Visul literelor de a ajunge cuvinte

Cronică la: Kilometrul zero și alte poeme de Mihai Păcuraru

Mihai Păcuraru scrie o poezie a interiorității, cel puțin în recentul volum, kilometrul zero și alte poeme, apărut la editura Neuma, Cluj, 2021. Reperul este simplu de ghicit, kilometrul zero, apelând la un sistem de coordonate spațiu-timp prin propria ființă, la care se raportează, cu acuitate, cuvinte, sentimente, trăiri învelite în staniolul unei metafore de un luciu straniu. Da, stranietatea este o strategie a acestui volum în care teluricul se combină cu celestul în proporții alchimice mult gândite. Nu degeaba amplifică autorul, între paranteze rotunde, matematic adică, tandemul interior-exterior: “crezi cu ceea ce vezi: un ochi e în tine, un ochi e înafară“/ kilometrul zero. Pe undeva, acest vers îmi pare o trimitere biblică, privind crezul, credința: să crezi, fără să vezi. Numai că omul este mereu un toma. El trebuie să vadă, să audă, să atingă. De la acest kilometru zero al ființei, viața merge încotro o duce ața. “Firul are libertatea de-a se lungi“/ altă încăpere din labirint. Pe drumul existențial, de-a lungul acestui fir, încep căutările, cunoașterea, curiozitatea împletite cu oniricul. Este, de fapt, creșterea sinelui, în afara ființei. Poetul se salvează prin aceste două locuri, comutând când înăuntru, când înafară, căutând acea liniște pe care nu întotdeauna o găsește în eul său.

Poemele din acest volum se înlănțuiesc nu numai prin reperul considerat, ci și referențial, repetând ori preluând ca pe un laitmotiv, câte un cuvânt anume. Spre exemplu, poemul Insectar cu omidă și fluture își are cheia în cuvântul insectar, cu care se și încheie; următorul poem, Temelie pe așchii de idei, pare să fi fost provocat a aranja în fel și chip insectarul din poemul precedent: “Așchii de idei mi se înfig gândaci în creier,/ insectar topit în sânge,”. La fel, într-o recurență precisă, apar cu semantici și metafore, alte cuvinte precum: banal, sânge, avioane

Acest zero revine și revine obsesiv în poezia lui Mihai Păcuraru. Este un punct, o idee, o clipă, un început de la care întâmplările par să se deruleze irațional și totuși poetul caută acel echilibru uman și poetic. El se folosește de un “alfabet al mâinilor” celor cunoscătoare de cuvinte, mâini brave, dătătoare de viață și sens, pe care poetul le compară cu pădurile.

Uneori, poeziile sale îmi par niște taine care urmează un ritual. Accentuarea bizarului prin repetiția precisă a unor cuvinte face din această poezie un loc de meditație. În plus, în poezia lui Mihai Păcuraru dau mereu peste o neliniște. Aici se rotesc vulturi, zbiară șoimi, curg zgomotoase cascade, e o agitație universală continuă, ceea ce satisface neliniștea interioară.

Poezia lui Mihai Păcuraru îmbină descântecul nedesuet cu semne zodiacale, este proiectată într-un timp în care se poate metamorfoza în coloristica și plinătatea unui loc verde, imaginat ca o pădure, el însuși devenind unul dintre pomi, chiar și casele sunt închipuite păduri. Poetul ia ca reper, vasăzică din nou kilometrul zero, pomul vieții, pentru că, citez: “eu devenisem, pe rând, și frunze și flori și fructe“/ mayday, considerând etapele vieții ca părți din componența arborelui. Constat că poetul folosește adesea cuvinte compuse, vocabule alăturate, combinate, legate prin cratime, este cu adevărat un “dresor de cuvinte” pentru a nuanța și a stiliza discursurile sale, pentru a le da forță imagistică și semantică: lemnele-jar, casele-pădure, oameni-gunoi, clepsidra-femeie, dealuri-pereți, jungla-pământ, odată-banal, fortăreață-sirenă, taximetre-lămâi, ochiul-culoare, terase-aerodromuri etc.

În acest volum, repetiția cuvintelor ori expresiilor este obsedantă, dar așa poetul augmentează fiorul liric, situația dramatică ori efectele vizuale: “La cap e potolirea formei,/ la cap e potolirea văzului./… La cap e potolirea formei./ La cap e potolirea trupului și lutului diform.”/ Potolirea trupului din pânzele lui Picasso; “Totul pe un drum coboară, totul pe un/ deal coboară, și nu înțelegi de ce/ frumusețea se alege treptat dimineața,/ iar seara, romantic, te agăți de mătasea cuvintelor/ și plângi până dimineața,/ într-un con de umbră./ Într-alt con de umbră păzită/ de lei de piatră în morminte sculptate.”/ Scriu totul pe un drum cu pâine și vin; “Albinele țes mortului giulgiu de ceară și de miere,/ ultima femeie naște în oglindă,/ prăbușită în mama ei din altă oglindă/ de la kilometrul zero, unde veghez zi și noapte…“/ Salcâm ridicat de albine. “Cuib devenisem“/ Lumea facerii și desfacerii/ O singură pasăre, un singur ou, “dorință“, “țăndări de oglinzi“/ Chipul descifrat în țăndări de oglinzi; “E mult păcat în primul păcat, prea mult păcat, greu păcat,/ nimeni nu va cântări și nimeni nu va ști cât pământ/ curat, de început, prețuim moneda de schimb, moneda/ convertită în pâine și în vin, pelin de înecat șarpele/ și piatra ce voi încerca să o fur, păzită de el, șarpele./… E mult păcat în primul păcat, și eu cred/ că Dumnezeu a scăpat o lacrimă,/ atunci când frământa țărâna pentru rai.“/ Când frământa țărâna pentru rai.

Unele poezii din acest volum dau impresia unor pasteluri în vers liber cu o cadență plăcută, peisaje molcome în care poetul se introduce pe sine ori prezintă alte personaje cu roluri precise care să evidențieze atitudini, stări, ori în care include divinitatea. Ușor onirice, versurile imprimă o frăgezime a trăirilor personale ale autorului.

Volumul este conceput în 3 părți aproape egale, numite, cum altfel decât kilometrul zero, unu și doi, precedate de câte un motto reprezentativ conținutului fiecăreia dintre acestea.

Kilometrul 2 este locul existențialului, poetul coboară mai adesea pe pământ, introducându-ne în lumea domestică, a rufelor “spălate în spuma/ dorinței de-a le da dracului/ cu apă, spumant și ceva/ ce nu mă interesează“/ Un film existențial; ori ne arată “nesfârșita grădină, cu sau/ fără fantomele celor ridicați într-un moment/ de neatenție dintre noi“/ Un film existențial. Deloc patriarhal, spațiul existențial este demistificat, pare a se desfășura într-o lume în care dansul și cântecul fac viața mai accesibilă, și totuși, poetul demonstrează că nimic nu este frumos, deplin, decât în context biblic, lucru pe care îl relevă într-un mod rafinat, ca făcând parte din cotidian, ca fiind oricând la îndemână: “… Amalia cântă că Dumnezeu/ a lăsat o cadă și pe noi toți în ea,/ lângă un pahar cu vin și bucăți de iubire…“. Simetria acestor trei versuri, – de ce trei, nu e cazul să mai spun-, începute și sfârșite cu puncte de suspensie, momente de respiro și meditație, versuri care încheie poezia Uma casa portuguesa, este chiar expresia ritualului Cinei celei de taină. Existența descrisă de Mihai Păcuraru este în mișcare, acel ceva viu, este un drum, o cărare, un dus-întors, o înșiruire de borne statice și mai ales umane, în fond, kilometrul-laitmotiv este cel care imprimă mișcare, dinamism, acțiune! Descrierea mișcării, a umbletului poetic -i-aș zice eu-, se face nu numai la nivel de substantiv (cărare, drum), dar și mai pregnant prin verbe (a aluneca, a urca, a se lăsa la vale, a alerga, a așterne, a urca, a veni, a trece, a se roti, a zburda, a popula etc.) În poezie, poetul urmează calea Ariadnei, pentru acel dus-întors, din creion ori tastatură, pentru neuitarea punctului de pornire, a kilometrului zero: “Eu vin la tine, observi cum vreau/ să vin la tine pe un drum ciudat,/ presărat cu semințe de epitete și/ metafore, pentru a cunoaște/ întoarcerea mai plină, cu o lună/ portocalie de mulțumiri fugare.“/ Fiind hotărât de dus și de întors. Despre întreg ciclul vieții: naștere, copilărie (“… dincolo de efectul culorilor/ pe care le plimbai cu trăsura prin văile ciudate/ de-a visul de copil și de mai mare de copil naiv/ prin zăpadă și molox, înjurând păsările că au aripi.“/ Să treci spre creta dimineții), tinerețe, maturitate, moarte și despre sentimente cruciale cum este iubirea (“de la kilometrul zero pornește iubirea“/ Catren ori cinci) poetul ilustrează în mod original, fără apăsări și excentricități, păstrează o tonalitate constantă a discursului, presară emoție în doze confortabile și sensuri filozofice fără a trebui să despice firul în patru.

Capitolul al treilea este introdus de un motto din Georg Trakl: “Credință, speranță! Te salut, cimitir singuratic!”. Fără a citi încă vreo poezie de aici, se întrevede o abordare filozofică și încifrată a discursurilor, cu bătaie lungă în zonele credinței, speranței și singurătății, luate ca trinitate. În acest sens, titlurile însele creditează acest motto, desigur în matrice metaforică personală: Cămașa primordială a melcului, Iertare în fața unui munte, Ce este dincolo de șarpe, Nu au învins imaginile de paradis, ci de fiu rătăcitor, Sângele meu, săracul, Aproape de bornă, plâng ca un prost, Când frământa tărâna pentru rai și altele. Precum în întreg volumul și kilometrul doi este îndestulat de bogăția numelor amintite ori reliefate de Mihai Păcuraru, autori și personaje cunoscute ale artei și culturii universale: Hemingway, Beethoven, Labiș, Picasso, Don Quijote, Camus, Jean-Francois Champollion. Poetului îi place jocul de cuvinte, aranjarea lor astfel încât să creeze din joacă acel vino-ncoa, să te atragă la lectură, cumva interactiv, așa cum valorifică efectul în poezia Visul literelor de a ajunge cuvinte. Inspirat, titlul este unul măreț, al oricărui scriitor: “și tata și mama/ m-au zămislit ca eu să visez un vis, iar visul să nu fie vis,/ ci să fie vis în alt vis de-a viața.” Mi se pare una dintre poeziile cele mai relevante ale volumului, pentru că denotă drumul anevoios spre poezie, de la nașterea sa și până la așezarea între copertele unei cărți, când devine nemuritoare și se transform în bun spiritual-cultural pentru cititori. Felul cum este abordat traseul viață-moarte este interesant aici. Aș îndrăzni să spun că poezia este considerată o creație similară cu aceea divină. Autorul se învrednicește să scrie poezie despre poezie în numeroase rânduri. Despre poezie, se manifestă, pe bună dreptate, în propria ființă. Poezia îi curge prin sânge, o atestă chiar versurile: “Ce mașinărie distruge poezia,/ că poezia e atât de rotundă,/ că poezia e tot-cuprins și necuprins/ diluat în durere și iubire.”/ Sângele meu, săracul, dar și ultimul titlu din volum: Cuvintele se scriu din venele mele.

Mihai Păcuraru scrie o poezie a sinelui, discret cadențată.

“Poezia este creația ritmică a frumuseții în cuvinte”, spunea faimosul Edgar Allan Poe.

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari,

9 iunie 2021

Țipă disperată lumina din noi

Cronică la: Pașii de prin cenușă de Oana Cătălina Bucur

Oana Cătălina Bucur este o poetă și artistă plastică, din Constanța, care își însoțește cuvântul cu desenul, creând astfel un motiv de sărbătoare a ființei.

Planurile, poetic și pictural, se suprapun ori se succed într-o armonie liniștitoare.

Poezia din volumul Pașii de prin cenușă, apărut în 2008 la editura clujană Tribuna, cu un cuvânt premergător al autoarei și un cuvânt de întâmpinare al binecunoscutului colecționar de artă constănțean Doru-Dan Preda, scoate în lumină elementul natural în care versurile autoarei capătă expresivitate și emoție.

Poeta se înconjoară de mediul natural și se eliberează de propriile dileme și frustrări.

Cuvântul însuși pentru ea face parte din cadrul firesc, real, este ca o pală de vânt care vine și trece: “Îmi ești cuvântul-vânt ce-n devenire se schimbă-n lină adormire.”/ Lecția cuvintelor.

