Tulburătorul roman Noaptea vărarilor apare la editura Neuma, 2025. Despre autoarea acestuia, scriitorul și președintele Filialei București – Poezie, a Uniunii Scriitorilor din România, Horia Gârbea, scrie astfel, pe coperta a patra: “Poeta Ana Ardeleanu oferă cititorilor primul ei roman. Un bildungsroman în care ghicim accente autobiografice. Personajul central, Anita, are o existență agitată cu multe necazuri și privațiuni învinse prin tenacitate și mai ales prin încredere în destinul ei, care este acela de scriitoare./… Fluența cu care povestește atrage cititorul care, la final, se va despărți cu regret de personajul memorabil, Anita, care abia după ce se încheie cartea își va începe adevărata cale de literată.”
Noaptea vărarilor nu este doar despre cum își duceau viața oamenii din zona Ardealului, ci mai ales despre făptura nedorită, cel de-al nouălea copil al Rozei care numai de muncă era bună în gospodăria ei și mereu singură, cu excepția Paștelui și Crăciunului, două repere temporale când bărbatul ei, Niculiță, se întorcea de la Dârca, localitate situată pe Arieș în sus, în Țara Moților, acolo unde se făcea varul, prin metode bine stăpânite, spre a putea fi pus la vânzare, singura cale de a răzbi în lumea aceea săracă, lipsită de bucurii, de speranțe și de tihnă. Era sărăcie lucie.
Ana Ardeleanu, binecunoscută în plan literar ca poetă, scrie primul său roman. Un roman cu accent autobiografic, de o mare încărcătură emoțională.
Personajul principal, Anita, este al nouălea copil al Rozei și lui Niculiță. Autoarea punctează foarte bine momentele din viața familiei, încă de când era mică. Din cei opt frați, doar ea, Mariela și Petrea mai trăiau. Ceilalți pieriseră din cauza unor boli despre care nu se știa și nici nu se putea face mare lucru.
Ana Ardeleanu folosește limbajul tipic zonei în care s-a născut ceea ce conferă romanului său autenticitate. Pe deasupra, ea povestește despre viața de acolo și despre obiceiurile și tradițiile care i-au rămas intacte în suflet. Păscutul vitelor, pregătitul mâncărurilor specifice, strigăturile și obiceiurile prezentate la nunta surorii mai mari sunt doar câteva aspecte din viața muntenilor din Alba.
Autoarea reliefează lipsurile de tot felul ceea ce făcea ca oamenii din comunitate să se ajute între ei fără niciun fel de pretenții. Cât privește școala, majoritatea sătenilor nu trecea de două-patru clase. Puțini erau cei care terminau un liceu pedagogic sau studii de specialitate, aceia fiind dintre cei mai înstăriți. Șansa Anitei de a învăța a fost oferită de soțul Marielei, sora mai mare, și anume Gheorghiță, un om bun și înzestrat cu o bibliotecă personală, în casa de la Barza. Om citit, cunoscător al limbii franceze, și-a propus să o ajute pe Anita să meargă mai departe și să-și continue studiile dincolo de cele patru clase pe care i le putea oferi mica școală din Pietroaia.
Anita împlinise unsprezece ani și trebuia dată la gimnaziu. Școala era la șapte kilometri depărtare, imposibil de ajuns pe jos, iar mijloacele de transport circulau greu, prin urmare Roza și Aurelia, mama verișoarei, au stabilit că trebuie să le caute o gazdă. Au găsit o bucătărie de vară la niște oameni cumsecade, el felcer, iar ea, factor poștal.
Anii de gimnaziu au trecut cu bine. Anita și Ilinca, deși fără vreo pregătire specială, au intrat la liceu. De data aceasta, la clase paralele. Viața de liceu era mai aspră. Anita stătea în gazdă la o văduvă în vârstă care impusese un program destul de sever. Departe de colegi, fără comunicare și cu timiditatea care încă o stăpânea, acesteia îi era foarte greu să se acomodeze și să țină ritmul, mai ales la materiile științifice: matematică, fizică și chimie. La două dintre ele era pe punctul de a rămâne corigentă. Problema nu era a restanțelor neapărat, ci fără doar și poate cea a banilor. Tatăl era bătrân și nu mai făcea față la a pleca să prelucreze varul. Mama era foarte slăbită în urma îmbolnăvirii la plămâni. Petrea, fratele mai mare, urma să fie încorporat în armată.
