IONEL BOTA: Eul torpilat de inocențe, mimetismul „puberalului” și despre cotidianul convulsiv în lirica Ottiliei Ardeleanu

Nu există autor de literatură care să nu-și dorească, ambițios și cu multă ardoare, de la începuturile sale, gloria. Nici n-am mai putea consemna etape și evoluții, dinamici ale progresului sau rutina, fapte, determinări, implicații severe ale unor personalități și opere la inventare și bilanțuri axiologice fără acest nevinovat capriciu. Nici chiar un comentariu n-ar mai putea fi aplicat corect și eficace dacă ar lipsi majuscularea acestui orgoliu al eului creativ/ creator. Totul aparține categoriilor sentimentului, iar când e vorba de o carte cu o țesătură de rafinament estetic-stilistic însoțit de multă originalitate, entuziasmul apare dintr-odată fără să mai avem pretenția unui podium pentru mai buna vizibilitate a autorului.
E și situația de față, a unei cărți izbutite, Niciodată nu spune unei zile că e ordinară (Constanța, Editura Ex Ponto, 2018, 118 p., coperta Ralucăi Buzoianu recurgând la lucrarea artistului plastic Constantin Grigoruță), un opuscul în care poemul protagonist subjugă un realism al surescitărilor și evocă, în fascicole premonitorii de voluptate și de solitudine înfrigurată, lirismul unde mai degrabă dospesc sensibilitățile unui eu decât marota „jocului secund”, pus acum la index fiindcă e torpilat de inocențe.

Ca să ne explicăm, vom zăbovi mai mult pe scena acestor „legături primejdioase”, deci sentimentale, cu insistența noastră pe ceea ce înseamnă scrâșnetul frenetic al unui parti-pris oarecum „demodat” ca să-l mai așezăm în zona sacrului (prin locurile acestea reci/ toți pereții cad pe mine/ mai apuc să-mi pun o dorință// cum ar fi/ să dau chiar acum peste un lan/ de grâu încotro m-aș uita/ verde vântul înoată bras până la mine// îmi vine să arunc naibii pantofii de firmă/ să o iau așa/ liber/ să mă spele pe picioare firul să mă electrizeze/ la capătul nevăzut al sufletului/ ești tu îți spun/ nimic nu e mai ușor de purtat/ decât pantofii de la firma lui/ Dumnezeu/ voi ajunge la el, p. 47), iscat din senzorialul ferfeniță al unui suflet marcat, la modul estetic-creativ, de tema „sfârșiturilor”.

Cu uimitoare probe de talent, autoarea își developează patima de-construcției, modalitate post-modernă de a savura actul liric în termenii unei excitări a realului, re-memorat, acesta în decalibrările unui eros al galantoniilor ironic-severe. Totul se petrece în poezia Ottiliei Ardeleanu în zodia unui sarcastic mimetism al puberalului devenit stemă calpă a frivolului decontaminărilor ființei, pradă ușoară a acestor reiterări de cotidian convulsive, dar mai ales subversiv dacă nu excludem (și nu trebuie să excludem) gofrarea măștilor descumpănirii cu glazura îndrăgostelii unui eu ventriloc supus „destabilizărilor” singurătății: și-a pipăit coastele/ /într-o zi a smuls una și i-a dat drumul pe cursul pixelilor/ într-un program/ a modelat-o cu niște unelte de finețe/ i-a desenat cei mai veseli ochi gene umbroase/ buze cu siliconi sâni încrezuți/ un trup de talie/ s/ și clic clic un fel de pocnet din degete a animat-o// ea a produs câteva lenjerii intime/ a făcut multe piruete/ s-a fardat expresionist/ și-a vopsit părul în paleta de culori/ a schimbat ochelari după ochelari/ niște pălării caraghioase și/ s-a așezat picior peste picior/ în așteptarea unor haine de firmă// el s-a plictisit repede/ a șters totul cu o gumă/ în joacă// mâine va mai sacrifica una/ programarea unei eve moderne, p. 83). E, aici, o poftă cumplită de a „devora” concretul, de a pune la index calofilul. Iar eul nu e o pradă ușoară, presiunea contrapunctică a impresivului dă alte n puncte de sprijin elanurilor imaginarului. Sunt destule desincronizări supravegheate în corelația factologică, febrilitatea realului citit în specia neverosimilului și a grotescului funambulesc-ludic, dă în clocot (neagră/ integrală/ abia scoasă din cuptorul orașului/ lângă marea cană cu apă/ pe un ștergar din nori de borangic/ cu motive/ soare flăcăruie/ pâlpâie în candela apusului/ dând de pomană/ neliniști// un pescăruș ciugulește/ firimiturile/ fierbinte rotund, p. 69), aleful, tot aici, se iscă din atemporalitatea cauționată de metafora denudării livrescului, tot ce a fost nu mai este, sau este convertit în ironie, tot ce este trebuie să fie. Colajul versatil naște o heterotopie, înțelepciunea în poezie poate fi o „boală”, și lucrul acesta pare a-l ști autoarea noastră. În interiorul poemelor avem un menaj al bricolării, între infatigal și dezlănțuirile paradigmei, joc superior al reflecției. O diegeză pe un ecartament vernacular, fervorile eului sunt domolite am zice didascalic, jocul „temporalităților” sangvinizând noua tipologie și mutând, amestecând magma din interior cu manifestul vieții pur și simplu. Observ că destui comentatori ai poeziei pe care o scrie Ottilia Ardeleanu, antologați în finalul cărții la secțiunea Opinii critice, au emis notații care, în majoritatea lor, se află în comun acord privind un soi de fantezie a convulsivului. Revolta ființei, însă, e denudată până la statutul poemului de a fi depistat ca mașinărie monstruoasă, starea de bază a monstrului poem e tristețea metafizică, furnalul liric șarjează toate disperările, exasperările spre a construi, mai întâi imaginând, noua sensibilitate: a trecut martie iar eu nu mi-am împletit fir/ un înger un dumnezeu un înger/ un dumnezeu// m-ar fi apărat de iubirea asta/ un imens nod/ moarte răsucită pe viață// nici nu mai știu când trăiesc și/ când nu/ sentimentul acesta e la un pas, p. 25).

Eul nu este unul deznădăjduit, episoadele scripturalului devin erupții de vitalism și sintagmatic, poezia se scrie, nu o dată, cu trupul, cu sângele, cu polimorfismul imaginarului, viață și text. Nu sunt rare cărțile de poezie care îmi plac, dar aceasta parcă îmi place mai mult. Incandescențele poemelor din volumul Ottiliei Ardeleanu, supuse, firesc, și metamorfozelor necesare, arată modul în care perspectiva mutațiilor estetic-axiologice, în formulările etapelor de până mai ieri ale liricii sale, a dat deja roade.

 

Advertisements

Ioan Florin Stanciu: ZILELE EXTRAORDINARE ALE OTTILIEI ARDELEANU

Soarele răsare, soarele apune

şi zoreşte către locul lui ca să răsară iarăşi.

 

La chair est triste, hélas, et j’ai lu tous les livres, îmi spuneam, cred, prin zgomotul şi furia ultimei seri de august a târgului Gaudeamus-Mamaia, când am descoperit discreta şi seducătoarea cărticică de versuri a doamnei Ottilia Ardeleanu: Totul e să mergi până la capăt (2016), proaspăt apărută în colecţia Qpoem, a prestigioasei edituri Paralela 45, având girul domnilor Călin Vlasie şi Felix Nicolau. Surpriza surprizelor  a venit însă, abia când eu, care credeam că ştiu cam tot ce convingător se mişcă-n literatura de la Scythia Minor, am aflat că autoarea-i de-a noastră, din  Năvodari, adică, de la numai vreo şapte km. de Capul Midia, pe unde (schimnic retras din lumea profană, pentru a căuta înţelepciunea întru mâhnire) îmi plimb de-amar de ani, ravagiile vârstei, melancoliile, şi ecourile lor literare.

În cronica publicată apoi, în revista Ex Ponto, cu asentimentul domnului Ovidiu Dunăreanu, remarcam atunci că  această cenuşereasă de gală reuşise câteva performanţe incontestabile, pe linia lirismului reflexiv-melancolic, iluminat adesea prin fulgurante  explozii metaforice, capabile să reorienteze emoţia şi să  dezvăluie latenta tensiune lirică a unor poeme care, la început, păreau  doar nişte cuminţi confesiuni cotidiene. Entuziasmantă mi s-a părut atunci, mai ales, atmosfera poetică difuz-convingătoare a întregului, justificându-se astfel selecţia volumului în cadrul reputatului proiect Qpoem, dar şi calitatea estetică a demersului liric, în general.

