taverna

pictura de Ottilia Ardeleanu> CORONAVIRUS

Plouă îngrozitor de trei zile și trei nopți. Pământul este îmbătat cu apă chioară. Se clatină. Se duce la vale, se duce de râpă, se duce. Dintr-odată, peste tot numai jgheaburi: streșini, limburi, șanțuri într-un sistem de comunicații lacustru. Frigul miriapod s-a prins de spinarea mea și mă ciupește. Mă scutur cât pot de repede, să scap de el. Îl strivesc sub talpă. Verific încăperea dintr-o rotație completă. Pare să fie în ordine. Îmi trag fâșul pe mine, agăț umbrela de-o mână, cheia în broască o dată, de două ori…
Ropotele se aud în materialul chinezesc precum o suită de tobe funebre. Abia nimeresc să descui portiera. Pornesc motorul și aștept un pic să se risipească atmosfera de rece și picii ei aflați pe banchetă. Trebuie să ajung acasă traversând orașul sub lacuri. Dacă mai plouă încă o zi, cum anunță media, vom ajunge una cu marea. Apoi, ne vom scufunda ușor. Asemenea atlantidei, orașul meu va fi descoperit după cine știe câte milenii: acesta a fost unul dintre orașele de la țărmul Mării Negre. Oamenii săi erau buni înotători, pescari, marinari destoinici și poeți. Dovadă câteva manuscrise găsite într-o ladă metalică aparținând unei posibile locuințe, după cum indică cele câteva pietre parte din niște ziduri, materialele din care erau construite fiind…
Urc podul cu apele vărsându-se ca trompele de elefanți pe botul mașinii. Ar fi nimerite niște schiuri de apă. Chiar alunec pe creasta furtunii, sper să nu fie vorba de vreo acvaplanare, mă gândesc în timp ce ploaia scuipă zdravăn peste mașină. La sensul giratoriu, pe lângă mine trece în viteză un nautilus 4×4. El are curaj, eu nu. Din grota asta numită viață, prin care trec acum cu mare greutate, aplecată până în parbriz să văd printre milioanele de picuri de ploaie care lasă dâre lungi cu unghiile lor rotunjite la capete, din universul ei palatin, stalactitele, foste stele, desprind un fel de vise sferice.
Ajung la piciorul podului. Aici, acum trei zile era o trecere. Frânez ușor, mai mult din instinct, și las să treacă sforile de apă ca niște pietoni înalți și subțiri care merg țanțoși unul după altul. Nu e decât o imagine de fracțiune de secundă, mă prăvălesc fără control pe cascada cât o limbă de sălbăticiune înfometată, ajung în dreptul fostului zid transformat în cârciuma din drum. Aici se formase mai demult un gropan pe care abia puteai să-l ocolești. Aveam permanent senzația că voi rămâne cu o roată fix între buzele lui umflate. Să fie câteva luni bune de când au început lucrările pe aleea din spatele blocului. Au nivelat terenul, au pavat trotuarele, dar încă nu au turnat asfaltul. Oricum, e mult mai bine decât înainte.
Semnalizez dreapta și intru. Trec de părculețul pensionarilor și imediat aud tranc! Mașina își pierde echilibrul, mă lovesc de geam, nu știu ce se întâmplă. Reacționez totuși, opresc motorul. Ne zdruncinăm, fiarele și cu mine. Speriată, dau să cobor să văd ce se întâmplă. Mă opintesc în portieră cu umărul, nu reușesc să o deschid. Vreau să cobor geamul. Nimic. Mai apăs o dată, insistent. Nimic. Nu am decât să încerc ușa cealaltă. Aham. În timp ce deschid, un șuvoi de pietre ca un păcănit repetat se duce în adânc, mașina se răsucește în cealaltă direcție în timp ce eu sunt smulsă dinlăuntru și doar țipătul meu rămâne deasupra tăind universul în două. Apuc să mai văd o roată atârnând undeva din ce în ce mai sus, din ce în ce mai departe. Alunec rapid pe un fir imaginar de bungee jumping, trec printr-un tunel fără lumină ori starea mea e întunericul. Mi se pare că se uită cineva după mine prin ochiul de pisică, ba chiar că mai mulți mă urmează, fiecare cu țipătul lui, cu funia lui, cu potopul lui, cu întâmplarea lui. Drumul în jos mi se pare nu numai vertiginos, dar și lichid.
Nimeresc la o masă de două persoane. Se cântă lounge și jazz. La bar, câțiva bărbați discută aprins. Într-un colț chicotesc fete dulcege. O mică scenă rotundă permite dansatorilor să se relaxeze. Cercuri de fum sunt trimise în spațiu, dar se dezintegrează rapid. Sistemul de lumini expandează culori și forme pe pereți și pe chipuri. Unele mi se par cunoscute. Altele reci. Câteva cam curioase. Din mulțime iese un tip cu o mină serioasă. Începe momentul poetic. Un fond muzical liric, ochii ațintiți pe omul cu pălărie care ține, artistic în mâini, o carte.
Nicio respirație. Omul începe grav, ne înfiorăm. Românește. Cuvintele trec prin noi ca niște fulgere. Clare și sfâșietoare. Poetul știe să dezlănțuie metafore. Poetul știe să pună accentul, punctul pe i, punctul. Rezonanța cuvintelor mișcă aerul. Ne mișcă. Și palmele se lipesc două câte două, electrizate. Omul se înclină. Este mișcat și el. Totul se mișcă precum într-o fotografie mișcată. Omul dispare din fața mea. Nu mai este nici barul, nici ringul de dans, dispar pe rând și ceilalți, ca și când îi înghite sfârșitul de vară. S-au lichefiat și curg în adâncul minții mele.
Apoi, în continuă curgere, mă trezesc printre critici. Glaciali, cu privirea tăioasă și vorbele ca pietrele care m-au antrenat în cădere.
Dacă privesc pe unde am venit, taverna este cât un licurici care se stinge rapid. În contradictoriu, binele și răul. Totul se bazează pe contrarii. Și încontrări. Situația se zguduie.
Cad și mai jos, printre îngeri. Aceștia lucrează la construcția omului de azi. Niciunul nu stă cu aripile subraț. Aerul lor este unul curat. Ordine, respect, cumpătare. Cu aripile lor fragile reușesc să ridice caractere de oțel. Credeți că degeaba spun înțelepții că buturuga mică răstoarnă carul mare?!
Dedesubt, m-am trezit în fața lui Dumnezeu. Dedesubt, Dumnezeu gândește. Face o mutare și creează. Posibilități, niveluri. Politica este că nu poți avea acces oriunde. Ca să fii pe pământ de exemplu, trebuie să fii măcar administrator. Al propriei vieți.
Mă întreb acum, de aici de foarte de jos, pământul este cerul lui Dumnezeu? Uită-te în sus și observă curcubeiele care circulă cu viteză luminică. Soarele se ridică precum o navetă spațială la bordul căreia păsările conduc misiunea.
Nici nu știți ce frumos se simte de aici, din culisele lui Dumnezeu. Iar el cioplește chipuri, le pune ochi și inimă și le dă vin din butia Lui și și pâine din grâul Lui. Ne invită la spectacol. Sforile. Chipurile. Mâinile Lui… Fiecare ia rolul pe care Acesta i-l dă.
O scenă-i lumea!
Ottilia Ardeleanu

