Adevăruri în format A5, în cod portocaliu, în(că) versete

Recenzie: Versete şi alte adevăruri de Liviu-Ioan Mureşan

Suntem sub zăpezi! – spun cei doi bătrâni pe care îi sun săptămânal să văd dacă mai respiră. Ţin un fel de oglindă cu lupă şi lumină a sinelui poziţionată spre gura târgului. Aşa aflu ce mă interesează. Iarna este mai veche decât noi şi totuşi are atâta forţă. În câteva ore a făcut curăţenie generală. Miroase mai frumos decât cocolino peste tot pe unde a întins cearşafuri albe, scrobite. Aleargă prin toate cotloanele, foloseşte crivăţul ca pe un detergent în spume, şterge orice urmă pământească. O clipă ai impresia că ai murit şi te afli printre îngeri care şi ei au şosele, oraşe, copaci, benzinării, farmacii, bodegi, marketuri, bănci, parcuri, tomberoane, magazine chinezeşti, şcoli, stadioane, biserici şi oameni, desigur, ca să le facă treburile cumpătat şi corect, aşa cum este în lumea lor.

Aceeaşi tipesă mă urmăreşte în tot ce fac. Mă îmbrac eu, că aşa vreau, cu tricou marinăresc şi bolero tricotat negru, şi ea la fel. Mă tund eu cu gheare peste urechi, fiindcă nu pot intra în bucătărie decât dacă arăt bine 🙂, hop şi ea la coafor. Încalţ eu o pereche de botine cu vârf ascuţit pentru că mă avantajează, şi ea! Mă dau eu cu un ruj lila, ea la fel. Singurul lucru pe care nu mi-l poate copia este parfumul personal.

A slăbit enorm în ultima vreme. O fi bolnavă? Îşi imaginează că este o fetişcană la vârsta îndrăgostirii?

Viaţa. Un nume comun, aţi spune. Dar dezbrăcaţi-o de năravuri, cercetaţi-o până la ultima celulă, descompuneţi-o pe litere, disecaţi, aşezaţi-o microscopic şi vedeţi cât este de complexă. V de la victimă, I de la iubire, A de la adevăr, Ţ de la ţipăt, A de la aristotel. Folosiţi orice combinaţie vă vine în minte sau care vi se potriveşte mai bine. VinăIspităAteuŢintirimAdio.

Liviu-Ioan Mureşan, LIM adică, ne propune câteva “Versete şi adevăruri” chiar despre ea, despre viaţă. Fie că este o poveste pe care o citim fiecare la rândul lui, fie că este însuşi adevărul că existăm, fie că este labirintica minciună în care ne încâlcim toţi, viaţa este zestrea dată, moştenirea cu care mergem spre destinaţia ultimă.

În legătura sa cu viaţa, poetul o consideră cartea de căpătâi pe care o parcurgem filă cu filă, de multe ori la întâmplare, acolo unde se deschide. Citeşti şi vezi că este chiar ceea ce ţi se întâmplă ţie, că faci parte din întâmplare sau că întâmplarea era pregătită anume pentru tine. Între filele ei, omul se regăseşte ca personaj al unui basm ancestral, “pasajele” importante – începutul şi sfârşitul -, deschizătoare-închizătoare ale vieţii, confundându-se cu naşterea, respectiv moartea. Unii dintre cititori au răbdarea de a parcurge filă cu filă, de a întoarce adevărul şi pe o parte şi pe cealaltă, tratează cu mare calm lumea, împrejurările, evenimentele, acţiunile, se opresc pentru a se mai odihni un pic, pentru relaxarea zilnică, gândesc, judecă, memorează ori rememorează,  zăbovesc asupra secvenţelor atractive, interesante, ieşite din comun, recitesc pe altele pe care le consideră demne de a fi reţinute, drept pilde poate, neexcluzând faptul de a le transmite şi altora măcar la nivel de idee: “viaţa e o poveste citită de fiecare/ precum biblia sau o altă carte de căpătîi/ pagină cu pagină”… “fiecare pagină întîmplare/ durere mai ales/ fericire/ neputinţă şi aşteptare/ fiecare pagină vis peste care/ se aştern alte şi alte pagini/ şi numai lipsa memoriei ne îndeamnă/ să revenim la pasajele importante/ cum ar fi moartea/ sau naşterea/ unui personaj”/ “Versete”.

Viaţa poate fi considerată, din alt punct de vedere, un drog luat în cantităţi (ne)potrivite, astfel încât să pară altfel decât este, măcar cu un pic faţă de realitate. Cumva frumoasă până la halucinantă. Un drog “administrat în neştire”, cum o numeşte poetul. Acolo unde se depăşeşte doza admisibilă, apare neinvitata umbră a morţii. Dacă ar şti să o administreze! Eficient, cu simţ de răspundere, cu mai multă încredere în sine şi în ceilalţi, cu mai mult optimism! Însă, se poate vorbi despre viaţă în lipsa morţii?

Viaţa are nebuniile şi nebunii ei, are fericire şi tot pe atâta ură. Pe cât de simplu de dus în aparenţă, pe atât de dificil de atins în punctele ai nevralgice; pe cât de îngrădită, pe atât de libertină. Desigur, pe cât de fragilă, pe atât de puternică. Ea este balanţa spirituală, ne trage când în sus, când în jos, într-o legănare de-a dreptul periculoasă: “unii sînt bolnavi nelăsînd/ viaţa să curgă/ devin coautorii propriilor cărţi/ aceştia sînt nebunii”/ “Versete”.

Viaţa poate fi un simplu obiect imaginat de propria minte. Un joc al minţii. O acrobaţie care să surprindă, să trezească admiraţie ori, dimpotrivă, spaimă şi inhibare.  O gimnastică a minţii, a spiritului. Poetul o vede ca pe un “cerc de plastic” prin care putem trece de o parte şi de cealaltă, ca din viaţă în moarte şi invers. Aceasta pare să fie logica nemuririi, din punct de vedere al cititorului care se confundă cu povestea pe care o citeşte sau scrie, care probează trecerea prin cercul născocit: “rotesc în jurul taliei un cerc de plastic/ jucăria mea/ albastru asemeni infinitului/ poarta mea în timp/ şi cîteva minute călătoresc în viitor/ opresc cercul îl ţin în mina stîngă/ mă aplec şi trec dincolo/ îl ţin în mina dreaptă/ şi trec dincolo/ iată cum poţi birui timpul/ joaca aceasta e mai logică decît viaţa/ sînt fericit”/ “Versete”.