Semnalam astfel un poet mai puţin cunoscut, dar capabil şi de alte performanţe remarcabile. Iar, spre satisfacţia noastră, performanţele au venit mai repede decât ne-am fi aşteptat, deoarece, fiind laureată a Festivalului Titel Constantinescu, editura Rafet i-a publicat în timp record volumul premiat Pe tibia-n jos ( Rafet, 2017), în care poeta a abandonat imprevizibil aproape toate temele, motivele şi strategiile lirice anterioare, pentru a evada într-un fel de mitologic illotempore – lumea copilăriei şi a satului oltenesc, tradiţional, recuperată secvenţial (episoade semnificative nostalgic şi tipologii memorabile) – încă o dovadă a evidentei sale înzestrări artistice, din moment ce evocarea aceasta aparent monotonă este presărată cu frumoase imagini artistice şi cu subtil adecvate expresii surprinzătoare, desprinse cu voluptate evidentă din străvechiul patrimoniu tradiţional, rătăcitor prin timp: eram buni şi eram albi ca/ nişte pâini de la părinţi; băieţi şi fete curaţi ca o zi de duminecă…

De fapt, domnul Adrian Alui Gheorghe, unul dintre incontestabilii poeţi adevăraţi ai acestui început de mileniu, observa, într-o cronică dedicată volumului de la Qpoem: „Deloc narativă, poezia Ottiliei Ardeleanu este alcătuită din serii de scenete aproape tragice, dar în care ceea ce contează este o speranţă solipsistă, o resemnare ce aşterne patină peste detaliile sordide, prin descoperirea paradoxurilor din tot ceea ce vede şi atrage în textul poetic, o modalitate de a scoate, de fapt, din banal, o existenţă, cea umană, care devine spectaculoasă doar în funcţie de imaginaţia celui care o trăieşte, aceasta fiind dintotdeauna menirea artei”.

De aceea, poeta a şi hotărât, probabil, să se întoarcă la confesiunile sale reflexiv melancolice, publicând de curând un seducător volum de poezie, frumos întrupat la editura noastră de suflet, de pe-aici: Niciodată nu spune unei zile că e ordinară (Ex Ponto, 2018), cu teme grave, dar bine temperate prin tonul colcvial şi ironic adesea, căutând, vers cu vers, analogiile semnificative dintre sine şi lucruri, deşi totul pare să se petreacă  din nou între illo tempore şi-acum, când Dumnezeu, reîntors printre noi şi rătăcit prin Market, bate sfielnic la uşă: Îi fac semn să intre/ dar El rămâne pe prag/ între mine și lumea de-afară/ Dumnezeu ca de obicei. Ca atare, prin sacrul coborât vizionar, în profan şi prin echilibrul fragil, dintre cotidian şi transcendent, lirismul acesta, aparent rarefiat, transfigurează, treaptă cu treaptă, domesticul cotidian care ne-apare, iată, printr-un eteric voal metafizic mântuitor ce înnobilează lumea, oricâtă răutate i s-ar fi dat, prin veac. Seducătorul monolog liric al banalităţilor înnobilate de spirit se încheagă din când în când într-un poem revelaţie: a venit o liniște mare/ ne făceam toți de lucru în ea/ ziua trecea prea repede/ dacă întrebam de iubire/ nu era de găsit/ dădeam limbile ceasului înapoi/ până la forfecare/ nopțile atât de strânse/ încât strigam unul la celălalt/ și nu ne auzeam/ ţipenie.

Astfel, după ce generaţia mea, terorizată, îngenunchiată şi aneantizată aproape de cenzura comunistă, a renăscut bolnav din propria-i cenuşă, e rândul nostru să  vedem şi să dăm mărturie despre cei care cu o carte-n palmă, ne bat sfios, la uşă.

 

  Ottilia Ardeleanu, Niciodată nu spune unei zile că e ordinară (Ex Ponto, 2018)

 

 

 

 

 

semiact în 2 – recenzie la: În absența din preajma copacului de Daniela Teleoacă

 

 

 

 

Volumul în absenţa din preajma Copacului este unul masiv (de 373 de pagini), început cu o scurtă autobiografie şi câteva pasaje dintr-un roman în lucru pe care le consider motto pentru poezia inclusă aici. Avem de-a face cu o poezie evocatoare, captivantă şi de o cromatică stilistică bine lucrată. Versuri stufoase, ideatică diversă, mesaj cultivat, tehnică personală, ieşire din sine debordantă, valorificarea stărilor sufleteşti, explozii de metafore sunt câteva dintre atributele-amprentă ale acestei poete, care vin în întâmpinarea cititorului.

Poezia Danielei Teleoacă se scrie sub semnul divinului, deţine o uşiţă secretă pe care, dacă o descoperi, o vei deschide în fiecare moment când te mână curiozitatea. Divinul persistă asupra temerii şi vinei sale de a fi pământeană şi vindecă acele răni care supurează permanent în suflet; nu se absolvă de trădare, conştiinţa lucrează: Doamne,/ te-am trădat/ cu mult înainte ca/ Iuda s-o facă!/ monolog post-meridiem. Câteodată, simte deficitul de Dumnezeu/ altfel, aş decreta măcar o apocalipsă ori că Dumnezeu se stinge în catedrale/ mi carretera.

De la bun început, cuvântul ei inspiră stranietate, expresia curând vom fi “oamenii care au fost” ne introduce labirintic în metropola poeziei Danielei Teleoacă. Ai doar impresia că o poţi parcurge şi cunoaşte rapid, însă străzile de cuvinte sunt întortocheate, trebuie să circuli cu atenţie, mai ales la semne. Când pătrunzi aici, ai acea senzaţie că în orice parte ai lua-o se află încă un drum al cunoaşterii.

Folosirea intensivă a gerunziilor este un adevărat motor care menţine în acţiune continuă întreg angrenajul trăirilor poetice. Poezia Danielei este de tip memorie afectivă. Înmagazinează şi transmite prin propriul filtru emoţional informaţia interioară, genetic. Gerunziul e folosit chiar şi în titluri, conferind astfel prelungire în timp sentimentelor, aducerea lor în prim-plan şi senzaţia planării lor încă multă vreme după aceasta. Asocierile de cuvinte, comparaţiile, metaforele aproape furibunde formează un ansamblu poetic menit să fascineze, să surprindă, să te lase în suspans ori într-un context meditativ: somnul e un bandaj prost conceput/ într-o după-amiază toridă de august/ poem al după-amiezii.

La fel de bine pot afirma că avem de-a face cu o poezie sobră care-şi permite prea puţin ludic, ba dimpotrivă are un gen de autoironie ascuţită, o poezie a marşului funebru care pare să adune convoaie de suferinţă mascată. Lumea este astfel interpretată:

în secetă

convoaie întoarse spre pământ

oameni şi păsări/ păsări şi oameni

îşi cară orele ca pe corvezi

sicriul trupurilor/ al inimilor/ punem de-un ceai, de-o iubire, de altceva…

În acest volum, autoarea forjează la greu aliajul morţii. Indiferent de textura şi coloristica sufletească, ceva se degradează, această poezie fiind un fel de précis de décomposition cioranian: concentrează-te// auzi// bat clopotele// fă-te că nu ai murit// încă/ fă-te că nu ai murit (încă)!; în acest plictis care face/ uitată moartea/ orice sentiment al tragicului/ orice motivaţie/ copilărindu-mă. În această idee, oamenii/ secretă pământ/ pământul/ alţi oameni/ poem al după-amiezii;

… şi dacă/ în loc de iubire

cu saci grei de moarte ne vom umple sternul

cu urletul ei/ cu toate frustrările posibile…/ do you want?

În ultimă instanță, moartea nici măcar nu există/ este numai linia aceasta continuă/ invizibilă cu ochiul/ pe care sufletele curajoase/ îşi ţin echilibrul şi cântă/ sinceritate.

Poezia Danielei Teleoacă se situează între pământ şi cer, când telurică, profană, ghiduşă, când celestă, sacră, metafizică cu atingere filozofică. Ea are un suflu terapeutic, îndreptată fiind spre inimă.

Acel modus vivendi (privitor la eternul sentiment de iubire) mereu pe fugă, la viteză maximă, într-un vertij de neoprit, este asemenea unei ciulendre ameţitoare care te prinde în vârtejul ei nebunesc şi te învârte tot mai repede, încât te scoate de pe traiectorie, centrifugal:

şi iată-ne

mult prea grăbiţi/ vitezomani…

care desculţi/ care îndrăgostiţi

închişi la culoare/ ca spaima de albi/ ciuleandra. 

Uneori, autoarea transmite pe filon ludic nevoi sufleteşti, întoarcerile în copilărie, rememorări ale persoanelor dragi, ca pe nişte poveşti clădite din cărămizi de memorie. Relaţia cu acea copilă care a fost cândva se prelungeşte şi se păstrează în prezent, nu este tăiată aşa cum se taie cordonul ombilical, la despărţirea de pântecul maternal. Este vorba de o continuă apropiere de trecut şi nici vorbă de îndepărtare în timp. Din toate, însă, rămâne o cicatrice/ în formă de adunare gălăgioasă/ cuvintele răsculate inundând restriştile/ interacţiuni. Cuvântul exprimat, oral sau scris, rămâne legătura trainică personalizată şi revigorantă între adultul care se povesteşte pe sine şi copila de odinioară adusă în poveste.