Anita nu avea de gând să rămână la coada vacii. Ea voia să ajungă scriitoare. Astfel, tunsă scurt și îmbrăcată băiețește, deghizată spre a nu fi recunoscută, Anita fuge de acasă, împrumutând din cutia fratelui său, fără știrea lui, suma de bani necesară pentru a călători și apoi a plăti o gazdă în București. Iată cum copila timidă își ia inima în dinți și se aventurează în necunoscut spre a-și urma îndemnul inimii, acela de a ajunge scriitoare.
De aici, romanul prinde o și mai mare vitalitate și câștigă amploare. Furnicarul uman o sperie pe tânăra care avea un destin despre care însă nu știa mai nimic. Fuga de sărăcie era necugetată, dar fătuța, așa cum îi spuneau părinții și sătenii, era hotărâtă să-și continue visul. În gară, securistul, văzând cum se agită, îi cere actele; ea povestește ce a intenționat să facă, iar bărbatul o sfătuiește să-și ia bilet înapoi, spre casă, unde va trebui să ceară iertare părinților și unde se va afla, din nou, în siguranță. Anita nu împlinise 18 ani, era imposibil să obțină un loc de muncă în București. Securistul a urmărit-o până când trenul s-a pus în mișcare.
Dramatismul vieții acestei adolescente se întețește. Ana Ardeleanu abordează nu numai partea materială a vieții, ci mai ales partea psihologică, acele trăiri și sentimente care o macină pe protagonistă. Gândurile, întrebările, grijile, deznădejdea, nemulțumirile deveniseră o criză iremediabilă în mintea și sufletul Anitei. Aceasta refuză cu îndârjire condiția socială. Este vital pentru ea să găsească o cale prin care să se elibereze de angoasele prea devreme apărute în viața ei.
Însă, tot destinul este cel care o ajută pe Anita să treacă mai departe și să-și împlinească visul. Totul a început din momentul când a fost publicată prima sa poezie într-un ziar. Apoi, un rol important l-a avut invitația în Cenaclu. De aici, viața Anitei se schimbă radical. După ce împlinește optsprezece ani, Anita pleacă la oraș, de data aceasta cu binecuvântarea întregii familii, unde i se promisese o slujbă de pe urma căreia va putea să-și continue studiile.
O angajată se oferă să o primească alături de ea la gazdă și să împartă prietenește toate datoriile.
Se prefigurează un drum desțelenit, dar nu fără tributul efortului zilnic.
Anitei i se oferă ocazia de a deveni membru de partid, și chiar dacă nu știa ce trebuie să facă, tot destinul a îndrumat-o să accepte.
De asemenea, Rodica Silvescu, o colaboratoare a cenaclului, decide să o ia la ea acasă.
Destinul îi întinde mereu o mână.
Din când în când participă și la cenaclul condus de Adrian Dogaru unde este bine primită. Anita Verciu, considerată o tânără cenaclistă, “s-a impus atenției datorită talentului”./ (pag.144).
Anita începe să trăiască o viață paralelă cu dragostea pentru poezie, și anume momentul în care este cerută în căsătorie. Niciunul dintre pretendenții săi nu îi inspiră încredere și nici măcar nu este sigură că are vreun sentiment pentru aceștia. Măritișul nu este o prioritate imediată. Ea pune poezia mai presus de orice. Astfel, îl refuză pe Adrian Dogaru, tipul de la ziar, apoi pe tânărul Nelu care o cunoștea pe una dintre prietenele sale care le-a și făcut cunoștință. Anita încă nu se gândea la o astfel de etapă care ar fi pus în pericol relația sa cu poezia. “Arta presupune un sacrificiu permanent, o zbatere continuă, o competiție, în primul rând cu tine, apoi cu ceilalți aflați mereu în mișcare, schimbându-și poziția față de aspirant, lăsându-l mereu în ofsaid.”./ (pag.168).