LIM îmbină ideile universal valabile cu cele personale, aş zice că personalizează generalul. El nu se uită pe sine şi nu-şi pierde din vedere familia, reperul său existenţial, punctul de orientare în(spre) lume. Copiii sunt universul vieţii. De acolo izvorăsc bucuriile, satisfacţiile, mulţumirea sufletească. Centrul iubirii este soţia. Centrul amintirilor, bunicii. Ei reprezintă filele cele mai importante ale acestei cărţi, viaţa, pe care o scrie cu vorbe şi fapte: “alex a început pe la şase ani/ buchisea cu plăcere/ acum contopit/ anticipează deznodămintele zilelor”/ “Versete”.

Nici munca autorului nu este uitată, ea este doar o reflexie pentru munca omului, oricare om, pentru a-şi face mai uşor de suportat existenţa, pentru a lăsa ceva din zbuciumul său urmaşilor, singurul câştig, de altfel, de natură spirituală: “pagina aceasta e scrisă cu umilinţă/ plină de sudoare şi lacrimi/ fără punctuaţie cu versete lungi încîlcite”/ “Versete”. Paginile vieţii sunt scrise cu durere, dar şi cu bucurie, cu fantezie, în ritualuri personale şi de familie. Viaţa reprezintă un obiect de artă care se modelează, se creează în armonii speciale, originale, reale. Se vrea pictată şi se lasă pictată. Se vrea cântată şi se cântă pe aceeaşi melodie, fie veselă, fie tristă, în concordanţă cu sinele: “la cartea aceasta s-a scris/ s-a pictat/ şi s-au aranjat melodii/ pentru fiecare filă/ treimea nu poate fi contestată/ prin raţiune”/ “Versete”. Viaţa este însăşi rugăciunea pentru viaţă: “de două ziele citim împreună/ o rugăciune pentru reuniunea familiei/ fila aceasta e identică/ pasajele importante le rostim în cor/ precum o incantaţie”/ “Versete”.

Unul dintre adevărurile incluse în acest volum de versete şi adevăruri, este cel al realităţii. Al realităţii induse, inoculate. Al realităţii media. Spre exemplu, subiectul căpuşelor de care trebuie să ne ferim pentru că ele ucid, ele nu iartă, ele nu cunosc iubirea de aproape! Şi apropo de aceasta, ar mai fi subiectul bisericilor care se înalţă “pe furiş”, zidind falsa credinţă a unora, banii altora, prin mila divină şi unde “cei bogaţi îşi pun feţele în icoane cu aură purpurie/ şi numele pe lista  ctitorilor”./ “mă doare”. Apoi, în efectul de seră, pe protagonistul soare, indolent şi tupeist de strălucitor, nepăsător de fierbinte îl doare-n cot de condiţia umană: “mă doare soarele acesta fierbinte/ nepăsarea-i mă doare şi-i invidiez longevitatea/ pentru că nu e om nu e umbră nu se reîncarnează/ ci străluceşte/ cum l-ar durea în cot de condiţia paşilor prin iarba moale/ şi verde.”/ “mă doare”. Deşi pământul, iarba, soarele au câte-o durere, constatăm cu stupoare că ea ne aparţine, ne este transmisă şi nouă. Timpul, ca un sanitar la lucru, ni le va obloji pe toate, cum ştie doar el: “timpul va trece aşa cum numai el ştie/ să şteargă durerile/ umbrele se vor estompa odată cu stingerea soarelui”/ “mă doare”.

Divorţul este un adevăr modern. O modă retro. Respectă cu stricteţe principiul conform căruia, în natură nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă. Poetul se referă la iubire ca la o construcţie ridicată cu migală şi dăruire şi pe care o poţi dărâma cât ai zice “divorţ”. Cărămizile construcţiei se împart la doi, ruina sentimentală şi ea. Copiii rezultaţi din dragoste, liantul căsniciei, sunt cei mai afectaţi. Viciul degradării morale biruieşte: “e nevoie de cîteva ceasuri să dărîmi o iubire/ pecetluită cu sîngele pruncilor/ maturi azi/ şi de cîteva zile e nevoie să împarţi agoniseala/ a douăzeci de ani/ notarul cu faţa lui tîmpă întinde cîteva hîrtii/ pe care nici nu le citeşti” …”de astăzi aşternutul poate fi murdar/ doar cîte o tîrfă/ să-ţi reproşeze/ neglijenţa/ în timp ce o plăteşti”/ “divorţ”.

Despre viaţa ordinară, văzută ca un meniu, ca o modalitate de îmbuibare ori de petrecere (a timpului), LIM exprimă cu dezinvoltură tarele acesteia, slăbiciunile umane vizibile pe care le tratează cu un tăios umor contemporan: “ne-am adunat în grădină să frigem mici/ piept de pui şi ciuperci/  să bem vin roşu vin alb/ să bîrfim cunoscuţii/ şi necunoscuţii/ după cîteva ore am uitat de oameni/ bîrfeam arhanghelii serafimii/ cetele înaripate cu lauri pe creştete/ umpleam cănile cu nectar din cer/ frigeam sentimente”/ “poveste cu oameni şi alte slăbiciuni”. Poetul scoate în evidenţă, astfel, decadenţa societăţii actuale.

Subiectul singurătăţii nu face opinie separată, el este prezent şi la acest poet, în strânsă cordialitate cu moartea “despre temere în singurătate”. Iar „dacă e să se moară/ să se moară omeneşte/ nu cu un os înfipt în gît/ sau atîrnînd de sforile hamacului/ să nu se moară de binedispunere nici de inimă rea/ totul să fie pe neaşteptate/ cum ar cădea tavanul şi numai umbra acestui/ ca ultimă prevenire/”/ „dacă e să se moară” – asta spune poetul, referindu-se la poeţi, la orgolii şi ineficienţa acestora. Mai spune el: „pentru poeţi sînt o infinitate de stări/ în care ar putea muri liniştiţi/ cea mai plăcută este închiderea între coperte/ eventual învelite în piele de animal”/ „dacă e să se moară”, ca ultim efort pentru satisfacerea acelor mândrii personale, uneori fără sorţi de izbândă.