Cuvintele sunt prietenii de joacă ai autoarei:

mi s-a făcut dor de cuvinte

aşa cum dor ţi se face de tine cel nenăscut încă

şi cuvintele mele erau nervoase/ in plin travaliu

veneau pe tiroliană ca un fulger

prindeau/ smulgeau/ devorau/ incercau să mă supravieţuiască/ miraj albastru-turcoaz.

Pe de altă parte, poezia Danielei are – aşa cum remarcam – ţinută filosofică, aceasta neîncetând să conceapă, firesc de altfel, chestionare existenţiale la limita dintre viaţă şi moarte, despre acel prag trecut o singură dată şi mai ales despre cum şi ce se întâmplă dincolo, după ce uşa masivă a cerului se închide precum un capac de sicriu. Poeta imaginează în exorcizări un potenţial scenariu după marea trecere: şi unde ne vom ascunde de ploi/ de surzenia oarbă a destinului/ unde ne vom adăposti singurătăţile când/ gongul va bate ceasul acela?!// …/ atunci feţele noastre se vor prelinge până când/ nu va mai rămâne decât goliciunea dintâi/ coala albă aşteptând Viu Semnul.

Poemele din acest volum sunt scurte poveşti, un iureş sentimental adesea turbulent, uneori lin; când lasă vagi urme de bucurie, când o tristeţe îndestulătoare; există un ţipăt interior care scapă câteodată în afara fiinţei: un ţipăt ruginit în deşertul tăcerilor arse/ incompletitudine; un preferat antagonism al manifestărilor, trăirilor, cum se vede şi aici în tăceriţipăt; un tragism versus extaz, plecări şi reveniri, egoism în contra altruism, iubire la polul opus singurătăţii etc., toate acestea conferind plinătate poemelor, pe lângă masivitatea acestora, atât ca alură, cât şi ideatic. Ele sunt străbătute în lung şi în lat de aspecte dureroase, infirmităţi trupeşti ori spirituale, uneori ameliorarea lor producându-se prin invocarea ajutorului divin, a îngerilor şi a lui Dumnezeu. În poemele sale este întâlnită o lume oarbă, infirmitate, stridenţă, gol, vină, teamă, aşteptări fără sens, ţipăt, răni, nori, o lume gravă cu semnificaţii pe măsură: se făcea condens/ în tăcerea asteptărilor albe/ ploaia cădea infirmă/ ziua cea mai scurtă; bolnavi, blestemaţi, proscrişi, specia-pericol iminent la adresa societăţii/ la Rencontre. Poveştile Danielei sunt de pe când ziua era din postav şi Bunica purta o ie cusută cu roşu şi verde/ cu fluturi ornată/ de altădată.

Şi la Daniela Teleoacă lumina poeziei nichitiene pulverizează cuvintele:

de mâine

vom trece pe curat

              toate păcatele/ toate neiubirile/ toate neiertările/ angajament; nealnostru/ în străinătate; nemoarte/ hard enduro; netrecere/ aşa… între noi (în hibernal); nesomnul/ intruziune; nesingurătate/ îmi place felul ăsta de toamnă; netrupesc/ implacabil; nepământ/ să mă iubeşti aşa…; neviaţă/ cosmogonie; netârziu/ preaplinul clipei; necopaci/ câteodată se face…; neimaginaţiei; a neşti/ banal prenatal; neodihnă/ sosesc păsările; nefrica/ instantaneu.

Spuneam la început că avem de-a face cu un volum stufos. De fapt, o carte de căpătâi a Danielei Teleoacă, articulând o metaforă originală, dezinvoltă şi o trăire aparte a fiecărui vers: între timp/ ne-am iubit cu tăcerile/ pacienţi cu drepturi egale în gloanţele aceleiaşi ploi/ luciferi goi înmărmuriţi în aceeaşi spărtură/ în piele ne supura acelaşi soare pârjolit în drogul propriu/ la Rencontre.

Tendinţa poetei este de a scrie versuri lungi separând prin slash-uri sinonime, expresii, idei (a se observa slash-urile interioare versurilor acolo unde am scris grupajele pe verticală!). Bagajul lingvistic este alcătuit şi din expresii uzuale, precum: şi nu e de ici de colo să-ţi iei inima-n dinţi// s-a făcut luntre şi punte/ ce mare lucru până la urmă??!/… / nu face pur şi simplu fiţe/ poate numai din ţânţar armăsar/ fler lingvistic.

Ploaia este plânsul interior, o revărsare tumultuoasă de nelinişti, tristeţi, obsesii, salturi în lumea copilăriei şi reveniri, regrete, pesimism, neîncredere în iubire etc., toate acestea însă fiind transfigurate poetic: orice ploaie moare/ să se desăvârşească estetic/ sunt o pasăre subterană zgrunţuroasă. Ploi oarbe, repezi, grăbite, monotone, iritante, nemiloase, acide, toate trec prin inimă ca fioruri, lăsând semne, răni, vină, remuşcare…; poate de aceea, întâlnim un exces de semne, în special de punctuaţie: semne de mirare, semne de întrebare, puncte de suspensie, ghilimele, cratime, paranteze rotunde, unghiulare sau drepte, săgeţi, steluţe. Cifra 2 este o amprentă personalizată, luată ca simbol al dualităţii/ antagonismului/ contrariilor de altfel prezente în volum, dar şi al perechii, al întregului: scena în care fără să ne fi văzut vreodată/ noi 2 în sfârşit ne-am întâlnit atât de firesc/ de parcă…/ în somn; privirea cu 2 tăişuri/ bucată cu bucată. Obsesiile lirice coboară în aceste semne care par să oblige la meditaţie, la respiro cu reluarea lecturii, la o reflectare riguroasă asupra discursurilor. Însă, autoarei nu-i plac doar semnele, ci şi titlurile în alte limbi de circulaţie internaţională, adevărate surse de inspiraţie poetică.

Volumul de faţă este unul complex din punctul meu de vedere, cu abordări serioase, reale tancuri de inspiraţie care aduc acea linişte de după un război personal cu tarele lumii actuale. De asemenea, conţine stropul de (auto)ironie, cât să nuanţeze diverse aspecte: eu o să fiu în continuare/ fata cu zâmbet de primăvară/ poate şi puţin din zeitatea antică/ o să cobor temeinic din 32/ (deşi de mult drumul meu nu mai trece pe acolo)/ faire semblant d’exister. Autoarei îi place să se erijeze într-un magician care stăpâneşte arta prefacerii: mă vei duce la căsuţa din Tei/ cu viţă multă şi struguri rămaşi constant la stadiul de imaginaţie/ ne vom întinde sub cer/ ne vom preface că nu există decât acea clipă…/ faire semblant d’exister.

Ploaia şi toamna, în duet, trezesc amintiri prin sunet şi culoare. Daniela este atrasă de sunete şi semne. Semne din palmă cu semnificaţia scurgerii timpului şi a vieţii: în palma adâncită se crestează semne/… / îţi doreşti acea suspensie de linişte în venele obosite/ vine septembrie…

Toamna devine motiv de metaforă şi bunăstare: cade un soare tomnatic/ şarmant în instinctele-i domolite/ nu mai am. În toamna poetei găsim poezia incendiară care se potoleşte cu ploi, cu linişte impusă de conduita personală.

Acelaşi paradox al contrariilor care se atrag îl întâlnim şi în tema morţii: nu ştiu cu cât moartea este mai gravă decât dilema aceasta/ a prepoziţiei polisemantice sau goale de conţinut/ nici pe departe.

Poezia Danielei este un recviem care îşi pierde acordurile undeva dincolo de tine, unde tristeţile se fac îngeri şi ne mângâie ochii. schimbă lacrimile în lumină…/ priveghi. Aici este limita între pământ şi cer, între trup şi spirit, între ceea ce este efemer şi ceea ce e veşnic: nu mai suntem ai noştri, ci ai căderii în celălalt cer/ priveghi. Practic, prelungirea vieţii cu moartea este repetabilă şi infinită, succedarea uneia cu cealaltă înseamnă explorarea unui alt şi alt univers, de un număr necunoscut de ori. Cu alte cuvinte, părăsim un univers în care am atins anumite scopuri, ne-am îndeplinit unele dorinţe sau misiuni, şi trecem într-un altul în care iniţiem alte proiecte ori continuăm ceea ce am început (şi nu am finalizat) în universul anterior. Daniela este poeta la limita dintre lumi, se simte un excedent de religiozitate în discursurile sale poetice!