Dragostea de poezie se manifestă în contextul practicilor comuniste, când partidul este necesitatea primordială și toată munca și tot entuziasmul însemnau dăruire și elan înainte de toate. Autoarea ne oferă și câteva astfel de momente.
Ea își termină studiile, primește o repartiție, dar își pierde între timp ambii părinți. Singurătatea care a marcat-o întreaga viață se accentuează acum, după ce mai întâi mama, apoi tatăl se duc într-o lume fără griji și fără patimi. “Viitorul însemna acum un drum ce-i purta pașii departe, mai departe decât fuseseră duși vreodată. A străbătut munți, câmpii, orașe, în tăcere și-n singurătate, în nădejde și deznădejde, spre un ceva neștiut, nebănuit, purtând în suflet un cuib plin de neliniști, fără viziunea unui viitor clar, care să aibă menirea de a-i alunga temerile.”/ (pag.178).
Din fata munților, Anita devine fata mării. Pentru prima oară aerul maritim îi amintește de Ovidius Publius Naso și cumva se simte și ea exilată departe de locul natal, de tot ce lăsase în urmă. Primul pas a fost să publice într-o revistă locală. Talentul său a fost împărtășit și aici.
În curând, Anita își găsește și un presupus suflet pereche. Parcă totul se luminează în jur și capătă culorile cele mai tandre ale mării. Poate că a venit vremea liniștii, a fericirii? “Oare dacă m-aș întâlni cu fericirea aș recunoaște-o?”/ (pag.200). Iată o retorică a poetei care te face să meditezi la lucrurile esențiale ale vieții.
În pântecul său prinde viață prima sa poezie de dragoste reală, un copil, rod al iubirii și al nădejdii de mai bine. Se simte “co-autor” al acestei ființe, adevăratul echivalent al fericirii. La fel ca în cazul ei, care nu a fost dorită de mamă, însă acolo lucrurile se complicau fiindcă erau mulți frați și surori, iar viața le era la limita subzistenței, acest băiat este renegat de tată, deși tatăl avea stare materială, în plus, era primul său copil!
Situația scapă de sub control, copilul nu supraviețuiește, iar soțul, Gelu, o alungă fără vreo explicație. Anita, însă, trebuie să supraviețuiască pierderii micuțului și totodată despărțirii bruște. O tragedie care îi rupe ființa. Motiv să încerce să-și pună capăt zilelor! “O întrebare venea către ea, parcă de nicăieri: Cine să te plângă, Anită, să-ți aducă alinare? Cine să te cuprindă în brațe puternic, protector, să te scoată din chingile suferinței, să-ți salveze sufletul strivit? Poate că moartea. Moartea? Ea ar putea fi o bună însoțitoare, o prietenă de drum negru, în neant…”/ (pag.226).
Ana Ardeleanu este o naratoare foarte naturală, care dozează atât emoția, cât și momentele de dialog. Etapizează discursul armonios, în așa fel încât lectura devine foarte atractivă, iar curiozitatea în derularea faptelor te ține strâns. Dramatismul din aceste pagini îmi amintește de “Moartea căprioarei” a lui Nicolae Labiș. Pentru mine, chiar așa se întâmplă: citesc și plâng. Citesc. Un roman parcurs cu o emoție copleșitoare doar în câteva ore. Cred că acesta trebuie să aibă neapărat o continuare!
Aș concluziona că din toată drama unei vieți rămâne doar poezia! Poezia Anitei este ca o văralniță, loc de jertfă și de arderi, loc de purificare, altar al mărturisirilor și al liniștirii. Cine i-a scos în cale Poezia? Numai Dumnezeu!
Și aș mai adăuga eu că: Poezia este sufletul pătruns de lumina cuvântului!
Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 29 martie 2026
(LITERE, nr.313, aprilie, 2026, pag.76-77, 79)
Poezieromaneasca's Blog 