Starea de adorație de Ottilia Ardeleanu/ Cronică la: Nopți cu Inanna Lee. Sonete înamorate. de Florin Dochia

dav

Florin Dochia este un poet cunoscut în lumea literară și pentru faptul că îngrijește revistele literare Revista Nouă și Urmuz. Este un sonetist cu experiență, lucru dovedit și de recentul său volum Nopți cu Inanna Lee. Sonete înamorate, volum pe care l-am primit de curând odată cu noul număr al revistei Urmuz în care mi s-a publicat o recenzie. Cu o postfață elaborată a criticului Mioara Bahna, volumul conține 77 de sonete și este modern ilustrat, din loc în loc, de chiar autorul volumului, sub pseudonimul Flowerin Flow.

Titlul volumului deconspiră din start legătura cu personajul Annabel Lee al lui Edgar Allan Poe, ultimul poem complet al autorului american în care tema se referă la moartea unei femei frumoase. Pe scurt, naratorul se îndrăgostește de personajul poemului în așa grad încât și îngerii îl invidiază. Supradragostea aceasta rămâne vie chiar și după moartea femeii iubite. Dacă în tinerețe dragostea lor se consuma într-un regat de la mare, după deces, dragostea se continuă la mormântul de lângă mare, vizitat zilnic. Este o iubire ideală, neobișnuită și aproape neînțeleasă, din moment ce serafimii o invidiază și se pare că tot ei se fac vinovați de moartea femeii frumoase.

Poeziile sunt numerotate cu litere romane, de la I la LXXVII, asigurând fluiditatea stărilor emoționale, curgerea sonetelor, elegiac. Spre deosebire de stilul clasic sonetului, Florin Dochia renunță la majuscule, oferind astfel o notă modernă formei poemelor sale, însă, părtrează cuatrinele și terținele, cu punctuația necesară.

Acest volum este numai dragoste. Numai gest și atingere. Prețiozitatea sentimentului este accentuată de repetarea sintagmei pietre prețioase.

Spațiul visării și al dorinței se află pretutindeni, iar uneori punctat de anumite cadre intime, revelatoare, precum: -n așternut la mine, în somnu-ți, pe câmp de sunătoare și pelin, în umbra porții, în câmpul înflorit, infernul, printre epave, pe țărmul mării, în suflet, secretul loc trandafiriu, peștera de cretă: s-a-ntâmplat, cândva, Inanna Lee, să fim/ în peștera de cretă-nchiși o vreme,/ când a venit din zare să te cheme/ o umbră lungă, spunându-și serafim./ XLVI (pag. 64), în ambră: închisă în ambră te voi găsi în zori,/ Inanna Lee, de te voi pierde iară;/ îți vor lipi privirea tristă-n ceară -/ cu aripi căzute nu mai poți să zbori./ XLVIII (pag. 66) etc.

Iubita este întruchipată fie de o diafană pasăre măiastră, fie de o femeie nepăsătoare: tu, nepăsătoareo, pur și simplu treci,/ cresc în urmă-ți fluturi galbeni pe poteci-/ X (pag. 20), adică poate atinge extremele imaginației poetice auctoriale. Dar și goethian, în personajul unei fete blânde, cu un chip celest./ XI (pag. 21). Mai este zugrăvită plastic asemenea unui izvor de cer înalt albastu, de cuvânt sau un soare care curge pe pământ./ XXIII (pag. 35). Poetul consideră că universul e, de fapt, o femeie. De zei născătoare./ XL (pag. 56). Sau, de ce nu, femeia e un adevăr pe jumătate: ești doar un adevăr pe jumătate./ eu am visat să-l aflu întreg, vreodată./ în nopțile în care, cufundată/ cu totul în visare, te străbate// dorința de plutire, suspendată/ de-un fir subțire, care-n vânt se zbate,/ eu văd din întuneric cum te scoate/ chiar mângâierea mea, neînsemnată.// îmbrățișarea ta oprește clipa/ când pe răzoare a-nflorit tulipa./ în ochiul tău tot cerul se reflectă,// și în albastru-i ai ascuns aripa/ grea de înger. E gata cu risipa/ de dragoste, îmi lași iarna perfectă./ XLIV (pag. 62), ori chemarea la-ntâmplări toride: tu ești chemarea la-ntâmplări toride/ sfielnic cum te-apropii de firide/ în care-am pus mesajele secrete/ LV (pag. 75) .

Poetul se erijează în menestrel ori aed pentru a-și atinge scopul, acela de a fi alături, împreună cu ființa dragă: vreau să fii în dans, copilă-ntre aezi,/ să aștern doar roze unde te așezi,/ să te îmbrac în voaluri din tărâmul sfânt./ . XI (pag. 21)

Versul dochian are ceva nobil în el, ceva care, în plan personal, romanțează dulcele sentiment al iubirii până acolo până unde se referă la Romeo și Julieta, o poveste de dragoste dăinuind pestre vremuri, cu savoarea ei shakespeariană inubliabilă: atât de frumoasă de parc-ai muri/ chiar mâine și-otrava o bei din potir/ cum tineri naivi născiciți de shakespeare,/ grăbind să găsească un drum spre a fi,// gustau împreună-al iubirii delir,/ fă ceau înserare din zorii de zi./ pornită urci înspre sfinte tării,/ atât de frumoasă, ca unsă cu mir,// îmi pari, când doar somnul ți-e unic stăpân/ și-n minte vagi urme din noapte-ți rămân,/ ca umbre fierbinți în al lumii talaz.// iar pleoapa-ți se zbate ușor de un vis,/ în care eternul de tern e ucis./ atât de frumoasă, îngropată-n extaz…/ IX (pag. 19). Iar sentimentul meu e că acest volum are un puternic accent shakespearian, de parcă am revăzut piesa de teatru până la sfârșit. Impresia derulării scenei balconului, de exemplu, am avut-o citind sonetul XIII (pag. 23): fereastra-i deschisă, în noapte pătrund./ candela e stinsă, flacără-n zadar./ umbre între trestii din beznă apar/ și strigă la mine, cum să le răspund?

Rămânând în sfera delirantă shakespeariană, versul pe scena sărmană, suntem bieți actori XX (pag. 32) se traduce aforistic în: lumeantreagă e o scenă, iar actorii suntem noi!

