Consolări la minut

mde

Cronică la Drama dezrădăcinării de Camelia Morda Baciu/ editura Minela 2020

 

În Drama dezrădăcinării, Camelia Morda Baciu rememorează traseul plecării de acasă, încă de la o vârstă în pârg, în găsirea unui drum sufletesc i-aș zice, unui drum al întregirii ființei care nu-și găsește rostul în locul natal și nici măcar în țara sa.

Cu tremur în glas își scrie cuvintele, în vers clasic, apăsat de regretul depărtării față de părinți. Poezia ei este o permanentă mustrare de conștiință, un țipăt munchian care o descumpănește, îi clatină condiția umană, măcinând zi și noapte în oasele conștiinței.

Titluri precum Printre străini, Scrisoare din străinătate, Bilet spre nicăieri, Imnul emigranților reprezintă o evidență a stării sufletești a poetei, de a se simți și a-și asuma faptul că este o străină, o emigrantă în căutarea mai-binelui, cu toate riscurile presupuse.

Fiecare poezie din acest volum este un dor uriaș de casa părintească însoțit de rugăciune și întoarcere în trecut, un nesaț de a-și revedea părinții și totodată dorința de a merge înainte cu demnitate, de a nu abdica de la atingerea scopului propus, acela al unei vieți mai curate și mai luminoase, fie chiar îndurând umilințele din țara de adopție: Taci, suflete, nu mai plânge,/ Că îmi dai de lucru iar!/ Când pe față s-or prelinge/ Boabe- semnde trai amar.// Sunt o inimă rănită,/ Că-s într-o țară străină,/ Singură și ostenită,/ Curgă lacrimi fără tihnă!/ Lacrimă și zâmbet.

Dorul de țară străbate versurile Cameliei pe aripi de vânt, valuri de mare și poteci de munte. Mediul geografic divers, frumusețea plaiurilor românești sunt motive-broderii în fundalul liric exprimat cu patos în acest volum: Mare verde, mare-albastră,/ Nici nu știu cum să-ți mai spun,/ Vin la apa ta salmastră,/ Gândurile să-mi adun.// Mi-ai lipsit și ți-am dus dorul,/ Te-am iubit și te-am dorit,/ Dar acum cer ajutorul/ La al tău nemărginit./ Mă întorc la tine, mare!; Tu, țară-mi ești departe,/ Dar sufletește-aproape,/ Nimic nu ne desparte,/ Uit drumurile toate.// Păduri și înalți munți/ Cu vârfuri viforoase,/ Fără de vad și punți/ Și câmpuri, ierburi groase…/ Și totuși; Cine-a zis codrului- codru,/ A zis verde crud și viu./ Că nu este altu’ modru,/ Sau alt loc unde să fiu./ Tu, codrule!

Ruptura de țară e dură. Poeta evocă tarele unei societăți care au determinat-o să părăsească tot ceea ce îi era drag: Suntem urme pribege/ Prin lumea cea străină./ Că-n țară nu e lege/ Care să ne rețină.//… De falsele credințe/ Avem mințile pline,/ Căci politrucii-n științe/ Manipulează bine.//… Iubim doar curtea noastră,/ Vecinu poa’ să moară,/ Ascunși după fereastră,/ În fiecare seară,/ Pândim momentu-n care/ Ceva s-a întâmplat,/ Bârfim pe fiecare,/ De-i rău, ne-am bucurat./ O rugăciune; V-am suportat cât am putut,/ Jucat-ați țara cum ați vrut./ Și ne-ați vândut în patru zări,/ Oricui a vrut privatizări.// Ne-ați dat pădurile de fag,/ Stejar, mesteacăn, ulm și brad./ Rămas-au cioate prin pădure, Căci vrut-au toți ca să ne fure.//… Ne-ați dat ușor pe la străini,/ Ca să muncim cu patru mâini/ Și așteptați doar să primiți/ Punguța banilor munciți./ Vândut-ați țara.

Dorul și aleanul umbresc sufletul poetei. Din toate cotloanele copilăriei și adolescenței ies amintiri care zduncină inima, care întunecă cerul speranței de a reveni în sânul familiei și al satului lăsate în urmă: Să te ferească Domnul Sfânt/ Când te ia dorul de pământ,/ De casa ta, de satul tău/ Și-ncepe ca să-ți pară rău,// De-o mamă și de-un tată drag,/ Proptiți de-un an acolo-n prag,/ Așteptând triști un semn, măcar,/ De la copii, dar e-n zadar./ Mai mult de-un dor.

