mă voi curăţi cu iubirea aprinsă din sufletul celui drag

iubirea este lumânarea împărţită de domnul
lumină din lumină până la mine
aleasa
vinovata
neizbăvita
nedesăvârşita
stăpâna
peste toate câte dumnezeu mi-a încredinţat
cuvântul peşte pasăre cer şi pământ
duhul care în mine trece marea roşie
mor şi înviu ca flacăra
după faptele mele
sunt nesfânta care fug să dau veste
inima mea de piatră are taină
piatra s-a rostogolit
şi tu nicăieri pătimitorule
în haina ta albă ca o noapte de înviere
binecuvântare
tăcerea vibrează cu vocea ta gravă
tămăduirea
mirosul de tămâie
în suflet
un miel se sacrifică pentru păcatul meu
iubesc
din rugăciunea domnului

Ottilia Ardeleanu

(4 aprilie 2015)

de minţit iubirea cu poezie

mugurii primăverii ca nişte nări umede
de cai nărăvaşi umplu copacii herghelii albe şi roaibe alergând în aer
tropotele lor nasc flori până la fructul dorit e cale lungă de dragoste
micii mei icari prea se depărtează de fiinţa mea fără teamă
nu observă geamul nedeschis al cerului această casă de nori unde
soarele un amorez înfocat a aţipit abia în zori
să-i potolesc cu apa unei cărţi îmi spun
îmi trag mările din atlas în suflet şi-i chem să se adape şi
să se odihnească îmi fac ţarc inima
trag poarta în urma lor a nepotoliţilor
le citesc din palme ca şi când i-aş hrăni
odată mutaţi în mine îi simt cu adevărat alergând
mai repede decât timpul îmi culcă iarba fragedă
nu se opresc din nechezat decât atunci când lumina se răstoarnă iar
întunericul o trage târâş ca pe albatrosul ucis
atunci se liniştesc şi ei în aburii suflărilor lor o centură de ceaţă deasă
noaptea vine ca o poezie parfumată de un dor căruia i se alătură câteva
gânduri rotunde din care îmi vine să muşc

Ottilia Ardeleanu
(22 martie 2015)

joia în care ceva trebuie făcut

un alt examen dimineaţa îmi părea
mai uşoară cu soarele ei pripit
în suflet era cald ca într-o haină de iarnă
m-a atins femeia fără botniţă
acelaşi mârâit nimic nu i-a schimbat părul vopsit ca
un cearşaf pătat pe care a asmuţit toţi bărbaţii

am întâlnit oamenii cu bilete
nişte porumbei care voiau să-mi lase
marea şi niciun vapor pe coastă
ruptă din tine melancolia mea

să îndulcim cafeaua asta le-am spus în semn
de recunoştinţă mi-au adus un albatros
din hârtie erau formule de calcul pe-o viaţă fără nume

pe drum am luat toate gropile în inimă le-am astupat
cu dragoste să moară câinii am intrat într-un convoi
care ducea un mort la groapa lui

Ottilia Ardeleanu

(12 martie 2015)

nu face pasul greşit tocmai în miez

mă uit ca după un lucru pe înţelesul tuturor
negura lumii se cocoaţă pe ziuă pe cetini
pe umerii mei nedezmorţiţi fără să mă bazez
pe vreo egalitate cu gerul întocmit în grabă
pe coala sfârşitului de an mă simt la limita
superioară a singurătăţii căreia nu-i disting
ochii sunt în disjuncţie cu ceaţa îmi ridică
igluuri împrejur nu recunosc niciunul pentru
inima mea vulpea dă târcoale chiar pe locul
în care s-ar putea face dragoste la vârf
iluziile sunt colorate viu cineva spaţial întreabă
cum se poate înnoda fericirea cu un capăt în aer
se topeşte artificial anul se schimbă şi viaţa
întredeschisă rămâne

treci

Ottilia Ardeleanu

(30 dec 2013)

o întrebare din pură alăturare

te-am plâns, iubire?
ai vrea tu!
ai vrea tu să fii în pielea unui om
care te înțelege pe deplin
care știe că ai un început
dulce
fin
tulburător
nopți albe topite în foc
poezie în doi
vin roșu de inimă
o gură
de rai

care știe că începi
să faci câte-o gafă
pe măsură
te idolatrizezi
narcisisto

îți dau dreptate
așa cum mă modelezi
cu degetele tale bune de revistă
așa mă ai

dar, nu-i așa?
nu crezi nimic din ce însăilez eu
pe pânză de paing
cum nu sunt eu în piele de Isus

Ottilia Ardeleanu

(16 nov. 2013)

banca mea de iubire

la cine te gândeşti când te dezbraci de lumea de-afară
de mirosul ei greţos de aerul îmbâcsit pentru care
plătești cu iubirea pe care ai împărţit-o foaie cu foaie
să poți trăi până la sfârşit fără să apelezi

la trupul tău voi veni să fac un împrumut
de dragoste pe termen lung
voi completa spaţiul dintre noi un formular avantajos
nu-mi va fi greu s-acopăr dobânda la cursul zilei

cel mai bine-ar fi să fac un depozit în inima ta
când am nevoie să-mi alimentez cardul
pentru pofta de viaţă

să nu amân toamna este o clădire fumurie
cu multe ghişee pentru operaţiuni eficiente

tastez codul pin

Ottilia Ardeleanu

(15 nov. 2013)

îşi spunea singură şi cam atât

pe margine se făcea seară dintr-un fum ieşit aiurea pe cer
mâinile ei se încrucişau obişnuit
inima ei n-avea chef de joacă

la o distanţă nedefinită era el
într-o blană de culoarea toamnei
în care două boabe de strugure făcuseră ochi
deloc timid după cum se fixase în singurătatea de-a doua

mai erau şi umbrele
cu nişte cozi de şoarece alergau pe ziduri
luna ieşită dintr-o lanternă spartă în două

şi o linişte chitită

continua să-şi zică în felul acela
desperecheat

Ottilia Ardeleanu

(12 nov. 2013)