 

Ia porumbu’!


Se pare că Dumnezeu ne răsfaţă cu toate dăruitele! Privesc înspre toate acestea ca pe ceva născut, iar nu făcut!
Suntem mulţimi disjuncte pe plajă, nisipul ne suportă toate întoarcerile. De pe o parte pe alta, de la restaurant la rogojină, de la un weekend la altul şi de la o vară la cealaltă. Paşii noştri cu un conţinut aleator îmbrăcaţi în paşii altora, zi de zi, cu tălpi mai înfundate, căutând marea. Iar ea, rece altminteri, îşi calcă pe principii, saltă toate geamandurile, lansează toate semnalele, ambarcaţiunile, chemările, pentru a ne face pe noi să ne credem cel puţin în rai. Aşa că ne aşternem pe spate cum aşterni amintiri de-o vară pe dâra unui avion care face reclamă la nu ştiu ce cafea.
Coloniile de peştişori patrulează apele clare, liniştite, atenţi la invaziile umane. Nu ştiu de ce, când intru pas cu pas, mi se pare că las toate neliniştile acolo, fiindcă după ce plec, o furtună apleacă norii ca pe nişte crengi de măr sălbatic, iar ei cum se văd scăpaţi din lanţurile aurii ale soarelui, vagabondează pe pământ şi tot ce ştiu ei mai rău se întâmplă. Oamenii îi numesc mai nou cod galben, portocaliu sau roşu. Nişte benzi colorate de pericol. Din păcate pentru ei, sunt doar nişte puştani care după ce şi-au făcut damblaua se risipesc. Ameţiţi.
Ia porumbu’! E un bruiaj permanent pentru radiovacanţa instalată pe ţărm, în urechile scoicilor, melcilor şi ale turiştilor care au fiecare repertoriul său de a se face cunoscut îndeaproape mării, această felină cu ochi verzui torcând atâtea poveşti cât nici Şeherezada nu ar fi putut născoci. Şi toate, toate la năvod şi la un pahar de bere. Vorba vine, că nu mai trage la scoică. Altădată, tot săracul se întorcea cu traista plină să-şi hrănească familia. Ba se mai întâmpla să fie oprit din drum spre casă de vreun turist amator de o saramură de guvizi, care îi lăsa un preţ bunicel pentru întreaga trudă. Omul era bucuros chiar şi aşa să pună câţiva leuţi pe masă. Doar şi mâine e o zi! Pe care o va putea petrece tot făcând momeli pe dig, lansând o undiţă-două, improvizate, şi odată cu ele tăcerea îndelungă, dar confortabilă pentru ispitele pescăreşti. Matinal, marea este garnisită de aceşti oameni ai mării, în felul lor. Răbdător.
Soarele de august, cu burta lui imensă răsfrântă peste mare, peste nisip şi peste înfăţişarea noastră, ne asigură că este timp de odihnă pentru încă vreo câteva săptămâni.
Strânşi în noi ca în carapace, cu tendinţele noastre, cu toate notiţele organizate pentru o viaţă mai bună, cu probleme cotidiene – de ne întrebăm cine-o fi inventat matematica şi de ce, cu mic, cu mare, ne dăm aerosolilor, impudic, ca şi când ne-am trăi clipa.
Viaţa este clară dacă o vedem ca pe o oglindă de ape în care căpătăm un aer marin, fascinant…
Privind marea, s-o întrebăm: cine este cea mai frumoasă din ţară.