Revoltat că viaţa este „o mare minciună”, poetul atinge nu numai economicul, dar şi social-culturalul de actualitate: „numai filosofia tîmpeşte simţurile/ şi credinţa perfidă că există în toate început şi sfîrşit/ adunat-am generaţie după generaţie informaţii eronate/ pe care ne-am pietrificat raţionamente/ predăm copiilor la şcoală aberaţii/ formăm visători ai nulităţii/ şi ne convine/ să păşim pe trepte imaginare”/ „o mare minciună”. Pentru fiecare mare minciună există un raţionament „pe care iniţiaţii îl stăpînesc şi rîd în sine”. Pentru fiecare mare minciună se nasc marile teorii, „o secvenţă de filosofii” iar acestea, ca şi alte „aberaţii” au fost testate pe şoareci: „ţin în palmă un şoarece mort/ şi asta îmi certifică/ teoria” / „o mare minciună”.

Un alt adevăr este cel al cărţii şi al autorului. Poetul abordează subiectul în mai multe poezii, din mai multe unghiuri. Ba se implică, ba stă pe margine. Ba este cel vizat, ba orientează reflectorul teatral pe alte personaje. Despre poetul aflat în centrul atenţiei publice şi critice şi despre destinul poeziei, putem afla din versurile: „nefericiţi viii ei nu citesc poemele decît să compare/ să tragă concluzii pripite despre poet/ să se amuze să condamne să catalogheze/ reuşitele pe care odată depuse în ramă/ să se depună praful”/ „pentru dincolo”. Despre valoarea unei cărţi şi cum este interpretată aceasta, LIM are o revelaţie pentru sine şi pentru noi, „revelaţia Cărţii”: „s-au lipit filele ultimului exemplar de carte/ şi teama de a nu rupe cuvintele macină amprentele/ sufli introduci beţişoare uscate între file”… „pentru curiozitatea primului preţ/ asta-i valoarea/ revelaţie de muritor murind după revelaţie”. Poetul vede linia de finiş a unui volum, a poeziei în general, undeva mult mai departe, în eter, în cosmos. El se bizuie pe circulaţia informaţiei poetice, doar aşa va putea ajunge la critici, doar aşa criticii vor putea deveni oameni: „dacă tot a murit maria a lăsat testament/ cum nepoţii să-i transcrie poemele pe computer/ şi să le trimită în eter”…”ăla mai neştiutor a transcris/… aşa i-a zis avocatul şi el a transcris… poemele mariei circulă/ şi criticii cred că dacă mai trăia cîţiva ani/ ajungeau şi ei oameni”/ „testamentul mariei”.

Despre adevărul trecerii, aminteşte în „teoria membranei”: „cel mai bine se citeşte în riduri/ gîndul să fie bun cînd priveşti în oglindă/ chipul ce nu-ţi aparţine”.

Speranţa este cel mai îndrăgit adevăr. Oare pentru că ar putea fi ultimul?!: „te sărut cu riscul de  stîrni o furtună în california/ vom face copii şi istoria va sta în mîinile noaste”/ „speranţe”.

Şi pentru că nimic nu e întâmplător, sper şi eu ca Viaţa să fie aşa de drăguţă şi să deschidă cartea la pagina care îi va plăcea cel mai mult.

de Ottilia Ardeleanu

(27 ian. 2014)

Engelbert Humperdinck – Greatest Love Songs

femeia dispărută de pe hartă

de ce trebuie să fie mereu o întoarcere în tine
ca într-un sat nepomenit în care doar câţiva bătrâni
mai stau pe la porţi sprijiniţi să nu-i doboare
tăcerea pasăre de pradă şi-a înfipt cerul ca pe
nişte aripi dintre care uneori mai orbecăieşte
soarele printre cei ajunşi regrete

îmi vine să fiu stingheră doar sufletul să mi-l trimit
să întrebe de ce şi-au pus tristeţea în geamuri
pe masă în pătule şi în curtea cât e ea de desculţă
de ce cât vezi cu ochii nu dai decât de ea

unde ţigănci jucau paparudele fântâna învechită şade
cu coatele pe ghizduri vrăbii ciugulesc din
inima ei de lemn auzi cum scârţâie poveşti de demult

cineva curtează tristeţea de la începuturi
cum nu se lasă uşor sedusă încă mai copilăreşte omul acest
plai ospitalier în care oricine-ai fi eşti primit cu pâine şi sare

pe aici înfloreau cireşii băieţii chemau mândrele
la horă mâinile îşi căutau locul în alte mâini
viaţa se ducea în pereche precum o femeie mulţumită cu bărbatul ei

cândva mă suprapuneam cu fiecare lucru cu existenţa fără contur
praf rugină frunze încâlcite de vânt

de ce mă simt ca un sat şters de pe suprafaţa pământului

Ottilia Ardeleanu

(1 dec. 2013)

Lana Del Rey

Romeo şi Julieta la Mizil – încă şi încă…

S-au afişat rezulatatele Concursului “Romeo şi Julieta la Mizil” – ed. a VII-a, 2013-2014.
Un număr important de poeţi români figurează pe lista concurenţilor, unii dintre ei cu rezultate bune şi foarte bune.
Îmi face plăcere să-i felicit acum, aici. Voi afişa o parte din lista care este de aproape 400 de participanţi (mai precis 384) numai la secţiunea poezie (există şi secţiunea de epigrame).