Poezia Oanei Cătălina Bucur are suflu și conotații orientale; aceasta prezintă într-un mod original ciclul vieții și al morții, al renașterii, repetitiv, cu referințe la Buddha care, literal, se traduce Cel Treaz, titlu însușit de cei care își împlinesc potențialul de dezvoltare personală și își descoperă iluminarea. Buddha poate fi oricine adună în spiritul său suficientă karmă pozitivă spre a atinge pragul luminării. În fond, întreg volumul este traversat de o stare de liniște care pare să atingă perfecțiunea: “Îmi ești-vei fi- plăpând gol conținut de/ Buddha fără înțeles“/ Lecția cuvintelor; “Simțirea s-a estompat în neființă și Buddha nu-mi mai/ ține discursuri despre/ kundalinii“/ Toamnă cu esențe de santal.

Aș spune că poezia Oanei este una a energizării prin spirit și natură. Metaforele cele mai ispititoare sunt acelea legate de fenomenele naturale care și ele sunt niște transferuri de energii necesare echilibrului universal: “Copacii orbi în exprimare“/ Pierderea realului, “Mă ard foșnete de salcâmi pe...”, “Îmi trebuie iarbă la ceafă/ și fulgere trâmbițându-mi pe glezne“/ Metabolism obosit, “Îmi tremură gândul și-mi cunună furtuna/…// Îmi miros tâmplele a frunze uscate/ și vântul se tot cotrobăie prin buzunare“/ Abruptă. Dar, fără nicio discuție, metafora care o devoalează pe poetă în manieră de pictor este cea a culorilor, îmbinării și redării acestora pe o pânză pe care o denumesc pânza firavă a existenței: “Albul nu surâde a multele culori/ Iar eu nu sunt fruct oprit în nopți cu stele căzătoare,/ adumbritoare“/ Parfum de pas în verde-albastru. Despre existență, poeta se manifestă ușor acid, autoironic: “Tu uiți că exiști și existența nu doare“/ Să te trăiești cu vin de ploi, contrastând, și la nivel cromatic, desigur, cu liniștea aceea karmică pe care nu o poate ignora.

Oana Cătălina Bucur își creează o verbalizare proprie fiindcă îi place acțiunea și, așa cum afirmă, se definește prin limbaj. Așa încât, ea pune pe umerii anumitor substantive, greutatea metamorfică și metamorfozabilă a devenirii lor un lucru mecanic, ceva funcțional și productiv: “Cadavrizez pendule de ceas“; “Ne imbecilizăm existența“/ Înserare (nu mi-s eu a decide).

O discretă notă filozofică este indusă versului Oanei prin nume grele de substanță spirituală, cum ar fi Petre Țuțea sau Noica. Sau, de amploare artistică, prin trimiterea la nume de rezonanță, sofisticate și deloc ușor de priceput, cum Dali.

Când se coboară la realitatea imediată, a concretului, versul Oanei miroase a tratat de descompunere cioranian: / A mea neputință în fața îngerilor; /Poticnire; /Sacadat.

În ambientul iubirii, poeta are acel sentiment al incinerării, al sufocării și anatemizării, într-o acustică a plângerii și demoralizării, cu accent pe durere și banalizare, în conformitate cu Pașii de prin cenușă, titlul fiind croit anume fenomenului de ardere interioară, renaștere și iar ardere, în context budist, mai sus amintit: / Pauza din urma ta!

Vocabularul poetei este îmbogățit cu vocabule personalizate, desemnând o dorință expresă de a dovedi flexibilitatea limbii române și faptul că poate fi dinamică, iar poetul are oricând oportunitatea să jongleze cu termenii limbii române, ale căror atribute de perfecționare pot fi ductibilitatea și maleabilitatea, plecând de la rădăcina substantivului, putând fi ușor prelucrabile, transformabile, modelabile: morticizarea/ În pofida limitei; contăiere/ Prefigurare- tu; cadavrizate/ Genocid; tăcerea zdrumicărată/ Azi și acum; forme minodorizate/ Printre forme; îngerisme/ După tine.

Nici menirea poetului nu-i scapă din vedere autoarei. Ea însăși declară: “Eu văd prin cuvânt”/ Trecere. Alătură și trăirea artistică, atribut pe care-l subliniază tot aici: “Sunt în albul de cicoare/ Ploi de flori/ și nori-culori/ Albul-verde se succede/ și mă tace cumpătarea/ că-i prea mată-nsingurarea.“/ Trecere; “priveam verde cu roșu“/ Prefigurare- tu. Sau: “Poezia mi se potrivește“/ Poticnire; “Palparea cuvintelor egal meserie jinduită de plopi. “/ Pașii de prin cenușă; “Retrăiesc absurd foamea cenzuratelor cuvinte de prin/ vid/ și-mi pulsează în emisfera stângă băierele inimii.”/ Nostalgie; “Culorile văd înaintea mea./ Eu vãd prin cuvânt, am uitat până și de culoare.“/ Înspre văz.

Tendința de ocupare a spațiului în contradicție cu un vid care se dorește și el umplut, folosit, neuitat, este relevată în câteva poezii fie prin titlul lor, fie contextual, unde și Dumnezeu își continuă Creația: Molcom. Spații punctate cu viu, În spațiul viului, Printre spații, Într-un alt spațiu. Este a beneficia de spațiu oriunde: prin cenușă, prin dulapuri, prin concret, printre neoameni, în troleibuze, în vreun dulap, într-o lume a nevorbelor. Altfel spus, poeta simte că trebuie să aloce spațiu, mult spațiu cuvintelor!

Poezia Oanei Cătălina Bucur conține și partituri muzicale – izbucniri deodată cu versurile și provenite din eterna vibrație universală implicând mișcare, la rândul ei zgomote, la rândul lor fricțiuni, la rândul lor deplasări și tot astfel, încât se produce acea melodie lăuntrică pe care cititorul o distinge în felul său: “Coloana vertebrală îmi uruie într-un alb impur. “/ Constatare; “Uruind plămânii îmi trebăluie dureros în exterior/ liniștit/ (în schimb) mâna palpită fragmente de viață pe hârtie“/ Auzind crengile copacilor (iarna). Iată cum poeta își compune muzica interioară din metafore-cuvinte și metafore-imagini.

Poezia Oanei poartă o aură divină dobândită din Dumnezeu atemporal și aspațial: “Corpul înconjurat voit de privirea sa/ se metamorfozează în trup de înger albastru//… Cumva, printr-o alchimie doar de el știută/ face ca trupurile privirilor sale/ să se poată odihni/ din când în când/ la picioarele lui Dumnezeu“/ Ancora umană. În fond, Dumnezeu este în toate, este fundamentul vieții și al morții: “Îmi freamătă în chakre un Dumnezeu atemporal și aspațial cu/ rădăcini violent de violete/ într-o glandă pineală pulsândă!“/ Zorii toamnei mele; “Pisicile sunt vii. Consider azi că îl respiră pe/ Dumnezeu/ propășite la gleznele lui.”/ În spațiul viului.

Poeta se metamorfozează pe sine, între tristeți și poeme, între zâmbete trecătoare și zbaterile dinainte și de după cuvânt, zbateri între sensuri și nonsensuri, în procesul neuniform al creației și creativității, între o iubire și alta, între încântare și descântare: “Mi se cade ploaia-a tine și-mi surâde iar/ ființa mirosind a dor de ducă-în cucută// Cerul sângerează a frunze moarte/ și te-ai dus prea sus în jos/ căci mă tace mâna unsă a spuma mării/ albe// Nu mai ninge azi iubite a copacii arși/ de soare/ și-mi zâmbește neputința vorbelor șoptite-n mine// Taci a rouă și a lacrimi mute-mi amintește/ corpul tău zăcând în marea sinuciderilor noastre// Mâine o să-mi plângă încheietura/ frântă a mâna ta!”/ Despre mâine.

Pe lângă spațialitatea obsedantă deja și pe care o aduce în centrul poeziei, fixată cumva între protagonistele viață și moarte, poeta se leagănă în echilibru-dezechilibru, o balanță apriori, fără echivoc între abstract și concret, apelând “un fel de karmă a transcendenței cuvintelor“: “Sunt un biet verde crud existând/ printr-o necontenită prostituare a hârtiei“/ Din lipsă de spațiu. Iată cum scrisul face din poet, un element negativ care permite “hârtiei prostituția“. E ca și cum poezia dezvelește poetul, îl lasă în văzul mulțimii de cititori, așa cum a fost dăruit de la mama natură cu harul divin al cuvântului. Sau, între absurd și rațional: “Poezia respiră de-a-ndăratelea/ Absurditatea propriei mele ființe mă/ invocă dureros/ într-o cameră friguroasă/ Îmi moare stringent toamna/ la călcâie/ și mi se usucă obrajii de absența ta./ Resimt substraturi moarte ale tinereții mele obosite,/ îmi lâncezesc oasele pe hârtie/ și mă doare lipsa lămâilor verzi.”/ Într-o altă sferă-emisferă; “Urlă câini – enigmatic de mut/ cum că mi s-a răsfrânt șira spinării într-o/ cavalcadă de mutisme sacralizante.”/ Auzi?

Spațialitatea are libertatea sa, dar și îngrădiri, sufocări, un preaplin care dor până la absurd, devenind “un spațiu sufocat de neputință“/ Țipăt mat.

Deși culoarea verde tronează în cromatica versurilor, uneori este prezentată antagonic existențial, devenind prin absurd- acea caracteristică a poeziei Oanei, o cădere, o descreștere, o descompunere, o lipsă, ceva descumpănitor, o hăituire: “Iarba cade în vid azi.//… Durerea – formă a lui exista prin“/ Azi și acum; “și respiratul mă doare/ mă tot preumblu în căutarea cuvintelor/ și tremur de frig și de frică simțindu-mă/ hăituită de vorbe”/ Printre forme.

În acest volum de versuri se simte și lectura nichitiană: “Curg lacrimi de ploi tangențial cu nenumirile noastre“/ Pășind; “Sunt atât de vie încât mi-am amorțit în nezicere.”/ Muțenie.

Poezia Oanei luminează din interior, cu acel spectru îngeresc, motiv pentru care, chiar și stările de zbucium colorate în cenușiu, arderile, plânsetele, umbrele capătă o strălucire a lor./ “Plâng/ zbuciumat la umbra cenușii/ ce a mai rãmas/ Țipă disperată lumina din noi/ să ne înfiripeze aripi de/ îngeri/ la glezne și umeri/ și noi nu vedem.”/ Pășind.

Verbul a fi, la persoana întâi, prezent, scoate în evidență eul poetic din toate substraturile sale: “Sunt o lipsă a prea plinului ce-mi sunt de fapt,/ Sunt o manifestare a neputințelor“/ Manifestare.

Metafizicul este un atu al poeziei Oanei, transcenderea într-o lume ireală care depășește palpabilul nu poate dezvolta decât dorința de a ști ceea ce este aproape imposibil: Calea inimii tale ajunge undeva, la orizontul de sus/ Sunetele traduc culori ce ne pătrund până la respirul văzului/ Ating pământul cu ajutorul șoaptelor./ Numai ele mai pot auzi. Dincolo de noi/ Ești tu. Neauzitul. Văzul ce poate auzi prin noi./ Dincolo de noi.”/  Poem nefinisat.

“Poezia se tace în prea mult alb” afirmă autoarea în poezia Prag. Se asigură de acea delimitare dintre omul-om și omul-poet! Și cum poeta nu se dezice de acea mare tăcere în care își găsește și amplifică destinul scriitoricesc, în care se regăsește ca particulă a creației, în aceeași poezie se descătușează și explodează: “Mă simt vie ca și un atom pe cale/ să explodeze într-o nouă formă/ de existență./ De parcă m-aș prefigura într-un nou stadiu/ și e tăcerea ce premerge în tot.”