Ottilia Ardeleanu

picurar

Noaptea cu geaca nou-nouţă cumpărată încă din zori de la magazinul chinezesc, a intrat uşor în casă, fără gălăgie, în lucrurile nemişcate, în patul meu rece, în mine ca o umbră străină pentru care nu aveam rezervare. Sumbră şi neliniştită s-a tot foit pe spătarul sufletului meu din piele fină. Şi acum, după ce m-a părăsit, i se cunosc urmele. Nu ştiu unde dispare ziua, iar către seară se întoarce mereu deprimată.
Colega mea este de vreo săptămână iarăşi în spital. M-a sunat să-mi spună că se externează peste două zile, slavă Domnului! Ne-am cunoscut cu un deceniu în urmă sau poate chiar mai bine, la examenul scris, de angajare. Măruntă, cu părul şaten, des şi creţ, vorbăreaţă mai ceva decât o olteancă, vivace, isteaţă şi cu un copil. Aveam să aflu mult mai multe, fără vreun interes meschin, fiindcă am eu – aşa-mi zice lumea – aşa un fel de a inspira încredere! Cinstit, nu este un lucru bun, fiindcă te încarci cu toate problemele altora. Chiar şi momentele lor de fericire pot fi o povară dacă nu eşti obişnuit să cari astfel de sentimente după tine cum ai trage un copil obosit de mână.
La început, lucram în compartimente diferite. Ne întâlneam pe holuri în grabă, preocupate pe atunci amândouă de carieră, de bunăstarea firmei. La un moment dat, am avut un proiect comun, şi am stat împreună în acelaşi birou, puţin luminat şi mai răcoros din cauza unei centuri de viţă de vie care creştea pe lângă partea aceea de clădire, ca inelele lui Saturn. Atunci am cunoscut-o mai îndeaproape, începuse să-mi destăinuie viaţa ei. Uneori, nu suportam nici eu greutatea aceea, dar, poate pentru ea era un sprijin în a merge mai departe.
O femeie singură cu un copil înseamnă să fie dificil. Ea, însă, a răzbătut. Era de o ambiţie extraordinară. Obstinaţie totală. Pe cât de graţioasă când apărea în faţa ta, pe atât de dură în acţiune şi, de cele mai multe ori şi în exprimare. Nu făcea ocolişuri, nu negocia cuvinte, sentimente, muncă. Era minionă şi dârză, da, cred că astea două i se potriveau cel mai bine.
Soţul ei plecase în America, găsise de lucru în domeniul IT, foarte bine plătit comparativ cu ceea ce ar fi câştigat aici. Ca atare, nu s-a mai întors. Dar nici familia nu a luat-o cu el. Totul s-a stins, cum am rămas noi fără lumina din curte când un puşti neastâmpărat a lovit cu o praştie singurul bec la datorie de pe stradă, nimerit tocmai la poarta noastră.
N-am somn, cobor din adâncul aşternutului, cu noaptea pe trup, lipicioasă şi rece, mătăsoasă şi indecentă, aşa fără nimic pe ea. Pe coturile de fier ale copertinei, perechea de porumbei lălăieşte un fel de odihnă, susceptibilă de o masă bună motănească, căci Tomilă n-are nici el somn, stă cu perciunii traşi spre urechi şi urechile trase spre grumaz, urmărind fiecare pană răsucită de vântul marin. Îi tremură mustăţile de apetit, pregătit de detentă, cu labele din faţă pe pervaz şi botul înfipt în termopan, desfăşurat ca un sul de blană de culoarea roşcovei terminându-se undeva pe un taburet uitat lângă peretele balconului, cu labele dinapoi având lamele ascuţite ieşite din teci, fluturând steagul presupusei victorii, regulat stânga-dreapta.
Ea provenea dintr-o familie de oameni harnici şi înstăriţi. La momentul de care spuneam, avea o casă într-o zonă bună a oraşului şi două apartamente obţinute cumva de la locurile de muncă pe unde fusese angajată mai înainte. Le închiria pe amândouă, fiind o sursă sigură şi bunicică de venit, pe lângă salariul frumuşel, pe lângă ce mai avea prin curte, pe lângă casă, pentru a-i asigura traiul.
A făcut două facultăţi. Era capabilă. Ca inginer mecanic a lucrat o vreme în fabrica de pe canal. Nişte discuţii cu şefii au determinat-o să-şi dea demisia. Şi-a căutat de lucru şi a găsit la liceul din Eforie un post la catedra de informatică. Acum, ca să-şi menţină profesoratul, era nevoită să facă şi a doua facultate. S-a înscris, a reuşit, a urmat studiile facultăţii de la malul mării pe măsură ce preda. A preluat nişte proiecte în colaborare cu firme nonguvernamentale. Elevii se implicau foarte mult. S-a remarcat. Directorul a făcut rost de sponsori. Ajunsesem o şcoală renumită, dar şi munceam. Până la epuizare. Îmi povestea toate astea şi pe faţa ei o lumină de mulţumire cobora şi se făcea aşa de frumoasă. O împăcare desăvârşită cu destinul. Singurul lucru care o nemulţumea era salariul foarte mic. Directorul nu voia să-i dea drumul. Însă, când şi-a luat diploma de licenţă a susţinut examenul de la firmă şi iată, s-au scurs anii ca visele.