1 MERAVEI MIHAELA 9.188
2 MĂCELARU CARMEN 9.125
3 POPESCU MARINA 9.000
4 ION VIOLETA 8.938
5 LUCACI SORIN 8.875
6 MIHALCEA ALEXANDRA 8.750
7 MINELA CLAUDIA 8.750
8 PETRUŢ CĂMUI 8.750
9 RĂŞNARU ION 8.750
10 GĂNESCU GEORGE 8.688
11 RÂPEANU ELIS 8.688
12 CHINDEA MARIA 8.625
13 MATEICIUC BOGDAN 8.625
14 MIHĂILA GABRIEL 8.625
15 NEGRU ALEXANDRA 8.625
16 POP OANA 8.563
17 HÎNCIANU MIHAELA 8.500
18 SAVA LUCICA 8.500
19 STAN LOREDANA 8.500
20 BALOGH-NUC ADRIANA 8.438
21 DRĂGOIANU ANY 8.438
22 ROMITA MĂLINA 8.438
23 ANUŢA OCTAVIAN 8.375
24 BIVOL ZINA 8.375
25 PETCU BOGDAN 8.375
26 POPESCU CONSTANŢA 8.375
27 TOMA DANIELA 8.375
28 BOANŢĂ RALUCA 8.313
29 CALOTĂ RODICA 8.313
30 DUMITRAN RALUCA 8.313
31 MATEI LEONARD 8.313
32 AIONESEI MIHAELA 8.250
33 DUDESCU SILVIU 8.250
34 FEURDEAUN VASILE 8.250
35 FLOAREA DAN 8.250
36 PISCU ALEXANDRU 8.250
37 CĂTĂNUS ALBERT 8.188
38 DINIŞ ADRIAN 8.188
39 DUMITRU ALEXANDRU 8.188
40 GROSU DELIA 8.188
41 IORDĂCHESCU ROBERT 8.188
42 MISCOV ALEXANDRA 8.188
43 MOGÂLDEA CRISTINA 8.188
44 STANESCU DUMITRIU 8.188
45 ARDELEANU OTTILIA 8.125
46 CICEU OANA 8.125
47 FLOREA BOGDAN 8.125
48 HEMEN OANA 8.125
49 HUZOAICA FLORINA 8.125
50 MACAVEIU VALENTIN 8.125
51 NICULESCU DRAGOŞ 8.125
52 STANCIU IOANA 8.125
53 VOINU MIRA 8.125
54 COZMESCU SIMION 8.063
55 GAFTONEANU DOREL 8.063
56 NEAGU RALUCA 8.063
57 ŞTEFAN CRISTINA 8.063
58 TUGAREV LAURA 8.063
59 BODOLICĂ ALEXANDRU 8.000
60 GANUCI CLAUDIU 8.000
61 GHERBĂLUŢĂ GABRIEL 8.000
62 GROSU MĂDĂLINA 8.000
63 HRIMIUC MIHAI 8.000
64 CONSTANTINESCU MIHAELA 7.938
65 CROITOR DORIN 7.938
66 GRECU MIHAELA 7.938
67 MINZAREANU ANDREI 7.938
68 MIREA VALENTIN 7.938
69 NICUCIE SANDA 7.938
70 PÂRVESCU PETRUŢ 7.938
71 PINTILIE VASILE 7.938
72 ŞIMONATI CLAUDIU 7.938
73 ALEXANDRU ALEXIA 7.875
74 BALEA CRISTIAN 7.875
75 DALIAN FLORENTINA 7.875
76 GHIORGULESCU DIANA 7.875
77 TANASESCU CONSTANTIN 7.875
78 VOICULESCU BOGDAN 7.875
79 CAZACU ALA 7.813
80 CRISTACHE SILVIU 7.813
81 DINA MADELEINE 7.813
82 MIRONESCU CONSTANTIN 7.813
83 POPA STEFAN 7.813
84 ROŞIORU ION 7.813
85 BURGHEL IOANA 7.750
86 CHELU ALEXANDRINA 7.750
87 GHIŢĂ GEORGIAN 7.750
88 LUCA STEFANIA 7.750
89 METELEU ION 7.750
90 PILCHIN MARIA 7.750
91 POPESCU ADRIAN 7.750
92 SCHOPPEL CARLA 7.750
93 BAITEL LIVIU 7.688
94 BĂLAN GABRIELA 7.688
95 DODE BEATRICE 7.688
96 ŞTEFAN TEODOR CABEL 7.688
97 TEDORU VERONICA 7.688
98 TUDOROIU CODRUTA 7.688
99 VLEJU ANIŞOARA 7.688
100 DOBOŞ LAZĂR LILIANA 7.625
101 GHITA LAURENTIU 7.625

Întreaga listă se află aici:

Click to access PREMIANTI_SI_MENTIUNILE_POEZIE_2014.pdf

Spanish Guitar

pentru că mă obişnuisem cu tine

dimineaţa devreme pun leonard cohen şi de-o cafea tare
în faţa oglinzii cu periuţa peste dinţi ascult
cum se ceartă vecinii de deasupra pumnul în uşă
geamul spart înjurăturile din toţi pereţii
se duce naibii melodia mea preferată
rămân cu gustul de pastă oricât aş scuipa
viaţa
să facă ceva pentru mine ea trăieşte clipa
nu-i pasă de leonard nici de cafeaua care dă în foc
sună un ceas din interior timpul meu începe iar
o apuc de un capăt
între oameni
deschid fereastra să aflu aerul lumii la ora asta
doar câinii
verific ce las în tăcere o zi
lumină lucrurile care mi-au împrumutat din mişcări
pachetul pentru doişpe ore non-stop
o cărticică pentru pauza de masă
poeziile de la tine trase la imprimantă câteva
sublinieri
verific apa gazul filtrul actele de la maşină cheile
aprind becul pe scară

mă-ntorc şi scriu pe cine iubeşti tu
cu ultimul ruj de nuanţa buzelor mele

Ottilia Ardeleanu

(20 ian. 2014)

scurtissim tuşeu iubicid între o poemesă şi un poeziu


Recenzie: Singularia Tantum de Luminiţa Zaharia

Cenuşa iernii se vântură dinspre mare şi-napoi. O fereastră deschisă te poate risipi în lume. Poţi să-ţi imaginezi cum gândurile tale fac amestecuri şi combinaţii dintre cele mai nebănuite cu materia în care, minuscul, te laşi purtat, descompus, recompus, cameleonizat în graba indusă de speranţa în a avea o destinaţie măreaţă, nelipsit de impactul cu real-irealul, sarcastic-hilarul şi toate contrariile care se atrag. Inspiri şi nici nu-ţi dai seama câte lumi ai dintr-odată în tine, habar nu ai ce să faci cu ele. Poate de aici stările de bine-rău, îngândurările liber-profesioniste, frustrările euforice, împrietenirea în declin,  amabila însingurare.