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 15 nov. 2020

O tratare lirică în „reflecții poetice”

(vol. II)

„…Fidelitatea față de cartea supusă analizei și o evidentă dragoste, soră cu evlavia, pentru poezie fac din Reflecții poetice (de Ottilia Ardeleanu, apărută la ed. Ex Ponto -2020) o carte cu personalitate, care să vină în întâmpinarea nevoii oamenilor de cunoaștere afectivă a esențelor lumii noastre” – scrie Diana Dobrița Bîlea în cuvântul înainte care prefațează primul volum. Că tot aminteam – în cronica la vol. I – de plăcerea cititorului (inclusiv prin citate savuroase), mărturisesc că am fost toată viața un visător „greu de strivit/furam stelele de pe cer şi le scuturam pe sub uşile învinşilor”, cum îmi spunea poetul Costel Bunoaica, cândva. Asta trebuie să facă poetul şi în ziua de azi, îmi sugerează comentariul celei din primul volum și asta se străduiește Ottilia Ardeleanu în cronicile celor 27 de autori din cel de-al doilea volum: să nu lase timp întunericului să pună „lacăt la uşi”. E suficientă și o astfel de tratare lirică a relației dintre un poet și opera sa, adusă de cronicarul de întâmpinare, într-o carte de comentarii critice?, îmi fusese întrebarea pe tot timpul lecturii. Răspunsul nu poate fi decât afirmativ. Altfel, dansul sacru al poeziei ar deveni un fel de pantomimă deşartă printre oglinzile acelor cărți comentate, în care orice ecou şi orice zumzet al vieţii adevărate se va stinge dinapoia ferestrelor peste care s-au tras obloanele. La o adică regretabilul fenomen social al scăderii fascinaţiei lecturii, inclusiv în rândurile tineretului, constituie problema pe care autoarea acestor reflecții caută să ne-o evidențieze prin versurile care se impun, în primul rând, prin imaginea şi bogăţia invenţiei. „Îi e totuna unei cărți în ce împrejurări va fi deschisă: într-o bibliotecă, într-o chilie, pe masa de studiu de acasă, în pat, în tramvai, sub un felinar, în tren. Important e ca să fie citită”, notează autoarea, redând un citat mai amplu din Gabriel Liiceanu. (vol. I/pag. 125) Autoarea reflecțiilor poetice ştie că pentru a capta şi atenţia cititorului trebuie să pună şi întrebări, pentru că bulbul poemelor care germinează în alegorii enigmatice cu personaje simbolice, nu de puţine ori cu detalii autobiografice,  trebuie să nască şi o asemenea întrebare. Cunoscuta butadă despre scrisul că 1% e inspiraţie şi 99% e transpiraţie, este mai adevărată ca oriunde în elaborarea unui poem. Iar diversitatea stilurilor (în poezie) îi conferă cronicarului posibilitatea de a pendula între lectura strânsă și aplicată pe text și noi metode de lectură ale studiului pe text, din care câștigă modul nostru de înțelegere a scrisului, pentru o sentință mai nuanțată sau mai apropiată de percepția noastră. Punctând epidictic aura poeziei unui anume poet, insistând pe individualiatea fiecăruia în parte, interpretând într-o ecuație personală acel spațiu poetic al fiecăruia, cronicarul face o selecție critică a valorilor fiecăruia (în poet/poetă a unei ironii fine, cu suflu terapeutic, nostalgic ori optimist, supramelancolic, descriptiv, elegiac, metaforic, oniric, tactil-oniric, insomniac, al comparațiilor, al nedeslușitului, al incertitudnilor, al nedumeririlor, mistic-religios, meditativ, cugetător, confesiv, modernist, suprarealist)… dar mai toți căutători ai iubirii, ai relației cu Dumnezeu-viața-singurătatea-tristețea-copilăria-moartea-timpul etc. Vorbind despre stilul scrierii unui poet/poetă, cronicarul folosește comparația cu stilul consacraților (păunescian, coșbucian, nichitian, baovian etc), iar în cazul unora selectează cuvintele sinonime unei anumite laturi a vieții, sau acele cuvinte dominante, ori oscilațiile din aria lor poetică, ca „repere adânci în sufletul și poezia” unde poetul își arcuiește stările specifice.      

    Radiografiind trăirile interioare ale fiecărui poet/poetă comentat, Ottilia Ardeleanu caută (pe tărâmul poematic, în registrul lor liric) noutatea adusă de autorii în cauză, dar și versurile inspirate relevat, și care să rezoneze cu propria sa frecvență. Și cu acestea intrăm și noi, odată cu autoarea, în lumea unora din cărțile comentate: Maria Postu (cu vol. Din spatele ferestrei) la care „totul pare un tablou suprarealist”; Teodor Dume (din Temnița de sub rană) „un poet al umbrelor”  cu „o transparență a sinelui despre care poetul nu se sfiește…”; Nichita Danilov (din Centura de castitate) „adeptul poeziei de lungime, cu trimiteri filozofice și un bogat conținut afectiv”. Iar poezia acestuia „este una de căutare, de eliberare bazată mult pe amintiri, crâmpeie” de viață; Iulia Pană (din Rigla de aer) ale cărei poezii sunt „lungi confesiuni despre familie… mai degrabă prozopoeme pătrunse de un stil povestit, atrăgător”; Cristina-Monica Moldoveanu (din Cântece pe sub ușă), având poeme ce „seamănă cu povești de ascultat cu luna pe perete, când somnul se întretaie cu visele”; Mihaela-Roxana Boboc (din Spovedania oaselor), nimeni alta decât „poeta care se spovedește prin poezie” și vede în acest volum de poezie „un plâns tomnatic, monoton, bacovian, interior și inaudibil lumii”; Carmen-Tania Grigore (din Secvențial) la care descoperă cum „sunetul iubirii va fi unul tânguitor, de clopot vestitor de o altă plecare în etern” și „pe bună dreptate, secvențialul liric al Taniei Grigore, se conduce într-un sentimentalism de adâncime”; Teo Cabel (din Labirintul) este „poetul căutării sensurilor prin cuvânt, ale cărărilor de rătăciți care ar putea să se mântuiască prin poezie”, un „plastician al cuvintelor”, cu o poezie „de anvergură” și poet cu un „stil meditativ, contemplativ, dar fără a cădea în melancolii copleșitoare”; Ana Urma (din Isadorable), cu acel „volum muzical” în care „adună toate artele într-un tablou expresionist: poezie, dans, muzică, pictură” și un vers „narativ, povestit, pe alocuri cu tentă elegiacă”; Daniela-Luminița Teloacă (din În absența din preajma Copacului), arătând „o poezie evocatoare, captivantă și de o cromatică stilistică bine lucrată”; apoi îi enumeră câteva din atributele-amprentă ale acestei poete cu „un suflu terapeutic” și o poezie „de tip memorie afectivă”; Violeta Petre (din Ninsori albastre) este poeta de la malul mării cu o poezie ce are „ritm, rimă și mult suflet marin violaceu”, oscilând „între nostalgic și optimist”; Gabriel Hasmațuchi (din Noduri), poetul care nu folosește titluri, ci se folosește de numerotarea latină „conferind astfel conținutului senzația de noduri”, într-o poezie de „înălțare futuristă” și nuanțând în ipostaze poetice diferite: „noduri-sentimente, noduri-teme, noduri-credință” etc; Gabriela Ana Bălan (din Ochii leului berber), poeta cu „un umor ascuțit” la care „ironia sarcastică este un punct forte”, și într-o poezie de un dramatism aparte „privind condiția femeii” autoarea acestor cronici consideră „că revolta interioară este un manifest menit să trezească mândria feminină și să așeze femeia în postura unei ființe care gândește…” și tratează „sentimentul iubirii” într-o „manieră ludică, degajată, pământeană…”; Spiridon Popescu (din Diavol cu coarne de melc) și cel atât de frumos recitat de actorul Florin Piersic cu Doamne, dacă-mi ești prieten, cu poezia cât „un alai de regrete, tristeți, împăcări cu sine, revolte interioare, poetul trăind la maximum aceste stări în contextul social-politic al vremurilor noastre”. Autoarea dobrogeană îi remarcă poetului „acel duh bacovian”, iar întreg volumul îi pare „o dedicație lui Dumnezeu, un transfer între sinele autorului și divinitate”; iar Gela Enea (din Eu sunt Lilith) e poeta cu o „vădită îndemânare poetică în redarea unor ipostaze dure, neplăcute, caraghioase chiar” (însă) „este o bună traducătoare de emoții și, mai ales, emițătoare de astfel de stări, uneori până la lacrimi”… și deci „un arsenal de sentimente”.

      Așadar, literatura va rămâne modul său de a trece prin viață și de a trăi viața scriind-o odată cu această tratare lirică a relației dintre poet și poezia sa, dintre fluxul de emoții transmise către cititor. Fără doar și poate, Ottilia Ardeleanu, o poetă risipitoare cu darurile sale, vede lucrurile la modul contemplativ și sim­te poezia în simbioza dintre trăire și fantezie, păstrând (totuși) distanța dintre închipuire și trăire, punctând pe dispozi­ția poetului/poetei față de temele existențiale (viața și moartea/iubirea și dezamăgirea), ceea ce aduce însemnărilor din acest volum o notă de meditație, de contemplare și melancolie. Ceea ce-i apropie aproape pe toţi, în accepţiunea cronicarului din volumul menționat este: atmosfera, misterul, căutările fiecăruia, scormonelile lingvistice, taina rostirii şi modul de a atinge veşnicia din absolut.  Fiindcă în contact cu fiinţa suprapersonală a speciei din care a răsărit fiecare poet/poetă comentat de Ottilia Ardeleanu, nu reflecțiile poetice convertite în idei cu un anumit grad de romantism o legitimează în a-şi oferi decizia pertinentă, ci situaţia de a prezenta în sens de universal spiritul, fiinţa celui analizat, dar și apropierile noastre de acele porți ale „necunoscutei”, din fiecare poem, pot însemna cheile participării sale la acest ceremonial bine ascuns și chiar topit de autor în substanța cărților sale.

                                                                                                  Tudor Cicu 

O tratare lirică în „reflecții poetice”(I)

      Mai deunăzi citeam într-una din revistele noastre literare, ancorat la realitatea vieții noastre de după revoluția din ’89, următoarea știre: „Statisticile recente spun că peste 90 la sută dintre români nu cumpără nicio carte într-un an. Iar scriitorul român, fără partenerul de dialog, cititorul, pare a fi o Cassandră care vorbește în pustiu. Dacă ne gândim că oamenii citeau, în loc de altceva, într-un timp în care toate lipseau.” Alte statistici arătau că 38% din cei care totuși, au citit o carte, nu înțeleg nimic din ce citesc, iar 31% din români n-au citit vreodată o carte. Iar dacă e să ne raportăm la țările în care cititorii au citit măcar o carte pe an, suntem pe locul 27 din 28 de țări în care s-a făcut statistica. Că doar 16% din tinerii noștri spun că au citit lunar câte-o carte, să înțeleg că e mulțumitor? Cu aceste gânduri m-am aplecat asupra celor două volume de „reflecții seducătoare” a unei poete dobrogene de constantă lirică neomodernistă care, mai recent, se prezintă cititorului cu o lucrare ca aceasta a unui, risipitor cu darurile sale, cronicar de întâmpinare: Reflecții poetice de Ottilia Ardeleanu (ed. Ex Ponto-2020). Așadar, o carte care e rodul unei mai îndelungate acumulări intelectuale și culturale asupra spațiului și orizontului literar-cultural de pretutindeni, unde eul lyric al poeților (19 în vol I și 27 în vol. II) este prins în fluxul senzațiilor și emoțiilor din spațiul poetic al fiecăruia, în timp ce conștiința poetică e a unui cronicar-observator, care studiază existența lumii invocate de fiecare dintre aceștia. Mai citește cineva astfel de cărți? Dar cu preferințele cititorului ce facem? Reușește cronicarul să atragă atenția cititorului cu acest registru armonic de vibrații ale sentimentelor prinse într-un tablou vizionar? De unde rolul criticii de întâmpinare, atâta timp cât nu le face  nimeni cunoștință cu cartea de poezie a fiecărui poet, în fiecare colț al țării? E suficientă și o astfel de tratare lirică a relației dintre un poet și opera sa, adusă de cronicarul de întâmpinare, într-o carte de comentarii critice? Iată doar câteva din întrebările puse în timpul lecturii celor două volume. Întrebări care nu pot avea decât un singur răspuns: receptarea poeziei este în strânsă legătură cu starea de fascinație a celui aflat în actul creației. Având luciditatea unei priviri retrospective asupra celor două volume lecturate, Diana Dobrița Bîlea ne face o radiografiere a trăirilor interioare, după trecerea în revistă a celor două volume: „Citind aceste reflecții seducătoare, ivite din pământul fertil al unei gândiri poetice și întotdeauna lucide, căutătorul de frumos nu poate rămâne indiferent”. Și asta pentru că, spune ea: „Impresiile de lectură sunt exprimate metaforic, sentențios-jucăuș, precipitat de multe ori pentru că recenzenta parcurge un text lyric dintr-o suflare și tot dintr-o suflare îl comentează, până nu se sting flăcările dulci ale poeziei în care a ars”. Căutând diverse interpretări ale emoțiilor și sentimentelor de tot felul, în cărțile poeților comentați, lăsându-se în voia plăcerii de a divaga pe tema vieții trecătoare a iubirii, a timpului, a morții… etc. Pentru a-și plasa opiniile sub semnul admirației, cronicarul caută argumente convingătoare în tot ceea ce propune interpretării. Ca-n versul eminescian: „Noaptea-adânc-a veșniciei el în șiruri o dezleagă”.