Alo, bună! Auzi, m-am externat, dar nu mi-e bine deloc. Cât am stat acolo, m-am simţit ca într-o cloacă. N-am dormit în nicio noapte cum trebuie. Eram singura din salon care mă puteam ţine pe picioare. Toate celelalte patru paciente apelau la ajutorul meu. Cu toate durerile, ameţelile şi greţurile mă ridicam să fac ceea ce ar fi trebuit să facă asistentele. Nu mă întreba prin ce-am trecut. Coşmarul vieţii mele. Azi noapte, a luat-o pe pustii una dintre pacientele din salon. S-a dezbrăcat în pielea goală şi a început să recite din Eminescu, din Minulescu, pe urmă a luat-o cu sonetele lui Shakespeare, frânturi, printre ţipete, râsul acela frivol, ochii ieşiţi din orbite, apoi gloanţe de înjurături.
Mi-amintesc momentele când îmi înţepau braţele. Nu mai simţeam nicio durere. Număram picăturile pe care viaţa mi le adăuga în sânge, atât cât puteam, fiindcă la un moment dat, le pierdeam şirul. Ce mai sunt eu acum?! Un omuleţ din picături. Curg printre oameni… Oftează şi vocea i se gâtuie ca un semnal electric întrerupt din buton. Spun şi eu ceva cât să-şi poată reveni, cât să o smulg din faza de neuitare. Vocea anemică îmi tremură.
Sunt terorizată. Am cerut să fiu imediat externată fiindcă nu mai suportam. Dacă medicul m-ar fi refuzat, cred că aş fi ajuns în stare de şoc. Dar probabil că am avut o faţă…
Amuţisem cu telefonul la ureche. E posibil să se întâmple aşa ceva într-un spital? Acesta este locul în care se caută sănătatea? Iau aerul celui foarte stăpân pe sine şi-i zic: nu mai povesti nimănui ce mi-ai divulgat mie acum. Încearcă să te detaşezi de episodul acesta, altfel rişti să te tulburi şi mai tare. Acum ai nevoie de odihnă, să te poţi linişti. E momentul să te impui în faţa tuturor. Nu mai lăsa pe nimeni să te manipuleze. Să te lase în pace cu problemele lor, ai nevoie doar de linişte şi de înţelegere. Să aibă ei grijă de tine acum! Da, aşa o să fac. Cel puţin o să încerc. Da, da, îţi mulţumesc mult. Mi-a făcut aşa de bine conversaţia cu tine. Te îmbrăţişez şi te rog încă o dată ai grijă de tine. Eşti sigura ta prietenă, singura care trebuie să o facă.
I-am simţit teama nu atât în glas, cât în suflet, chiar şi după ce s-a stins şi ultimul sunet, iar firul de transmisie s-a rupt în eter ca o plasă de păianjen smulsă de pămătuf. Cu toate acestea, eterul păstrează amprentele sonore undeva într-o bază de date spaţială. Acolo avem toţi vocile aşezate după criteriile veşniciei, poate după origini, după genealogie, după spirit, după evenimente, după gradul de îmbolnăvire, cine poate şti?!
Am de lucru dar nu mă pot concentra deloc. În birou intră, iese mereu câte cineva, citim informaţii, facem propuneri, dezbatem, aprobăm, semnăm, dăm indicaţii şi altele. Trebuie să fii atent, dar oare se mai poate? Mă gândesc.
Şi-a construit singură un duplex. A vândut casa veche şi unul dintre apartamente. De mult făcuse demersuri pe la primărie, dăduse bani în dreapta şi în stânga pentru aprobări, proiecte. Mai bine de jumate din timp, la serviciu dădea şi primea telefoane. Se războia când era cazul, era foarte diplomată în situaţiile care cereau aceasta. Era descurcăreaţă. Şi obositoare pentru că povestea întruna despre ce a mai făcut, ce a zis ăla, cum s-a certat cu celălalt, dar niciodată de unde veneau toţi aceşti bani mulţi, mulţi…
În sfârşit, s-a mutat. Au început lucrările interioare. La o vilă în oglindă, cu etaj, garaje, seră, beci, grădină, livadă şi multe altele, era mult de muncă. Băile de sus erau fie în roşu, fie în lila, fie în verde-brotac. Dormitorul, cu terasă. O cameră de oaspeţi, livingul, bucătăria, toate cu stilul şi armonia potrivite cerinţelor la modă. Mansarda. Birourile. Camerele de oaspeţi. Cele de închiriat turiştilor…