În contextul unei existenţe umane terestre, naturale, obişnuite, ea se consideră un fapt divers înghesuit printre priorităţile tale pusă faţă în faţă cu el, bărbatul, iubitul, doritul, elementul-lipsă, necesitatea cotidiană, împlinirea personală etc. – efect ireal al orei acaparate de solitudine/ mâine o să fie în sfârşit toamnă. Ea este poeta care, între biserici şi night-cluburi, alege conştiinciozitatea unei normalităţi, o cafea, un balansoar, o aşteptare nocturnă, o scuturare de trecut, alege fericirea aia tâmpă în  colţul buzelor/ hai odată, ce mai aştepţi?!, persiflând singurătatea care lasă golul acela imens în inimi. Este, într-un final, femeia care doreşte să fie: am ucis multe femei/ am ucis toate femeile până când/ am dat/ de cea adevărată/ … şi n-am mai început să te iubesc. Este altă specie/ intro(extra)vertit (răzbunarea cuvintelor) sau pur şi simplu: de profesie sunt naivă, o afirmaţie asumată.

Întrebări retorice, precum: ce ne lipseşte de fapt?!/ semiact în 2 ori: unde se adapă elefanţii?! unde dropiile?!/ după ce firicel de lumină Se-ascunde Dumnezeu/ aşteptându-Şi Timpul/  punem de-un ceai, de-o iubire, de altceva…; păsările au toate ochi imenşi de copil/ altfel ce le-ar mai ţine zborul?!/ în străinătate; cât poate să mai doară o tristeţe căzută în gol?!/ fostele dealuri… fostele oraşe…/ ce vor ceilalţi?! ce tot vor?! cu tine vorbesc?!/ ca un puzzle  sunt frecvente misiuni de cercetare pentru poeta care îndrăzneşte să se apropie de perfecţiune într-un mod blajin, umil aş spune, ca şi când i-ar fi teamă să nu strice armonia singurătăţii, tristeţii, amăgindu-se pe sine prin reverie şi amintiri.

Volumul este un semiact în doi, pentru că totul se petrece în jurul lui el şi ea, un cuplu imaginar ori real, un cuplu puternic ori destrămat, deşi nu iubirea este tema principală aici, aici este o diversitate de teme din care el şi ea nu pot fi omişi, mai degrabă este un volum retoric, al întrebărilor rămase cumva în coadă de peşte, al esenţializării unei resemnări existenţiale pornite din dorinţa de a atinge perfecţiunea, în condiţiile în care autoarea se confruntă cu propriile vine, şi le asumă, se responsabilizează pentru ceea ce face, atât pentru greşeli, cât şi pentru cele bune.

Forme de nedumerire/ spaimă/ bucurie/ constatare, stări euforic-agonice sunt induse voit de expresii între două semne de exclamaţie: !veneau zăpezile!; !veneau primăverile!; !treceau jumătate din duminici!; !alunecam!/ plus-minus zero grade latitudine (în contratimp); !după cum vezi nu pot să-mi văd de ale mele!/ şi-atunci inevitabil se-ntâmplă câte-o duminică!; !azi vom merge pe stradă altfel!// !ne vom bucura!// !ne va durea cel mult triunghiular/ echidistant!// !ne vom ruga după ritualul pereţilor abrupţi care încep şi se termină nu ştii unde!// !ne vom îndrăgosti!/ azi luăm pauză la sentimente; !o să te pun/ cu faţa/ la cântec!/ cromatic. disolutiv. deloc exclus.

Autoarea simte singurătatea ca pe o completare a existenţei, dar nu ca pe o rezolvare a netrăirilor, de aceea apelează la acel el de sprijin: aștept să mă desăvârşesti tu/ şi atunci; singurătatea are nevoie de spaţii ample să se manifeste/ nimeni nu mă poate acuza; am experimentat aceeaşi otravă/ solitudinea cu majusculă/ şi, totuşi, nu există iubire.

În densitatea de idei cosmetizate cu minuţiozitate se înghesuie un Dumnezeu al ei, îngerii Lui şi ai lui-şi-ei, păsări, lumină, ceruri, păcatul, solitudinea, ploi, toamne, răni, cuvinte, duminici şi Bunica din icoana inimii şi câte îi mai stau între pernele amintirilor ori gândurilor de noapte răzleţite şi adunate apoi câte una, câte una în desavârşitele versuri. Până una-alta, o descifrare a ceea ce înseamnă a fi vine tot din unghiul divin: şi tu, Doamne, rămâi culoarea aceea dureroasă pe care/ din ce în ce mai greu o ghicesc/ şi totuşi, aşază-te între mine şi timp!

Iubirea, acest sentiment ancestral, motiv de poeticitate grandios şi complex, nelipsită din tematicile poeţilor, universal trăită şi retrăită (şi) prin cuvinte, este personalizată, scoasă în prim-plan la modul brutal, acutizată într-o manieră de cuminţenie, pe cât de discret, pe atât de intens (acelaşi efect al antagonismului vivace!): mă simt bine întinsă/ în gândul tău/ acolo unde rupt de tine şi de restul lumii/ găzduieşti nostalgiile felinei cu sentimente prelungi/ niciodată cuminţită/ confort grad I. Iubirea este ca strigătul lui Munch, este durere ţinută lăuntric până la exasperare, până nu mai ai aer, până la răbufnire, până la invocare: iubeşte-mă/ dincolo de enigma asta închisă/ de convenţia literelor ei/ în care au încremenit strigătele/ peste toate obişnuinţele iubeşte-mă/ peste multe sfârşiturile/ ca pe un prăpăd bun/ ca pe blestem dulce/ să mă iubeşti aşa… Iubirea este ceva-ul acela care te inundă/ fără să te fi pregătit în prealabil/ e ceva personal în Iubirea aceasta. Ca să rămânem în lumea ei antagonică, să remarcăm un titlu: şi, totuşi, nu există iubire, în opoziţie cu versul păunescian „şi totuşi există iubire”, din poezia „Totuşi, iubirea”. Strigătele Danielei sunt cuvinte-strigăt: vreeeaaaauuu!!!; mă pieeerddd…!!; sunt euuu!/ te iubesc denotativ: îmi aminteşti de mine. Iubirea este sentimentul complex, de fapt Sentimentul prin excelenţă, aşa cum este definit acesta în poemul îmi place iubirea aia…: sentimentul pursânge; iubirea care îţi taie respiraţia, îţi ia liniştea/ te tachinează cu dezmărginirile/ cu pariul pe Întâmplarea Minunată/ iubirea-urzicătură în buricul degetelor/ diafragmă perfectă în calea amneziei/… / iubirea-alchimie care te ajută să mori/ fără de spaimă// iubirea care te condamnă/ doar pentru a te mântui/ extract total de eternitate.

Poemele Danielei se termină baroc, ecoul poemelor îndreptându-se oriunde în timp şi spaţiu, fără o ţintă directă. Se lansează către oricare cititor fără sugerarea mesajului, implicându-l astfel pe acesta la a medita asupra mesajului, la a-l gândi pe toate feţele. Autoarea are o ţinută verticală, o atitudine justă, nepărtinitoare, echilibrată vis-à-vis de cuvântul lui Dumnezeu:

nu te ascunde după enunţuri în care nu crezi

nu simula indiferenţa/ măreţia în faţa necunoscutului

nu înjura/ nu huli/ nu da vina

pe „Dumnezeul nedrept” / nici pe slujitorii săi/ continuitate.

Mama îi este aripă divină: doar Mama nu-ţi mai este pe-aproape/ între timp s-a făcut nevăzută şi grădina/ şirurile ei lungi de miracole/ mers cu pietricele; şi, totuşi, Mamă!/ eu rămân copilul pe care cândva îl purtai în braţe/ sus de tot în curtea celestă a îngerilor/ aceeaşi. Daniela povesteşte de florile Bunicii, despre Mama care aduce acasă dicţionare gigantice cu foiţe străvezii/ Acasă… departe. Bunica este un reper spiritual aparte. Îi aduce copilăria foarte aproape, în inimă: Copilăria mea împrăştiată/ dincolo de bătătura Bunicii:/ m-am aplecat s-o culeg/ într-o vacanţă.

Sentimente antagonice / oximoronice o urmăresc într-o exprimare solidă, sinceră, viziune personalizată asupra vieţii, poeta niciodată nedezicându-se în afirmaţii şi sentimente: desfrâul curat al arcurilor conjugale/ invitaţie. cât se poate de lumească;

dacă DA-N I E-LA se auzea măcar puţin altfel

decât restul grămezilor de daniele şi cum

eram cuminte/ cum mă revoltam

dacă gerul mirosea a viu/ a necunoscut/ a dimineaţa aceea/ cu tine sunt aşa departe de mine.

Uneori, poezia matură a Danielei este o garnitură pe şine de repere-amintiri, un şir Fibonacci al semnelor, o partitură wagneriană care se lasă cu aplauze la scenă deschisă, cu umbre şi tot felul de sunete/ peisaj naiv.

