Meniu de primăvară de Ottilia Ardeleanu

Maniere?!

(cu tot tacâmul)

 

Pe un platou de toporaş

Puţină ispită în suc de

Inimă îndrăgostită

Garnisită cu suflet

Tratat la foc iute

Şi un fir de verdeaţă

Cu aromă de nemurire

O cupă de ghiocel

Cu licoarea sărutului

Turnat picătură cu picătură

Un şerveţel brodat

Cu mărgăritare

Câteva lujere de brânduşă

Cu care să apuci inima

Să o tai felii de dor

Peste care să răstorni

Compoziţia de iubire

Condimentată cu puţină gelozie

Apoi să o mesteci încetişor

Până ce fiecare globulă neastâmpărată

Va ajunge în pieptul tău

Să bată gând cu gând

Clipă cu clipă

Tu, niciodată sătul

Să mai comanzi o porţie!

 (28 feb. 2010 )

Richard Clayderman – I Like Chopin (piano)

I like chopin

 

copacii se leagănă

inima mea pasăre

îi zburătăceşte

frunze penaj totuna

vârtej de dragoste.

nocturnă de Ottilia Ardeleanu

Chopin, Nocturne, opus 27 #2, solo piano

 

(chopiniană)

 

Umblă prin galaxie

Încălţată

Cu fascicule colorate

 

Aleargă cu paşi fosforescenţi

Prin odaia oacheşă stropită

Anapoda cu note muzicale

 

Opus 27 solo piano

 

Licurici îndrăgostiţi descriu

Un fel de geometrie euclidiană

O haină de păianjen cadrilat

Aruncată prinsă şi iar aruncată

Mototolită şi scuturată

Până îi cad toate nodurile

Bridele pastelurile

Se împrăştie se adună

Se rostogolesc în acorduri

 

Portativul golit

Allegro amuţeşte

Clapele se aşază smerite în sertar

Aventuriera se întoarce în iatac

Ţinându-şi notele la piept.

 

(27 feb. 2010 )

Maxima zilei

Viaţa este o consumaţie: unii consumă, alţii se consumă.

(Henri Wallon)

Dirty Dancing – Time of my Life (Final Dance)

Clişeu9: ceva destul de înţepător de Ottilia Ardeleanu

(sau de (în)colţ(i)(t))

Pe la colţuri râdeau zorile, ca ţaţele printre ulucii vecini prinşi în cuie de curiozitate. Soarele cu zimţuri razante se tot dădea cu gel şi se pieptăna din faţă spre spate crezând că o să arate mai ceva decât don juan.

Pe lângă case ieşiseră mulţi colţi în frăgezimea ghioceilor. Mai alături, îşi culegeau lacrimile din clopoţei mărgăritarele. Încolţea gelozia în iarnă fiindcă tocmai aflase de la ştiri că cea mai frumoasă din ţară devenise, între timp, primăvara.

Marea îşi fixase strategic cele patru puncte cardinale în câte-un ţăruş îmbrobodit cu fâşii de zare verde-albastră şi tălăzuia culoar de trecere pentru pescăruşii care păreau să tragă din unghiurile de vedere norii care se chiorau la orizont.

Prin ungherele urbei vorbeau gurile rele despre dinţii cariaţi ai şoselelor, despre comunitarii care iau în gheare liniştea şi muşcă din ea, hulpav, apoi îi târăsc dârele şi, punând-o la colţ, o devorează. Despre terenurile ticsite cu imobile arătoase şi grandioase ca să locuiască manelele în câte-o zi de sărbătoare. Despre banii îngropaţi ori aruncaţi pe fereastră direct din buzunarele cele mai zdrenţuite. Cel mai trist e că, într-un reazem de stradă, cu vedere spre vile, bănci şi primărie se tânguie copilăria jerpelită, flămândă şi, mai ales, bastardă. La câţiva metri, nişte umbre glazurate cu ignoranţă stau cu mâinile întinse şi cu ochii pe portofelele celor cu capul în norii filozofici.

Edilii, cu buzunarele prea lungi şi privirile pe la etaj, dau din colţ în colţ în rezolvarea problemelor de la sol. Probabil clima e de vină. 

Politicienilor le mai încolţeşte şi lor câte-o idee de ne pensionează pe toţi postmortem.

În presupuşii oameni dau să încolţească firişoare de sentimente.

(26 feb. 2010 )

Clişeu8: nu atât despre prietenie cât… de Ottilia Ardeleanu

(despre orice altceva)

 

E seară ca oricare perete mucegăit în care stele se fac a străluci pe-o parte, aceea în care nu te găseşti, iar umbrele înfăşoară soarele ca pe o pâine ce va trebui să-ţi ajungă până la salariu. Simţi cum muşchii cresc verzi şi mărunţi peste tine, cum toate punctele cardinale converg spre nord. Astfel că eşti mereu torsionat, nu-ţi mai găseşti locul, timpul şi capul nu-ţi mai stă pe umeri. Rezemat de perete, te umpli de bubele acelea care încep, apoi, să pocnească fie câte una, fie în cor, de parcă în tine este o întreagă filarmonică în care se aud din ce în ce mai tare viorile, contrabaşii, câteva clape de pian, tobele şi… vocile. De fapt, se ceartă vecinii. Iar şi iar, pe diferite tonalităţi. Când soprana, când tenorul. Zboară portativele prin aerul ce-ar deveni primăvăratic dacă ar avea şi motive, dacă nu l-ar durea urechile, dacă s-ar putea împrieteni, cumva, cu lumea asta împestriţată.

Însă, prietenia nu e un pămătuf cu care să ştergi praful răfuielilor şi pe care să îl scuturi, apoi, de zor, în capul vreunui trecător care nici nu se prinde de ce fulguieşte numai pe sub geamul tău. Şi nu este nici biletul de autobuz pe care îl compostezi doar când ai chef sau când ai simţit controlorul mult prea aproape de cartea  ta de identitate şi pe care, oricum, îl arunci în silă pe stradă, chiar lângă coşul de gunoi, asta, aşa, ca să-i sporească prestigiul de coş…

Prietenia nu este un teren pe care să vrei să-l iei în posesiune şi să-l construieşti cu vile, poduri, restaurante, angrouri ori autostrăzi. Nu este deloc o pădure pe care să vrei să o defrişezi lăsând-o nudă, cu pieptul despicat, inima scoasă aruncată fiarelor înfometate şi mult prea libere.

Nu, nu, prietenia nu este nici măcar nevasta pe care poţi să o neglijezi, să o dai cu capul de pereţi ori să o înşeli, profitând de încrederea şi fidelitatea ei.

N-aş crede să mai poată deveni ţărmul în care marea dă cu coarnele asemenea unui taur când se încinge mult prea tare.

Ar putea fi un praf de copt stins cu zeamă de lămâie care ar creşte într-un aluat pufos şi gustos…

Dacă nu ştii ce e prietenia, sună un prieten!

 (25 feb. 2010 )