Impresionantă, la această autoare de versuri clasice, este dârzenia cu care își acceptă soarta: Pașii mi-i opresc din drum/ Și cad pradă disperării,/ Mintea-mi răvășită-acum/ Dă frâu liber, vad durerii.// Iar pe străzi în țări străine,/ Neica nimeni eu devin./ Plec fruntea și nu mi-e bine/ De preaplinul strâns venin// Care-mi otrăvește trupul,/ Orbindu-mi și ochii plânși./ Eu sunt în război cu mine/ Și cu anii vieții scurși./ Conflict interior.

Dar, poate cel mai emoționant capitol de viață pe care l-am perceput în poezia Cameliei Morda Baciu este acela al neliniștii provocate de chipurile părinților dragi, parcă uitate undeva în poarta copilăriei și care o cheamă adesea înapoi. Poeta are acele remușcări de care nu se poate salva până când nu se va întoarce la acia care i-au dat viață: Am plecat în lumea largă,/ V-am lăsat singuri și triști./ După bani cu toți aleargă./ Unii ne iau drept turiști.// Ai închis, măicuță, poarta,/ Ai tras ivărul la ușă?/ Că departe m-a dus soarta,/ Am pe suflet grea cătușă.// Dar tu, tată, la pădure/ Fosta-i să aduci vreun lemn?/ Du-te că vin vremuri dure,/ De mai bine, niciun semn!/ Cer iertare; Să răsplătim părinții cu râuri de iubire,/ Chiar și din țări străine să ne-amintim de ei,/ Să nu treacă o clipă, fără s-avem vreo știre/ De stau în casă mare sau doar într-un bordei./ Recunoștință.

În același câmp al regretului și recunoștinței față de părinți se înscriu și poeziile: Vă mulțumesc, părinți!, Satul meu natal, Vino, mamă, vino, tată!

Volumul conține un capitol numit Las pleoapele deschise și nu le dau uitării care este mai degrabă un motto pentru poeziile de dincolo de jumătatea filelor. Poeta dedică acest spațiu liric momentelor surprinse din natură: păsărilor, spinilor, stelelor, lumii înconjurătoare, situându-se între teluric și cosmic, între realitate și vis. De asemenea, poeta zugrăvește obiecte și planul trecutului său, personificându-le așa cum este cazul cutiei muzicale. De asemenea, regizează splendide tablouri cum ar fi cel al păsării colibri, cum își construiește cuibul, cum depune ouăle, cum se îngrijește de puișori. Ori, despre destinul păsării phoenix: … Cu multă demnitate își poartă al său destin!/ O viață-atât de lungă, trăită în festin./ Ea nu se-mperechează și nu se reproduce,/ Își pregătește cuibul când simte că se duce.//… Iar când din trupu-i mândru rămâne doar cenușă,/ Renaște iar o Phoenix, scânteia jucăușă./ E simbolul vieții, de simplu muritor,/ Căci renăscând din tine, devii făuritor./ Pasărea „Phoenix.

Sigur, poeta devine ea însăși pasărea care își construiește un cuib interior unde se retrage cu rănile și durerile sale: Îmi strâng penile întinse/ Spre abisuri neatinse./ Mă retrag în cuib rănită,/ Cu-o durere infinită./ Cuibul din mine.

Poate că poeta chiar a urmărit un sublim citat nichitian: Oamenii sunt păsări cu aripile crescute pe dinăuntru!

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari, 23 martie 2020

iubirea mea este o colivie

cronică la: gânduri în cușcă de Maria Dobrescu

 

Maria Dobrescu, profesor de Limba și literatura română, creează esențe literare despre tot felul de atribute și atitudini ale vieții. Deși par niște cărticele decupate din propria personalitate, aranjamentul lor într-o bibliotecă velină nu este întâmplător. Există un traseu prestabilit, de parcă poeta ne-ar purta într-o călătorie a cuvintelor în care descoperim anumite repere turistice. Metaforele nu încep de oriunde și nu se termină oricum. Deși în pași mici, acestea potrivesc lucruri speciale.

Mai întâi, poeta ne introduce într-o termodinamică a poeziei în care versurile se supun entropiei sensurilor. Deși de proporții mici, poezia pare să crească și să tindă către o dez/ordine impusă de stările emoționale ale poetei. Lumea sa se extinde dincolo de orașe de-a valma, în timp ce uitarea nu se risipește prin ochi, iar iubirea o să înflorească/ o liniște/ entropie.

Între iubirea scontată și moarte, poeta își aranjează îngeri cu aripi coasă, sperând să o poată speria pe cea din urmă. Viața și moartea reprezintă acel cuplu yin și yang în care ea avea nevoie de mai multe vieți, iar el voia să-și trăiască viața cu toate mărunțișurile/ avarie.

Pentru poetă, moartea este acea liniște supremă soldată cu toți morții casei zâmbind îngăduitor/ din fotografii/ uneori mi se pare că trăiesc.