Este un adevărat magician al metaforelor pe care le scoate din joben, metafore de impact: miroase a gaz şi a frică/ substanţa aia cleioasă de care nu mai scapi…/ foarte probabil şi mâine…; o zi ca o ciocnire frontală/ ora de la care încep singurătăţile; e cântecul acesta/ tărăgănat-dureros ca o ploaie/ zdrobită de propria cădere/ oraşul nostru; trecute prin sânge/ cuvintele se aud mineral/ vitralii; un hoţ de lumină şi-ascunde frenetic tristeţea sub glugă/ şi-aprinde-o ţigară şi-n fumul de vată simţim/ cum ne pierdem de-a valma în zloată/ mă iubeşti pe-ntuneric.

Daniela este inclusiv o poetă a durerii catifelate, înţelese şi suportate în tăcere, a golului care se tot lărgeşte. Nu se erijează în eroină, însă iubeşte sacrificiul pentru frumos, se supune artei şi actului artistic din dorinţă şi respect. Simte arta. O trăieşte (din) adânc. Este poeta cu gustul personal despre care nu se discută/ Acasă… departe.

Sacralitatea din poemele Danielei derivă şi din faptul că ziua pe care o revendică adesea este Duminica, iar propriile trăiri/ ipostaze devin adevărate ritualuri: duminica va stropi gleznele/ filele albe rămase necădelniţate/ deodată.

Uneori, poemele acestea par minidialoguri poetă-sine. Îşi vorbeşte, îşi răspunde, ţinând locul acelui eu, ca persoană imaginară opusă sieşi, contradictorie, trecută între paranteze ca un adaos necesar, pentru completarea discursului. Ca un leac personal este şi prezenţa păsărilor, aş zice că poezia Danielei este pentru păsări aşezate pe pervazul sufletului său. Revelaţia acesteia este acel cer de păsări!

Un procedeu artistic relativ frecvent valorificat este repetiţia, în special a verbelor: … le îndese le îndese…/ plece plece… de parcă niciodată/ nu s-ar fi pregătit pentru altceva/ de parcă…// …să-şi aleagă… să-şi aleagă/ să le îndese într-o valiză/ dar nu!; noi povesteam/ doar povesteam

  atât de mult ne complăceam în poveste…/ noi n-am vrut; aşteptarea la capătul căreia nesfârşit se iveşte/ altă filă albă… altă filă… altă…/ hard enduro. Este expertă în să executăm…./ să executăm sentimente/…/ dintr-o iluzie/ noi n-am vrut; cancerul care creşte… creşte… creşte…/ se face univers/ posibilitate;

mergi către… mergi…

să nu te prinzi/ să nu te prinzi

că habar nu are lumea asta că tu exişti!/ război. rece.

 Este un conglomerat de stări.

Gol, goliciune, vid, dezgolire sunt cuvinte cu care poeta îşi conturează singurătatea, făcând yoga poetic fix în mijlocul ei. Îşi alege, de altfel, cu minuţiozitate locurile, nesfiindu-se să le descrie în amănunt, chiar naturalist, oricât de dureroasă ar fi o experienţă de acest gen: locul ăsta are forma unei case:/ nu găseşti pe nimeni cunoscut/ nici măcar pe tine însăţi/ departe; …. golul pe care îl lasă cel care/ refuză să se mai întoarcă/ monolog post-meridiem; umbletul gol în care/ când ridicol/ când ucigaş/ îşi ascunde pumnalele/ lumea asta aşa de normală.

Se pune în diverse ipostaze. Este femeia din umbra sa, are o mulţime de vârste/ nu se simte/ niciodată batrână/ nu are/ niciun fel de complexe/ femeia din umbra mea. Pe de altă parte, afirmă: nu-mi amintesc ce făceam acum 2 minute (/ nimeni nu mă poate acuza); afirmaţia capătă acoperire în contextul unui dor sui-generis, anume dorul de Acasă. Este vietate fără de ochi,  fără prea multă imaginaţie/ fără pic de personalitate/ spaţiul perfect vid gata să fie locuit/ mă apropiasem de tine…; sunt o femeie/ cu probleme nocturne/ pur hormonale/ învăţând să moară conştient/ în albul nopţilor de insomnie// sunt a tastelor negru-cu-alb ce suferă de sindromul atingerii/ un fel de nevoie vitală de dragoste personalizată…./ nu sunt a ta!; sunt un soi rău/ o specie pe cale de dispariţie/ eu nu pot fi a clipei; eu/ cea egoistă/ narcisistă şi rea/ eu care am soarele meu şi apele mele/ gradele personale/ te iubesc denotativ: îmi aminteşti de minemanualul acesta cartezian ca un memento/ a ceea ce sunt/ femeia în faţa unei uşi/ sufletul graţios/ lăsându-şi provocările/ în poemul sertarelor/ în felul tău. Daniela suferă de hipersensibilitate!

Finalurile de poeme au ceva tragic, poate exagerat de nostalgic, maladiv aproape, ca în: specialiştii au exclus alzheimer-ul/ nu şi/ dorul de acasă/ nimeni nu mă poate acuza; azi/ micşunele miros a vertij şi dor/ asemenea pământului răsturnat/ cotropit de vreme/ floral. altfel; tragem de cuvinte să prelungim clipa/ avem/ o pasăre pământie pe care/ posedaţi/ o creştem/ în colivii/ geografii.

Tendinţa unei abordări anatomice a lumii interioare se manifestă prin termeni de specialitate medicală: genetic, artere, vene, a opera, diagnoză, psihoză, pacientă, aseptic, hipnoză, patologie, autoimune şi chiar o definiţie a nebuniei.

Titlul volumului îşi are rădăcinile în contextul unor poeme: ** în reveriile noastre comune/ distanţa se face/ copac/ noi copiii/ marii amatori să-i populăm înţelesurile…/ iubire la fără frecvenţă; **în absenţa/ din preajma Copacului/ ţi-ai întins tu mâinile/ 2 recipiente goale/ încremenite/ aşteptând ploile. Desigur, copacul înseamnă esenţă, verticalitate, rezistenţă, longevitate, fruct, lemn şi hârtie, adică acele calităţi pe care şi omul adevărat şi le doreşte. Şi, de aceea, spun că nu întâmplător Daniela a ales acest titlu al volumului de faţă. Copacul vieţii simbolizează întinerire, vindecare sufletească şi spirituală, hrană vie, bogăţie, veşnicie, legătura între cer şi pământ, deci comunicare, telepatie, echilibru: voi ghici răsuflarea copacului-singur/ a copacului-om/ e încă iulie şi greierii inundă cosmic. Atâta preţuire are pentru Copac, încât se teme că până şi rostirea numelui său poate fi o prăbuşire fără precedent, ireversibilă: mi-e teamă/ de ziua în care voi rosti deformat copac/ şi atunci toate pădurile se vor prăbuşi/ zone. inaccesibile. Între copac şi singurătate este cumva o înţelegere, un pact; banca va găzdui oricând un om singur, cu gândurile lui, iar copacul îi va asigura umbra, răcoarea, ozonul, îl va proteja de soare, ploaie, vânt, dându-i răgaz în a se redresa: **o bancă singură/ copacul ce se opintea la baza ei/ roşu diluat.

Este un volum floral, o grădină bogată în exemplare, unul mai atrăgator şi mai interesant decât celălalt, o grădină botanică uriaşă prin care poeta ne plimbă, prezentându-ne poeme deschise, cu deosebite corole şi într-o diversitate de forme, dimensiuni si culori. Florile sale preferate sunt garofiţe, sânziene, tufănică, nalbă, hortensii, micşunele, levănţică, iasomie, trandafiri, narcise, zambile. Şi pentru că iubeşte copacul, ne invită la o plimbare literară pe sub pruni, corcoduşi, vişini, cireşi, tei, smochini, mesteceni, sălcii, salcâmi, magnolii, castani, platani: am la mine/ o potecă îngustă/ un salcâm întreg înflorit şi/ salcâmul poate fi în noi/ sunt o pasăre subterană zgrunţuroasă etc.

Poeta trăieşte într-o lume a ei, cuminte, care se intersectează cu lumea exterioară, receptată drept banală, barbară, indiscretă. Absenţa este un fenomen care se petrece regulat în versurile autoarei, cauzat de golul imens şi cu efect în stările de decepţie, deziluzie, teamă, plâns, ţipăt, regret, chemări din departe: vino la faţa locului! Şi, iată:

nu face pe conştiinciosul

nu mă învăţa pe de rost

ca pe o poză/ ca pe teorie

scoală-te într-o seară/ îmbracă-te bine

vino la faţa locului/ fii martorul

crizelor lunare/ al spaimelor feminităţii

acuză floarea şi ochii necunoscutului

deprinde-mă cu alineate şi intonaţii

cu spaţiile arhipline şi zona vidă

Este poeta cu păsări la fereastră, cu dreptul la singurătate/ vino la faţa locului!, căutătoarea neobosită a iubirii: chem o iubire/ care şi atunci când va face zgomot/ să fie liniştea prinsă de poemul păsării/… // la nevoie închipui o iubire/ ca o cruce peste care să mă întind de bună voie/ anunţ. Este poeta care îşi regizează scenariile, poemele sale au uneori ceva teatral, un dramatism care zdruncină: [paşi / foşnete / uşi trântite / mănuşă uitată / stupoare / bătaie în geam…/ cade ceva… / ba nu… // puncte de vedere…]// badijonează plânsul acela/ să se asemene unui cântec/ autosugestie hibernală.