     Dar pentru „a fi înlăuntrul fenomenelor” (cum spunea Nichita), să trecem la impactul lecturii (din primul volum) asupra cronicarului, încercând „un tușeu iubicid între o poemesă și un poeziu” (vezi cap. despre Luminița Zaharia cu vol. Singularia tantum). Vom descoperi o poetă cu „o singularitate veselă”, întrucât: „Singurătatea rămâne înăuntru. Doar veselia scapă fiindcă știe cum. Două jumătăți de măr: una otrăvită”. Pe de altă parte, temeritatea autoarei se asociază cu perspicacitatea și cu simțul rigorii, și continuă cu analize încărcate de blândețe și melancolie, dar cu o prospețime a receptării care ajută ideile să se îndrepte spre o viziune critică: „Ea știe să facă haz de necaz, îi place să diminueze dramele vieții și să mărească tragicomicul…Luminiței nu-i scapă nimic de sub ochiul satiric-umoristic: viața, moartea, miracolele, femeia, bărbatul, singurătatea, inspirația, dragostea, păcatul, iluzia, natura, codul bunelor maniere, visarea, povestea, zborul, realitatea.” Iar ceea ce caută lectorul în fiecare poet/poetă, în volumele analizate, e adevărul însoțit de frumusețea unor trăiri firești, trăiri care să-l emoționeze și să-l pună în situația de a-și gândi propriile convingeri în legătură cu viața. Astfel: la Ana Maria Gîbu (din Cafea cu zâmbet de rebelă) vol. ei de la 14 ani, spune că „nu fragilitatea vârstei șochează, ci puterea cu care acționează la această vârstă.”; la Teodor Dume (din Moartea, un fluture alb), poezia lui „este un cutreier între naștere și moarte”. Viața și moartea (în poezie) „sunt două liniști” la acest „poet al stărilor” (cu un concept de așteptare, de spovedanie, meditație, visare, nedeterminare, nedumerire… adică un poet al obsesiilor de tot felul); iar George Pașa (din Cântece din Alindoria) e un poet al „metaforelor delicate” și „un visător incurabil, îmbolnăvit de onirism”.

          Uneori ne întrebăm dacă poetul chiar știe totul despre existența lumii invocate în poezia sa, ori, maestru al interpretării aurei de pe fruntea poetului nu e cine ne învață cum să găsești ieșirea dintr-un labirint al cărților lecturate, ci e acela care ne învață prin exemplul său consemnarea acelor pedanterii tehniciste și anticipări ale substanței operei într-un nou labirint al scrierilor asupra cărora s-a aplecat cronicarul. Iar ceea ce caută el în fiecare poet/poetă, din volumele analizate, e adevărul însoțit de frumusețea unor trăiri firești, trăiri care să-l emoționeze și să-l pună în situația de a-și gândi propriile convingeri în legătură cu viața. La Melania Briciu (din Eu sunt Spartacus), aflăm că are versuri „de atitudine, de propagandă a libertății, lucru care răzbate chiar și din titluri…(și) poemele sunt militante pentru libertate în cuvânt, acțiune, gândire”, în vreme ce Angela Nache-Mamier (din scara b apartament 3) este „poeta care administrează pastile de umor, picătura chinezească a rânduielilor umane care situează femeia pe locul venit din întunericul istoriei.” Având percepția privirii, în ansamblu, al decodificării lucrurilor, caracteristic pentru autoare, atunci când analizează pe text o anumită carte, Ottilia Ardeleanu implică o complexitate aparte a percepției, ori simte și surpinde momentul când ochiul ei ațintit se deschide unei mai largi perspective asupra fenomenului intuit de poet, dar și vizionar asupra lumii fascinante care i l-a scos în cale. Ori, poziția luată de cronicar e ca şi cum, împreună cu el, am privi ore în şir cu fruntea lipită de „fereastra interioară” a poetului, încercând să descifrăm odgoanele-legături ale acestei punţi de trecere: dinspre poet, spre poezie, dinspre fiinţa sa materială, spre fiinţa sa spirituală. Adică privirea cronicarului care ştie să-şi valorifice cuvântul și să facă din el clopotul său de ceremonie la care ne adună dinaintea paginii scrise. În fapt, cum o și facem, și ne aliniem la linia simțirii actului de creație, odată cu cronicarul, pentru a găsi, în cazul poetei Gela Enea (din Măști), singurul cod „al prognozelor de orice fel”: „Metaforele nu-i sunt simple sintagme, ci, de multe ori idei întregi încorporate în una sau mai multe strofe, până la întreaga poezie”, cu finaluri „provocatoare, tranșante, dureroase, realiste”, adică acolo unde „poeta deține cheia unei ironii fine secondate de un patetism programat. Ea își controlează stările emoționale, nu lasă la vedere zbuciumul interior”. Primul volum al „reflecțiilor” se încheie cu o cronică la vol. Lodebar al Danielei Varvara, cartea „cuzăbrele imaginare”. În poezia acesteia autoarea volumului insistă asupra cântecului de leagăn „al pajurii aurii” (mai mult un descântec); și continuă cu acel „cântec de dragoste și de moarte, fiindcă dragostea este pasăre fără cuib care își înfige ghearele în carnea ființei, iar această ființă își pariază dragostea pe moarte”. Astfel, autoarea știe să trezească nu numai interesul, ci și plăcerea cititorului, inclusiv prin citate savuroase, din care siluetele umbrelor imaginare, care îl macină pe poet, se hașurează cu umbrele celor care luptă cu încăpățânare, cu morile de vânt în lumea reală.

                                                       Tudor Cicu

Poezie în mintea goală, OttiliaArdeleanu/ Poesia en la ment buida, traduit per Pere Bessó

Poezia de cuprins intelectual, naturală, esenţialăşi rafinată…

Personalitatea Ottiliei Ardeleanu şi dăruirea excelentului traducător Pere Bessó oferă cititorului un spectacol de infinit liber şi de percepţie poetică amplă în volumul Poezie în mintea goală/Poesia en la ment buida, apărut la Editura Ex Ponto, Constanţa, 2021. Şi, iată cum, prin semnificaţia cuvintelor şi prin forţa lor, poezia îşi impune sensul profund şi, mai mult decât atât, uneşte oamenii dincolo de orice distanţă, de orice fereastră care ar fi putut fi închisă sau ar fi exclus comunicarea, „o casă albă şi caldă/cu ferestre mici de flori/prin care soarele să privească uluit/cele două inimi alăturate”.

Elementul emoţional asociat cu unitatea ritmică se înscriu în aceeaşi linie poetică remarcabilă, într-un transfer necondiţionat de stare, satisfăcând astfel nevoia cititorului avizat, a iubitorului de poezie, pentru că „o poezie poate ajunge la 666 de cititori/să nu-i punem în seamă fatidica rezoluţie/ci în fracţiune de secundă să gândim că/va veni al şaptelea/salvatorul/în plenitudinea dreptului/de a nu fi eşuat/apocaliptic”. Iată ce motivaţie privind miracolul existenţei, ideea de cunoaştere a acestuia, care duce spre sine mai întâi şi apoi spre complexitatea vieţii, spre starea ei de maximă afectivitate, aşa cum afirmă şi Ottilia Ardeleanu: „viaţa nu trece la fel pentru fiecare/este trepidaţie/cu cât o parcurgi mai repede/cu atât timpul tău e mai scurt/nu există clipă mai bună decât alta/ci doar clipa trăită…” prin urmare, ideile, atitudinile, trăirile lăuntrice se iau drept argumente şi punct în care ele însele se concentrează – un imbold în plus pentru cititor de a explora spaţiul dintre conştient şi inconştient, dimensiune pe care Ottilia Ardeleanu o valorifică estetic în esenţă, iar Pere Besso îi găseşte corespondent în frumuseţea limbii sale, îndrăgostit fiind iremediabil de a noastră: „la vida no passa igual per a cadascu/es trepidacio com mes rapida la recorres/mes curt es el teu temps/no existeix un moment millor que un altre/sino el moment viscut…”ce bine sună!

Tentaţia abordării unor teme sensibile în paralel cu aducerea în prim-plan a realităţii cu toate cele ce o definesc creează un contrast de nuanţe, o libertate a teoriilor identitare, un joc de planuri la nivel formal, unul relevându-se din energia celuilalt şi din alăturarea asumată a cuvintelor cu mare vibraţie expresivă. De aici derivă toate celelalte, aici se află sursa şi inima poemelor Ottiliei Ardeleanu, una în căutarea celeilalte, o căutare continuă fără de care poezia nu poate exista: „cuvintele se aşază în mătci de portative/sincopat îşi expun nurii ambientali/înnebunesc spectatorii reţinuţi/oricum de gestul de a se expune/pe ambele sensuri de înclinaţie/într-o poziţie care facilitează pătrunderea/în graţiile nedezminţite ale acestei tentante vrăjitoare/la flacără unui compromis/întocmit fix/când impresia năucitoare se evaporă nălucă”.

Realitatea se lasă zilnic călcată în picioare, „zilele pe umeraşe/una după alta le purtăm/…uneori ne place albul/dar cât de repede se murdăreşte/indefinit preferăm roşul/până la decolorare/fără să avem de ales/antipaticul negru/manta grea pe umeri” – iată cum, imaginea lumii şi a elementelor ce o definescse conectează la o reţea a firescului şi a nefirescului, în acelaşi timp, firele comunicative poartă culori distincte, tocmai pentru a marca mesaje esenţiale şi complexe, deşi, uneori sunt binevenite şi anumite rupturica să se menţină, să se restructureze conexiunea cu spaţiul generos oferit de cuvintele unui univers ales, astfel că „eşti liber să dai drumul din lanţ imaginaţiei/să zburde pe malul mării până oboseşte”, „fericirea face umbră pământului”, „iată gura tunelului prin care voi scăpa”.

Elemente de decor personal, „foaie velină uşoară de casă”, „un singur creion în buzunar”, „cuvinte libere”, „taste fierbinţi”, „acoperişul unei idei cu trei etaje”, dar şi „toamna încremenită în aramă”, „o floare sălbatică”, „unghiul mort al somnului”, „buze lipite de marginea cerului” sau „sărutul matinal al primei dimineţi de octombrie” sunt asociate cu veşnicia, se pliază perfect pe forma văzută şi nevăzută a acesteia, trimit la ideea de trecere înspre deschiderea unui singur cuvânt care înseamnă totul, unde „se ştie deja numărul adăpostirilor lor, a celor aleşi, desigur, „oricum îi vor afla stelele şi petrecăreţii/când vor ieşi din tine/goi epuizaţi de câtă poezie a trebuit/să încrusteze pe trupul tău simţitor/până la ziuă”.

Prin urmare, elanul compoziţional este definit de abilitatea de a controla noi coordonate expresioniste, substanţialitatea, de fapt, a poeziilor din acest volum, spectacol de autentică însufleţire, minuţios pregătit într-un continuu exerciţiu al iubirii de oameni şi de sine, când liniştit, când frământând lutul neodihnei cu atingeri diferite, dar, cu siguranţă trasând urme inconfundabile peste rosturi şi împliniri: „poate că/o sâmbătă vrea să ne piardă/şi-atunci adun din vreme castane şi/forme de iubire pentru mâine când/voi coace aluaturi şi mirodenii/să nu fiu singură în faţa pâinii mele/pe care va trebui să o arunc/în cele patru zări”, destin dinainte stabilit şi asumat cu toate consecinţele înfăptuirii lui…

deschid o carte/foile tac/în durerea întoarcerii lor/un moment de dragoste foşneşte infantil” – nimic mai frumos!                                                                                                           

DANIELA TOMA

Respirația cuvântului

ROCILE

Cronică la: Rocile de Ana Ardeleanu

 

Ana Ardeleanu este o poetă cu un palmares literar impresionant după cum se remarcă în notele de pe manșetele recentului volum de poezie Rocile, colecția Qpoem, editura Rocart, 2020.

Poezia Anei este una în format consistent atât ca formă cât și fond. Nu întâmplător se intitulează Rocile, dovendind acea tărie de caracter pe care poeta o imprimă scrisului său! Volumul de 172 de pagini are epicentrul în sinele poetic pe deplin maturizat și în concordanță cu tot ce se desfășoară în realul din afara lui: “Ipocriților! Ce știți voi despre marea revoltă/ Desfășurată în interiorul unui eu/ Care devorează tot ce imaginația/ Precum o făbricuță cochetă produce/ Iar eu cumpăr produsul unei iluzii toxice/ Cu aceeași lejeritate cu care ți-aș aduce/ Cafeaua la pat.”/ Produsul unei iluzii toxice.

Stilul metaforic nu abuzează de înclinația cititorului spre veridicitate. Sunt metafore spontane și grele de sensuri, vizibile și de impact, astfel că deja din prima poezie care apare și pe coperta a patra, ni se pune în vedere că “bucuriile sunt fertilizate în vitro“. Poeta nu se pierde în filozofii savante, dar instigă la meditație și o liniște sufletească plină: “mulțumirea de sine s-a îmbătat criță“/ Lăsați poezia să vină la mine este o ironie vădită despre orgoliul care deversează din sufletul multor poeți care se mulțumesc cu ceea ce scriu și se cred deasupra tuturor.

Tematica abordată este una diversă, de la atitudini, la acțiune ori contemplare. De la păcat la toleranță, de la “casa memorială a lăuntrului” la “o listă a libertății și fericirii“.

Pentru autoare, viața pare cumva, subtil și matematic, adică acel ceva programat și universal valabil, “un cerc înscris în pătratul unei drame“.