Atât de frumoasă, cât ești de frumoasă, atât de divină, ești flacără lasă să se vadă sentimentul de idolatrie care îl subjugă pe poet, îl transpune în iubitul etern al femeii frumoase: ești flacără, iubito, eu sunt jarul/ pe care l-ai aprins din nou aseară;/ de parc-ar fi venit noaptea polară,/ ai înălțat, pe țărmul mării, farul./ îți lași în valuri trupul de fecioară-/ îți mângâiase glezna pantofarul/ și-acum pășeai pe ape, aveai darul/ pe care menestrelii îl cântară./ vom arde împreună și doar zorii/ ne vor chema-n popasuri provizorii,/ căci vom începe iar când vine amurgul.// o stea sau fulgerul ce trece norii/ vom fi, ori purtătorii unei glorii/ pe care ne-a trimis-o demiurgul./ XIX (pag. 31). La fel de importanțe sunt atributele: înrobit, subjugat, fierbinte, sau verbele  a alinta, a răsfăța, a vibra, a domina, a seduce, a desfăta ori metafore expresive precum/: sălbatica-ți tandrețe/ XXII (pag. 34), pentru tăcerea mea, tu ești izvor/ de cer înalt albastru, de cuvânt,/ ești soare care curge pe pământ/ și-mi luminează gânduri ce te vor./ XXIII (pag. 35), inima îți e un gol strălucitor,/ arde tot- în mine a rămas doar scrum./ XXVI (pag. 40). De remarcat sunt și efectele vizuale, un adevărat spectacol liric, așa cum se petrece în sonetul XXVII (pag.41): astăzi inima ta e un fluture./ tristețea mea e insulă pustie./ pe noi curgea lumină străvezie,/ de fierbintea șoaptă să ne scuture.// vezi sângele-n artere cum descrie/ acolade-n dimineața tulbure?/ ca o ploaie în boabele de strugure/ te răspândești în zarea viorie:// jumătate foc și jumătate frig./ un pumnal în spate nopții am să-nfig,/ bezna să se scurgă toată dintre noi.// suntem una iarăși! – cerului să strig./ dar e doar părere, nu e un câștig:/ fluturele arde, pierim amândoi.

Paradoxal, deși trăiește cu intensitate o iubire maniacă aproape, autorul este singur, își destăinuie sieși dorințele, arde pe jarul propriului suflet, monologhează cu o nălucă, iubește o fata morgana până la paroxism: îți amintești? Erai incandescență/ când nopțile albe nu se mai sfârșeau/ și eu îți șopteam: te vreau, te vreau, te vreau,/ iar chipul tău era evanescență/ XLIII (pag. 61), o consideră zeie miraculoasă, dar ea pare să fie inexistentă fizic. E doar închipuită. Pare a fi manipulat de o forță uriașă căreia nu-i poate răspunde decât prin poezie, singura și umila salvare de la o iubire platonică. Pare că poetul devine un Buratino tras pe sforile vieții. De referință în acest sens îmi pare sonetul XXV (pag. 39): flămândă, clipa îmi înghite viața;/ tu mai salvezi din ea când ești cu mine,/ căci las iubirea ta să mă domine:/ fii păpușarul, eu rămân paiața!// te-mbracă noaptea-n străvezii hermine,/ eu gust pe-ascuns din sânul tău dulceața/ și sparg cu vraja vorbei fortăreața -/ caliciu: tu pistil și eu stamine.// e-o mare înflorire când ții clipa/ pe loc și știi să îi îngheți aripa,/ s-o țintui parcă veșnic în albastru.// dar vine iarna, gata cu risipa;/ și zeul răbdător își stinge pipa,/ iar eu mă-ntorc tot la ce-am fost: sihastru.

Iubirea este o perpetuă căutare, o repetată încercare, ispită care generează păcate și iar păcate, cu alte cuvinte, este dulceață vie-a fructelor necoapte,/ sau rană ce mi-o lasă al rozei spin./ XXIX (pag. 43); în noaptea asta sunt exploratorul/ acestui trup de patimă arzândă./ păcatul lasă-n el privirea-i blândă,/ mă-ndrumă cum să-ți fiu adoratorul./ XXX (pag. 44).

Pe alocuri, în poezia lui Florin Dochia apar inserții cu accente nichitiene prin termeni: nevieții/ VII (pag. 15) sau prin versuri: când lumina ne rănește în amurg,/ nesățios te caut prin mansarde./ dorința de-a te poseda mă arde./ simt pe mine reci sudori cum curg./ XXXVIII (pag. 54); plouă infernal. în mansarde-i pustiu/ LVIII (pag. 80). Acestea amintesc de Ploaie în luna lui marte: Ploua infernal,/ şi noi ne iubeam prin mansarde./ Prin cerul ferestrei, oval,/ norii curgeau în luna lui Marte.

Care să fie îngerii care au “ucis-o” pe femeia frumoasă? Bănuiesc faptul că subtitlurile unor poezii spre sfârșitul volumului încearcă o dezlegare: angel in dream, angel in rain, angel in forest, angel in water, angel in grass, angel in the city, angel bwtween the walls care se încheie cu acel înger blând. Toți acești îngeri sunt de fapt păzitorii stării onirice, ai vegetației, ai vieții.

Deși sunt multe de spus despre acest volum impecabil de poezie, am să închei prelegerea mea cu un sonet foarte frumos despre o iubire idealizată, și anume cu sonetul XLIX (pag. 69) în care ideea de iubire infinită, neștirbită, premărită se poate închide între copertele unei cărți, devenind astfel, odată cu autorul, nemuritoare: privește-n zare: au plecat cocorii./ o lume de tăcere ne desparte./ te voi închide-n versuri, într-o carte,/ și-ți voi păstra-n dfințenie fiorii.// iubirea noastră nu mai are moarte,/ n-au cum s-o mai ajungă vrăjitorii./ sunt ferecate porțile-nchisorii/ și tu, prințesă, ai ajuns departe.// spre tine nu există drum de ape/ și nici de aer, sunt legat de pleoape/ cu somnul cel ce nu se mai sfârșește.// dar va veni o zi când va să crape/ capcana clipei. Voi deschide trape/ să intre iar lumina ta, firește.

Un itinerariu interesant, incitant despre o iubire imensă nu poate decât să atragă cititorul. Vă invit la lectură!

Ottilia Ardeleanu

Năvodari,

20 oct. 2019

 

Psalmi și balade/ Cronică la: Diavol cu coarne de melc de Spiridon Popescu

 

Spiridon Popescu nu are nevoie de nicio prezentare. Oricine știe că el este într-o relație specială cu Dumnezeu, de pe când avea 16 ani și a fost diagnosticat cu o boală” necruțătoare: geniu cu metastaze, după cum singur afirmă în autobiografia dumnealui.

Locuiește în Târgu-Jiu, etajul zece, lângă cer, așa cum mi se destăinuie în dulcea dedicație pe care o scrie pe prima filă a volumului de poezie multilingv Diavol cu coarne de melc, primit cu imensa bucurie a celei care iubește poezia și sufletul ei, iar de o vreme caută prin hățișul cuvintelor armonia lirică a literei!

Nu aveți cum să nu fi auzit rugăciunea acestui poet făcută către Dumnezeu, ca un fiu legat de neam de țărani și de pământ, Doamne, dacă-mi ești prieten, poezie recitată de renumitul actor Florin Piersic.

Citindu-l pe Spiridon Popescu, rămân cu acel sentiment de plenitudine poetică, fiindcă nu de puține ori mi s-a întâmplat, în itinerariul acesta în care am fost însoțită de diavolul cu coarne de melc, să zâmbesc satisfăcută, dar în același timp să fiu întristată de versurile aceluiași discurs liric. E cumva ca în Democrație, (p.30): În România,/ Astăzi orice gând negru/ Poate fi exprimat/ În versuri albe.// Iată că idealul/ Pentru care-au murit mii de tineri/ S-a împlinit.