Are afinitate pentru gramaticile cuvintelor; astfel, numeroase poeme conţin termeni şi expresii care demască şi susţin pregătirea profesională a autoarei: imperativ catifelat; toate cuţitele se răsucesc în inimă la gerunziu/ (pseudo)modal; voi da vina pe sens/ mă voi ţine de prima literă/ zone. inaccesibile.; acolo unde se desfăşoară gestaţia/ polisemiei cuvintelor/ chiar mi-e teamă. După cum, poeta jonglează şi cu termeni matematici, informatici, cu noţiuni de fizică şi chimie:

îmi place oraşul viu/ nu schema lui

distanţele matematice/ pătratul ipotenuzei

dublul sumei adăugat la triplul…/ albastru-cu-galben;

eu uşor aplecată peste triunghiul umbrelor tale

tu subtil adunat undeva la marea ieşire din mine

surâdem cu spaimă/ sentimentul de la ora 5 după-amiaza;

nimic original: un copy-paste

într-o lume în care nu se aprobă

drepturi de autor/ nici alte drepturi conexe/ şi, totuşi, nu există iubire;

îţi faci loc

printre adobe reader/ windows 10 update as…/ google chrome… poezie.rtf

un format fericit te păzeşte de tristele incompatibilităţi

un shortcut [pentru orice eventualitate] către tine însuţi/ CtrlV;

medităm la norma zilei următoare

la concentraţiile heliului/ la densitate/ nişte copii. altfel.

Într-o serie de poeme, întâlnim acea insistenţă a naşterii din nou, a devenirii acelui altfel (floral. altfel.; nişte copii. altfel.; harachiri. altfel.) ca şi când, cu fiecare poem, poeta se naşte încă o dată. Altfel. Într-adevăr, universul de aici este atât de divers prin concepţie şi compoziţie, încât, cu fiecare filă, ni se revelează mereu altceva: trebuia să mă nasc din nou!/ lumi paralele. Poate pentru că: existenţa este o literă/ abecedarul filosofiei de gheaţă/ plus/ minus evidenţe.

Timpul este instrument de măsură a vârstelor sale, astfel că nimic nu se petrece în afara lui. Fie că este clipă, moment, duminică, seară, zi, fie că este un anotimp, lui îi este alocat în mod constant  un loc privilegiat în poveştile metaforice: pe margini timpul se înverzeşte/ e de la mine; ora mea albă/ gestaţie; când vor veni sentimentele/ timpul mă va lega fedeleş de el/ inadvertenţe.

Ultimele aproximativ douăzeci de poeme din volum sunt dedicate soniei (cu s mic), într-un capitol care vine în continuitatea celorlalte poeme şi în care sunt scoase în evidenţă trăsăturile fizice şi morale ale acestui personaj, de fapt protagonista şi în proza care aşteaptă tiparul. O sonie răzvrătită, ieşită din schemele clasice:

poartă gulere scrobite şi înalte/ un fel de excrescenţe gotice în femininul omoplaţilor/… / face dragoste cu lumina stinsă/ semnul;

se dezbracă de toate/ până la adevărul gol-goluţ/ nudism;

trăieşte violent

primitiv/ aproape / sânge albastru şi mizerie roz;

,sonia,

avea felul ei de a deschide uşa

de a sta pe gânduri

de a-şi modula vocea astfel încât şi

nu-ul să pară aproape-afirmaţie/ domestic.

Aş putea încheia această incursiune în poezia adâncă, pe puţin cât o fântână, a Danielei Teleoacă, cu următoarele întrebări: unde se duce iubirea?/ unde memoriile?/ unde timpul?// poate în milimetrul de cer/ care din convingere…/ din instinct…/ din singurătate?!/ plouă firul de iarbă/ milimetrul de cer. Dar, dacă s-ar găsi un singur om să răspundă exact, probabil că viaţa ar fi destul de searbădă! Ce înţelept ne mărturiseşte Gabriel Liiceanu: „În fond, în fiecare dintre noi se află doi oameni. Suntem, mai întâi, ceea ce a făcut natura din noi. Dar suntem, apoi, ceea ce am făcut noi cu natura din noi.”!

Şi de ce să nu ascultăm vibraţia poetei: noi trecem în goana vântului/ niciodată nu avem răbdare (sau… ce?!) să ne oprim. pe îndelete. să trăim Minunea./ să ne spunem pe numele noastre genuine./ să ne ţinem de mână. să alergăm. doi. pe un singur număr./ să sacrificăm totul. totul pentru această nebunie aparte./ să înţelegem. să înţelegem. să înţelegem/ curând vom fi ‘oamenii care au fost’!

Continuăm să ne punem, repetabil, aceleaşi întrebări: cine eşti şi ce vrei de fapt? unde mergi? de ce insişti?/ în ce limbă înfloreşte cireşul?/ în ce pace iubirea aia?/ unde îşi ascunde ziua voma?/ unde duhovnicii păcatul?/ cum să fie linişte?!

 

 

 

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari, 11 sept. 2018

 

Cafeneaua literară nr.9/ Sept. 2018

http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/wp-content/uploads/2018/09/Cafe09-rgb.pdf

Mulțumiri domnului Virgil Diaconu, director al revistei Cafeneaua Literară, și redacției acestei reviste pentru consemnarea apariției volumlui meu de poezie Niciodată nu spune unei zile că e ordinară, ed. Ex Ponto, 2018, la pagina 32.

Încă o dată: Romeo și Julieta literar! La Mizil, desigur!

Înscrieri aici: www.romeojulietalamizil.ro/index.php?page=1_1

„Leonido, care e capitala judeţului Buzău? – Mizilul, domnule! a răspuns cu mândrie tânărul Leonida, viitor primar al urbei sale natale. – Nu-i adevărat, Leonido, a zis profesorul; e Buzăul… Dar capitala judeţului Prahova? – Mizilul, domnule! a răspuns hotărât junele. – Nu-i adevărat, Leonido; este Ploeştii. Dar a judeţului Ialomiţa? – Mizilul, domnule! a răspuns desperat băiatul. – Nu-i Mizilul; e Călăraşii… Treci la loc! Leonida a tăcut, încruntându-şi sprâncenele – e foarte sprâncenat – şi a trecut la loc. Dar dacă a tăcut, asta nu înseamnă că n-a gândit…” (I.L.Caragiale, „O zi solemnă”)

43592900_1876407299081525_1865886153052258304_n

în multa dezmierdare

SECVENTIAL de TANIA GRIGORE

Secvențial/ Sequentially al Taniei Grigore, volum bilingv de poezie, este mai degrabă nu un secvențial de stări, emoții, tandrețuri, singurătăți, ci pur și simplu un amplu tablou floral, suav și desfătător, populat culoare după culoare, moment după moment, cadru după cadru și personaj după personaj, astfel încât se aplică privirii vizitatorului în galerie, ca acel ceva finisat cu multă implicare și atenție. Îl pot potrivi din ochi unui goblen țesut în taină și cu delicatețe, asemenea momentelor mitice ale Penelopei lui Ulisse – cel chemat la război-, țesătoarea de gânduri și sentimente de mătase pe o pânză nesfârșită a iubirii, într-o atmosferă benefică dorului.

Acuratețe și delir în versurile ei scurtissime în care verticalitatea ideilor este onorată și de dispunerea acestora de la nord la sud, fără a abuza de întinderea pe orizontală, dând senzația de eliberare a unor picături de licoare care se pot înghiți în tihnă, la o șuetă cu iubirea.

Este o carte de iubire suculentă care se citește în adâncime și argumentează oricare senzație printr-o alta la fel de puternică, nostalgică, metaforică.

Volumul poate fi considerat chiar un stand de bijuterii filigranate care-ți iau ochii și care ar veni bine pe mâna oricărei femei studioase. Se simte o migală în fiecare dintre acestea. Ca, de altfel, și un tonus al recompunerii din momente erotice atât de discret transpuse: sunt vinovată/ am hoinărit prin vise/ mă întrebam cum mai arăți/ și dacă ai aflt cumva/ cum să desparți/ gura încinsă/ de gura împietrită/ ochiul mirat/ de cel mistuit/ mâna nebună/ de mâna alintată// dar îți voi explica/ mai ușor toate acestea/ când vom aduna în așternuturi/ ce a mai rămas din trupul/ atins de tornadă/ cu promisiuni de regăsire.

Poeta înfiripă și nostalgice destăinuiri privind trecerea timpului, regretul schimbării unei tăceri tinere cu neliniști impetuoase. Sunetul iubirii va fi unul tânguitor, de clopot care anunță o altă plecare în etern: vor veni anii/ cu sprâncene de ceară/ ne vor schimba tăcerea/ în neliniști impetuoase/ se vor umple din nou/ odăile mari/ cu puetate/ până la refuz/ se vor umple/ în timp ce clopotul/ sabotat de întuneric/ se va frânge/ chiar mai curând/ în numele clipei.