Ipostazele în care se prezintă pe sine, că tot specificasem epicentrul poeziei Anei, sunt multiple, fiecare cu valențele ei, cu implicațile și motivațiile determinate. Astfel, poeta se declară “gospodina casei” la curățenia în propriul sânge; “fata din fereastră” care “are inima acolo/ Unde ai renunțat să mai cauți“/ Nu găsești ieșirea.

Spiritul Anei plonjează în adâncul lui Dumnezeu sau se înaripează pe lângă îngerii cuvântului, poezia sa tranșând mereu realitatea prin raportare la potențialul divin, la harul și dimensiunea credinței: “- De ce s-a aruncat îngerul de la ultimul etaj?/ Sunt întrebată./ E o chestiune de potență spirituală/ De masculinitate și voință/ Sau e doar o disperare a fericirii/ Care îl șantajează/ Cu propria-mi dispariție?“/ Merg pe un drum; “Dar de ce Dumnezeu arde cufărul?/ De ce l-ai lăsat în grija unei prejudecăți/ Pirotehnice și depresive/ Ce ar fi trebuit să-ți ridice nivelul de vigilență/ Cu două etaje/ Și-un parter plin de peripețiile tinereții.”/ Sunt un cufăr; “Dumnezeu nu ne-a sădit în cutii de carton/ Ci în solul fertil al inimii Sale./… Dumnezeu permite în compensație/ Cântecul mierlei/ El apără teritoriul virgin/ Al poemului tău/ Folosind ca armă de luptă o singură virgulă/ Poate și un punct dacă e necesar/ Ca supliment al bunelor intenții.”/ Nu există abatere de la la ceasul cel bun.

Ana Ardeleanu oscilează între oniric și real, între imaginar și cotidian. Aproape fiecare poezie a sa este o întrebare a eului, o mirare și totodată un răspuns pe care și-l promite sau chiar și-l oferă cumva ca o recompensă a stării ei lirico-meditative: “Să fie oare moartea pasărea-paradisului/ Ce mi-a pus cununa de sânziene pe cap/ Sau este doar eroina unui gând unic/ Ce a trecut prin mintea mea/ Precum săgeata de oțel/ Prin gâtul elanului?”/ Pasărea-paradisului.

Am remarcat nu numai profunzimea mesajelor, ci și titlurile ele-însele cu un impact și o atracție imperioasă spre a intra în miezul poeziei: Cultura veștilor triste; Schițezi un cerc de gânduri; Nu-mi dau poza de restriște nimănui; Lucrurile nu se leagă cu lanțuri; Între vertebrele unui poem; Stau pe coasta lui Adam; Îmi ții harta trupului pe palmă; Casa memorială a lăuntrului meu și altele la fel de incitante.

Ana dă poeziei o aură divină, considerând că divinitatea prin îngerii Săi împarte ideile, inspirația, considerând că muza ar fi de ordin spiritual: “Se știe că sfinții pictați pe sticlă/ Poartă o mică florărie între aripi/ De unde împart fiecăruia/ După fertilitatea ideilor/ După inspirație și reușita artei“/ Numai eu te pot picta.

Poeta folosește o serie de expresii populare/ refrene cunoscute spre a da conotații și amploare mesajelor sale lirice:”lume, lume, soro lume“- un strigăt de atenționare asupra beției cu iluzii; “Dacă Dumnezeu va vrea/ Soarele va răsări iar pe strada noastră“/ Viața e precum o moașă – pentru susținerea unei speranțe aproape deșarte; “Te imaginează ucigând conul de umbră/ Al unui timp în general fericit/ Tăindu-i moțul cu linia unui orizont purpuriu“/ Să dai totul– exprimă creșterea tăcerii prin mesajul unui rit românesc de a da la grindă un copil pentru a crește frumos, sănătos și fericit. Este o poezie care întruchipează existențialismul cu necesitățile, întrebările lui rămase uneori în coadă de pește, tocmai spre a prilejui cititorului stări meditative: “Cu aceeași întrebare pe buze:/ -Oare această femeie încotro?/ -Dincolo de ce?“/ Infinitul unei concluzii; “-Ce-i aia “gloria artistului” și pentru ce?/ Întrebi./ Cui i se potrivește?/ Căci toți au perfuzii puse/ Între filele operelor de artă./… -Dar poeții de ce își pun sare pe cuvinte?”- sugerează boala artistului, aceea de a amesteca trăirile, culorile, cuvintele spre epatarea și revigorarea spiritelor umane; “Lanul de grâu plin cu îngeri/ Necopți la minte/ Și neobișnuit de albaștri/ Cum e cel cusut în coatele norilor dimineața.“/ Îmi aduc aminte de mine târziu;”Dumnezeu e martorul tuturor zecimalelor/ Celor făcute și celor nefăcute!”/ Trebuie să decid.

Subiectele dezbătute în real-imaginarul poetei sunt multiple: viața, moartea, iubirea, poezia, societatea, tăcerea, cuvântul și, desigur, Dumnezeu.

Tematica abordată de autoare nu ar fi putut omite cuvântul, versul, metafora, poezia, poetul, subiecte pe care le mânuiește cu pricepere asemenea unui magician care scoate din joben porumbei: “Seara te-ar fi putut așeza între ghilimele/ Precum un citat“/ Numai la tabloul tău mă uit; “Nu mă uit niciodată la pomii-nfloriți/ Mă uit insistent la buzele tale/ Citesc pe ele ceva despre numărătoarea inversă/ Și despre felul cum se retrage marea/ În căușul palmei/ Precum sergentul din post.”/ Nu mă uit niciodată la pomii-nfloriți.

Viața descrie un cerc doar împreună cu Dumnezeu, dar devine imperfectă atâta vreme cât te îndoiești de Acesta: “Viața îmi aparține/ Și împreună cu Dumnezeu/ Formează un cerc./…// Se înserează/ Și mi-e teamă că nu am suficiente argumente/ Pentru a-l păstra pe Dumnezeu aproape“/ Viața îmi aparține.

Poeta asociază foarte des poemul cu sângele care curge prin vene ca pe o legătură stabilită biologic și nu de puține ori personifică poemul, dându-i viață, atribuindu-i veleități umane: “Pe firul verde al cuvintelor/ Stă o lăcustă/ Cu picioare lungi/ Ce-i scot feminitatea,/ Decupează câteva inimioare de roșu/ Din firul ierbii/ Pe care poemele le-au pierdut/ Pentru totdeauna.“/ De câteva poeme încoace. Însă, poemul poate fi și un spațiu social, o cetate, de exemplu, în care petreci “ani de neliniște”/ Cocoșul vecinului. Poate fi un călător periculos într-un Orient Expres: “Iar gândul poemului se îndepărtează tot mai mult/ În acest Orient Expres/ În această eleganță a interiorului/ De unde mai picură seva unui epitet/ Rămas captiv/ Și unde se aud împușcăturile/ unui cuvânt/ Ce călătorește incognito“/ Între mine și tine.

Ana Ardeleanu este propria protagonistă asumându-și roluri mai triste, mai senine, metamorfozându-se pe sine ori atitudinile sale tocmai pentru a scrie o poezie de anvergură semantică și a atrage și cititorul în meandrele metaforice, în cursurile de versuri aparent line. Iată cum se pune în postura de pocal, nu unul oarecare, ci încărcat de istorie în dublul ei sens: “Sunt un pocal ce închină cu adversarii!/… Mie îmi place riscul armura mirosul ei metalic/… Și toată mișcarea lăuntrică a cuvântului nerostit.//… Eu doar mă identific cu pocalul/ Și împart stări în interiorul tău/ Uitând să mă pregătesc pentru următoarea zi/ Care ar putea fi mai exersată în durerile bucuriei/ Decât aceasta/ Și ți-ar putea așeza în față/ Un alt pocal/ Cu descântece de dragoste.”/ În această seară.

Universul poeziei este cel care “strică arhitectura neantului“/ Lumea nu poate fi lume. Poemele sunt, în viziunea autoarei, metode lesnicioase de a băga mințile în cap, și aici conotațiile metaforei fiind evidente: “Mă întreb:/ De ce ar fi atât de mare interesul/ Pentru averea poemului abstract?/ Și câți moștenitori se află cu el la cină/ Care mi-ar putea băga mințile în cap/ Afișând libertatea omului negru/ De-a-mi aranja cuvintele/ Într-un poem verosimil.”/ Îmi băgam mințile în cap.

Poemele Anei sunt note autoironice despre paradoxurile vieții. Deși încărcate de o puternică lumină, ele emană triste concluzii labirintice de o franchețe justă, logică, fiindcă mai toate poemele Anei Ardeleanu au o logică a trăirii, a resemnării și cu toate astea, a smulgerii din destinul comun al umanității: “Acest departe are câteva teorii/ Despre viață și moarte/ Dar nu le pune în practică./ Lângă tine nu aduce pe nimeni/ Să-ți pună pistolul degetului la tâmplă/ Cerându-ți imperativ: “Banii sau viața!”/ Banii bineînțeles pentru că viața/ Nătângă cum o știi/ Te-ar putea vinde sau pierde/ La jocurile de noroc/ Pentru un insignifiant mărunțiș/ De lacrimi.”/ Acest departe.

Poeziile din acest volum interpretează dragostea în diverse ipostaze izvorâte poetic din inimă spre buricele degetelor în atingeri suave ori apăsate de taste, către miile de ochi ce vor lua cunoștință: dragostea de planeta albastră: “Dragă pământule eu nu te merit,/ N-am virtuți pentru a te apăra/ De cei ce încurcă sentimentele/ Și nu sentimentul bun/ Iese cu o viorea în mână/ În balconul de rouă/ Spre a flutura pentru tine batista albastră.“/ Scrisoare naivă; dragostea de muzică: “Cu siguranță hoții și borfașii/ Din ochii lui/ Nu s-ar da în lături/ Să-mi ia vioara de sub bărbie/ Melodia lui Paganini/ Din minte/ Pentru a executa/ Fără complicații/ Câțiva pași de vals/ În timpul jafului.“/ Nimic rău nu poate fi; dragostea de familie și cei dragi: “Bucuria e precum o supă/ Te încălzește/ Atunci când o împarți cu familia.”/ Bucuria e precum o supă; dragostea cu patosul unui roman de dragoste, cu nestatorniciile ei: “Patul ți-a rămas nefăcut./ Nici în bibliotecă n-ai intrat/ Pentru a te lăsa inclus în subiectul ținut/ Între palmele unui roman de dragoste.“/ Îți iei geamantanul și pleci.

Poemele Anei sunt reale construcții cu o temelie solidă, putând fi locuite chiar și în cazul unui dezastru, unui “cutremur lăuntric“/ Într-o noapte de cinci stele, fiindcă mortarul este din sentimente și fapte poetice.

Ana Ardeleanu se consolează cu trăirea iluzorie a poetului, chiar în deplină maturitate, imaginația acestuia neavând timp și spațiu: “Îți tragi cearceaful de pe chipul zidit/ În propria imaginație/ Și zâmbești într-o iluzorie comunicare/ Cu ziditorul/ Care te-a lăsat să cazi victimă/… Pentru ca apoi să pumă comprese pline de fiori/ Pe rana lăuntrică/ De om matur/ Care a vânat și a ucis iluzii/ Cu sânge rece/ Toată existența.”/ Cu o plăcere absurdă.

Poeta este sclava retoricii, ea se întreabă, ea își răspunde sau așteaptă un răspuns de la cititor, de la omul trecut prin cele ale vieții, și de ce nu, ale versului: “Știi care-i calea dreaptă?/ Nu știi?/ Nici eu./ N-o pot pipăi pentru că am degetele înmănușate./ Simțul tactil nu-mi funcționează“/ Știi care-i calea dreaptă?

Poezia Anei militează pentru dreptate și adevăr, iar asta se poate face cu rațiune și simțire, ca să folosesc un titlu de roman binecunoscut. Ana știe să dea lumină oricărui lucru, să creeze metafore la nivelul oricărui subiect. Așa cum te-ai folosi de niște fotografii din trecut pentru a resuscita amintirile, dar stilul în care această Ana știe să surprindă este cu totul și cu totul aparte: “Nu-mi dau poza de restriște nimănui,/ “Cadavrul” său a fost depus în cutiuța cu amintiri/ Și nu una ci mai multe./ Acum privesc cu oarecare condescendență/ “Cadavrele” mele de odinioară./ Să le ating oare cu venerație/ Sau să le arunc în cutia cu amintiri/ Ca într-o groapă comună?”/ Nu-mi dau poza de restriște nimănui.

Despre “scrisul în verde“, “Dumnezeu hotărăște și limpezește cazul“! “Scrisul mărunt“, aflat la călcâiul lui Ahile, “precum nisipul“, “te-ar putea ajuta să devii tu“! Iată o concluzie supremă, centrifugând creația, dându-i acel impuls inspirațional, creând unde empatice în jurul ei, așa cum pământul trăiește mișcarea de revoluție. Rocile este un volum despre creație ca paralelă a Creației divine.

