H

aş vrea să plouă
dar azi parcă nu e toamnă pentru mine şi
soarele ăsta mă arde în suflet
un bărăgan
lumina clămpăneşte de pereţi
un pom cu frunzele lui cărora li se numără zilele
umflă perdeaua îmi lasă neliniştea de mătase
strâng în mine câteva lucruri să nu le uit

nu ştiu ce prognoză voi îmbrăca
adesea mi se întâmplă invers
pare că eşti totuna tocmai când nu

vino mai aproape îi şoptesc sinelui
de parcă l-aş pierde

el se joacă
el râde
îmi face cu ochiul
aleargă în jurul meu până
ameţesc

o pasăre curată triluie ceva curajos
of de-aş înţelege-o
ar fi ca şi când aş descoperi de ce
un spirit trebuie mai întâi rănit
ca să i se cunoască valoarea

ştii tu cât de greu îmi este să fac bagajul
către spital

Ottilia Ardeleanu

(19 sept. 2014)

Advertisements

placentă spaţială amerizată cu un geamăn

dau din coate în viaţa mea în lichidul ei amniotic
nu am cu cine să mă bat pe un loc de muncă
nu există noţiunile de şomaj restructurări
fişă de lichidare obligaţia predarii eforturilor
proprii celor care te sapă şi cer pomană
nu există umilinţă cum nu există prietenie
nici încredere vreun fel anume de ajutor
mă întorc de pe o parte pe alta fac scufundări
sărituri în acest lac de creaţie înconjurat de placenta
care mă fereşte de ceea ce poate fi dincolo de ea

boala face parte din viaţă mă îndrăgostesc
lucrurile importante se obişnuiesc a se localiza de timpuriu
stau liniştită în lichidul acesta protector
viruşii de tot felul stau pe margine
ca un cerc în flăcări
înăuntru purificată

un geamăn sufletul stretch pe trupul meu

oamenii se leapădă de oameni ca
de satana

Ottilia Ardeleanu
(4 sept. 2014)

ape ape de toamnă

soarele arde încrezut
marin pe dinafară
vaporaşe rătăcite gânduri
dispar pe orizontală

faleza împietreşte când trec

scoicile adunate la şuetă
au sufletul gol înfăşurat
în miros de anotimp trecut

valurile eşuează mereu
mă simt de sare
timpule
gustă-mă dacă nu crezi

dar
dacă te scufunzi
moartea e în război cu toată lumea
dincolo de pielea mea
bronzată

Ottilia Ardeleanu
(4 septembrie 2014)

femeia dispărută de pe hartă

de ce trebuie să fie mereu o întoarcere în tine
ca într-un sat nepomenit în care doar câţiva bătrâni
mai stau pe la porţi sprijiniţi să nu-i doboare
tăcerea pasăre de pradă şi-a înfipt cerul ca pe
nişte aripi dintre care uneori mai orbecăieşte
soarele printre cei ajunşi regrete

îmi vine să fiu stingheră doar sufletul să mi-l trimit
să întrebe de ce şi-au pus tristeţea în geamuri
pe masă în pătule şi în curtea cât e ea de desculţă
de ce cât vezi cu ochii nu dai decât de ea

unde ţigănci jucau paparudele fântâna învechită şade
cu coatele pe ghizduri vrăbii ciugulesc din
inima ei de lemn auzi cum scârţâie poveşti de demult

cineva curtează tristeţea de la începuturi
cum nu se lasă uşor sedusă încă mai copilăreşte omul acest
plai ospitalier în care oricine-ai fi eşti primit cu pâine şi sare

pe aici înfloreau cireşii băieţii chemau mândrele
la horă mâinile îşi căutau locul în alte mâini
viaţa se ducea în pereche precum o femeie mulţumită cu bărbatul ei

cândva mă suprapuneam cu fiecare lucru cu existenţa fără contur
praf rugină frunze încâlcite de vânt

de ce mă simt ca un sat şters de pe suprafaţa pământului

Ottilia Ardeleanu

(1 dec. 2013)