Abordarea poeziei, ca formă, în acest volum este una de scurtă lungime, iar, ideatic, lucrată pe esențializare, pe concentrare și evidențiere a subiectului. Poeziile par a fi anunțuri-fulger: Primesc în gazdă-un înger disperat,/ Un înger izgonit de Dumnezeu,/ I-asigur tot confortul: masă, pat/ Și nu îi cer chirie niciun leu.// Atâta doar pretind: când e-ntrebat/ Să spună la vecini că-i Eu-l meu./ Anunț, (p.24), probe sau lipsa lor: M-am aruncat în mine ca-ntr-un hău./ Voiam să mor. Nu cred c-am reușit:/ Deși mi-au scotocit întregul Eu/ Cadavrul încă nu mi-a fost găsit.// Deci, nu există probe c-am murit,/ Dar nici că mai trăiesc. Cum e mai rău./ Lipsa de probe, (p. 22), imprecații: Eul meu, bată-l norocul,/ Numai rele mi-a făcut:/ M-a pierdut la pocher moartea,/ Și tristețea la barbut -/ M-a lăsat, fir-ar să fie,/ Într-o cruntă sărăcie.// Vedea-l-aș pe năsălie!…/ BLESTEM (1), (p. 23),  fapte diverse, regrete, sfaturi, scrisori, comunicate etc.

Deși neîmpărțit pe teme ori capitole, volumul de față are imbricate titluri însoțite de numărul de ordine, ca o repetiție a aceleiași teme propuse cititorului dintr-un alt unghi poetic, astfel, se întâlnesc AUTOPORTRET (1), (p.14), AUTOPORTRET (2), (p.118), AUTOPORTRET (3), (p.128), și aici, aș vrea să mărturisesc faptul că poetul se imaginează a fi altcineva ori altceva decât este, un Autosufletesc – spun eu- demontat din stările emoționale care îi străbat sinele, astfel încât se simte aproape Dumnezeu ori nisipul fin al unei plaje ori un copac firav cu crengi puține; sau: RUGĂMINTE (1), (p.22), RUGĂMINTE (2), (p.36-37), RUGĂMINTE (3), (p.107), RUGĂMINTE (4), (p.111-112). La fel cum sunt semafoarele, utopiile, tragediile în cer, rugăciunile, poemele, sfaturile, cântecele, dialogurile peste gard, pastelurile, toamnele, elegiile, dialogurile, scrisorile, fără-ndoielile, catrenele, blestemele, faptele diverse, tristețile… însă, între toate, aș remarca psalmii și baladele.

Psalmii fac înțelegerea să ajungă la rang divin prin încercarea anevoioasă a autorului de a ajunge aproape de Dumnezeu, atât de aproape încât orice durere să se dizolve instantaneu. Baladele sunt răspunsuri la întrebările, rugările și încercările de a depăși realul cu neajunsurile lui, și chiar replici ale poetului către Dumnezeu, o mână întinsă Acestuia, ca și când rolurile se pot inversa. Iată o exemplificare: A venit la mine și mi-a spus:/ “Lasă-mă să-ți zic Iisus”./ M-a luat deoparte-apoi: “Ai fost tâmplar,/ Fă-mi până mâine-o cruce de stejar”./ Văzând că nu-l refuz, mi-a mai cerut,/ Mieros, și-un pumn de cuie cu-mprumut.// A doua zi, când era gata tot,/ Ca o femeie m-a luat de cot,/ Șoptindu-mi candid: “Haidem, frățioare,/ Să facem pe Golgota o plimbare…”/ BALADĂ (2), (p. 54).

 Interesantă mi se pare și acea “Nuntă în cer” personalizată în BALADĂ (7), (p. 57): Doamne, mult mi-ar mai plăcea/ Să fac dragoste cu-o stea,/ Steaua să rămână grea/ Și să nască altă stea,/ Iar eu, ca un tată bun,/ Pe copilă să mi-o-ndrum/ Să nu fie căzătoare/ Nici la nunta cea mai mare!…

Desigur, poetul nu se-ndură să omită moartea ca personaj principal în viață, de aceea, ni se confesează: Moartea mea-i o mare doamnă,/ Nu mă-mbeznă, ci mă-ntoamnă,/ Ca să poa, la primăvară,/ Frunzele să-mi deie iară./ BALADĂ (18), (p. 84).

Altminteri, poezia lui Spiridon Popescu este un alai de regrete, tristeți, împăcări cu sine, revolte interioare, poetul trăind la maxim aceste stări în contextul social-politic al vremurilor noastre pe care îl valorifică cu dexteritate în multe dintre creațiile sale, ca de exemplu: VIAȚĂ DE CÂINE; PRIVIȚI, ACEASTĂ GHILOTINĂ; ANGAJAMENT; DISCURS; DEMOCRAȚIE; DISCURS ÎN PIAȚA UNIVERSITĂȚII; ÎMPROPRIETĂRIREA LUMINII; MI-AR FI PLĂCUT SĂ FIU O BRUTĂ, DOAMNE; RAPORT.

Poetul poate părea un pic narcisist, în sensul că se vede frumos interior, își conferă importanță și tot ce-l înconjoară se raportează la sine. Însă, latura tristă a expunerilor sale înlătură această suspiciune de autoidolatrizare. Aș evidenția în acest sens poezia MI-E DOR DE MINE, (p.104):  Mi-e dor de mine, nu m-am mai văzut/ De dinainte de-a mă fi născut/ Și-atunci din fugă doar: o clipă, două,/ C-am fost trimis să pun pe frunză rouă/ Și, cum această treabă s-a lungit,/ Sinele meu, probabil sictirit/ Că l-am lăsat s-aștepte, a plecat./ Unde s-a dus? Nici astăzi n-am aflat/ Și-aș da oricât să aflu căci, vă spun,/ Chiar mi-e, de el, un dor nebun, nebun…

Un alt atribut al poeziei lui Spiridon Popescu este acela al omagierii unor poeți și artiști de renume, ceea ce mă face să cred că poetul are niște modele, niște precursori pe care îi respectă dincolo de murire și cărora simte nevoia să le plătească tribut. Tributul celor care le urmează, nu numai al său. Și aș începe cu OCHII LUI HOMER, (p. 38-39): Am luat ochii lui Homer și i-am ascuns sub zăpadă/ Sănu mai vadă,/ Fiindcă lumina lor mă deochea/ Și mă făcea să am dureri de stea. Despre EMINESCU, (p. 40),  spune că s-a născut din dorința noastră de a fi,/ Din orgoliul cuvintelor noastre-/ Nu-n pântec de femeie a mișcat/ Ci-n pântecele cerului, albastre. Pe ARGHEZI, (p. 40),  îl consideră un biet monah, retras într-o chilie, încercând să-l pipăie cu-n braț pe Dumnezeu. De NICHITA, (p. 41), zice că: Era un domn,/ nu sta să se tocmească:/ dădea bacșiș la flori/ să înflorească,/ le mituia pe toamne/ să se facă,/ prin plopii lui,/ că au uitat să treacă.// Când bani de mituit/ n-a mai avut/ s-a dus în cer,/ să ia un împrumut. Și cum era să se lipsească de DINESCU, (p. 41-42)? Poetul ăsta/ e un pișicher,/ poetul ăsta/ n-are nimic sfânt:/ cu fiecare carte/ face gaură-n cer/ prin care-apoi/ atâția îngeri pier,/ căzând ca bolovanii/ pe pământ.// Doamne, de mă iubești,/ fă-mă ca el/ și-o să-Ți ridic biserici/ din Cuvânt!…

Dar, n-aș putea să nu remarc în miezul poeziei lui Spiridon Popescu acel duh bacovian, acele stări lacustre, acele lamentații de tristețe, acel plumb sangvin, acea întunecare sufletească: Sunt mai bacovian ca tine, Doamne,/ Tristețea-n mine umple-un vas mai mare,/ Femeia care-mi cântă-i mai barbară/ Decât femeia ta, și-n felinare/ Lumina mi-e așa de slabă-ncât/ Nu pot să scriu Lacustră”, de urât./ SCRISOARE CĂTRE GEORGE BACOVIA, (p. 17).