Singurătatea e ca o floare care se prinde repede chiar şi dintr-un lăstar furat. Se lasă pe mâna cuiva care o copileşte, o udă, o aşază la lumină şi ea creşte ca nebuna, înfloreşte în perioadele cele mai ciudate din viaţă, se ofileşte pentru scurtă vreme, care înseamnă reînnoire, şi dintr-odată o vezi cum se înalţă către soare, mai dornică de a fermeca, de a epata cu parfumul şi culorile ei. Uneori, se copilăreşte doar pentru a te amăgi cu purtarea ei. Şi te ţii după ea. Nici nu ştii când ajungi la capătul vieţii. Te iscodeşte până află unde ţii poezia, lucrul care îi place foarte mult. Remediul pentru nesocotinţele ei văzute şi nevăzute. Tu o aduci în artă ca pe cineva important. Aproape că este modelul pictorului, muza poetului, cu picioarele ei lungi, talia cât s-o cuprinzi cu un braţ puternic, rotunjimile neciobite şi ochii mari în care te predai.

Contemplu în dimineaţă lumea, dar ecoul privirii mele nu se întoarce de nicăieri. Aşezată pe marginea simţurilor, cât să nu cad în gol, mi se pare că sufletul acesta acumulat de pe la oameni este întocmai râpa în care cel ortoman s-a rostogolit odată cu moartea. Îmi vine să-i strig: hei, tu! ce faci în adâncul tău, te plictiseşti? Ţi-e greu? Eşti nevoiaş? Atunci mi se pare că o pasăre cu ochi de cucuvea fâlfâie aerul şi închid fereastra, lăsând lumea pe dinafară. N-are decât să sune la interfon, dacă ţine morţiş să-mi cunoască singurătatea. Să ştii, este foarte iubitoare, ascultătoare şi dintr-odată foarte cuminte, adică n-o mai uită Dumnezeu prin vecini, se duce la serviciu şi se remarcă. În orele libere citeşte sau se plimbă pe ţărmul oamenilor, mai intră în vorbă cu câte unii, dă bineţe bătrânilor,  mereu le sare în ajutor. I-am pus şi nume: Singularia Tantum. Să nu spui că exagerez.

Deşi nu trebuie să dau explicaţii, totuşi, îţi voi spune că nu demult am cunoscut o doamnă foarte veselă dinafară. Venită din metropolă aici unde apele însemnează fiinţe ca la botez, sunt vrăjitoare, vindecătoare, antinevralgice, m-a luat într-o scurtă promenadă prin împrejurimi. După ceva timp de mers umăr la umăr pe tăcute, neştiind să tăiem panglica, ne-am aşezat pe o bancă şi ne-am lăsat singurătăţile să se joace în parc, printre tufele de trandafiri îmbobociţi. Mirosea puternic a nămol descântător de trupuri şi de dureri, nu ştie omul câte ştie ghiolul. Singurătăţile noastre se înţelegeau foarte bine, ne bucuram că nu trebuie să ne ocupăm de ele în mod expres. Atunci a fost momentul să facem schimb de cărţi. Şi de cuvinte de apropiere. Eu i le-am dăruit pe ale mele, ea, Luminiţa, adică Lu, pe ale ei. Necondiţionat. Mi se păreau diafane pe  lângă ale mele care din piatra realităţii erau făcute.

Ce interesant! Cuvintele ei erau chiar Singularia Tantum, aşa ordonat aşezate între coperţi.

Ce nume cool, mi-am zis atunci, în timp ce mă uitam cu atenţie la pălăria ei din “foaie verde” şi mi-am jurat să-l reproduc în singurătăţile mele. Aliniate, cuvintele săreau de pe un picior pe altul, zicând: “am câştigat o inimă/ dar n-am piept pe măsură/ sufletul îi face respiraţie gură la gură/… am câştigat o cafea cu caimac/ dar trebuie să mă apuc şi de fumat/ şi de sex în tandem”/ “foaie verde pălărie”.

Poeta Luminiţa Zaharia are o singurătate veselă. Singurătatea rămâne înăuntru. Doar veselia scapă fiindcă ştie cum. Două jumătăţi de măr: una otrăvită. Cea mai ipocrit de frumoasă. Şi te tentează să muşti măcar o dată. Suficient ca să mori de savoare. Singularia poetei este de un umor care strânge, frisonant, care înfioară. Un mic monstru cu un obraz neted şi celălalt zbârcit. “raiul nu era, cum v-aţi imagina,/ un iaz plin de peşte/ o lume perfectă păzită de-un sfânt/ avea dealuri şi văi/ buturugi şi bătăi/ de copite…”/ “un om, un cal, un gînd hoinar”.

Ea ştie să trateze lucrurile bulversante într-un fel de ilaritate ironică, unde înţepăturile sunt ace fine de acupunctură: “n-am frică sunt mai bogată am multe frici/ sunt cochetă am două broşe k/ le-am primit chiar de dragobete/ în inima kapitalei învinsă pe kalea victoriei/ în genunchiul stâng/ pe motiv că era mai aproape de inimă”, “kruda realitate face visele de o mie de ori/ mai frumoase, domnule x/ mimez viaţa şi despre mine se vorbeşte în continuare/ a fost sau n-a fost doamnă domnişoara k/ sau viceversa”/ “doamna k”.

Ea ştie să facă haz de necaz, îi place să diminueze dramele vieţii şi să mărească tragicomicul, ca în piesele lui Molière, încât, începi o poezie aproape în lacrimi şi o termini aproape în râs, ori invers, depinde de subiectul propus cititorului: “astăzi e ziua mea/ de nemurire./ nu voi muri astăzi, prin urmare!/ sunt aşa mîndră de mine/ am rezistat chiar crizei mondiale/ crizei personale/ cri cri cri ză/ ca un greieraş rîd de oamenii furnici/ hei, pînă aici!/ se enervează amicii care mi-au făcut tort”/ “o mercedes pentru fiecare”.

