Ştefan Hruşcă – Colinde

o zi în oraşul cu 3750 de locuitori

au ieşit în stradă

întâi ghioceii pentru
aducerea la cunoştinţă a nevoii de viaţă
apoi nişte nămeţi revoltaţi
pentru
oamenii
nemulţumiţi de aerul cenuşiu al zilei
toţi lătrătorii de cartier şi
cei care
dacă nu încetează odată
climatul acesta potrivnic
vor ieşi în stradă
copiii soarele
şi lumea se va topi
cumva
înflăcărat
frunze din alte vremuri
vor tatua caldarâmul
zdrobit
în războirea dintre
uscăciune şi vijelie
va ninge iar
nervos
bătrâni cu sceptre
vor pune piciorul
în prag de primăvară
ca pe o altă lume rotundă şi verde
vor fi întâmpinaţi
cu pâine şi sare

Ottilia Ardeleanu

(21 feb. 2012)


and… for me this:
“Every writer I know has trouble writing” – Joseph Heller

Să fiţi sorcoviţi cei care treceţi pe aici şi dacă veniţi şi cu un dar, să vă meargă boiereşte în anul ce vă primeşte!

Sorcova Ottiliei (1 ian. 2012)

Sorcova vesela
Ia deschideţi pagina
Atât de nouă
Ca un bob de rouă
Atât de dalbă
Cât o noapte albă
Versuri noi din mâini vă crească
Gândurile vă-nverzească
Să vă cheme împreună
În cenaclu-i vreme bună
Să trăiţi să-ntineriţi
Poezii să ne citiţi

La anu’ şi la mulţi ani!

perpetuum

nimic nu este întâmplător
nici prezenţa
nici lipsa noastră
mai ales cuvintele
rânduite
după cum se nasc
prunci
în iesle
în fiecare
An

Ottilia Ardeleanu

(31 dec. 2011)

cu bubuituri în oraşul meu, aproape ca de sărbători

am impresia că e anul nou
ori au atacat vreunii cu focuri de armă
avem destule exchange-uri bijuterii amaneturi
tot ce ne lipsea

poate vreo manifestaţie la care neînţelegerea urcă pe podium
răzbind uşurel fiind dotată
cu urlături şi coate ascuţite

mai degrabă vreun chef unde se destupă
fără număr
sticle de şampanie spumegândă

o cursă de cai numai că hipodromul a fost desfiinţat
iar bidiviii umblă pe autostradă
doar şi-au dorit libertate nu-i aşa?

o fi-nceput sezonul de vânătoare
ori se dă startul în vreo probă atletică
pentru cine face cât mai repede avere

o motoretă
tuşind măgăreşte
traversează podul
cred că vrea să prindă ultraviolete