Poeta încă se întreabă, necontenind să afle: “Unde ar fi motivul pentru care/ Ne-am depăna prea lesne/ Firul întins al imaginației/ Modul de-a ne rostogoli în propriul infern/ Rămas necurățat/ De cenușa păsării Phoenix?“/ Îți așezi viața într-un dosar.

Poezia este o pasăre Phoenix! Iar Ana Ardeleanu are propria sa legendă.

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 12 oct. 2020

Spre raiul originar

Recenzie la: Bă, țărane! de Valeriu Barbu


            Pe Valeriu Barbu îl știu de poet de ani buni, de pe site-urile literare. La ora actuală deține un post de radio, Radio Vocativ, și este fondator al revistei bucureștene Minela. Nu mă așteptam să scrie proză de anvergura unui roman, dar iată că mă surprinde plăcut cu o carte de gen intitulată sugestiv și apelativ Bă, Țărane! Valeriu este stabilit la Roma de o căruță de ani, ca să mă exprim în ideea temei acestei cărți, iar gândul revenirii pe meleagurile natale îl determină și impulsionează să scrie despre cum ar vedea el reînflorirea, renașterea satului românesc lăsat în paragină prin plecările masive peste hotare.

Bă, țărane! se înscrie în categoria roman-jurnal, impact soldat de la începutul lecturii de naratorul care se face cunoscut prin găsirea unui caiet cu notițe al personajului central, pe nume Virgiliu Banu. Naratorul preia felul de a fi al personajului principal tocmai pentru a-l înțelege cum se cuvine. Astfel că, deși mergând în paralel, unul cu relatările sale, celălalt cu revelația acestor relatări, ajung să se confunde dând impresia cititorului de a fi una și aceeași persoană.

Dacă e să ne luăm după subiectul tratat, atunci, putem vorbi despre un roman în care se consumă drame, evenimente, iar subiectul este analizat cu toată seriozitatea. Dacă este să ne referim la întinderea prozei, atunci ea este de talia unei nuvele.

Bă, Țărane! este o trimitere la glie, la acel “Noi vrem pământ!” coșbucian și la schimbarea la față prin respectul cuvenit țăranului român, un ins care a avut identitate colectivă puțin prețuită de-a lungul vremii. Luat individual, nici măcar nu era băgat în seamă. Dar, în mirajul pornirii cu avânt, precum al căutătorilor de aur după agoniseli și viața zgomotoasă a orașului, se ajunge să se tânjească după viața simplă, în conexiune cu natura și într-o mai bună vecinătate și armonie cu alți oameni.

Se întrevăd mai multe planuri de expediție urmărite de autor: la nivel de temă, unul este jurnalistic, al descoperirii, celălalt este cel existențial, al derulării; la nivel de limbaj, unul este elevat, celălalt inserat cu  sintagme și termeni prozaici, regionalisme, jargoane și argouri; la nivel stilistic, unul este metaforic, celălalt comun. Ar mai fi cel al prezentării, al tehnoredactării, unul fiind scris regular, celălalt italic pentru a diferenția pe naratorul jurnalului de naratorul cercetător- inspector-acționar.

Cele două planuri, al actualului și al copilăriei, merg pe linia aceluiași traseu metaforic, sudate bine emoțional pe fundalul jurnalistic. Sensul de zbor în trecut este întruchipat de o vrăbiuță insistentă. Și tot vrăbiuța este portavocea instinctivă care îi pune o serie de întrebări ca să se poată înțelege pe sine. Faptul că vorbește cu vrabia transformă scenariul într-o dramă, protagonistul istorisirii se și programează la un psihiatru. Mobilul păsării insinuează un ușor scenariu polițienesc, pasărea urmărindu-l pe Virgiliu Banu peste tot. Deși medicul i-a răspuns că nu este în gradul de nebun, totuși a fost demis de la locul de muncă, iar soția prietenului de la țară unde a stat câteva zile să se relaxeze, la sugestia medicului, i-a spus clar că nu mai poate rămâne în locuința acestora. Intenția autorului este aceea de a lega starea de nebunie presupusă cu numele de Nebunul care îi va fi atribuit de săteni în anii în care se dedică reconstrucției și renașterii satului de baștină.

Trecerile de la planul jurnalistului la cel al protagonistului caietelor se face prin puține titluri de capitole, iar acțiunea este cursivă, fără întreruperi bruște care ar putea dezechilibra povestea romanului.

Naratorul revine în România, la Galați, pe urmele lui Virgiliu care își încropește o  așezare în via de lângă pădurea de nord. Există trei păduri de bază, cea de nord și cele de sud și vest. Și mai există o poveste a pietrelor și mai ales a rostuirii lor pe acele meleaguri ale copilăriei. Întors în satul natal, Virgiliu constată că pășește pe ulițele unui sat părăsit, ruinat, de nerecunoscut. Nimic nu se mai potrivește cu ceea ce a fost cândva aici. Personajul principal se transformă vizibil în omul simplu de la țară. Aspectul lui căpăta pe zi ce trece aură de patriarh: Îi crescuse părul, mustața, perciunii și barba într-o dezordine frumoasă. Lumina ochilor recăpătase limpezime, ca a unui copil, obrajii aveau vitalitate iar ridurile adunate în cei patruzeci și nouă de ani dispăruseră lăsând fața luminoasă și strălucitoare.

Sprinten ca un ied și calm ca adierea vântului de început de toamnă, cu hainele care începuseră să se zdrențuiască, dar curate, în ciuda faptului că nu le spălase decât o dată la câteva săptămâni, jos la pârâu, Virgiliu purta pietrele ca într-un dans ritualic, inițiatic.

Petrecerea timpului departe de oameni îmi pare asemănătoare unei robinsoniade. Omul se transformă într-o vietate simplă, este neras, i se ascute auzul, tresare la orice zgomot necunoscut, se ascunde. Este luat drept nebun. Zvonurile circulă repede și în voie prin împrejurimi, pe unde mai trăiesc, răzleți, oameni ai satelor.

Autoironia Bă, Țărane! face să trezească rațiunea, spiritul românului înstrăinat de acel acasă care nu poate fi decât unul singur: locul de baștină. Iar dacă te-ai născut la țară, oriunde ai fi plecat în lumea mare, tot origini de țăran ai. Dar, cine spune de rău despre țăranul român dacă nu acela care nu-și iubește glia?!

Valeriu Barbu se vede întors la origini și trăiește de mult cu gândul revenirii la vatră. Oriunde poate fi bine, cald, ușor, dar nicăieri nu te emoționezi mai abitir decât în satul copilăriei, păstrătorul tradițiilor, obiceiurilor, dar mai cu seamă al educației și respectului față de oameni și de pământ.

O caracteristică a romanului de față este împletirea realului cu transcendentarul.

Valeriu Barbu glisează mult pe emoție. Pe emoția personală și pe cea țintită în cititor. Iar acest lucru îi reușește de minune fiindcă nu numai subiectul incită la lectură, dar și substraturile, conotațiile, simbolurile, metaforele care au strălucirea fosforului. Aș puncta: durerea lemnului, orânduirea pietrelor, discuțiile cu vrabia.

Virgiliu se stabilește într-o pădure de la marginea satului, de unde să nu deranjeze pe nimeni și să înceapă să ducă o viață de pustnic. Să se întoarcă la legea firii. Desigur, de aici avea să afle diverse nereguli, cum tăierea salcâmilor pentru a face lemne de foc. Era puțin probabil ca locul său să nu fie descoperit. Dar, felul cum arată și cum trăiește, misticismul și tăinuirea existenței sale în zona satului natal, toate acestea fac să fie categorisit drept nebun. Așadar, Nebunul se hrănește cu fructe și rădăcini albicioase. Într-o zi este vizitat  de un copil care, aflând de el și prinzând curaj, dar mai ales din curiozitate, a pornit să-l caute în adâncul pădurii. Curios lucru, copilul avea același nume, era poreclit identic, se comporta asemănător. S-au și împrietenit și aveau să-și împărtășească multe.

Iată cum autorul cărții ne trage în lumea copilăriei sale, imaginându-și că i se întoarce în clar copilul care a fost odinioară. Și, de aici, firul destăinuirilor se toarce armonios și atractiv.

Cum altor copii necunoscutul nu le stătuse în cale, copilul Vergilă fu numit și el Nebun de către ceilalți din moment ce le povestea întâmplări de-ale Nebunului din pădure care nu se află nicăieri. Lui Vergilă tare-i mai plăcea să i se spună astfel. Dar, se întristă de-a binelea când, se duse într-o zi de iarnă să-l vadă pe Nebun și nu-l găsi pe nicăieri. Îi căzu cu mare tristețe. Se simți deodată “orfan de Nebun“.

Iarna îl prinse pe Virgiliu în vizuina lupilor, mai apoi a vulpilor și acum a lui, pe care o echipă cum putu cu cele necesare. Trecu gerul cu alune și rădăcinoase. Îi ținură de urât două pietre cu care se întreținu și de la care află destinul fiecărui sătean. Rămase uimit de știința pietrelor. Ele cunoșteau bine Biblia și o aplicau, adică o trăiau pe viu.

Virgiliu Banu pendulează între viața la țară și viața la oraș, mustrându-se că a preferat aglomerația, zgomotul și mizeria Romei, în detrimentul vieții simple, patriarhale, în liniștea satului. 

Romanul este scris cu năzuința întoarcerii pe meleagurile natale, cu atâta îngrozire de pustiul care se întindea peste așezările țărănești, încât, autorul, prin vocea lui Virgiliu, întreabă pe Dumnezeu: “Doamne! Pustiirea asta este voia Ta?” Iar Dumnezeu îi și dădu dezlegarea: totul după sufletul omului cel pângăritor de pământ, cel care nu mai încetează de sudalme, cel care învrăjbește și ucide propria dragoste de pământ.

Astfel, narativ, descriptiv și compasional, folosind dialogul în tranșe mici și obiective, autorul ne dezvăluie limbajul, viciile, atitudinile, obiceiurile acelor țărani care se pare că încă nu aflaseră de existența Nebunului din pădure.

Cel mai bun loc de pălăvrăgeală unde să fi fost decât cârciuma unde oamenii o dădeau bine de tot pe vin și pe vorbă lungă?!

Ori când vreun zaiafet al celor mai înstăriți din comună, organizatorului îi năzărea, pentru fală, să adune tot norodul.  La aceste petreceri fetele și mai ales nevestele, țineau ascunsă la brâu sau pe unde izbuteau, o măciucă de alun sau corn, scurtă, și când se încingea bătaia, inerentă între flăcăii ori bărbații din horă, interveneau și ele dând fără milă în stânga și-n dreapta, întregind ciomăgeala și eliberarea sângelui înfierbântat de băutură ori de iubiri tânjite și nesăvârșite. Fetele, istețe foc, luau la măciucă flăcăii mai molateci la horă și la pupat, iar pe cei vrednici îi ajuta în luptă, devenind complice alături de aceștia la stabilirea supremației în obște.

Acțiunea de căutare se derulează în diverse locuri funcție de pasul următor pe care trebuie să-l facă. Astfel, aflăm de un personaj bine înfipt în comunitatea sătească, mama Lina, cea care îi învăța pe bărbați să intre în relație erotică normală cu fetele din sat, să se folosească și să stăpânească darul masculin și să-l prețuiască. Este bun prilej ca autorul să amintească și să descrie petrecerile sătești organizate la sărbători ortodoxe, la nunți, cumetrii și altele asemenea unde se lăsa mereu cu bătăi, iar fetele aveau niște măciuci cu care altoiau pe flăcăii mai slabi și neîndemânatici, sărind în ajutor acelora voinici. O luau pe spinare și femeile invidiate, păcătoase, bârfitoare, că așa era jocul. Dar, nimeni nu se supăra, a doua zi tot satul era prieten cu tot satul.

Virgiliu pornește în căutarea sinelui într-o călătorie inițiatică din care să-și recupereze ființa și prin asta și neamul. Astfel, își amintește de mama Anicuța, de Casandra, dealul lui Trifoi Streinul, de sculptorul în lemn Costache.

Cam cu puțin înainte de mijlocul cărții aflăm în ce perioadă se petrece acțiunea relatată de Virgiliu în caietele sale, și anume, cam la zece ani distanță de încheierea celui de-al doilea război mondial.

Lectura itinerantă ne conduce nu numai pe descriptivul personajelor, ci și despre cum să construiești o casă țărănească din cărămizi prelucrate manual. Este cazul Casandrei și al lui Costache, cei care și-au întemeiat o familie în zona Bârladului. Autorul povestește în detaliu, dar nu abuzează de elementele descriptive. Tot în acest episod amplu aflăm și despre cum muncesc și cum își populează ograda cu păsări și animale, cum își completează traiul plantând, sădind, pentru cele necesare, printr-o muncă susținută, chiar dacă mai apăreau și unele inconveniente.