Şi-a găsit şi bărbat cu care s-a căsătorit legitim, chiar dacă nu şi-a schimbat numele. Avea nevoie de cineva care să-i administreze treburile, care să fie bun de muncă într-o asemenea gospodărie. La momentul de faţă este plecat în ţară cu serviciul. Prin urmare, ea este singură. Tot singură!
Nu pot lipsi foarte mult de la serviciu că nu vreau să mă pensioneze ăştia. Mi-amintesc, astă-vară, când încă mai putea să vină la muncă, spunea cu strângere de inimă: ei, voi o să mai apucaţi pensia, eu nu! Nimeni, nimeni nu-i mai dădea nimic de lucru, nici şefii, nici colegii. Scotea agenda şi scria acolo ceva, poate nişte gânduri de adio, poate că făcea nişte calcule, ultimele din viaţă. Tot acolo îşi nota ce să ne aducă fiecăruia, că se apucase şi de negoţ cu ouă, legume, fructe şi băutură. Poate că nota unde îşi pusese banii, notiţele de la serviciu ori ochelarii. Începuse să uite. Umplea timpul în mod economic!
Medicamentele costă enorm. Consultaţiile, analizele, tratamentele, drumurile. Toate. Nu am voie să mănânc sărat, gras, iute. Aia nu, aia nu, iar dintre cele permise, pe unele nu le agreez. Nu ştiu ce voi face. Cum o s-o scot la capăt?! Oftează. Cel mai greu este că nu ştii ce să-i răspunzi. Ea se duce în jos şi tu nu ştii de ce parte a corpului să o ţii ca să nu alunece, să nu te tragă şi pe tine în acel rău ireversibil.
Mi-amintesc alt episod, când povestea că mama ei o considera dusă cu capul. Povestea şi plângea, ea care fusese vitalitatea întruchipată. Nu-i mai plăcea de nimeni. Nici măcar fiu-său cu care s-a chinuit pe când era mic. Spunea că nu o ajută cu bani. Spune că nu are. Starea ei prezentă este o permanentă senzaţie că lumea din jur o înnebuneşte. Şi se simte singură şi ocolită de oameni. Poate pentru că e altfel, acum. Ea e bolnavă. Cancerul şi-a făcut duplex în trupul ei. Cu etaj, cu mansardă, cu piscină, garaj, grădiniţă, tot confortul. Confort sporit.
Între timp, a mai suportat o intervenţie chirurgicală, la Bucureşti. Când s-a întors, m-am pomenit cu ea că-mi pune pe masă o pereche de ochelari. Vezi cum îţi vin, îţi plac? Da, da, zi-mi cât mă costă. Nimic, nimic. Ştiam că ai nevoie şi i-am găsit la un preţ accesibil.. ia-i, să-i porţi sănătoasă! O lacrimă şi-a făcut de cap pe obrazul meu. Şi am lăsat-o să văd dacă nu se întrece cu măsura.
Fata asta, of, fata asta se gândeşte că în curând vor rămâne doar faptele ei. Nimic altceva. Se gândeşte la moarte. Deşi îi este extrem de greu, totuşi, face orice pentru a o învinge, pentru a mai rămâne aici, cu noi…
Timpul ei se împarte în boala de acasă şi boala de la serviciu. Acasă are mamă, câine, bărbat, băiat. Noră. Nu-i place să pomenească de ea. Ca de niciuna dintre metehnele ei. Aici vine, se aşază în fotoliul ei de piele în care se pierde în gânduri, cu durerile pe care doar ea le ştie. I se face rău, abia vorbeşte, mă sperii, uneori nici eu nu ştiu ce aş putea să fac. Îi sugerez din când în când să rămână acasă, dar nu vrea. Îi amintesc doar că acolo se poate trata, se poate odihni.
Încearcă şi tratamente naturiste! – îi mai spun colegii, dar ea nu renunţă la medicamentul de o sută de milioane pe lună prescris de medic şi care se pare că este şi netestat! A ajuns un fel de cobai pe care se încearcă remediul, ştie prea bine asta, dar nu se lasă, cu toate că, iată, i-a dat peste cap ficatul.
Îi place lucrul de mână. Până acum un an lucra origami. Cred că fiecare dintre noi avem un suvenir: o lebădă, un pescăruş, un coşulet, un pom de iarnă, o floare. În ultima vreme s-a reprofilat. Face şiraguri, brăţări, accesorii lucrate cu măiestrie. Aşa mai scoate un ban. De medicamente.
Dimineaţa, deschid geamul plin de buline de respiraţie pisicească şi inhalez aerul salin în piept de parcă aş trage, când pe o nară, când pe cealaltă, tot oraşul încă netrezit, cu viciile, cu nemulţumirile, cu visele încă netulburate ale copiilor, cu străzi, copaci, clădiri şi tot ce mai există în picioare la vremea asta. Ca pe un narcotic.
O pasăre ţâşneşte din castan, îmi scutură gândurile puternic şi mă eliberează de noapte cu geaca ei neagră, parcă printr-o magie zodiacală!