Tot în ciclul scrisorilor se înscrie și poezia SCRISOARE CĂTRE CHARLES BAUDELAIRE, (p. 17),  în care, similar “florilor răului”, poetul amplifică stările de scârbă, spurcăciune, mirosurile grele de hoit și de minciună!

Totuși, scrisoarea scrisorilor este cea adresată lui Dumnezeu, de-a dreapta Căruia creează, la masa poetică din Cer, toți acești redutabili poeți universali: Doamne, dacă vei observa că-ntr-o zi/ Gândul spre Tine n-o să mă mai poarte,/ să știi: nu-s supărat că m-ai făcut muritor/ Ci, fiindcă nu mi-ai dat puteri să aud/ Cântecul Privighetorii și după moarte./ SCRISOARE CĂTRE DUMNEZEU, (p. 88). Aici, doar în aceste câteva cuvinte firești, remarc sensibilitatea poetică și sufletească popesciană, dragostea de locul natal, iubirea de țară, de semeni, de unicitatea, autenticul și fermecătorul ținut lumesc așa cum a fost creat de Dumnezeu. O dragoste curgătoare! În Cântecul Privighetorii se regăsește întreg sensul vieții!

Dragostea, la acest deosebit autor, este intuitivă, pare lăturalnică, de fapt ea este considerată (și considerabilă!) prin sugestie, artistic, așa cum în poezia sculptată brâncușian: Nu depozitați inimi,/ inflamabile,/ în jurul Porții Sărutului -/ buzele îndrăgostiților/ sunt atât de încinse,/ încât s-ar putea produce/ cel mai mare incendiu./ BRÂNCUȘIANĂ, (p. 46).

Întreg volumul îmi pare o dedicație lui Dumnezeu, un transfer între sinele autorului și divinitate, un vas comunicant cu Dumnezeu. Fie că e o constatare, fie că e o îndoială, un mister, o teamă, un regret, o răbufnire etc., poetul se adresează necontenit lui Dumnezeu, încercând să-și abiliteze existența și stările sufletești. Consideră că relația cu divinitatea trebuie să fie una directă, fără intermediari și fără locașuri de cult, spovedania făcându-se prin cuvânt și în taina din inimă. Vremurile prea zgomotoase, la propriu cât și la figurat, nu sunt utile nici măcar lui Dumnezeu: În ultima vreme,/ s-au ridicat atât de multe biserici/ că Dumnezeu,/ ca să nu mai fie deranjat toată ziua/ de clopotele lor zgomotoase,/ a fost nevoit să-Și antifoneze Cerul./ CONSTATARE (3), (p. 104).

Poetul este sieși slujbaș. Obsesia scrisului și a poeziei îl urmărește non-stop. Însă, are încredere în sine fiindcă este posedat de Dumnezeu, el, diavolul cu coarne de melc. Este bântuit de cuvânt și de destinul poetic, de menirea lui în lume. Nu poate scăpa de același mereu coșmar: În fiecare noapte, adus la trap de-un cal,/ Sosește-n visul meu un mareșal,/ Care-mi ordonă (parc-aș fi ostaș):/ Spre nemurire, înainteee, marș!”/ COȘMAR, (p. 134).

Spiridon Popescu susține ideea că destinul și munca poetului sunt procese (de conștiință) de talia răstignirii lui Iisus! Ceva care va rezista vremurilor. Ceva tulburător, aproape incredibil, dar vindecător, renăscător, mântuitor: “Ce faci, stimate domn,/ De ce ești treaz?”/ (Mă-ntreabă-n câte-o noapte/ Câte-o stea)// “Scriu poezii…/ (De fapt, bat niște cuie -/ nu-n palma lui Iisus/ Ci-n palma mea)”./ DIALOG NOCTURN, (p. 94).

Poezia este mântuire, afirm și eu după lectura înălțătoare în care m-a ademenit acest Diavol cu coarne de melc!

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari,

5 oct. 2019

 

Te întâmpinai, Diavol cu coarne de melc, cu un suflet de pâine și sare, așa cum știu neamu’ ăsta

 

mde

mde

Să vă spui: găsii așezat pe măsuța de la intrarea în scara blocului un Diavol cu coarne de melc. Și, o să ziceți că sunt nebună, dar vă jur că mă bucurai și-l luai în brațe. Și fuga-fuguța cu dumnealui pe scări. Mă poticnii la ușa apartamentului că nu mai nimeream gaura cheii. În sfârșit! Îl dezbrăcai! Și mi se arătă în toată măreția lui de diavol!

Doamne, ce miros în pielea velină! Stătui o vreme cu nasul pe umărul lui zdravăn, apoi începui să-l pipăi. Și el stătu cuminte, se lăsă pe mâna mea…Vasăzică, puteam să fac ce mi se năzare cu el!

Aflai de la început că locuiește la etajul 10 – lângă cer. Posibil că al nouălea era complet ocupat!

Îmi pusei ochelarii ca să-l dibui mai bine. Și, ce  credeți? Începu să-mi spună: Sunt de zăpadă. Apoi că: Vine apocalipsa. Pe urmă îmi ținu un discurs despre Democrație. Auzi tu? Diavolul și Democrația! Ce mai pereche!

Instantaneu, începură să curgă psalmi peste noi într-o ninsoare diafană și ne simțirăm necosiți. Ba chiar intrarăm în aura lui Dumnezeu și începurăm a ne mistui precum Biblioteca din Alexandria. Eu citindu-i expresiile, el dedându-se poetic. Mă pierdui, ce să mai!

Mă sfătuii cu mâinile și le lăsai să umble prin paradisul Diavolului. Ascultați-mă! Diavolul acesta e ca un Focar de îngeri. De ce îl parcurgi pe coastă, de aceea îți intră și mai tare în sânge. Este unul baladesc. Aș zice și elegiac. Poate că este chiar o Scrisoare de dragoste! Îmi șoptește viclean: Alexia, zăpada mă ninge dinspre tine. Îi răspund: mă confunzi. Dar, exist! Și-ți pot fi și stăpână de-mi lași cuvintele așa cum le-ai adus cu tine…

Își puse deci cuvintele sub ochii mei și se lăsă încet pe canapea. Citii: e-atâta cer,/ iubito,/ în lacrimile/ mele…/ să locuiască,/ oare,/ vreun dumnezeu/ în ele?. Mă întrebai cum poate Diavolul să-l invoce pe Dumnezeu?! Dar, iote că se poate! Mă văzu mirată și ținu să-mi dea propria definiție: Sufletul meu? -/ O modestă cameră de hotel/ În care e cazat Dumnezeu/ Când nu mai sunt locuri în cer.

Tu. Diavole, am auzit de tine. Ești cumva poetul care ostenește, răbufnește, rătăcește și mai și mituiește pe Cel de Sus.