Un erotism tandru venind din timpurile Evei transpare în poezia atașament firesc, pe filon zodiacal, cumva predestinat: sunt un semn de pământ/ statornic/ totuși îmi place/ prăbușirea/ după atingerea ta/ valul de aluviuni/ sentimentale/ mă sedimentează/ în nuanțări intime/ pașii să ți-i pot alinta/ cu suavitatea emoțiilor. Dar și aici: parcă nicicând/ nu m-ai trezit ca acum/ strivindu-mi/ fragi sălbatici pe buze/ bucuria cea de toate zilele. și la fel insistent: eu mă desprind/ de toate confesiunile/ până devin iarăși/ indecent de senzuală/ refresh matinal.

Bijuteriile lirice ale Taniei Grigore se etalează pe fundalul unor compoziții muzicale, a unor lieduri puse pe note din poezii scurte, exact ce citim în acest volum: presimt că/ s-ar putea stârni/ un lied/ dacă/ mi-ai atinge trupul/ scuturat de buze și somn/ va fi bine; după fiecare plecare/ urmează/ strămutarea/ în ora pustie/ trupul îndărătnic/ mai sclipește încă/ din toate articulațiile/ flăcări/ de lungă durată/ sunt mâinile/ aprinse de amintiri/ se aude un flaut/ cum fuge din cotidian/ și se aruncă/ în hăul sângelui/ întotdeauna la fel.

Poeziile Taniei conțin și pilula de umor necesară unei perspective pozitive: greu de explicat/ această îmbinare a surâsului/ cu prima oră a dimineții/ atâta lume/ se trezește/ cu fața la cearșaf/ încât intimitatea/ rămâne șifonată/ pentru toată ziua// dar/ întotdeauna/ tu/ te trezești cu fața la mine/ și ochii tăi/ deschid orhidee/ în tot acest timp/ întotdeauna tu. Este de observat un puternic avânt de perenitate, prin folosirea intensivă a adverbului totdeauna, întotdeauna.

Întîmplările autoarei sunt cu noapte și lună, cu ploi și insomnii, cu ochi și mâini, cu flaut și clopot, nostalgii și înțelesuri – cuvinte anume alese pentru femei cu dor. Ea exaltă de dor, un dor care se curăță mai întâi printr-un înger, ca ulterior să devină bucurie: când va veni vremea/ bucuria regăsirii/ e tot ce contează/ în numele dorului.

În toată liniștea din poezie, se aud numai clopote și limbi de ceas, invocând reveniri, revederi, ori, dimpotrivă, părăsiri, plecări, singurătate. O stare de emoție profundă a reîntoarcerii în timp și spațiu ne-o confirmă versurile: mă întorc acasă/ cu inima clopot/ scăpat de sub control/ poem de întâmpinare; atâtea clopote bat în tâmple/ încât nu mai știm/ dacă suntem/ îndemnați la rugăciune/ sau avertizați de destin/ freamăt ușor de înțeles.

Inima este organizatorul de evenimente, regăsiri, diapazonul care dă semnalul acordurilor… Ea se poate găsi în diverse stadii: atrofiată, rarefiată etc.

Singurătatea își face uneori de cap în arena senzualității, devine chiar incendiară: până în zori/ ochiul meu te va naște/ îmi vei șopti chiar și numele/ când vei aluneca/ în peștera singurătății mele;/ mai mult decât întâmplare.

Cum mă și așteptam, volumul se încheie tot cu o poezie provocatoare, una care îndeamnă la nesfârșire: tu mă acoperi/ cu ochii tăi/ ca alternativă la neuitare. Însă, ea este, în același timp, un subtil vino-ncoa pentru cititor!

Despre partea din oglinda engleză nu aș vrea să mă pronunț, spun doar că în română simțurile lirice au o performanță care se decide direct în inimă. Pentru că însăși limba română are o suavitate adorabilă, o eleganță a emoției.

“Iubind, scobori până în rădăcinile vieţii…” spunea Emil Cioran în Amurgul gândurilor.

Pe bună dreptate, secvențialul liric al Taniei Grigore, te conduce într-un sentimentalism de adâncime.

 

Ottilia Ardeleanu

Năvodari, 15 august 2018

din oasele mele am născut poeme care dor

 

Volumul de față cuprinde mărturisiri ale poetei, pe drumul oaselor către înaintași, un fel de istorie de familie reconstituită prin poeme nerostite, scrise ca epitafuri într-un cimitir al amintirilor.

De bună seamă, Mihaela Roxana Boboc adună oase în poeme cu arhetipuri, femei din viața ei; are totdeauna o rugăciune pregătită pentru cuvintele din care cândva vor rămâne oasele lor să o amintească pe ea, poeta care se spovedește prin poezie! Ea plânge când scrie și scrie pe brațele crucilor unde doarme neamul ei, și de ce nu, și al nostru!

Pare că trupul ei s-a mutat printre oasele străbunilor, în cimitirul unde un Hristos coboară dinspre cetate…/ Cineva ascultă plânsetul.

Poemele nerostite se scriu în suflet cu lumina dintre pleoape și cu durerea ființei care nu poate vorbi, ci doar gândi despre oameni duși dincolo și despre țara acestor oameni ale căror oase stau cuminți în lumea cealaltă.

Dragostea, viața, moartea se petrec în vis, în tăcere, în nopți albe ca primele zăpezi ale copilăriei. Sunt încercări dure, pironiri ale simțurilor, uneori halucinante gânduri din care se mai naște un poem și încă unul.

Mihaela are un apetit nichitian de cuvinte (nedor, nelacrimi, nepoeme) și combină patologic adjectivul nerostite cu diverși termeni: cuvinte nerostite, poeme nerostite, exprimări care intervin în mai multe poeme din acest volum.

Femeia, cum spuneam, este reprezentată arhetipal, un excelent mediu pentru viață. În lipsa ei, pare să se instaleze un soi de dezordine universală.

Poeziile din acest volum par interminabile rugi. Spovedanii dinaintea unui părinte neprezent care parcă îi oferă permisiunea unei noi creații, unei nașteri, cum ne prezintă poeta, a unui alt copil din trecut ori viitor, sau a unei alte femei, străbună ori urmașă, de parcă ar fi un cal troian sau o matrioșkă, în ea sălășluiesc deopotrivă cei duși cu cei care vor urma, ducând păcatele tuturor. Nicio poezie-spovedanie nu-și uită cuvintele afară. Totul se petrece interior, ca într-un film mut. Doar gesturile, mimica, ochii spun totul despre trăirile poetei. Cuvântul se naște mai întâi înlăuntrul ființei! Cu fiecare naștere de poezie, femeia  devine o alta, cu alte perspective vizând iubirea, viața și moartea: Punctul se desface în atâtea silabe, până strigi poezie/ deja ți-a furat emoțiile, vers cu vers-/ devin altă femeie/ Arunci cuvintele în cer.

Curios este că lucrurile se întâmplă de-a-ndoaselea, adică unde ar trebui să găsim liniște, există tulburare și invers: furtuna e în altarul meu, dincolo e o liniște grăitoare;/ Am văzut cerul strâns în pumn.

Acest volum de poezie este un plâns tomnatic, monoton, bacovian, interior și inaudibil lumii: am văzut cerul strâns în pumn/ și am plâns./ Am văzut cerul strâns în pumn; ce lume caldă e cimitirul și cum l-aș pomeni pe tata/ din mijlocul cuvintelor nerostite/ cineva ascultă plânsetul femeii/ cineva mă dezgroapă/ plângând./ Cineva ascultă plânsetul; stând la masa de scris poetul plânge/…/ la ora 3 a dimineții îngerul se întoarce în trupul nopții și plânge/ Tălpile cuvintelor; copilăria mea și plânsul mamei…/ Empatie; a plecat în ziua când a învățat cum e cu poezia/ care plânge în tine până te sufocă/ Iar eu o iubeam; așadar privesc un punct din care poți plânge într-o virgulă/ Un punct; o lume cu genunchii juliți ne devine casă,/ mi-e dor de timpul de la picioarele evei/ înainte să mă nasc mamă/ și copiii să-mi plângă în colțul inimii/ Fără anestezie; femeile plâng și iartă în clipe doar de ele știute,/ femeile îngroapă și dor/ Dresorul de iluzii; mama îmi dezleagă caii din suflet/ si plâng odată cu tine,/ Poeme nerostite; plâng odată cu terapia care mă înghite ca o sugativă/ plâng odată cu trupul tău într-o sută de poeme nerostite/ Terapia copilului lepădat; lumină din lumină – în plânsetul furnicilor/ Lumină din lumină.

Cartea aceasta este un plânset!