Luminiţa “poceşte” sau, cum aş spune eu ca ea, “ludiceşte” anumite cuvinte: “creierul poemovor”/“foaie verde pălărie”, “iubirea este fericirofobă”/ “fobie”, “iubicid retard”/ “iubicid retard”, “poemzia”/ “identităţi schimbate”, “homovoră”/ “troc intergalactic”, “vorbosferă”/ “transcrierea fonetică a iubirii”; ea le generează sensuri hibride, le încadrează potrivit temei abordate, şi asta conferă originalitate şi personalitate poeziei sale.

Tot în felul jucăuş face referire la poezie şi poet, ca o legătură zglobie, de basm, ca un talisman: “eu aş fi vrut să nu las niciun semn/ strigasei invitaţia din urmă/ spre noi, poeţii galeşi, un îndemn/ de-a sfâşia din tine, ca o turmă/ de fiinţe stranii, rău înfometate/ de sfinte frumuseţi ce te robiră…” / “semnul”, “port haine noi de-mpărăteasă/ visînd să par adulţilor frumoasă/ numai copiii mă deconspiră/ şi strigă-n plină stradă, fără milă:/ – uite-o pe baba cloanţa, are suflet de paie!/ metafora ta mă ia la bătaie/ metafora mea se chirceşte în baie”/ “poezie sublimă”, “ca să nu cazi letal din vîrf de pom,/ agaţă-te mai îndârjit de stele…/ e ora când toate zeiţele dorm./ poeţii se hrănesc, privind, cu ele.”“poem desuet”, “schimb tot, culori, coperţi, celule moarte/ şi sexul, dacă este salutar,/ arunc medicamentele şi rujul,/ cos zdravăn fiecare buzunar/ în casa mea – doar flori şi cărţi să fie/ perdelele din suflet le sfîşii/ uşa deschid doar pentru Poezie/ şi-o rog să-mi facă droaie de copii!”/ “curăţenie generală”. Poetul este fie supus torturilor procustiene, fie zburătăceşte pe gânduri şi idei, abramburit până la a se transforma în precipitaţii de poezie: “pricep ades sau numai mi se pare/ dar greu de înţeles e cum nu moare/ poetul/ ca-n procustianul pat/ cînd trag în jos de suflet, ne-ncetat/ grelele cărţi… iar fluturii zglobii/ capul abramburit i-l smulg spre stele/ unde-or să cadă atâtea poezii/ fărîmiţînd poetu-n zbor, cu ele?” / “poetul”.

O poezie nici albă, nici fixă, nici tristă, nici euforică, mai degrabă înţepătoare, copilărească uneori, adultizată în joacă, parcă spre a vedea cum e să fii mare – treburi de fete, numai ele vor să fie prea mature ori dimpotrivă, să pară mai tinere decât le arată vârsta biologică. O metamorfozare în stare lentă, care conţine şi un pic din cerneala poetică: “metamorfoza ta amară/ mi-a răvăşit cerneala-n călimară./ i-am dat atunci dulceaţă/ de nuci verzi./ mătasea risipită-n ceaţă/ s-a scuturat în brazi./ nori siamezi au înfăşat risipa,/ fără veste.” / “metamorfoză”.

Luminiţei îi place să jongleze cu expresii arhicunoscute pentru a evidenţia stări, nostime de regulă, a sugera o idee, a-l duce pe cititor cu gândul la citate din opere ale unor scriitori/ filozofi consacraţi, la aspecte de viaţă relevante etc.: „la 8 fără 5 trecute/ fix”/ „azi fără ieri”, „dau iubirea la radio-şanţ”/ „deturnări”, „ce e-n mînă, nu-i minciună!”/ „… în 2013”, „verba volant”/ „pe stînga, mereu pe stînga”.

Iubirea, un pic naivă, un pic luată peste picior,  este tratată în joacă, amuzant, ca o născocire de copil sau văzută retro, din ochii adultului care încearcă să se mai copilărească, să mai dea curaj, o ultimă şansă acestui sentiment năzuros şi neîmplinit: „cei care nu mai pot să iubească/ stau la rînd, anonimi şi cuminţi,/ cu sufertaşul în mînă,/ la Marele Zeu al Iubirii.”/ „cei care mai pot să iubească”. Iubirea Luminiţei este una complexă. Porneşte în toate direcţiile şi se răsfrânge asupra tuturor lucrurilor şi fiinţelor. Felul în care o mărturiseşte este foarte personal. Aş putea crede că pentru ea, iubirea este „obiectul” pe care trebuie să-l achiziţionăm la un moment dat. Acesta trebuie să existe în orice casă. După gusturi, necesităţi, ambiţii, iubirea poetei se poate confunda, la un moment dat,  cu un caiet de „mărturisiri”, lozul cel norocos, dar nu în viaţă, ci în moarte, ori acel imbold „decapotabil” venit din „contabilitatea” lui Dumnezeu: „iubirea e acest caiet curat/ cu versurile care stau să vină/ un vis nebun cu visul voalat/ cînd te orbesc splendorile-n lumină/ iubirea e un loz de cîştigat/ la loteria opulent-a cerului/ impulsul criminal cînd ţi se strigă:/ nu eşti pygmalionul nimănui/ iubirea? Un imbold decapotabil/ cînd echilibrul s-a atins cu greu/ să-l pupi, că prea a fost ireproşabil/ contabilul lui Dumnezeu!”/ „ce e iubirea?”.

Şi aceeaşi Luminiţa  ne demonstrează că iubirea este un alpinist care atinge înălţimile cele cele mai neaşteptate, cele mai abrupte, fără sfori – la propriu, dar şi la figurat, fără pitoane, acolo unde nebuniile spiritului nu au nevoie de îngrădiri, de sfaturi dinafară, cu atât mai mult de obiecţii, controverse, critici, pentru a se arăta în toată naturaleţea ei, venită uman, nepretenţios, acolo unde „fără de trup, gîndul e numai lumină”/ „pe stînga, mereu pe stînga”.