Răspunsul fu unul simplu: Mi-e dor de mine, nu m-am mai văzut/ De dinainte de-a mă fi născut/ Și-atunci din fugă doar: o clipă, două,/ C-am fost trimis să pun pe frunză rouă/ Și, cum această treabă s-a lungit,/ Sinele meu, probabil sictirit/ Că l-am lăsat s-aștepte, a plecat./ Unde s-a dus? Nici astăzi n-am aflat/ Și-aș da oricât să aflu căci, vă spun,/ Chiar mi-e, de el, un dor nebun, nebun…

Vă mărturisesc, un diavol mai demn nici că aveam de gând să cunosc. Așa că stătui la taifas preț de o poezie pe cinste: Deși a refuzat să-mi fie Sine,/ Azi mă imploră (nu i-o fi rușine?)/ Să-l las să-și mute cerurile-n mine.// -Nu, Doamne, nu te las: să vezi și tu/ Cât e de rău când ți se spune Nu,/ Poate-o pricepe și-al tău cap, preasfânt,/ Că nu-s chiar numai proști nici pe pământ.

He, he, dar diavolul pe care-l băgai în casă nu e numai Utopie, Coșmar, Nemuritorul de care până la urmă obștea a aflat, ci este protagonistul tradus! Tradus în limbi de circulație internațională. Așa că mă trezii cu Diavolul cu șapte capete luminate! Cifră grozavă, mă gândii…

Și-mi văzui de lectura cu buricele degetelor și electricitarea ochilor pe toată lucrătura diavolească.

Diavol în persoană, poetul Spiridon Popescu, desăvârșit în cuvinte, năucitor, nu ca orice diavol, ci doar acel care își pune coarne de melc, și care cum ajunse pe mâna mea, mă și numi înger cu aripi de vultur.

Cuvintele acestuia mă înălțară! Doamne, mă vezi? Sunt ninsoarea care va să cadă lin, ca poezia de azi, dumnezeiască, a lui Spiridon Popescu!

De-acum, zbor!

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari,

4 oct. 2019

Literele se deschid ca o gură de leu

Cronică la: Ochii leului berber de Gabriela Ana Bălan

Miza volumului Ochii leului berber, publicat de Gabriela Ana Bălan în 2018 la editura Grinta, Cluj-Napoca, este poezia și menirea poetului în lume. De la stadiul de vis, scrisul devine o dragoste mare, apăsătoare uneori, dar singura care oferă satisfacțiile scontate. Poezia este un înlocuitor ideal al unui trai care se susține cu sudoare, îmbâcsit de griji, de un program alert, efort maxim și fără vreun randament al satisfacției. Poeta are un stil curajos de a scrie despre iubirea de poezie. Născută în zodia leului, consideră că undeva în colțul inimii se află un leu care trebuie dresat. Și ori de câte ori își duce la bun sfârșit numărul în arena de circ, este readus în inimă unde se hrănește cu poezie: “regele junglei se ridică în picioare/ citește poezii din cartea mea/ și nu mai moare“/ Zodia leu.

Există un umor ascuțit în poezia Gabrielei Ana Bălan, o accentuare pe elemente cum ar fi circul și zoo, practic acestea ne conduc într-o lume a animalelor dintre care important este leul, el regele animalelor care, paradoxal, își duce viața în captivitate. Dar, de ce ar scoate poeta în relief tocmai aceste aspecte ale izolării, neglijării?! Pentru că dincolo de gratiile care privează de libertate aceste creaturi, ea însăși trăiește un sentiment de îngrădire a tot ceea ce înseamnă specia umană în ecosistemul existențial.

Ironia sarcastică este un punct forte al poeziei din acest volum. În poezia Mă plimb cu pluta pe Ozana, poeta face referire la spălarea rufelor în public, un lucru nesănătos și care ține de ignoranță, de lipsa educației. Personajele poeziei sunt din lumea satului, femei, babe, între care apar medicul veterinar și preotul, adică persoane din fruntea satului: “de gardă-i medicul veterinar/ îi spun că mă doare ce văd în jur/ îmi recomandă ochelari de cal îl înjur/ preotul simte că vin din altă lume/ îl meditez pentru examenul de bac”.

Uneori, cuvântul ascuțit al Gabrielei este întocmai coasei morții. Umblă prin lanul de sentimente și unde apucă taie fără să-i pese. Curajul de a trece peste durerea morții tatălui, îmbinând umorul de situație cu dramatismul situației este impecabil abordat în poezia Pas: “Un pas peste nimic tată/ stai la rând te rugam nu m-ai ascultat/ acum profu de mate vecinul/ vânzătoarea de la aprozar fostul tău coleg/ strigă la mine “tatăl ei/ s-a băgat în față deși noi eram mai bătrâni

Durerea de a fi avut o viață chinuită pentru a putea oferi copilului o bună educație și a-l determina să-i placă școala reiese din poezia L-am întrebat pe tata în care poeta folosește din nou condeiul metaforic cu o finețe caligrafică: “ani întregi părinții mei au smuls stele,/ au stors cerul, să am cu ce scrie”.

Poeta insistă fără nicio prudență pe latura vieții lipsite de bucurii, fiind o speculantă a lirismului nepatetic, dar care produce pe loc un tumult emoțional. Tehnica sa se bazează pe suficiente amănunte încât să nu te rătăcești labirintic. Mesajul este clar, din expresii cunoscute, dar de mare impact: “”să găsesc lună-bec la întoarcerespunea mama/ Amintiri din altă copilărie Nicoleta.

Autoarea se dovedește a fi o delicată sfoară de prins trecutul implementat cu amintiri de actualitatea tehnologizată cu termeni imperios necesari în definirea stării prezentului: “a venit vremea când amintirile/ cele mai amare sunt dulci/ pregătiți camerele de luat vederi sunați/ la NASA”/ Avion.

Dacă poezia este tema principală a cărții, iar poeta se confundă cu o leoaică hotărâtă, curajoasă și sprintenă, aceasta nu omite tandemul viață-moarte, temă universală și inubliabilă, poate cea mai dezbătută în poetica mondială, cu o acuratețe debordantă, într-o viziune îndrăzneață, așa ca o leoaică- deja laitmotiv în acest volum de versuri, pornind de la titlu și vârându-se metaforic prin semantică. Viziunea despre moarte e autentică, poeta referindu-se, de pildă, la moartea din uitare: “nu voi muri în uitare,/ atunci când scriu/ un pui de leoaică îmi iese din ochi”/ Bumerang. Uneori, moartea poate fi pasată, chiar înfrântă, prin pasiunea pentru scris și iubire: “timpul trece la paradă în rochie de gală/ pe podium, dacă pasezi moartea,/ o minge prin file de carte,/ naște-te și scrie despre iubire,/ singura armă de care se teme”/ Parada.

Poezia Gabrielei nu-l poate omite tocmai pe Dumnezeu. Ea îl descompune pe litere astfel încât, din cuvânt să-l poată extrage pe tatăl său, un dumnezeu palpabil, o jumătate de Dumnezeu și chiar dacă un întreg e format din două și numai din două jumătăți, rămâne un rest și anume eul poetei, ca loc de rugăciune și credință în propriul zbor. O poezie impecabilă, Tata, dumnezeu care susține deopotrivă iubirea pentru Dumnezeu și pentru tatăl său văzut, simțit ca dumnezeu: “tată, Dumnezeu e jumătate d u m n e-/ ata și jumătate z e u/ oricum aș împărți cuvântul,/ la sfârșit sunt doar e u,/ fără aripi, mănăstire zidită pe oase/… / tată,/ voi scrie/ a zbura, a iubi, a nu mai muri/ m-ai înălțat în poezie”.