între a fi şi mine


dâră de sânge
impresionist împrăştiată pe o
lamă de laborator

durere sau piercing cu cleşti de rac
în cărnurile unde credeam că

doar iubirea

pe tava brumărie
tumoră încă fierbinte

sufletul e undeva în stare de
imponderabilitate
mi se pare că e
al meu

niciodată
nu mă voi mai găsi cea dinainte
oricâte căutări aş inventa

cerul se varsă
de nori prin ochi
îmi încearcă reflexele

Ottilia Ardeleanu

(7 aprilie 2011)

faute de mieux

oricum suntem închişi într-un mormânt
mişcător
că suntem vii este doar o părere
a noastră despre noi
din emfatic nu se coboară ca din ascensor

pe oase înfăşuraţi cu un fel de
compoziţie întâmplătoare
ca să mimeze uneori sunete
din partitura de care aparţinem
unii i-ar spune viaţă dacă nu şi-ar da seama
că sunt pătrunşi de prea mult spirit

se înţelege că doar glumind
uneori pe seama cuiva
ne mai putem apropia de identitate
ca de o planetă din care se degajă aburul
unei respiraţii forţat allegro

să nu vă închipuiţi că fugim de armonia
sufletului îi trebuie cel puţin o sferă
pe care să imprimi nuanţe
de timp şi spaţiu

ar mai fi o soluţie să luăm aceeaşi
poziţie erectă dar veţi spune că
e genul feminin

ca să ne înţelegem
trebuie să ne mişcăm în aşa fel încât
să ne auzim la aceleaşi intervale

mai bine să numărăm
ecourile

Ottilia Ardeleanu

(28 ian. 2012)

Căzutul din suflet

Am o teamă în mine. Una care nu doarme şi mă răscoleşte. Dacă o vezi! E o slăbănoagă. Se ţine de pereţii mei cu unghiile netăiate. Iar eu, sub aparenta ei puţinătate, mă defoliez. Mi se duce lanţul de celule ca o funie de bungee jumping în jos. Şi am o senzaţie… foarte tare!
Toate acestea mi se întâmplă când zorii se aşază pe mare ca o plută. Şi de pe ea coboară câţiva bărbaţi agitaţi. Gesticulează, vorbesc repede şi baritonal. Poate că e de la vântul de noiembrie. Toamna clănţăne la mal într-o flanea cu gluga până la nas. Cu braţele strânse pe sub sâni, cu nişte papuci de parcă ar fi alungat-o de-acasă, cu rochia în care s-au agăţat frunze uscate şi scaieţi fâlfâind întruna departe de trup, aleargă până la capătul pontonului şi-napoi într-o disperare. Plouă din ochii ei. Plouă înţepat.
Mi se întâmplă după ce vorbesc cu tine. Mult prea serios. Eu tac şi tu îmi spui sufletul. Bucată cu bucată îl descarci, bucată cu bucată îl aşezi în mine, iar eu îl transport nu ştiu unde. Nu am unde să-l depozitez. Merg cu încărcătura aceasta de ani. Merg cu ea şi n-am să pot urca în cer, cum urcă toată lumea de parcă s-ar salva de viaţă.
Mi se întâmplă după un vis în care sunt toate grijile de faţă. Nu lipseşte niciuna. Le număr ca să mai pot adormi. Dar ele sunt deşertice. Am buzele uscate de umblet printre.
N-au găsit nimic. Marea şovăie. Ea ştie ceva. E prea tulburată.
Azi-noapte m-am trezit cu ea peste mine. Îmi pusese unghiile în gât. Strângea şi spunea ceva nedesluşit. Repeta şi zbiera. Parcă mie îmi reproşa ceva, parcă eu eram de vină. Nu înţelegeam. În timp ce mă sufocam şi deveneam uşor rigidă, ea mă privea cu ochi aspri.
A muriiiit, a muriiit şuiera vântul în urechile mele, printre dinţii pietroşi.
Unde? Unde e?! Unde e poezia pe care am scris-o pe marginea sufletului? Gestul acela de apropiere, de confundare, de pronunţare şi accentuare, semnele şi ritmul?
S-a dus la fund? Când s-a întâmplat asta?
Mă trece o lumină de staniol. Cu teamă.

Ottilia Ardeleanu

(3 nov. 2013)