Autorul îmbină limbajul literar cu acela frecventat la sat, cuvinte scurtături, jargoane și argouri, schițând un tablou autentic. Timpurile verbelor sunt mereu la trecut, perfectul simplu fiind prioritarul tocmai pentru a împleti și a face să pară că se derulează simultan întâmplările din trecut, relatate de Virgiliu în caiet, cu momentul jurnalistic de redare a evenimentelor, în integritatea lor.

Un capitol interesant îl constituie cel al reconstrucției satului după niște planuri pe care și le făcuse cu mult înainte de a poposi la marginra satului, în pădure, luat drept Nebunul. Cum zvonurile sunt fulgerătoare printre țărani, ceea ce au aflat sătenii, interpretarea fiecăruia a împărțit părerile în bune și rele, în pro și contra, astfel, unii îl considerau vreun sfânt călugăr venit să le ierte păcatele, alții că Nebunul poate fi o amenințare, doar bătrânii satului, mai înțelepți, susțineau că trebuie să-și vadă fiecare de cursul vieții.

Spiritul basmic al romanului este indus de felul în care jurnalistul relatează viața pe care o duce Virgiliu printre animalele codrului. Dacă ne referim la dialogul dintre acesta și alte personaje ale cărții, atunci spiritul dramatic impune o ținută de roman.

Ideatic, Virgiliu se preocupă de reconstrucția satului de baștină. Revenit cu ceva bănuți din străinătate, face calculele necesare începerii construcției de case. Aici intervine preotul cu doi enoriași. Astfel, Valeriu Barbu ne introduce figuri arhetipale ale locului: preotul pus pe luat, sătenii lipsiți de respect față de acesta.

Lirismul autorului atinge cote maxime, și nici nu s-ar fi putut fără el spre a atinge o astfel de temă tocmai în inimă. Cine nu a cunoscut dorul-ființă, dorul-umbră-obsesivă, ca atunci când ar fugări un lup de aproape inima de căprioară speriată, a trăit o fericire soră cu moartea!

Cine însă a hrănit dorul ca pe un monstru în labirintul venelor, cu intenția de-al îmblânzi, nu a făcut altceva decât să irosească Raiul pe nimic.

Ziaristul iși deschise o afacere în satul Nebunului, o librărie.În curând satul fu populat de un magazin, o farmacie, un club al copiilor, un parc și un teren sportiv. Și dacă înainte, bodegile erau la mare căutare, aici, oamenii nu construiră niciuna.

Romanul, presărat din plin cu metaforă: coregrafia crengilor, metafora izvorului; cu limbajul zonei, regionalisme: stai că-ți moi eu oasele alea, părechi de pălmi;aspecte din natură: amurgul, ca un bunic grijuliu și multe alte elemente originale, surprinzătoare, este palpitant și atractiv.

Pe tot parcursul lecturii am retrăit acea retorică a lui Preda din romanul Moromeții: Niculae… Unde mergem noi, domnule?

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari, 21 dec. 2020

Niciodată nu spune unei zile că e ordinară

Prozatoarea Diana Dobrița Bîlea și revista POEZIA de la Iași, revistă de cultură poetică/ trimestrial nr.4/ 2020 care apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România, îmi fac o bucurie așa, de sărbători, și îmi publică cea mai recentă cronică la volumul de poezie Niciodată nu spune unei zile că e ordinară, apărută în 2018 la editura constănțeană Ex Ponto. Cronica se află în paginile 233-235 și mă onorează foarte mult. Le mulțumesc din suflet.

Nu există decât acum și nici acum nu există

Cronică la: Pentru că existase cândva un om de Silvia Bitere

Pentru că existase cândva un om, volumul Silviei Bitere, câștigător al premiului Editurii Rafet la Festivalul Internațional Titel Constantinescu de la Râmnicu Sărat, 2019, este o compoziție lirică de 58 de poezii, fără titluri, doar numerotate. Prefațat de binecunoscuta scriitoare româncă stabilită în Franța, Angela Nache-Mamier, volumul este dedicat fiicei, Diana-Maria Bitere, responsabilă și de imaginea de pe coperte.

Firul discursiv este cel al vieții și morții tratate din diverse unghiuri, real și figurativ, printr-o metamorfozare teluric-celestă, ușor ludic-umoristic, impregnat de personalitatea directă și subtilă a Silviei. Este foarte originală în prezentarea efemerității și a chipurilor care s-au înălțat dincolo de real. De mama este mândră că a tras clopotul atunci când nu mai avea cine, de tată mărturisește că a plecat ca un străin.

Volumul este de la un capăt la celălalt scris sub imboldul sfințeniei și al sfințirii. Oricine și orice încape în poezia Silviei are mai ales conotații divine, fie că mijlocitori sunt sfinții, fie că se arată însuși Dumnezeu, ori este invocat, fie poeta se agață de aripa propriului înger: “la sărbătoarea durerii nu se plânge/ toți se țin de mână/ vorbesc despre viețile sfinților/ ca și cum ar fi ale lor/…// ehei/ și mirosea a smirnă îngerul meu/ pe care-l tot certam că râde“/ 2; “așa ruptă din rai/ ai biruit toate așteptările dumnezeiești/ la picioarele tale s-a ridicat/ ultima catapeteasmă“/ 17.

Interpretările lirice ale Silviei sunt poțiuni dulci-amare. Ea tratează, de exemplu, tristețea nu în registru grav, ci mai degrabă impresionist, dându-i o alură oarecum optimistă: “din tristețe îți poți făuri vise/ se nasc romane foarte bune din tristețe“/ 9; “dacă de tine depinde soarta celor triști/ cheamă-i frumos lângă umărul tău/ ca pe miei culcă-i în iarbă/ de trezire mă voi ocupa eu“/ 11; “odată tristețea pierdută/ moartea e ca și moartă/ deci vă invit să luăm cina/ într-un cimitir de fițe“/ 15.

Silvia Bitere îi conturează aura poetului până la rang de Dumnezeu, unul care cochetează cu cititoarele fidele, credincioase în cuvântul Lui de Poet, dar cum aminteam, Silvia lasă loc și de un umor subtil, un soi de autoironie dulceagă: “Doamne i-am spus poetului/ este adevărat că tu ne iubești pe toate la fel/ este adevărat că mâinile tale când iubesc/ de fapt iubirea curge din pieptul tău bun/ peste părul ei din aur din abanos peste câmpii/ dacă ți-aș spune că eu văd toate astea puțin altfel/ lucrurile cerești altfel/ te-ai supăra pe sfinții tăi?“/ 12.

În accepțiunea/ viziunea poetei, chiar și iubirea este trecătoare. O compară cu fenomenul de topire a zăpezii: “aici plouă dragul meu/ am devenit imună la ploaie/ ca la sensibilitatea iubiților//…/ mă deprimă doar gândul că iubirea lor/ ar putea dăinui/ când bineînțeles ar fi o minciună deosebită/ să poți crede în sensibilitatea unor iubiți nebuni/ aici e curat e liniște și e multă zăpadă/ cum îți place ție/ să dormi pe brațul omului de zăpadă/ în timp ce se topește/ și doar gândul meu/ că iubirea ar putea dăinui/ ce bine ar fi și ce păcat n-ar fi“/ 16.

Poezia Silviei este fără punctuație. Și nici nu este necesară fiindcă deține un stil clar, coerent, precis, astfel încât semantica este impecabilă și nu lasă niciun înțeles în coadă de pește. De fapt, poezia Silviei nu ține de vreo filozofie, chiar dacă unele poezii sunt niște aforisme în sine. A scrie este o curgere, o atingere între pasta de scris și foaie. Și din nou poeta mânuiește bagheta magică a metaforei, a comparației între uman și divin: “mă simt bine și poetul la fel/ curge din pix pe foaie/ cum ar curge/ la crima lui Dumnezeu după o femeie/ pe care a iubit-o el cel mai mult/ iar noi nu știm/ pentru că atunci când pixul curge pe foaie/ ești doar în momentul acela“/ 18.

Numerotarea poemelor este doar o strategie prin care poeta urmează drumul vieții de la naștere și până la moarte, un pelerinaj greu de dus pe umerii credinței, cu sincope și popasuri ori antracte, tocmai pentru o echilibrare a inspirației poetice: “în timp am învățat să iau lecții de respirat/ să fac resuscitări unor întâmplări vesele/ nicidecum amoroase sau alte peisaje apocaliptice/ să-mi duc mâna la gură și să-mi astup oftatul“/ 28.

Mitul morții este încrustat în multe dintre versuri, devine laitmotivul acestei cărți, pătrunde obsesiv în mintea poetei, devine chiar o normalitate: “sunt peste tine o iarbă verde verde crescută/ de o luciditate tăioasă/ în care dacă apuci să dormi/ ar fi să mori fără întoarcere/ însă dacă prin adormire ți-a fost dat să mori/ să nu prinzi teamă de carnea ta/ căci foarte curând ea nu va mai fi/ și florile îți vor sta aproape de țărână“/ 32.

Originalitatea Silviei nu ține numai de ton, de metaforă ori ludicul de-a viața și de-a moartea, ci și de felul în care face răsturnări de situații ori dă peste cap un discurs care ți s-ar părea să fie într-o altă cheie. Silvia stăpânește cu brio autoironia. Nici măcar singurătatea nu scapă de tăișul uneltei de scris: “cândva am iubit un om mult de tot/ și nu era mama/ și nu era nici tata/ l-am descoperit într-o carte și m-am îndrăgostit/ apoi am început încet să scriu și eu/ am făcut un copil/ n-am mai scris un an doi trei/ până când l-am auzit pe unul/ că scrisul este pentru cei singuri/ fără părinți neamuri sau alte rude/ rahat!/ și-am început să scriu din nou“/ 34.

Silvia este dibace în folosirea repetiției, nu exagerează, nu forțează, nu duce la colapsul lecturii. Ea se angajează într-o repetiție-răspicată: “când în biserică/ nu mai avea cine să tragă clopotul/ s-a dus mama mea/ și-a tras clopotul“/ 1; repetiție-convingere: “multe sunt de zis pe acest pământ/ dragii mei copii/ multă dragoste trebuie să fi existat vreodată undeva/ dacă nu așa cum cred eu/ atunci sărutul de adio la ce-ar mai folosi/ la ce-ar mai folosi văzul și nevăzul dragostei oarbe/ doar doar la suferință/ doar doar să doară/ eu cred în lumina ochilor prin care sufletul/ doar doar atunci se vede/ dar ce spun eu nu trebuie să spuneți și voi/ doar doar azi/ doar doar mâine/ doar doar niciodată/ Dumnezeul mamei mele“/ 14; repetiție-mărturisire: “m-am gândit adesea la nemurirea sufletului/ și la alte chestii/… // pe mine nu mă interesează nemurirea sufletului/ și alte chestii/… pe mine mă interesează dacă azi am iubit un om/ el să nu mă certe“/ 23; repetiție-rugăminte: “cheamă-l tu pe chemat la rugăciune/ acoperă-mi sufletul cu inima ta uriașă/ în ziua judecății cheamă-ți și doi câini/ pe cei mai bravi să muște din inima uriașă/ te voi apăra cu sufletul/ care nu cunoaște gustul de carne/ și vei muri în mare taină/ în trupul meu“/ 29; repetiție-dorință-reverberație: “dacă există ceva concret acum să-mi spui/ acum să-mi arăți munții din tine și mai cu seamă/ vreau să ating cel mai înalt vârf al ființei tale/ și-apoi poți să mă iei cu tine/ să mă îngropi sub tine/ să mă scuipi dar să mă adori/ în moartea noastră/ la moartea noastră/ noi noastră/ noi noastră“/ 36; repetiție-omagiu: “am auzit că iubirea de mamă e sacră/ eu nu am studiat iubirea de mamă/ dar cum aș putea să cred vreodată că o mamă/ cu mâinile ei ar putea lua un lemn/ să-l ducă la sân și el să plângă“/ 40 etc.

Condiția social-umană este tratată cu aceeași dezinvoltură cu care afirmă, se întreabă, se roagă, se consolează, admiră, crede, invocă, mărturisește sau oricare dintre antonimele/ antagonismele acestora: “nu sunt sărac cu duhul Doamne/ de ce să te numesc mister/ lasă-mă cât cred să cred/… nu suntem nimic din ce ți-ai dorit să fim/ de aceea trebuie să fim iubiți/ mai ales poeții/ acei oameni de care ai nevoie și tu ca să crezi că ești/ eu vin în completarea ta/ ca judecata de apoi să vină și ea/…// nu știu ce voi mai spune mâine despre tine/ însă rămânem prieteni până la capăt“/ 56.