În poezia Gabrielei Bălan se simte un dramatism privind condiția femeii care nu a scăpat de precepte și prejudecăți. Ea se resemnează cu rolul de femeie, de milenii, un rol asumat, greu de dus, eliberat doar prin “poezicere“, prin refularea propriilor sentimente nu verbal, ci prin transpunere în cuvinte scrise. Ea este, pe rând: “femeia de la cratiță,/ femeia de la duș,/ femeia de la pat,/ femeia de la piață,/ femeia robustă din Munții Carpați, ești/ bărbat pentru că ea/ îți face patul/ ești bărbat, vii beat și te spală pe față/ ești bărbat, vii de la curve,/ îți șterge urmele de ruj de pe guler,/ ești bărbat, te spânzuri când nu ai slujbă,”/ De-a poezicerea.

Poeta scrie cu amărăciune, dar e stilată și nu se dezice de la a scrie în numele femeii. Consider că revolta interioară este ca un manifest menit să trezească mândria feminină și să așeze femeia în postura unei ființe care gândește și nu ar trebui să se resemneze cu postura ingrată în care o așază de cele mai multe ori bărbatul din viața ei.

Pentru Gabriela Ana Bălan, poezia este o biblie scrisă cu “sânge violet” în care își dorește să-și afle numele, printre poeți: “Adu-mă pe lume pentru a 666 a oară/ namă îți promit că nu o să te doară/ scrie-mi numele cu sânge violet/ în biblia poeților.”/ Răscruce de avatar.

Personaliatea autoarei face ca și sentimentul iubirii să fie tratat fără patetism, pudibonderii, ori nici măcar vulgar, ci printr-o manieră ludică, degajată, pământeană, aș zice, folosind virtuțile unui limbaj simplu, dar curat: “Îți jur pe umbra morților/ Să se prefacă în țărână tot aurul din mintea mea/ Dacă știu altă lume mai bună/ Alt loc mai cald ca în inima ta.”/ Regina de gheață.

Poetei îi place să intre în pielea mai multor lucruri-personaje: când e regina de cristal, când o frunză de cristal ori o țară caldă în care păsările sunt cărți. Când chiar o colivie pentru păsări. O ea venind din altă lume. Mal altei lacrimi. Metafore alese care susțin talentul poetei.

Despre soarta poetului în viață scrie fără echivoc, cu același iz satiric, cu indignarea aceleia care nu înțelege de ce un poet trebuie să moară ca să poată fi recunoscut și așezat așa cum se cuvine la masa poetică: “Intru în librărie, caut pe raft/ O carte cu numele meu, vânzătorul/ Îmi spune să am răbdare,/ Poetul e încă în viață/ Să tre și mâine dimineață, cu puțin noroc/ Poate moare,...”/ O carte cu numele meu.

Gabriela Ana Bălan scrie o poezie viguroasă, clară, determinată. Metafora originală și vizuală adesea este în concurență cu mesajul limpede și de atitudine al poeziei sale.

Poezia care încheie volumul de față dezvoltă aceeași atitudine a autoarei față de umilitoarea condiție a scriitorului care se consumă pe sine, pradă cuvintelor, pentru a da viață unei cărți, în speranța de a fi citită. În opinia poetei, din poezie nu mai poți evada, oricâtă deschidere ai avea către cititor. Speră măcar să-i fie înțelese intenția, mesajul, dăruirea până la secătuire. De aceea, ea simte în permanență o teamă apăsătoare ca nu cumva dragostea aceasta de poezie să fie zadarnică: “scriu, îmi este teamă/ de ziua când nu mă voi mai teme de nimic/…/ poate că dacă las o fereastră deschisă/ prin filele acestei cărți/ se va deschide și vom evada/ …/ poate răul din noi rămâne captiv/ vei citi, vei înțelege teama mea?/ dacă las o ușă deschisă într-un vers,/ să mai pun și cheia sub preș?/ atunci când îmi e teamă,/ s c r i u și mi se face teamă/ literele se deschid ca o gură de leu/ sunt singură în arenă/ spectatorul, tot eu”/ Atunci când mi-e teamă, scriu.

Poeta încheie într-o postură regească, în pielea unui leu, adevărat luptător și conducător, vrednic de a fi admirat și apreciat, în aceeași notă dulce-amăruie prin care se preumblă între filele acestei cărți.

Poezia nu este numai artă: ea este însăşi viaţa, însuşi sufletul vieţii. Fără poezie omul nu s-ar distinge de neant” – spunea Nichita Stănescu. Și tot așa, dar în felul personal, ne-o demonstrează acum, în volumul său, poeta Gabriela Ana Bălan!

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari,

30 aug. 2019

Despre critica de întâmpinare

Din 2014 am început să scriu despre creațiile celorlalți. Și am făcut-o cu drag și mult suflet. Nu mă consider critic. De altfel, nu sunt, dacă privim această calitate ca pe o școală absolvită, ca pe o meserie.
Sunt ceea ce știu să fac. Sunt ceea ce fac să fie mai bun și mai bine decât în precedente încercări. Un om cu suflet care știe să se apropie de alte suflete, cu tact, fler, bunăvoință, dăruire. Sunt eu în mai multe ipostaze.
Nu mi-a plăcut niciodată să mă erizej în altă personalitate decât ceea ce mă definește. Din acest motiv, mi s-a întâmplat să refuz, la un moment dat, o persoană deosebită în a-i ține locul într-un discurs al său. Adică să vorbesc eu cu cuvintele acelei persoane. Nu pot face asta. Nu mă pot trăda. Și, mai ales, nu pot masca adevărul!

Acum trei ani, scriam o recenzie la un roman al unei tinere studente. Iată:

Pacienta

Recenzie la: Captivă în luciditate de Mădălina-Iuliana Mușat

 

Numele meu e Sara Pop. Am fost internată într-un spital de boli psihice, deși capacitățile mele mentale sunt în stare perfectă.

