus acum la index fiindcă e torpilat de inocențe.

Ca să ne explicăm, vom zăbovi mai mult pe scena acestor „legături primejdioase”, deci sentimentale, cu insistența noastră pe ceea ce înseamnă scrâșnetul frenetic al unui parti-pris oarecum „demodat” ca să-l mai așezăm în zona sacrului (prin locurile acestea reci/ toți pereții cad pe mine/ mai apuc să-mi pun o dorință// cum ar fi/ să dau chiar acum peste un lan/ de grâu încotro m-aș uita/ verde vântul înoată bras până la mine// îmi vine să arunc naibii pantofii de firmă/ să o iau așa/ liber/ să mă spele pe picioare firul să mă electrizeze/ la capătul nevăzut al sufletului/ ești tu îți spun/ nimic nu e mai ușor de purtat/ decât pantofii de la firma lui/ Dumnezeu/ voi ajunge la el, p. 47), iscat din senzorialul ferfeniță al unui suflet marcat, la modul estetic-creativ, de tema „sfârșiturilor”.

Cu uimitoare probe de talent, autoarea își developează patima de-construcției, modalitate post-modernă de a savura actul liric în termenii unei excitări a realului, re-memorat, acesta în decalibrările unui eros al galantoniilor ironic-severe. Totul se petrece în poezia Ottiliei Ardeleanu în zodia unui sarcastic mimetism al puberalului devenit stemă calpă a frivolului decontaminărilor ființei, pradă ușoară a acestor reiterări de cotidian convulsive, dar mai ales subversiv dacă nu excludem (și nu trebuie să excludem) gofrarea măștilor descumpănirii cu glazura îndrăgostelii unui eu ventriloc supus „destabilizărilor” singurătății: și-a pipăit coastele/ /într-o zi a smuls una și i-a dat drumul pe cursul pixelilor/ într-un program/ a modelat-o cu niște unelte de finețe/ i-a desenat cei mai veseli ochi gene umbroase/ buze cu siliconi sâni încrezuți/ un trup de talie/ s/ și clic clic un fel de pocnet din degete a animat-o// ea a produs câteva lenjerii intime/ a făcut multe piruete/ s-a fardat expresionist/ și-a vopsit părul în paleta de culori/ a schimbat ochelari după ochelari/ niște pălării caraghioase și/ s-a așezat picior peste picior/ în așteptarea unor haine de firmă// el s-a plictisit repede/ a șters totul cu o gumă/ în joacă// mâine va mai sacrifica una/ programarea unei eve moderne, p. 83). E, aici, o poftă cumplită de a „devora” concretul, de a pune la index calofilul. Iar eul nu e o pradă ușoară, presiunea contrapunctică a impresivului dă alte n puncte de sprijin elanurilor imaginarului. Sunt destule desincronizări supravegheate în corelația factologică, febrilitatea realului citit în specia neverosimilului și a grotescului funambulesc-ludic, dă în clocot (neagră/ integrală/ abia scoasă din cuptorul orașului/ lângă marea cană cu apă/ pe un ștergar din nori de borangic/ cu motive/ soare flăcăruie/ pâlpâie în candela apusului/ dând de pomană/ neliniști// un pescăruș ciugulește/ firimiturile/ fierbinte rotund, p. 69), aleful, tot aici, se iscă din atemporalitatea cauționată de metafora denudării livrescului, tot ce a fost nu mai este, sau este convertit în ironie, tot ce este trebuie să fie. Colajul versatil naște o heterotopie, înțelepciunea în poezie poate fi o „boală”, și lucrul acesta pare a-l ști autoarea noastră. În interiorul poemelor avem un menaj al bricolării, între infatigal și dezlănțuirile paradigmei, joc superior al reflecției. O diegeză pe un ecartament vernacular, fervorile eului sunt domolite am zice didascalic, jocul „temporalităților” sangvinizând noua tipologie și mutând, amestecând magma din interior cu manifestul vieții pur și simplu. Observ că destui comentatori ai poeziei pe care o scrie Ottilia Ardeleanu, antologați în finalul cărții la secțiunea Opinii critice, au emis notații care, în majoritatea lor, se află în comun acord privind un soi de fantezie a convulsivului. Revolta ființei, însă, e denudată până la statutul poemului de a fi depistat ca mașinărie monstruoasă, starea de bază a monstrului poem e tristețea metafizică, furnalul liric șarjează toate disperările, exasperările spre a construi, mai întâi imaginând, noua sensibilitate: a trecut martie iar eu nu mi-am împletit fir/ un înger un dumnezeu un înger/ un dumnezeu// m-ar fi apărat de iubirea asta/ un imens nod/ moarte răsucită pe viață// nici nu mai știu când trăiesc și/ când nu/ sentimentul acesta e la un pas, p. 25).

Eul nu este unul deznădăjduit, episoadele scripturalului devin erupții de vitalism și sintagmatic, poezia se scrie, nu o dată, cu trupul, cu sângele, cu polimorfismul imaginarului, viață și text. Nu sunt rare cărțile de poezie care îmi plac, dar aceasta parcă îmi place mai mult. Incandescențele poemelor din volumul Ottiliei Ardeleanu, supuse, firesc, și metamorfozelor necesare, arată modul în care perspectiva mutațiilor estetic-axiologice, în formulările etapelor de până mai ieri ale liricii sale, a dat deja roade.