Ottilia Ardeleanu

singură. pe masă, sticla asta carpatină. plină de ecouri.

cerul din pânză freatică îşi aşază pahare de nori cu picior. ne aşteaptă. apoi toarnă.
solitudinile curg, curg. în vale ne adunăm noi! ne privim de la mansardă cum vorbim în şoaptă. gesticulăm pe muteşte. nicio chicoteală nimic. noi tot mai atenţi, cu urechi de iepuri speriaţi de propriile solitudini. parcă suntem roz parcă suntem albi parcă suntem cenuşii, umbre numai coji pe trunchiurile copacilor, dar nu scoatem niciun sunet. nici acolo, nici aici. se aud bulbucii de apă, discută aprins ca nişte şcolari despre jocurile pe computer. se rotesc între ei, aruncă genţile pe jos, luptă cu degetele, cu planşele, cu imaginile, cu exclamaţiile, cu vitejiile, dând din coate, se încontrează, se iau în piept. câte-un butuc uscat pluteşte înspre ei, îi desparte, ei mimează ruşinea, plecând(u-se), se împrăştie, ca la primul colţ să se învolbureze din nou.
la vale,
mai încolo e un izvor. tot noi suntem. mai adunaţi, mai cinstiţi, într-o înfrăţeală celebră de solitudini. mulţi se opresc, îşi apleacă trupul, rotunjesc buzele după pielea noastră lichidă şi ne sorb într-atâta solitudine încât se şterg la gură mulţumiţi, rămânând o vreme să contemple undeva în adâncul privirii noastre. nici nu ne facem simţiţi. suntem prea fluizi. trupurile ne alunecă perfect în trupurile lor, ca şi când pentru asta am fi fost făcuţi. altfel de oameni. mai revigoraţi, mai liberi, mai împăcaţi îşi umplu peturile şi pleacă. fără să ştie că ne duc cu ei. în viaţa lor.
la vale,
de aici din albastru, de la masa cea cu nori într-un picior, mă uit la voi cum beţi apa asta curată şi zic: ce bine o fi pe lumea cealaltă!

Ottilia Ardeleanu
(10 iulie 2014)

O mare de maci

În final, iubirea pe care mi-o purta dom’ profesor s-a ridicat deasupra ca o pată de petrol. Toată lumea a sesizat-o şi-a arătat-o cu degetul. În larg. Aşa că norul de membri ai saitului a descoperit ce înseamnă o dragoste durabilă şi cu năbădăi. Norul s-a tot mărit, norul tuturor posibilităţilor bineînţeles, încât la un moment dat n-a mai suportat, a început să picure serios, ba chiar ne-a făcut ciuciulete. Lumea s-a îngrijorat filozofic dintr-un motiv anume care (nu) este şi lesne de priceput.
L-am cunoscut târziu, printr-un prieten care mi-a deschis ochii. Vezi că el este un poet de neegalat! Şi m-a băgat prin mai multe planşe cu poezii. Am înaintat curioasă. M-am descurcat bine, fiindcă aveau orizontul unui oraş vechi dar modernizat, străzile erau descifrabile, nu aveai nicio şansă de rătăcire, erau aşezate asemenea unei reţele în formă de stea. Impunătoare prin aerul gotic. Cuvintele erau şi nu prea lipsite de sălbăticiune. Un repertoriu concertant. Aveau pianele lor cu clape albe. Şi se înălţau…
Mai timidă, cred că am început să mă îndrăgostesc de el chiar într-o poezie de-a mea în care eram singură varză. Şi turnasem cafeaua pe rochia în care urma să merg la întâlnire. Mi-a lăsat un mesaj de plăcut pe care l-am plăcut şi eu imediat. Este simplu să o faci: click, un pas, şi click, încă unul, de câte ori e nevoie. Lumea asta ca o mare de maci cărora li se zăresc doar seminţele, multe şi din ce în ce mai mici văzute din departe, din spaţiu… no signal.
Această primă întâlnire a fost tocmai pe tema unei ape de maci. Ca şi când era din sânge de peşte. Ameţisem de atâtea metafore colţuroase. Vedeam numai plasticul din oameni. Ca pe nişte galerii de artă deschise în botul unor vulpi de mare. Dar merita riscul.
Şi dacă mă prindeai în pasa asta, te-ai fi simţit cel puţin în stil umoristic, ţi-ar fi trecut de toate, fiindcă aveam chef să remodelez viaţa, aveam atomul care să declanşeze un nou univers. Ghiceşte-l!
Însă, el nu mă ierta deloc. Ba chiar insista că i-am rostogolit soarele pe masă ca pe o mămăligă făcută de bunica în ultimul poem la care primisem ursa mare de la nişte admiratori virtuali. Oricum, s-a declarat în stare de halucinaţie, satisfăcut de puterea de seducţie a cuvintelor de opiu. Chiar şi aşa, mi-a făcut câteva sublinieri şi reproşuri, of, of, off. În afara subiectului, i-am pretins să mă lase în pace.
Brusc amurgul s-a tăiat ca o maioneză şi s-a prelins pe marginile castronului albastru răsturnat cu gura în jos de mân(i)a lui poetică.
Precizez că între timp, pata s-a îndepărtat pe mare ca un bac hodorogit şi lumea a şi uitat povestea. Eu îl iubesc în taină şi abia aştept să bem un ceai cu rom împreună în timp ce-mi răstălmăceşte poeziile şi mă critică aşa de atent, ca un profesionist.