Tot în concepţia poetei, iubirea se traduce prin bărbăţie, curaj, tenacitate şi se confundă cu el, cel la care visează, cel căruia îi scrie, cel pentru care se copilăreşte, deşi aparent este doar un „portret” prins într-o fotografie: „o fotografie cu un bărbat-/ ar fi trecut neobservat/ altor ochi poate, dar nu mie!/ tablou la care am rămas/ pironită locului/ pradă înminunării şi focului/ preţ de-o veşnicie/… purta un tricou verde/ să nu se distingă cumva de natură./ gîndea – aşa, ca-ntr-o cimilitură!,/ că o singură fiinţă de-l vede,/ o va săruta luuuung pe gură/ o va îmbrăţişa în iarba crudă/ o va prinde în cea mai puternică poezie/ îi va da tot ce va dori să ia/ şi încă pe-atît, prin magie.”… „şi muntele, muntele mă-nfiora/ ca prima iubire cînd te ia pe nepregătite/ pînă şi cerul se însenina/ şi tot ce mă înconjura/ începea, ameţitor, să palpite./ dacă acum mă va săruta?!/ dacă mă va îmbrăca, îndrăzneţ şi timid,/ în fiinţa lui de iarbă crudă?!”/ „bărbat cu muntele în spate”.

Iubirea este starea de concepţie poetică, inspiraţia, muza în persoană, iar când ea nu apare, poeta se simte stingheră, „deposedată” de cuvinte: mă uit la foaia albă/ foaia se uită la mine/ e-atîta tăcere între noi/ că mi se face ruşine!/ unde sunt zilele de-altădată/ cînd mă hîrjoneam cu poezia la propriu/ iar voi mi-o credeaţi figurată?!/ iubirea mi-a furat, în trombă,/ toate cuvintele din dex”/ „lipsă de inspiraţie”.

Iubirea este superioară, se află sus-sus, în eter, pe tărâmul Internet unde guvernează cu zâmbet gălbior, numit ca-n basmele moderne, „stăpânul emoticoanelor” (din moment ce stăpânul inelelor are deja locul ocupat): „aşa m-a vrăjit/ cu un zâmbet gălbior, rotunjit/ (forma de cerc te cucereşte instantaneu/)”… „dincolo de tastatură/ pesemne că avea şi el o gură/ braţe chiar nelucrate în săli de forţă/ o inimă flăcăruie sau torţă/ ochi albaştri verzi candrii miopi/ fundiţă roşie la barbă – de deochi”/ „stăpînul emoticoanelor”, numai că poeta află de legătura superfluă, de înşelătoria sentimentală a stăpânului emoticoanelor chiar de la emoticoanele de la curte: „emoticoanele-mi şopteau că mă iubeşte/ era stăpânul lor absolut/ acest stupefiant necunoscut”… „aveam mintea inima trupul conectate periculos/ în acelaşi triplu ştecher/ voci depărtate îmi strigau că e un şmecher”… „mai tîrziu am aflat/ din surse alternative/ că emoticoanele lui erau nocive/ că le arunca, fără discernămînt/ şi altor femei întîmplătoare/ de pe întregul pămînt”/ „stăpînul emoticoanelor”.

În toată această pledoarie pentru iubire, bărbatul se află dincolo de bariera sufletească, cei doi fiind separaţi nu de o uşă metalică, ci de una şi mai grea, făcută din singurătate: „două fiinţe/ de o parte şi cealaltă/ a aceleiaşi uşi/ ucigîndu-se softly/ aşteptînd/ să se sfîrşească zilele/ cîmpul magnetic/ să cadă iar/ fiecare în lumea lui”/ „killing me softly” sau „tu ai natura ta, om depărtat/ înorbitor de albă, cu furnici…/ eu am o lume din beton armat/ cu oameni mai mici”… „nedrepte oglindiri, nu crezi, iubite,/ pentru doi oameni cu schelet asemeni”/ „tu acolo, eu aici”.

Şi nu în ultimul rând, iubirea este un medicament pentru întinerire: „… iubicid retard!/ se agită bine/ cu precădere în faţa focului/ se ia o linguriţă pe burta goală/ (buricul va tresălta ca sărutat)/ ”… „uite, îl testez acum pe mine, iau tot flaconul pe nerăsuflate/… /răbdare, atîta vă cer, nu e vina mea că acţionează aşa lent/”/ „iubicid retard”.

La Luminiţa, poezia, poemul reprezintă soarele în jurul căruia se rotesc ideile, gândurile cele mai năstruşnice, îmbrăcate în cele mai neobişnuite cuvinte, în haine alese, bine croite. Numai ea putea să scornească un poem al mâinilor precum o dedicaţie sau o rugă, un semn sau pur şi simplu un gest, un imn înălţat nu omului, ci mîinilor care făuresc pentru el: „cu mîna dreaptă/ (numită aşa că se-nchina doar dreptăţii/ şi lucrurilor înalte de pe pămînt)/ bărbatul în roşu strîngea ferm/ mîna de porţelan a fetei neprihănite/ cu sufletul sfînt.”… „cu mîna stîngă/ (cea dinspre inimă, vreau să spun)/ bărbatul roşu îi închidea,/ ca-ntr-o cătuşă caldă de catifea,/ mîna întreagă./ de parcă palma lui stîngă/ ar fi ţipat vieţii înseşi: mi-eşti dragă!”/ „poemul mîinilor”.

Starea de vis a poetei nu este una normală. Ea trece din copilul-femeie în copilul-bărbat. Chiar şi îndrăgostirea nu este numai una fiinţială în totalitate, dimpotrivă, devine o relaţie de intimitate cu natura. Spre exemplu, iubeşte muntele cu acea tandreţe feminină, aproape inexplicabilă: „şi muntele, muntele mă-nfiora/ ca prima iubire cînd te ia pe nepregătite/ pînă şi cerul se însenina/ şi tot ce mă înconjura/ începea, ameţitor, să palpite.”/ „bărbat cu muntele în spate”, „cu ochii numai iris/ mă privea/ avid/ pînă în epicentrul fricii”… „cu ochii numai iris, mă privea/ eliberată (prin deducţiune frumoasă)/ mă urcase pe versantul cel mai abrupt/ mă aşezase în iarbă, şi iarba se ofilea/ muşcase pentru mine o bucată de cer/ să mă hrănească/ şi cerul era acum rupt/ ca tivul unei rochii de mireasă”/ „cu ochii numai iris”.

