Ia porumbu’!


Se pare că Dumnezeu ne răsfaţă cu toate dăruitele! Privesc înspre toate acestea ca pe ceva născut, iar nu făcut!
Suntem mulţimi disjuncte pe plajă, nisipul ne suportă toate întoarcerile. De pe o parte pe alta, de la restaurant la rogojină, de la un weekend la altul şi de la o vară la cealaltă. Paşii noştri cu un conţinut aleator îmbrăcaţi în paşii altora, zi de zi, cu tălpi mai înfundate, căutând marea. Iar ea, rece altminteri, îşi calcă pe principii, saltă toate geamandurile, lansează toate semnalele, ambarcaţiunile, chemările, pentru a ne face pe noi să ne credem cel puţin în rai. Aşa că ne aşternem pe spate cum aşterni amintiri de-o vară pe dâra unui avion care face reclamă la nu ştiu ce cafea.
Coloniile de peştişori patrulează apele clare, liniştite, atenţi la invaziile umane. Nu ştiu de ce, când intru pas cu pas, mi se pare că las toate neliniştile acolo, fiindcă după ce plec, o furtună apleacă norii ca pe nişte crengi de măr sălbatic, iar ei cum se văd scăpaţi din lanţurile aurii ale soarelui, vagabondează pe pământ şi tot ce ştiu ei mai rău se întâmplă. Oamenii îi numesc mai nou cod galben, portocaliu sau roşu. Nişte benzi colorate de pericol. Din păcate pentru ei, sunt doar nişte puştani care după ce şi-au făcut damblaua se risipesc. Ameţiţi.
Ia porumbu’! E un bruiaj permanent pentru radiovacanţa instalată pe ţărm, în urechile scoicilor, melcilor şi ale turiştilor care au fiecare repertoriul său de a se face cunoscut îndeaproape mării, această felină cu ochi verzui torcând atâtea poveşti cât nici Şeherezada nu ar fi putut născoci. Şi toate, toate la năvod şi la un pahar de bere. Vorba vine, că nu mai trage la scoică. Altădată, tot săracul se întorcea cu traista plină să-şi hrănească familia. Ba se mai întâmpla să fie oprit din drum spre casă de vreun turist amator de o saramură de guvizi, care îi lăsa un preţ bunicel pentru întreaga trudă. Omul era bucuros chiar şi aşa să pună câţiva leuţi pe masă. Doar şi mâine e o zi! Pe care o va putea petrece tot făcând momeli pe dig, lansând o undiţă-două, improvizate, şi odată cu ele tăcerea îndelungă, dar confortabilă pentru ispitele pescăreşti. Matinal, marea este garnisită de aceşti oameni ai mării, în felul lor. Răbdător.
Soarele de august, cu burta lui imensă răsfrântă peste mare, peste nisip şi peste înfăţişarea noastră, ne asigură că este timp de odihnă pentru încă vreo câteva săptămâni.
Strânşi în noi ca în carapace, cu tendinţele noastre, cu toate notiţele organizate pentru o viaţă mai bună, cu probleme cotidiene – de ne întrebăm cine-o fi inventat matematica şi de ce, cu mic, cu mare, ne dăm aerosolilor, impudic, ca şi când ne-am trăi clipa.
Viaţa este clară dacă o vedem ca pe o oglindă de ape în care căpătăm un aer marin, fascinant…
Privind marea, s-o întrebăm: cine este cea mai frumoasă din ţară.

Ottilia Ardeleanu

de albastru de adânc de muze

te-ai ascuns între nişte poezii care fac ape
oamenii nu se sperie intră uşor
încep să înoate fiecare cum a învăţat de la părinţi
de la proful de sport ori cu gaşca unii
se iau la întrecere cu bancurile de peşti
pariază că au ştiinţă de lumea cea albastră
nu ezită să se cufunde într-un fel
mişcător fac valuri înfig cuvintele în
nisip ca nişte steguleţe de recunoaştere
suflă bucuriile baloane de aer salin
între sâni stâncoşi alunecă îndrăzneţ
fotografiază iau mostre din adânc

chiar acum arunc ancora şi îi aştept să iasă
la suprafaţă să-mi povestească şi mie cum e
lumea ta

Ottilia Ardeleanu

(14 ian. 2013)

nu căutam vreo senzaţie fluidă

geanta mea era plină cu apă
geanta mea era plină cu peşti
şi eu îi dădusem drumul
şi eu aveam oarece privire
un căluţ tropotea pe
retina albastră tropotea
şi nu puteam să-l mângâi
dii bolboroseam
dii şi căluţul se speria

cineva pescuia
deasupra mea cineva
mă pescuia pe sub un copac
arcuit sub lumina cocoşată

şi plumbul clipocea
şi rochia clipocea ca o meduză
eşuată

două lopeţi se auzeau departe
de trupul meu se îndepărtau

şi toată iubirea pe care
aş fi putut-o dărui
se întindea ca o
pată de petrol

Ottilia Ardeleanu

(1 feb. 2012)

naufragiu de Ottilia Ardeleanu

înot într-o călimară cu cerneală
asemenea unei epave
cireşul cu braţe de flori intră
prin sticlă
unele catarge rupte
atârnă
în ochi mici hublouri lucesc solzi
de peşti marini
devin atât de albastră parcă
sunt tatuată în cuvinte de
poet ţinându-se de pana unui pescăruş
salvamar

deodată
soarele îmi iese în cale ca o insulă
gâfâind înaintez până la prima fâşie
cu un şarpe rece pe spinare
dimineaţa
îmi face respiraţie gură
la gură

(3 Mai 2011)