Ottilia Ardeleanu

(26 mai 2014)

“Domnişoara Poimâine şi joaca de-a Timpul”

Caut. Caut copilul, dacă l-am fost vreodată. Caut o jucărie, dacă am avut-o vreodată. Caut joaca, dacă m-am jucat vreodată. Aş vrea să vină bau-bau, să văd cine este. Şi de ce se tem copiii atât de mult de el. Fiinţa nevăzută cu care mama mă oprea de la năzbâtii. Aş vrea să fac o năzbâtie, să risc o pedeapsă. Să-i enervez pe toţi ai casei. Ce fantasmagorii ar mai putea inventa? Este cineva mai înfricoşător decât balaurul cu şapte capete? Decât zmeu’-zmeilor, paraleu’-paraleilor? Este cineva mai înfiorător decât Muma Pădurii? Decât Ghionoaia? Să încalc proporţiile inacceptate. Să radiez inacceptabilul. Să mă desprind de vârtejul disperării. Oricât m-ar lucra viaţa, să fiu copilul pe care nu am reuşit să-l fiu. Aş vrea să am pistrui şi să zbor pe gâtul unei lebede. Să am un căluţ de lemn şi o păpuşă pe care s-o îngrijesc mămeşte. Şi poate un frate sau o soră cu care să fugim de-acasă – rupând pământul-, tocmai în lumea poveştilor. Sau poate numai până la circ ori la teatrul de păpuşi, fiindcă acolo i se face de petrecanie lupului. Şi maşterei, şi… Din lemn şi sfori, lucrurile se însufleţesc.
Să locuiesc într-o căsuţă făcută cu cretă albă, cu pitici de grădină, să arunc pietricele în cer şi el să se spargă, să-mi curgă soarele pe obraji, să nu mă certe Dumnezeu pentru isprava mea.
Urc pe Scene de copii. Ascult şi, fără să mă dau de trei ori peste cap, mă fac mică. Am o viaţă mică. O dorinţă mică, atât cât să nu cer mai mult decât un deliciu. Tânjesc după hai la joacă ori nani, nani, puiul mamii, auzit la sân, nu la leagăn. Doar câteva cuvinte dulci, un zâmbet cât un flash, o îmbrăţişare cu duh. O fantezie după care să adorm liniştită, să visez frumos, să mi se pară că lumea este limpede, apa care, pentru că-şi iubeşte şi îşi memorează bine drumul, trece nedureros peste pietre. Că lumea este un dud în care mă caţăr şi de fiecare dată mă colorez în obraji, buzele au carne de fruct iar şorţuleţul se împestriţează şcolăreşte. Să fiu atât de departe de vremea asta sofisticată, sperietoare, cu aliens, farfurii zburătoare, terorism, războaie, droguri. Lumea a treia.
Uneori cred că am sărit peste timp. Peste timpul cel de copil. Aşa cum sari coarda şi cânţi. Eşti dintr-odată înconjurat de toţi copiii de pe scena ta care bat din palme ritmul săriturii şi se alătură cântecului cu vocile lor piţigăiate, asaltându-se unii pe alţii cu veselie, chiuind, băgându-se care mai de care în joc, până ce pământul se roteşte mulţumit, ca o moară de făină. Creştem cu zor asemenea pâinii care sfârşeşte într-un om cu grija zilei de mâine.
Să închid ochii! Iată-mă înapoi într-un lan de grâu… Trăiesc verde!

Spaima drumurilor

(premiul al III-lea la „Fascinaţia mării”, Constanţa 2013)