Mihaela percepe drumul vieții și al scrisului, desigur, ca pe o întoarcere, în nenumărate rânduri, în pântecele mamei, poate din teama de a nu fi reușit, poate din experiența unei existențe neîmplinite sau din dorința de a o lua de la capăt altfel, de a se retrage în liniștea din placentă, de a se reconecta prin cordonul ombilical la trupul mamei, cel dintâi mediu, mediul curat, nepăcătuit.

Poemele Mihaelei îmi dau senzația unui șir de vedenii care nu se risipesc precum ceața, nu dispar la ivirea zorilor. Ele intră în sfera dezgropării, reconstituirii, reașezării celor din trecut într-o matcă a perfecțiunii, a religiozității, a rememorării perpetue. În acest sens, poeta folosește termeni adecvați unui ritual, unor tradiții: cimitir, oase, plâns, lacrimi, neliniște, moarte, îngropare-dezgropare, cruci, îngeri, Dumnezeu. Și niciodată dezlegați de poem, poezie, poet. Mihaela Boboc consideră că aceste trăiri sunt cu mult mai fragile și mai penetrante atunci când vin așternute pe hârtie.

Sunt bolnavă de cuvinte/ Cu viața nu te joci – afirmă poeta; cuvintele i se împletesc, precum algele, în jurul mamelor și copiilor lor care se întorc în mod repetat în făt pentru a se naște încă o dată și încă o dată din durere, din țipăt, din păcat, pe când la ivire în lume se amestecă insistent cu multele întrebări: cine eram înainte să fiu cine ești?/ Cu desaga de poeme în spate.

viața asta atârnă de ceea ce nu spunem când suntem ceea ce nu suntem/ Fără anestezie. Este vorba despre o discreție care uneori doare!

Pe drumul durerii, poeta picură din metafora anotimpurilor câte un strop: noaptea ni se strecoară printre degete/ luna și-a luat lumina în brațe și îi vorbește despre moarte,/ ca despre un poem aprins de tăciunii furiei/ Orașul doarme sub noi.

Asocierea morții când cu poemele, când cu versurile, cuvintele ori semnele de punctuație reprezintă o modalitate originală de a transpune capătul tuturor lucrurilor în ceva frumos, pozitiv, poeta fiind convinsă că poezia este salvarea, mântuirea, miracolul și izbânda vieții asupra morții.

ce mici și singuri ne naștem/ și cât dor încape în fiecare vers răstignit pe durere!/ Printre rânduri, Dumnezeu…

Poeta are o altfel de singurătate, o singurătate ruptă de neam, de cei dragi, de fiecare persoană în care se transformă: fiică, mamă, femeia care scrie si care doare cu fiecare amintire cernută prin suflet, prin scris, prin durerea dispariției lor fizice. Ea se vede în trecut, de fapt, se întoarce cu bună-știință acolo: … întineresc în paginile întoarse/ până la oase…/ Printre rânduri, Dumnezeu…

Dorul din poemele Mihaelei este copleșitor, deși în exprimări simple, de o modestie exacerbată, asemenea unor rugi/ incantații serale: să mă ierți, mamă,/ poezia seamănă cu tine/ are trupul iernii și prea mult dor în raniță/ aleargă sălbatic prin lume/ și uneori se adapă din suflet ca dintr-o tipsie,/ pe care ai asezat copilăria/ prefăcută în chihlimbare./ Mama atinge bulgărele rostogolit din lună.

Nașterea și renașterea devin laitmotive: oasele se aliniază încet/ corpul rămâne în poziția fetus/ sunt gata, mamă, să mă nasc din nou/ ca prinzând din urmă culorile,/ să alerg prin morțile imaculate/ Octombrie și tu.

Poemele nerostite au tot felul de forme, însușiri, determinări: cu gâtul strâmb, poem aprins de tăciunii furiei, poem-antidot, poeme-pansament, poeme-revoltă, poeme mici, și mai mici decât gămălia unui ac, poemul acela fără titlu, poemul dintre noi, nepoemele mele, poem de dragoste, luna prinsă în poem, femeia poemelor mele nerostite, îmi lepăd hainele în acest poem, poemul din poem, poemul văruit în doliu când taci, poem cu nume de sfânt, poemul orfan.

Firul poemelor din acest volum este unul liturgic, aproape că se impune o aură creștinească, de smerenie, să pleci privirea, să te așezi în genunchi. Poemele implică prea multă moarte, spovedanie, ritual, rememorare a morților. Se merge pe un drum al oaselor ca printr-o istorie a familiei, cum am afirmat anterior Moartea are cuvintele la ea și face risipă de emoție umană.

Femeia și bărbatul au rostul lor în lume, ca și plânsul unei mame.

Cimitirul este locul oaselor, capătul de drum. Așezământul martirilor, al eroilor neamului din tată în fiu, locul de liniște și verdeață al celor sortiți să-și dea viața: Emi privește în gol de multe ori,/ își organizează lumea în zeci de sertare invizibile, în timp ce mie mi-e frică/ că într-o zi îl voi sriga pe numele eroilor care-l locuiesc/ Gustul spaimelor mele.

O nostalgie pentru fata care a trăit înlăuntrul ei o macină pe poetă: am iubit-o pe fata aceea, încă o iubesc,/ pumnii ei mici ocroteau sufletul morții și mă ruga/ să o mai las ghemuită în mine/ un ceas,/cât tu ești încă departe construind ziduri/ Rostogolește cuvinte din necuvinte.

Trecerea poetei prin ipostazele înainte-înapoi, ca fată/ mamă/ femeie – ea însăși, mă teleportează în versurile păunesciene “Tatăl meu, băiatul meu, Mama mea, fetiţa mea.” din “Rugă pentru părinți” – o transformare de rol în timp, pe revers.

Mihaela este o matrioșka în care își ține toate femeile, mamele, copilele în care se vede/ se transformă/ se întoarce/ se întruchipează. Se ferecă în sine cu toate cuvintele, oasele, spaimele, negurile, umbrele, lacrimile, rugăciunile, spovedaniile și tot ceea ce o face să se întoarcă în vremuri și oameni dragi. Figura tatei, chipul mamei sunt pregnante, autoarea intră și iese din aceștia cu amintiri cu tot, cu poeme cu tot: din oasele mele am născut poeme care dor/ Rostogolește cuvinte din necuvinte.

Noaptea patronează spiritul poetic, este amfitrioana trăirilor, angoaselor, suspinelor, cuvintelor nerostite. Nopțile sunt călugării gândurilor/ Poeme nerostite.

Viața de poet este un perpetuu ritual: poeții locuiesc în case de lut/ se descalță de cuvinte/ închină pământul cu tălpile goale/ și abia târziu/ când nimeni nu va ști cum/ vor scoate candela din piept/ Copiul-acuarelă.

Poemele Mihaelei suferă de autism, au necesități terapeutice, stau un timp la terapie intensivă până să devină poeme imune, forte, care să țină piept valului de dor și de durere. Autoarea își aplică terapia prin scris, se pansează cu poeme acolo unde doare, poeme nerostite: am murit înainte să mă vindec și asta nu mai contează/ în terapia iubirii, relativitatea devine absolut și/ Dumnezeu e prunc în ochiul minții,/Terapia iubirii închipuite.

Totodată, gura profetică a poeziei face ample mărturii despre Fetița de zăpadă ori Copilul-acuarelă, Femeia (care) încă vâslește, Ridurile dimineții, Femeia din zid, Pribeagul cu poem în spinare, Rapsodia simțurilor etc. Cum spuneam, poeta inventează terapii: Terapia iubirii închipuite, Terapia peretelui alb, Terapia copilului lepădat, Terapia dependenței de iubire. Chiar și nașterea este considerată aici o lepădare care solicită iertarea lui Dumnezeu: am fost copilul de care te lepezi/ în chinga inimii te strâng, mamă/ Terapia copilului lepădat.

Peste toate terapiile la acel plânset audibil din toate colțurile, nimeni nu ar putea să-și imagineze cum e dincolo de umbre, spaime, lamentări, rememorări, nici pe atât ce lume se ascunde între brațele crucii/ Lumină din lumină.

Chiar și iubirea este descrisă într-un fel trist, ea face parte din obiceiuri, din tradiție: ce sterp e cuvântul când nu-mi ești/…/ odată cu tine lumea a devenit o fărâmă de dumnezeire/ În liturghia dimineții, iubirea înseamnă credință, rugăciune, ritual, tradiții, neuitare de cei duși în locul tăcerii și al liniștii universale, înseamnă sfințenie și dăruire: mamele vin odată cu îngerii/ și rămân în polenul zilelor cu mânile pline de iubire/ În liturghia dimineții. Tot despre iubire tainică, sfântă aflăm și din dialogul acesta: Tu nu ești din lumea asta. Dacă ai fi de aici, cum te-aș mai/ iubi/ din creștetul poeziei pană în tălpile copilăriei/ … a dragoste.

Chiar și poza autoarei, de pe coperta principală emană tristețe, plânset și rugă.

Dar, “nu plânge acela care nu vede”, spunea Victor Hugo.

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari, 13 august, 2018