Dar câte faţete nu are iubirea acestei poete?!

Iubirea, cadru artistic de altfel, este un „dezmierd”, este o tăcere de „teiubescuri” şi chiar un travesti de indiferenţă: „iubirea travestită în indiferenţă/ dezmierdul în sfadă/ coloana infinitului/ în dor circumscris”/ „tăceri în doi”. Iubirea de poet nu este una obişnuită, ea poate transpune chiar şi o „băbuţă de viitor”/ „sunt o băbuţă de mare viitor”.

Între femeia-poet şi iubire există metaforă, există predicat, atribut pe care poeta le evocă în mod constant şi echilibrat. Acestea îi dau curajul să se manifeste, să trăiască intens, să scoată în afară încărcătura poetică. Cea mai interesantă stare descrisă de poetă este cea pe care o simte „cînd năpîrleşte un poet”: „şi tarantula năpîrleşte/ îşi leapădă exoscheletul/ de ce ar eluda natura/ pe măria-sa poetul?!”. Ea simte permanent nevoia schimbării, reînnoirii ideilor, cuvintelor, felului în care se exprimă pe sine. Cum toate vietăţile pământului îşi schimbă starea, comportamentul, „pielea”, poetul de ce ar fi exclus? Nu se supune el, oare, aceloraşi legi universale? O pană de poet trebuie să fie fără reproş. Cât mai aproape de perfecţiune. Când năpârleşte poetul, spaţiul se umple de poeme. Poeme vechi. Altele noi, în ton cu realitatea zilei, cu cerinţele scriitoriceşti, le vor lua locul.

În final, poeta consideră că viaţa ei este formată din numeroase detalii, o aritmetică cu toate operaţiile din care rezultă o singură valoare: singurătatea: „viaţa mea:/ adunări, scăderi, înmulţiri şi-mpărţiri. Soldare./ viaţa mea – o contabilitate a lucrurilor mărunte/ cu rezultat previzibil/ nul/ fără sens.” / „killing me softly”. Ea nu poate fi supărată pe viaţă, totuşi. Ia totul în glumă, ca pe o „reclamă la viaţa eternă”.

Despre motivul singurătăţii vorbeşte printre rânduri, nu poate fi ocolit, ar însemna să se mintă, dar până când?: „sunt otrăvită de toxina singurătăţii,/ carbonizată în atîta nedragoste,/ ofilită de atîta nesomn –/ apă stătută, / apă moartă…/ plecaţi!”/ „killing me softly”.

Luminiţei nu-i scapă nimic de sub ochiul satiric-umoristic: viaţa, moartea, miracolele, femeia, bărbatul, singurătatea, inspiraţia, dragostea, păcatul, iluzia, natura, codul bunelor maniere, visarea, povestea, construirea, zborul, realitatea, Internetul, o plajă întreagă de teme în care presară propria dezinvoltură, culoare, fantezie. Ei nu-i scapă poezia!

Chiar şi titlurile folosite sunt, adesea, bizare: ”/“foaie verde pălărie”, “iubicid retard”, “troc intergalactic”, “cardigan cu clapă”, “în alcatrazul vieţii mele”.

Inimoasă cum am cunoscut-o, ea face şi câteva dedicaţii Singularia Tantum: Floryanei, Cameliei, doamnei “K”, Anei, iubitului internaut, Taniei, bărbatului “cu muntele în spate”, “stăpânului emoticoanelor”, lui “delon şi de niro” etc.

Poezia ei este verb, este pronume, este substantiv… este gen, şi asta o demonstrează în felul ei năzbâtios, incontestabil, în “barbarisme”: ţol-ţoală, vin-vină, bar-bară, ton-toană, viol-violă, cocon-cocoană, drog-droagă cu substraturile respective. A se vedea cum femininul este “incriminat”.

Singularia tantum” închide paginile cărţii într-o notă uşor melancolică, uşor ironică, cu  aceeaşi veselie care transpare din versurile închinate iubirii dintre el şi ea, momente de reproş asupra sinelui mereu îndrăgostit de cine (nu) trebuie: “nu-l asculta pe diable, cînd îţi spune/ să-ţi calci pe inimă – păcat de ea!/ ştim că ai una de rezervă, totuşi/ nici azi nu ai aflat care-i a ta!”. Este un “dialog franţuzit” despre cum poţi trata iubirea, “ grand amour”, această maladie unică!

Sesizez că Lumina, Luminiţa altfel spus, este Singularia Tantum. Într-adevăr, după lectura cărţii, am concluzionat că poeziile Luminiţei sunt Singularia Tantum.

Ne-am despărţit, fiecare cu singurătatea ei de mână. Până la o nouă întâlnire. În cuvinte!

(21 ian. 2014)

io sono quella que sono


gioiello amore per lui non
fa le cose essere per me
più facili
sempre piegata
dei peccati
la sera un angelo cuce le mie ali
dolore con dolore
io compio la sua volontà

gioiello amore rende tutte
le cose essere per me
possibili

di Ottilia Ardeleanu
(16 febbraio 2013)

cea mai grea iarnă din viaţă

nefericirea vine ca marea la minus 20 şi
cerul submarin aerodinamic
prin haine prin piele până la os
barometric sufletul scade
cu o indiferenţă sub linia cardinală

are uşor frânt privirii capul pe spate
ca şi când ar urî
golul din talpă cât să laşi un sărut
cristalizat

petrecut de un lanţ de elefanţi fildeşìi
te simţi mortul pe care au venit să-l jelească
ditamai animalele cu
ditai suflet n-ai să găseşti în cel mai înalt om
de pe planetă

la rând pene de pescăruş încremenite în aer
pe pagini nesfârşit de albe
o imortalizează

Ottilia Ardeleanu
(17 ian. 2014)