Romanul Mădălinei se concentrează pe viața unei femei tinere, marcate profund de moartea ambilor părinți într-un tragic accident de mașină și care se căsătorește prea devreme, la 21 de ani, cu tânărul George Pop, considerat prieten de familie și aparent protector, dar pe care îl cunoaște exact la ceremonia de înmormântare și de care se și îndrăgostește, fără a realiza că se află într-un moment de vulnerabilitate accentuată și că acest lucru ar putea să-i distrugă viața. Lucru care chiar se întâmplă, la foarte puțină vreme de la căsătorie când, întorcându-se de la facultate mai devreme îl găsește cu o altă femeie în patul matrimonial. Și, de aici pornește derularea filmică a întregii povești conturată de Mădălina, pe parcursul a 12 capitole.
Sara fuge de-acasă, este luată cu forța de pe stradă și închisă într-un sanatoriu de psihiatrie, printre nebuni, unde caută toate modalitătile de a se feri să nu înnebunească și ea. Pentru a-și păstra luciditatea, “pacienta” se imaginează o altă persoană, cu o altă viață, asa cum și-ar fi dorit, în afara gratiilor unei lumi bolnave, manipulată de minți bolnave.
Astfel, în lumea dinafară, eliberată psihic și fizic, ea devine Rebeca, o tânără doctoriță care își dedică timpul îngrijirii și vindecării oamenilor, respectând cu strictețe deontologia medicală.
Mintea Sarei cutreieră între vis și realitate. Dincolo de temerile ei și de “normalitătile” spitalicești, este o altă realitate, aceea dorită, care ocolește disperarea și teama de a nu uita de sine și de propriul nume. Așa că, Sara se mută într-o altă ființă, care îi urmează gândurile, visul!
În realitate, îl urăște pe soțul ei, George Pop, și se îndrăgostește de medicul rezident Robert Istrate. În vis, este doctorita Rebeca Sorescu, Beca – așa cum îi spuneau apropiații și se implică într-o relație amoroasă cu David Mendez, la malul mării, la Mangalia, trimisă de sora geamănă, Ema, care constatase că nu arată deloc bine și că are nevoie acută de o vacanță, astfel că îi închiriază o casă pe malul mării timp de o lună.
Astfel condusă, povestea se derulează pe două planuri paralele: cel al captivei și cel al evadatei în/ din propria minte terorizată de gânduri.
Trădare, manipulate, durere, teamă, intoleranță, nepăsare, abandonare, iată o serie de stări prin care Sara este nevoită să treacă și pe care se ambiționează să le depășească. Toate aceste stări sunt întrerupte de momente de vis, îndrăgostire, desprinderi de trecut, revelație asupra naturii, scrierea unui jurnal, amintiri dragi cu părintii etc.
De atitudine sunt îndrăzneala și perseverența de care dă dovadă Sara.
Solitudinea, în care stări de bine sunt umbrite de stări de rău și invers, în care întunericul este împroșcat de lumină și invers, este și ea parte importantă a vieții Sarei.
Povestea, având un puternic fundal emoțional se derulează într-un cerc, al cărui punct de plecare este cel al înșelării tinerei femei de către bărbatul iubit și al cărei final se termină asemenea, numai că personajele masculine sunt diferite.
Tema planează în real și mental, fiind legată strâns de obsesia morții părinților și de cele două trădări puse la cale de personaje colaterale, dar care induc tensiune în atmosfera și așa densă, apăsătoare, chinuitoare.
Este de remarcat ideea suprapunerii de personaje, Sara și Rebeca, aceea care, în subconștient, este salvatoarea Sarei. Mai este de apreciat și trecerea netedă de la un capitol la altul și cursivitatea expunerii. Privitor la topică, Mădălina mai are oarece scăpări. Totuși, în pofida subiectului dificil de tratat, Mădălina reușește să-i imprime un ritm alert, vioi, tineresc, surprinzător pentru vârsta ei fragedă.
Cum se termină romanul?!
Nu-mi rămâne decât să vă invit la lectură.

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari, 12 august 2016

Poeziile din orașul cu întâmplări

Cronică la Cu orașul meu se întâmplă ceva ciudat de Mihaela Meravei

 

Mihaela Meravei scrie cel mai bun volum de poezie al ei de până acum: Cu orașul meu se întâmplă ceva ciudat, apărut la editura constănțeană Ex Ponto, 2019.

În această carte dedicată orașului, Mihaela își propune o inversare de roluri. Nu să se scrie pe sine, ci sinele să iasă din sine cu ochi de stradă, de clădire, de oraș, de lume și să se lase scris de întâmplările de acolo, de freamătul exterior al lumii, de impactul călătoriilor. Ea schimbă registrul de la un oraș lugubru la unul pierdut ori unul trist, ș.a.m.d, în funcție de propriile stări sufletești. Alungește titlurile mult față de cele din altele sale volume, acesta fiind un al doilea plan al schimbării poetice, la Mihaela Meravei.

Nu mai găsesc acel mers pe sârmă când, pentru a-și menține echilibrul, ține într-o mână foaia și în cealaltă creionul. Acum, poate face chiar și rostogoliri, cu priceperea acrobatului care a făcut exercițiu după exercițiu până ce toate mișcările i-au ieșit perfect. Ne conduce astfel în orașul subteran, orașul sufocat în cotidian, orașul turistic, orașul mitic ori în orașul poeziei, ipostaze pe care le tratează cu greutatea cuvenită.

În acest volum, autoarea scrie mai degajat, nu are aerul căutării îndelungi a filonului poetic. Are un lirism mai fin, concentrat pe metaforă la nivel de temă, și mai puțin de vers ori expresie.

Orașul pe care ni-l prezintă autoarea nu este neapărat cel de baștină, ci, mai degrabă este un oraș universal de care o leagă amintiri, povești, simboluri, oameni, întâmplări, lecturi etc.

Deși există unele locuri comune, Mihaela reușeste să le deturneze prin conturări clare și convingătoare mult mai vizibile și eficace în contextul dat. Poezia din această carte se vrea conectată la personalități ale culturii românești și universale și la operele acestora, astfel devine o preumblare prin creațiile lor, cu rădăcini înfipte în acestea și cu trunchiul crescând în propria versificație.

Din loc în loc, imagini după pictura cunoscutului Constantin Grigoruță vin să completeze decorul orașului și al poeziei.

Trei caracteristici vreau să subliniez: poezia ca o nimfă, orașul în universalitate și preumblarea prin culturi diferite ale lumii sub forma unor marcaje personalizate.

Desigur, ca în mai toată scriitura acestei autoare, lucrurile se petrec pe un fundal care ține de religiozitate, așa cum frumos ne spune chiar ea: “… oameni cu o singură religie/ poezia“/ tendințe, pag. 25. Aș reliefa aici poezia de la pag. 33-34, șapte, în care dezvoltă șapte fraze rostite de Iisus în vremea răstignirii sale, de mare înărcătură biblică: “Părinte, iartă-le lor, căci nu știu ce fac!; Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu mine în rai; Femeie, iată fiul tău!… Iată mama ta!; Mi-e sete!; Eli, Eli, lama sabahtani!; Săvârșitu-s-a!; Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul meu!” – isprăvind, în viziunea ei, întreg ritualul biblic al răstignirii.

Poeziile capătă aici robustețe prin formă, întindere, titluri, dar și prin amplificarea ideilor, prin imprimarea unei atitudini grave, serioase. Ele par că au ajuns la coacere, la maturitate. Filtrele poetice sunt mai selective, mai riguroase. Autoarea este mult mai atentă la nivel expresiv, își alege cu multă grijă formula de impresie. Astfel, poezia meraveiană degajă un aer de reorientare spre palpabil, spre luxuriantul imaginativ provenit din călătoriile făcute în teritorii culturale din care vrea să ne împărtășească măcar cele mai interesante locuri, lucruri, curiozități. Așa încât, poeziile sale par că se pliază pe atlasul geografic. Ajungem în estuarul Amazonului printre liane cât anacondele, ascultăm țipete de Piha. Sau, cine știe, poate ne visăm plimbându-ne pe Pont des Arts, de-a lungul Senei.

Poezia Mihaelei Meravei este pendulul lui Foucault, între mitic și real, între biblic și omenesc.