Volumul Silviei Bitere este scris pentru și stabilește o relație modernă cu Dumnezeu cu care discută lucrurile firești, adâncite uneori de nenormalitate și îl chestionează frecvent, nedumerită fiind de faptul că nu-l vede nicăieri…

Volumul se încheie cu o scurtă poezie care prin ea însăși este o încheiere și totodată degajă optimism și speranță privind condiția și menirea poetului: “peste tot ce am scris se va depune un strat gros de praf/ nimeni nu va auzi de nimeni/ nutresc însă speranța/ că un extraterestru/ mă va descoperi și citi peste mii de ani“/ 58.

Îmi permit să-i spun Silviei că este o bună supervizoare a credinței în poezie!

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari, 5 nov. 2020

Trei subiecte ale unei fericiri curate

Cronică la: C-am stat sub vânt de Mircea Lungu

Cartea lui Mircea Lungu, C-am stat sub vânt,  apărută anul acesta la editura Ex Ponto din Constanța, cu o prefață îngrijită de Nastasia Savin, este scrisă sub strategia sufletească descrisă printr-un motto folosind cuvintele versificate ale lui Fernando Pessoa: “N-am nici ambiții și nici dorințe./ A fi poet nu e pentru mine o ambiție./ E doar felul meu de a fi singur“. Iată cum din singurătate, poetul Mircea Lungu șlefuiește drumul pe unde se va putea întoarce, către și dinspre îndepărtări, astfel punând întreaga lumină a sinelui în poezie.

Cartea este desfășurată pe trei capitole ale căror titluri alăturate formează o metaforă: de-a fi în viață, ceva ce există deja, când sunt cum sunt. Poetul își stabilește cu precizie traiectoria pe care ademenește cititorul, involuntar și fără ocolișuri, punctând repere existențiale insolite, alergând între aici și acolo, acesta și acela, repetitiv și insistent, croindu-și propria rețea nodală, cu încâlcelile și automatismele vieții. Pare că poetul a trăit sub vântul care a bătut când favorabil, când nu, dus încotro s-a nimerit, și totuși, singurul lucru stabil, consecvent și ireproșabil a fost și rămâne poezia.

Călătorirea poetică nu este numai prin meandrele realului, ci și una a trecerii dinspre îndepărtata copilărie către apropiata plecare definitivă: “astfel că acele maluri întotdeauna/ mă vor aștepta,/ grăbite cum niște limanuri/ tocmai bune de împletit...”/ Acele maluri.

În tot acest itinerariu livresc, Mircea Lungu face referire la lucruri care l-au impresionat ori l-au marcat pentru totdeauna: caisul cu flori cum nările trufașe, poștașul lumii, malurile fluviului, sosirea graurilor de toamnă, acele fâlfâiri de rășină ale arcuitelor vele, fumul pipelor, cafeaua-ntărită ad-hoc cu-o gură de rom, benzile magnetofonului care ocrotesc vaste cariere muzicale,/o parte din noi atingându-ne-o-ntreacăt,/ Led Zeppelin plutește pe holuri/ cu-nțelegerea cuvenită./ Fumul pipelor, joagărul, hainele mirosind a păcură, praștia, șerbetul, paltonul vișiniu ros la mâneci,  telescopul căldicel în briza înșelăciunii pivotând,  vesta liliachie cu ceasul de buzunar  și altele cu ajutorul cărora țese frumoase povești în versuri, creând o legătură memorabilă între acestea, astfel că drumul de la prima până la ultima poezie este drept, sigur și original.

Mircea Lungu dispune nu numai de elementul teluric al călătoririi sale, ci și de elementul cosmic. În plus, își leagă mărturisirile de știință, imbricând cuvinte, expresii ori nume celebre în versurile sale, exact așa ca într-o excursie în care vizitezi un muzeu, o casă memorială, poate chiar un cimitir vesel unde afli sau restabilești astfel de amănunte: “Mișcarea este o cauză a călcăturii,/ a spus Galilei de îndată ce ochelarii/ care-au tulburat lumea/ au devenit certitudinea dată de ochi.”/ Suveica inimii; “Și nu era nicio noutate/ în faptul că nimic nu se relativizează…“/ Îngăduința jocului.

Uneori, poezia lui Mircea Lungu vine însoțită de note de subsol, poetul simțind să explice anumiți termeni specifici marinei/ istoriei/ evenimentelor, ca de exemplu, penițele sau via regia.

Remarc stilul direct de adresare, prin dialogurile prezente în unele discursuri sau chiar monologul. Volumul se evidențiază, de altfel, prin forma maiestuoasă a poeziilor, ele întinzându-se și pe mai multe pagini.

Tonul discursiv este și unul confesiv, împletind realitatea cu poezia himerică, iată chiar și zgomotul motoarelor navelor poate fi motiv de creație: “-Jos, liniștea are talismanele ei pentru mine,/ -Cum naiba cadența motoarelor/ poți s-o populezi cu himere?”/ Fumul pipelor. Așa după cum, în accepțiunea poetului, pianul este “o mașinărie de ascultat fericirea“/ Mut lumea un pic.

Mircea Lungu este un călător înverșunat prin propria poezie, folosindu-se de orice mijloace de transport: terestre, aeriene, maritime și de cele din vis! Îi place simplitatea vieții, așa că ne mărturisește: “Voi auzi astfel copita stârnită/ de simplitatea calului și voi călători fără urme…/ Știu, într-o zi voi fi prea încet…“/ Mut lumea un pic, făcând aici iarăși referire la efemeritatea vieții.

În trecutul său, poetul rememorează chipul tatălui pe care îl descrie ca și când ar fi prezent, cu un patetism nonexcentric, accentuând pe trăsăturile pregnante ale acestuia: “Fumul proaspăt îi face mustața/ să râdă cu furie, afumându-i obrajii,/ iese prin nări ca prin coșurile locomotivei/ de pe scara căreia cobora din mers,/ învăluit,/ ca-ntr-o robă,/ în aburii de câmp carbonifer/ tocmai în dreptul steăzii,/ cum un fugar clandestin.“/ Schimb de focuri.

Chiar și metafora, la Mircea Lungu, este o realitate ridicată la rang divin: “Ca și Dumnezeu,/ nu mi-e rușine de lacrimile mele/ ca o viță pe rod.”/ Ca și Dumnezeu.

Poetul atinge și dimensiunea singurătății, despre care, prin contradicție, susține că o trece cu vederea. În fapt, își impune să nu se lase ademenit de clipitul ei, să o considere neglijabilă și totuși, atunci de ce susține că nu scrie despre aceasta, când este evident că despre singurătate aduce în discuție?: “Nu scriu despre singurătate/ nici măcar ca-ndoială/ sau ca dimensiune neglijabilă/ într-o ecuație ajustabilă a vitezei/ cu care-și creează tipul de cititor în univers…/…// Sau o răzuiesc, cum face Dumnezeu“/ Nu scriu.

Oricum ar fi, cu prozodie, ritm și rimă ori în vers alb, poezia lui Mircea Lungu are o cadență caldă, propice unei lecturi odihnitoare: “De-am fi plecat aveam îndeajuns tutun,/ cafea și rom, hârtie și cerneală/ și-un Dumnezeu tăiat dintr-un alun…/ Depeșelele-n singurătate-și scriu, și ce foială!…”/ Un caligraf utopic.

Poezia lui Mircea Lungu are și o notă meditativă, dovadă punctele de suspensie care nu contenesc a lăsa cititorul să transpună în prisma personală sintagmele, simbolurile, temele propuse de autor.

Comparațiile sunt perfecte indicatoare de stări paralele, de aduceri-aminte: “Nu spun c-ar fi fost vremuri simple/ cum niște adevăruri nepopulare) – și apoi, ce-i pasă poeziei/ dacă au reușit/ să-și poarte sub aripi simplitatea,/ ca loc de povară,/ în ritmul unui simț dezaprobator?-“/ Același ceas cu giruetă; “înhămat ca un animal de povară/ la metafora tuturor corzilor/ ce mai pot fi ciupite-“/ Ceea ce trece; “și eu le văd limpede pe toate/ iar când ies, ca apa de ploaie curgând/ prin tulpina copacilor“/ O voce mai sonoră; “că nu ți-am răsturnat, ca un macaragiu,/ viața și străzile despre care,/ hoinărindu-le, mărturiseam că m-adorm,/ de parcă o betonieră și-ar fi revărsat/ stocul de patriotism,/ bagajele și pânzeturile brăzdate de asprimile/ care merg mână-n mână cu spițele morilor de vânt,”/ Încă o mărturie – observând metafora puternic obiectivă și dură cu care poetul zdrobește inima lectorului; “Fumul, ca un velur marinăresc/ al hainelor noastre ce par că ne-ar veni/ foarte bine cu timpul,/ căzu pe gânduri ca în fața unei zarve/ pe care abia o părăsiserăm/ de parcă ar fi fost o republică ajunsă pe țărm, pustie…”/ Povești precum jarul.

Ironia și autoironia nedisimulate sunt așezate pe curat, într-o atmosferă generoasă de timp și spațiu: “Știu: n-am fost tipul înalt, brunet,/ cu ochi verzi ce-ți căzu în ceașca de cafea/ după ultima farfurie spălată/ în apa de primăvară a lunii,/ din care ne privea exuberant/ un lan de porumb iubind lumina.”/ De ce tocmai o dimineață?;Ca un om venit într-o zi ploioasă,/ nu vreau să vorbim despre gropi/ cu atâtea lopeți în jur“/ Acel ecou.

Din loc în loc, volumul este inserat cu copiile scrisului de mână, căci poetul acesta are adânc respect pentru coala velină destinată imortalizării gândurilor.

Poezia lui Mircea Lungu trece adesea în zona filozofică invocând/ evocând nume ilustre: Ovidiu, Socrate, Dante, Platon, Epicur.

Ultimul fascicol poetic este cu siguranță dedicat mării și călătoriilor maritime, întâmplărilor pe valuri și postúrilor în care se află în acest parcurs nautic, sub o formă plastică deosebită, pictând în cuvinte adevărate tablori. Este cu desăvârșire un periplu al intemperiilor existențiale întâmpinate pe mare, iar argumentul cel mai plauzibil este Ehei, Thalassa! Un discurs care se întinde pe cinci pagini. Un poem expresiv, chiar dacă devenit dintr-o întâmplare despre care nu s-ar fi știut finalul, dacă poetul, din postul de observare, nu ar fi acționat prudent și operațional pentru salvarea unui echipaj și a navei, într-un decor halucinant de “furtună cu ciocanele ei fără frontiere“/ Ehei, Thalassa!

Poetului îi place să confunde marea cu însăși libertatea: “Ce mai poate face marea pentru noi?/ Zilnic de și-ar lăsa poduri,/ nu le-am ști, ascunse fiind în libertate.”/ Fotografiile. Sau cu îndrăzneala: “Cunoșteam direcția vântului,/ de mult figura în palmaresul meu,/ primenit, auzul n-a fost/ decât propria depărtare și hălăduire/ spre cucerirea inimoasă/ a tot ce se-ntinde/ aici și acolo-ntre noi, ca-ndrăzneală…”/ E mai târziu. Și, poate cel mai frumos, marea privită “de la-nălțimea genelor sale“/ Așa e mereu.

Poetul este pelerin prin propria viață, aspect care merge în paralel cu realitatea descrisă. El este copilul, soldatul, motoristul, marinarul, cronicarul, poetul, înamoratul, trecătorul, “cel ce sunt-cum sunt-când sunt-pentru că sunt“.

În tot volumul acesta, Mircea Lungu pornește de la un soclu pe care înalță statuie cuvântului și a tot ce presupune acesta. Astfel, cu dibăcie sculptează permanent, creând imagine, formă, estetică, semnificație, simboluri artei de a scrie: “Lemnul creionului se despică…/ Iată cum lucrează cărbunele, îmi zic,/ versul umblă prin el“/ Spre ziua; “Doar cuvintele pot ridica plecăciuni/ dacă nu mă ascund în inima lor…“/ Despre șirul vorbelor; “Dimineața aceea poate se îngusta,/ sub săgeata literei sale, cu șiretenie…“/ Săgeata literei; “Vom auzi cărțile cum și-ntind trupurile,/ nu știu dacă atât de mature precum profilul pădurilor/ din care-au plecat, ca niște povestitori, definitiv,“/ De ce tocmai o dimineață?

Mircea Lungu își încheie volumul într-o notă de autoîncurajare a sinelui poetic. De îndată ce manuscrisul va deveni o carte, el va fi ars așa cum a ars și poetul într-o ars poetica personală, iar cenușile, ale poeziei și poetului, dimpreună vor fi aruncate în mare. Astfel, poetul și poezia sa vor renaște din propria cenușă: “… Așa că eu am dat foc manuscriselor/ Măcar pentru nimic altceva/ Decât ca, atunci când vor pleca prin lume,/ Cenușile noastre/ Să nu o facă decât aruncate în mare“/ Cenușile noastre.

O călătorire frumoasă, atractivă care merită ieșirea în lumea cărții!

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari, 3 noiembrie 2020