Poezia Mariei Dobrescu este semaforizată. Pe acolo treci doar când sensurile sunt puse pe verde, preț de câteva clipe drumurile oamenilor se intersectează: viața noastră/ e ca o întâlnire în intersecții/ ne vedem/ doar pentru a ne despărți/ tu ești cel care tace.

Autoarea are un stil de umor englezesc. Ludicul său te introduce într-un joc destul de cuminte, un v-ați ascunselea între vis și tăcere, o baba oarba între vis și îmblânzire, un soi de legănare princiară a la Saint-Éxupery, care caută esențial în suflet: legată la ochi/ o să mă strecor/ în rămășițele visului/ în care/ mă ghemuiam lângă tine/ întotdeauna așteptând// din întuneric/ tu îmi vei făgădui/ îmblânzirea/ gânduri în cușcă.

Cadrul desfășurării simptomelor produse din exterior este tăcerea, autoarea făcând abuz de această atmosferă pentru a se simți pe sine, a-și trăi propriile senzații, simțiri din plin. Nu întâmplător volumul se numește gânduri în cușcă. Ea își face loc în sfera meditației din care consumă porții mici de gânduri, se autoizolează în spațiul acesta de captivitate tocmai pentru a sta față în față cu problematica sinelui. Se zbate între cei patru pereți existențiali, zboară până acolo unde este limitată, își stăpânește dorințele, ieșirile din propriul eu, experimentând situația captivului: sorb cu o lentoare nefirească/ câteva amăgiri/ drogul perfect/ pentru un captiv/ p. 31; mă sprijin de tăcere/ ca de un baston alb/ așa pot lepăda/ fără să simt/ ultima cocoașă sentimentală. P. 32; tăcerea mea este/ o bufniță albă/ a ta/ un totem/ p.37; aproape îmi doresc să fim fluturi/ prin venele noastre ar curge/ un sânge curcubeu/ tăcerea/ s-ar colora/ disipând teama/ p.41; tăcerea a prins pojghiță/ în oasele mele/ p.42. Ș,i de aici încolo, gândurile în cușcă devin o expunere baladescă modernă, un conglomerat de stări meditative, de transformări dintr-o tăcere în alta sau dintr-o singurătate în alta.

Aș putea afirma că tristețea versului Mariei Dobrescu este una armonioasă, este despre o iubire imaginată, o iubire în tăcere, în așteptare: aici nu a sosit niciodată primăvara/ cel mai apropiat cer/ este privirea ta/ din care cad ape/ peste tristețile rostuite/ de așteptare/ p.35.

Două repere definesc poezia din cușcă: tăcerea și așteptarea. Trăsături definitorii ale poetei: chircită aștept o primăvară/ deși e ceva straniu/ în așteptarea asta// port/ păcatul tăcerii/ ca pe o inimă albă/ ascunsă la spate/ p.43. Acest atribut al tăcerii capătă intensitate și greutate, poeta apelează la memorie și la neuitare pentru a augmenta rolul tăcerii/lor: memoria ne trădează/ ne prefacem adesea/ că uităm/ vraful de tăceri/ p.46; cei fără trupuri/ trec în tăcere/ lumina vorbește/ în locul lor/ p. 48.

Singurătatea este solul tăcerii. Ea vestește zădărnicia care derivă dintr-o îndelungată tăcere și dintr-o obositoare așteptare: aud/ singurătatea măcinând/ în oase/ ca o râșniță/ viața asta grunjoasă/ p.49. Singurătatea macină. Singurătatea roade. Singurătatea deprimă. Este o karenină tolstoiană aproape, deși, aici, este salvatoare: singurătatea asta îmi roade/ unghiile până la sânge/ abandonez pantofii de năbuc/ pe șine/ să mi se piardă urma/ și mă ascund/ într-o femeie poveste/ p.55. Poate că poeta preferă rolul cenușăresei, nefăcând neapărat o dramă din prea lunga tăcere, din prea insistent singurătate. Aș putea susține că avem de-a face cu un baladesc extreme de calm, cald, al lui acasă unde fragmentele meditative se urmează într-un curs curat, personal, cotidian, așezat, cumsecade. Maria dovedește că este o persoană visătoare, mereu între gânduri.

De ce totuși gânduri în cușcă?! Pentru că a te constrânge de la a avea totul, înseamnă să ai puterea de a construi un interior al tău în care hrana, apa și lumina să fie luate în porții mici, suficiente și perfecte pentru a deveni una cu singurătatea! În fond, oamenii nu sunt singuri, însă insistă la a-și construi o singurătate a lor și numai a lor. În acest sens,  Isaac Newton spunea: „Oamenii sunt singuri deoarece construiesc ziduri în loc de poduri.”.

Maria Dobrescu își construiește din poezie singurătatea! Acolo, în cușca sufletului său!

 

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari,

21 martie 2020