Uneori, lumea descrisă în acest volum este bolnăvicioasă, cataleptică, pe moarte. Însă, cum toate drumurile duc negreșit la Roma, așa și încercările autoarei duc la poezie. Aproape în fiecare dintre demersurile sale există un ombilic de care se leagă cu poezia: ”în palme poezia mă săruta ca o pisică de mare/ otrăvindu-mă cu dor”/ pisică de mare, pag. 48; “poezia deasupra noastră pare un punct g imposibil de atins”/ extaz cu flori de nufăr și poezii, pag. 50; ”între sângele poeziei și sângele tău este un fir subțire/ cum între adevăr și provocare”/ când amintirile ți se așază pe spate am viziuni, pag. 64; “sunt legată de tine printr-un cordon ombilical al Universului”/ și tu știi…, pag. 77.

Între zbor și curgere, poezia Mihaelei Meravei capătă o forță intrinsecă și dă semn că poeta este pe urcușul firesc al experienței și al muncii pe terenul destul de minat al literaturii. Se simte amprenta lecturilor. Poezia meraveiană este mult mai dichisită față de ceea ce citisem premergător acestui volum.

Poate cel mai mult mi-a plăcut că mama știe. O poezie-poveste în care triada mamă-Dumnezeu-poezie este cel mai frumos lucru care se poate întâmpla unui om, respectiv Mihaelei: “mama știe că atunci când te-am întâlnit/ nu am mai vrut să plec din sufletul tău/ din poezia ta din universal născut de tine pentru mine”/  mama știe, pag.88, poezie care apare și pe coperta a patra.

Am să închei periplul prin poezia Mihaelei, susținând chiar ceea ce autoarea mărturisește în penultima poezie din volum: “mai adânc…/ o poezie stă să explodeze”/ ultima epistolă a lui Moise, pag. 93.

Ottilia Ardeleanu

Năvodari,

30 iunie 2019

Universul începe să miște

ANDREEA MAFTEI Lebede rosii

Cronică la: Lebede roșii de Andreea Maftei

 

Andreea Maftei este profesor de Limba și literatura română, licențiată la Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Facultatea de Litere – Iași, 2008. Debutează cu poezia Chihlimbar, ca urmare a câștigării premiului revistei “Literadura” la Concursul literaturitate.ro, 2016. Volumul de față este tot un premiu, al revistei “Junimea”, pentru volum în manuscris, la Festivalul internațional “Tudor Arghezi”, Târgu-Jiu, 2018. Volumul apare, deci, la editura “Junimea”, în colecția “Numele poetului” – debut și este prefațat de criticul Ioan Holban.

Andreea Maftei imaginează propriul potop în cartea ei sangvină, Lebede roșii. Un fundal biblic fixat în cuiele unei răstigniri poetice asumate. Cuvântul ei este apa care vine în vâltori sufletești, emoționale. Cursivitatea versifiației este dată de chiar atmosfera aceasta ploioasă, întunecată, dar departe de a fi bacoviană. Este una actuală, cu vibrații personale, dată de neliniștile antagonice. Furtunile, sângele “reînnodat pe inelar”, tumultul, vântul, norii, lacrimile etc. alcătuiesc simbolistica unei vieți care scurmă interior. Încordarea, strâmtorarea, apăsarea sunt chei care descuie uși lăuntrice, lăsând la vedere simțăminte puternice: “mă tulbură lumea aceasta-/ mare de gânduri”/ chihlimbar, p 13; “Îmi răstignești vocea de un copac./ Viața,/ de umbra sa, îmi leagănă timpul-// fir invizibil. La rădăcină,/ tâmplele mele se varsă calde,/ prin palma ta.”/ cadran, p. 21.

Lebedele roșii au semnificația sângelui întărâtat, care cu grație curge “spre cea mai strașnică simțire. Nesiguranța”/ Lebede roșii, p 23.

Chiar și visarea poetei devine galopantă: “Lung pasul și-l face;/ gonește, lovește cu pumnii închiși./ Mersul alert, cu mâna la piept, ăi apără/ ziua./ Sângele, primul său nume deșert.”/ Vis, p. 94.

Curgerea apare și ca element al trecerii, al efemerității, prin măsurătoarea binecunoscută a timpului, clepsidra.

Sigur, dacă una dintre laturile poetice ale acestui volum este fluidică, cea de-a doua este cea amoroasă, dar nici măcar ea în afara apei: “El,/ toată marea./ Eu,/ pielea uscată bine/ pe doruri ce se sparg la mal.”/ Îmbrățișare, p. 41; “În sângele nostru ne scaldă viața./ Naște întâia iubire. Ne legăm venele,/ să nu curgă dorul,/…/ Ne găsim/ în pietre și în ape adânci,/ în ceruri și în abisuri.”/ Viața naște iubire, p. 96.

Andreea Maftei are un vers trist, dar de o demnitate a durerii, așa ca în metafora aceasta: “plânsul măduvei/ prin călcâie.”/ Urme, p.48. Cumplit de dureros este momentul îngropării bunicii sale, când “sunetele stridente ale cuielor/ băteau nemilos.”/ Răscolire, p.71.

Găsesc o a treia miză a volumului în mereu controversata feminitate cuminte-rebelă. În femeia “cu pene” poeta sare de la timida în iubire, la femeia opulentă, obraznică și care să “zâmbească” precum Marilyn, “să își potrivească rochiile/ pe sâni gingași și coapse ferme.”/ Femeia cu pene, p. 62.

În poezia Andreei se simte acel timp la galop pe care mulți poeți îl trăiesc în lirica lor. Cumva, comparabil zbuciumului mării, ca în poezia Plajă, p. 80: “… Cai albi/ întind aripile/ sub pleoape,/ galop în părul aprins de soare/ și vânt. În avânt./ Tălpile-și strigă foamea și setea./ Doar lor,/ semne oglindite în mare./ Vene încordate din graba/ unui timp/ azuriu/ pulsează lumea știută/ adânc./ A desfătare.”; sau, în Mirificul inițierii, p.84: “In costumul vieții mele,/ admirabil,/ valsez”.

Oricare ar fi curgerile, – de timp, de durere, de melancolie, de ape, de vieți etc.-, poeta revine asupra destinului femeii, cea născătoare: de prunci, de iluzii, de iubire, de poezie: “Impetuos îmi strigă în urechi/ destinul./ Se strâmbă provocator, în lumini difuze./ Mă prinde de gât, îmi dă palme usturătoare,/ apoi îmi alină durerea cu primăveri senine.”/ Mirificul inițierii; “Pântecul meu ți-a născut iubirea. Te-a adorat./ Durerea m-a încoronat regină./ Deși coroana a avut spinii dumnezeirii,/ am rezistat./ Ei mi-au arătat calea. Cu sângele curgând șiroi./ Picioarele mele, mâinile, organelle,/ lumea dinlăuntrul meu,/ toate au fost spălate/ din chinul facerii grele.// Mama mea știe,/ sora mea știe,/ orice femeie știe./ Până și fiica din pântec știe/ Tăcerea suspinelor după supraviețuire.”/ Tăcerea suspinelor, p.87.

Nu poate fi trecut neobservat spiritul de daimon, născător de poezie, aura sub care poeta este atinsă de magia creației. “Voi naște poezia sub albă stea.”; “Lumina ei, cât un fulger, mă cuprinde,/ în emoția primilor stropi calzi.”/ Daimon de nisip ars, p. 91.

Andreea Maftei se află deja pe drumul său luminos!

 

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari,

14 iunie 2019