Ropotele ploii se aud tot mai aproape. O herghelie scăpată din ţarcul de nori. Vine spre mine şi nu am cum să mă feresc. Şoseaua imensă. Câmp din toate părţile. O pădurice de salcâmi poposită la vreo jumate de kilometru, adusă de spate de vântul nisipiu. Aripi de păsări speriate, cât roata carului, dispărând în decorul alertat. Trosnete de bici. Pe alocuri, cerul se crapă să cadă pe mine, nor cu nor. Teama, o femeie cu ochi de cenuşă, deschide şi intră. Aş fi zis că locurile sunt ocupate până la refuz, dar uite că ea, deşi are 1.80 şi sânii plini, s-a strecurat. O fi avut rezervare?! Posibil. Nu-i spun bun venit. Nici ea nu mă salută. Ne privim ochi în ochi. Şi atât. La fiecare pocnitură, inconştient, sărim una spre cealaltă. Eu sunt ceva mai mică. Şi mai zveltă. Îmbrăţişarea ei mă sufocă. Îi simt inima galopând tocmai în sinciput. Iar între tâmple mi s-a format un vârtej. Acolo, toate intră într-o horă a morţii. Se duc la fund. Ea mă ţine strâns acum şi mă trage la margine. Suflă greu. Îmi sparge timpanele. Nu-mi place vocea ei. E plină de mâl. Are un aer ventriloc.
Povesteşte, în timp ce copitele scobesc pământul şi-l aruncă în fisurile orizontului.
Zi de vară. Soarele iese lenevos din mare. Îşi ridică braţele şi rămâne o vreme aşa, trăgând aerosoli pe nas. Cafeaua, trecută de filtru, îşi lasă aroma în libertate. O sorbitură. Două. Trei. Trebuie să plec.
De regulă, iau microbuzul de la cap de linie. Să prind un loc. De meditaţie. Ori pentru a observa ce a mai făcut politicul din mediul înconjurător. Cine altcineva?! Ultima dată când m-am dus la serviciu, am luat autobuzul şi era să ne răsturnăm în şanţ. Din cauza unei curele care s-a rupt. Cranc! Dezechilibru scurt. Inerţia la datorie. Câteva ciocniri. Ţipete. Reproşuri. Ca să nu le spun pe nume. Am avut noroc. Şoferul a avut un moment de intuiţie. A lăsat-o uşor şi a tras de volan atât cât să rămânem doar cu o nedumerire: ce e, ce s-a întâmplat? În dreapta eram eu. Tot în dreapta, şanţul. Ca o anacondă în burta căreia am fi putut ajunge, mintenaş. Oamenii au coborât. Transpuşi. Tremurând din încheieturi. O femeie plângea. Când m-am uitat la ea, m-am văzut pe mine. Clar! Expresia neliniştii. Am luat-o pe jos, cu grupul. Eu în frunte. Până ne-a adunat de pe drum câte-o cunoştinţă. Pe cei mai mulţi i-a luat un alt autobuz, venit din urmă.
Aşa că, azi, mă duc în staţia de taxi. Ochesc unul. Şoferul, la vreo 50, cam morocănos. Dacă ştiam, nu mă urcam în ăsta! Erau destule care aşteptau clienţii.
Bună dimineaţa. La Constanţa. Pe Aurel Vlaicu, vă rog.
Mă aşez în faţă. E prima oară când fac asta. Întotdeauna ocup locul din spate, pe diagonală. Pornim. Eu cu figura mea temătoare, el cu viteză de taximetrist. Ieşim printre străduţe. Gropi, câini visând la cel mai mare os, tomberoane. Atenţie denivelări! Trecere de pietoni. O rampă lină. Magazinul chinezesc deschis numai de o săptămână. O terasă pustie la ora asta matinală. Măturătorii stând pe bordură cu ţigările aprinse. Spre fier vechi 200 m. Uite şi capăt de linie. Lume peste lume. Miroase maritim. Capul podului. Troiţa. Intersecţie. Nu vine nimeni. Nu ştiu cum se face, doar când conduc eu autoturismul personal este mai mereu trafic. Nu spun, doar gândesc. Ne apropiem de sensul giratoriu, facem dreapta. La picioarele noastre, la botul maşinii, marea. Plutind la marginea oraşului. Ţinându-se cu o mână de soare, cu cealaltă fluturând eşarfe de fum, tocmai de la Midia. Pe stânga, la nivelul ecluzei, câteva construcţii somptuoase răsărite ca ciupercile otrăvitoare după potopul de azi-noapte.
La coborârea podului, facem iar dreapta. În stânga, un matiz culoarea ţărmului fierbinte. Trebuie să acorde prioritate. Dar nu o face. Se bagă. Şi nu grăbeşte. Taximetristul, iritat, claxonează insistent. Şoferul matizului frânează. Frânăm şi noi. Eu, din instinct! El apasă pedala de acceleraţie. Se depărtează cât de cât. Noi, în urma lui. Păstrând distanţa regulamentară. Frânează din nou. Din nou claxonul prelung ca un tulnic. Mi-am recăpătat faţa aceea a mea, dintotdeauna. Atmosfera a devenit şi ea înfricoşată. La Lebăda, individul cu matiz întoarce brusc şi virează spre noi, cu viteză, gata-gata de un impact lateral, dar nu, satisfăcut de manevra reuşită, se strecoară în spatele nostru, înaintea altor maşini care veneau la vale de pe pod. Preţ de zece minute claxonează fără încetare. Mă uit în retrovizoare. Are chipul unui tânăr. Nu mai mult de douăşpatru-douăşcinci. Nu numai puştan, dar şi cu pitici pe creier. Rânjetul lui este diavolesc. Taximetristul goneşte. Piticii, după noi. Atât de aproape că ai zice că suntem lipiţi. Încep slalomurile printre vehicule. Mă ţin cu o mână de bara de pe uşă, pe cealaltă o proptesc în bord. În oglinzi, chipul meu. Rigid. Taximetristul are sânge rece. Nicio grimasă. Doar atenţie. Este făcut din ochi şi urechi. Dinspre toate direcţiile. Mă şi văd protagonista unui film poliţist. Urmărit şi urmăritor. Dintr-odată, morocănosului îi vine o idee. Să oprească şi să vadă ce vrea individul. De ce a luat-o razna. Mă fac pară. Cuuuum?! Eu trebuie să ajung urgent la serviciu. Nu e vreme. Apoi, cine ştie ce terchea-berchea face glume nesărate la mare. Nu, nu, nu! Să ne continuăm ruta! În cele din urmă, cu toată rugăciunea mea persuasivă, am reuşit să-l fac pe om să ţină drumul spre oraş. La Scoica, un ultim viraj spontan. Nici n-am avut timp să văd când teribilistul a întors ieşind brusc din şirul de autovehicule şi făcând o manevră de tamponare în timp ce un alt rânjet silit îi creştea din buze. Dacă m-aţi fi văzut atunci, aţi fi ştiut că mă aflu la apogeul puterii mele. Deodată, nimic. Linişte. Şi eu, parcă intrată în transă. La prima curbă am observat maşina poliţiei mai în faţă. Şi ne-am dat seama de ce peripeţia se încheiase inevitabil. Pentru junele scăpat în decorul matinal. Un lucru e cert. Nici acum nu pot spune ce număr avea maşina neastâmpărată.
Ploaia a făcut un viraj periculos pe lângă liziera pădurii, a trecut în trombă peste câmp, călcând tot ce era verde cu roţile miilor de picături, a culcat la pământ o sperietoare, a înfipt câteva fulgere ici-colea din viteză şi, ca şi când nu ar fi fost de ajuns, a dispărut într-un curcubeu care ştergea de zor fereastra azurului.