nicio pereche de îndrăgostiţi
nu mai are inima-n piept

Colinde pentru toţi

Azi sunt negativistă de Ottilia Ardeleanu

Nu vreau să moară mama. Nu sunt deloc pregătită. La invazii. Brusc, neamurile au început să mă cunoască. Oameni pe care i-am văzut arareori sau niciodată. Nu ştiu nici măcar cum îi cheamă. Ba da, se cheamă unchi, mătuşi, veri, nepoţi, un şirag de nestemate. Dar eu nu mai port de mult podoabe. Prefer simplitatea, naturaleţea. Confortul unei zile normale, fără stridenţe, fără erupţii, fără deversări.
Au început cu telefoanele. Dar ce să discut eu cu aceste personaje? N-am avut nicio tangenţă. N-am schimbat nicio carte între noi. Mi le amintesc vag, de pe vremuri, când veneau la sărbătorile pascale ori la cele de Crăciun. Se ghiftuiau bine, făceau glume nesărate, uneori se contraziceau până când mama lua vina asupra ei numai ca să aplaneze orice conflict, cercetau fiecare colţ de casă, de grădină, de grajd, de orice. Puneau întrebări neplăcute, îmi dădeam seama după atmosfera ridicolă urmată de o tăcere în care se auzeau numai sorbituri, plescăieli şi înghiţituri. Apoi, tot mama o dregea cumva fiindcă iarăşi începea sporovăiala. Uneori, unchiul de la oraş îi suia pe toţi în maşină şi plecau la câmp, dădeau târcoale şi pe acolo o vreme, pe urmă, seara, umpleau pahar după pahar şi mă trimiteau în odaia de alături, să le pun o placă de 33 cu populară care s-ar fi asortat minunat cu starea generală, recunosc, însă, eu alegeam, din multele pe care le aveam, silence, la timpul acela abia pricepeam franceza, numai că acel cântec avea o rezonanţă ciudată asupra sufletului meu de o frăgezime ca de lăstăriş, pe care am zdrobit-o, încetul cu încetul.
După câteva zile, în care o luau de la capăt cu aproape aceleaşi manifestări, aceleaşi subiecte şi mereu o încordare aflată pe punctul unei izbucniri, plecau cu multe bagaje, deşi, la sosire, aveau mâinile goale. Unii, zâmbind, poate de faţadă, alţii, vizibil nemulţumiţi, iar restul, cu un aer zeflemitor, încât, mai târziu, când am realizat pentru ce şi de ce, mi-am pus tot felul de întrebări la care, în sfârşit, mi-am răspuns. Cu toate astea, tot refuz, câteodată, adevărul.
Trăiam la ţară. Muncă multă: curte, animale, grădină, câmp. Fiecare zi părea o roată imensă care făcea un ciclu complet din poarta casei şi până în celălalt capăt al lumii unde primeai aceiaşi oaspeţi: o bucată de pământ, o sapă, un ulcior cu apă de fântână, un codru de pâine sau o bucată de mămăligă, un soare cât roata despre care spuneam şi, rar de tot, câte un zâmbet din dreapta, din stânga. Ne întreceam în rânduri şi în tăceri care ne ardeau până sub tălpi. Uitam să mai vorbim. Ne înţelegeam din acele priviri… aveam o asprime în ochi, în vorbe şi gesturi, pe măsura pământului care nu se lăsa întors după buna noastră vrere. Pe parcurs, fiecare dintre aceştia pleca în locul cuvenit. Soarele, la asfinţit. Ne gonea şi pe noi. Aruncam sapa pe umăr. Pământul rămânea pe loc. De parcă ştia că nu-l luăm cu noi, nicăieri. Niciodată. Acum, cine ştie pe mâinile cui a ajuns?! I-am purtat de grijă cât am putut. Iar el ne-a recompensat, umil uneori, cu hrana pentru iernile aprige în care lumea noastră se făcea mică-mică, atât cât o casă în care ardeau, unele pentru altele, câteva suflete împletite ca într-o flacără de lampă. Când ajungeam acasă, îmi simţeam stomacul o felie de mămăligă, iar inima un lacăt care închidea cerul şi pământul, odată ce puneam capul pe pernă şi adormeam, de cele mai multe ori, doar cu imaginea unei mese îmbelşugate.
Duminicile erau totdeauna prea scurte şi cred că prea fericite din cauza libertăţii pe care o primeam, aproape cu pipeta, de la adulţi, ei care cunoşteau toate metehnele şi toate leacurile, caii putere ai gândurilor mele înadins aventuriere în lumea aceea plină de curăţenie şi mult prea cuminte a satului. Cel mai frumos era seara, când mă întâlneam cu cei de vârsta mea sub un zarzăr – locul cenaclului copilăriei – şi recitam, cântam şi mai încingeam şi câte un joc de-al zonei. Copii-vecini, copii-prieteni, a doua zi parcă deveneam alte creaturi, mult prea mature, luând viaţa de grumaz, aidoma părinţilor şi bunicilor noştri.
Nu vreau să moară mama. Nu sunt deloc pregătită. Să îngrop matca. Să răscolesc pământul. În alt sens, acum.
Au continuat cu vizitele. Au venit pe nepusă masă. Azi unii, mâine alţii… Cu nişte feţe mascat-afectate, oare de ce?! De ce tocmai acum? De ce musai pe la mine? Nu-mi amintesc să-mi fi acordat vreo importanţă. Devenisem interesantă? Un bun comun? Un consumabil perfect? Un loc de pelerinaj? …? În timp ce îşi beau cafelele inspectau, suspectau, se lamentau. Am aflat atâtea poveşti ciudate, apăsătoare, croşetate dinadins ca să pună tiv mâhnirilor mele mai vechi şi mai noi.
Situaţia e critică. Mama nu se mai poate mişca. Abia mai poate vorbi şi, în curând, nu cred că mă va mai recunoaşte. A început cu nişte dureri în suflet care s-au tot extins până la agravarea oricărei comunicări. Trăia, de mult, într-o închisoare de sentimente pe care le supusese torturii tăcerii. Ajunsese să n-o înţeleagă nimeni. Sau aproape. Posibil că toată puterea pe care a avut-o în comportamentul extrinsec să fi avut un corespondent molâu înlăuntru, unde orice atingere neplăcută devenea virulentă.
Se uită prea des în sus. Într-un punct inert. Cu un portret şters. Parcă nu ar fi al mamei. Când mă vede, face aşa, nişte semne ca şi când ar vrea să spună: faceţi ce vreţi cu mine. Nu mă mai interesează nimic. Dacă un licăr de luciditate pâlpâie în lampa fumurie a privirii, chipul i se luminează. Un rest din mama.
Deja mă întreb: unde e mama?!
Nu vreau să moară mama. Toţi ar tăbărî pe mine, pe viaţa mea dintr-a ei, pe munca mea dintr-a ei, pe masa mea dintr-a ei. Dar eu nu sunt puternică aşa cum a fost ea. Eu nu aş rezista niciun minut. Mă tem să nu fac vreo prostie. Mă tem să nu mi se răscoale toate cuvintele nespuse atâta amar de vreme, să nu fac vreo imprudenţă.
Nu vreau. Să moară mama.

(2 septembrie 2011)

O zi specială / Ottilia Ardeleanu

Am vorbit cu cineva foarte drag mie. Am glumit, am râs un pic pe tema aceasta a zilei internaţionale. Spre exemplu, îmi spunea că în China, sărbătoarea muncii nu ţine numai o zi. Chinezii stau o săptămână acasă, pentru a se odihni ori a serba cum doresc evenimentul. Iar eu ziceam că ei sunt atât de mulţi, încât trebuie să facă cu schimbul şi la muncă.

Ne-am amintit, apoi, de cei care nu mai sunt. Cu pioşenie. Am vorbit şi de Sfântul Toma, având unul atât de aproape de sufletele noastre, iar pe celălalt păzindu-ne de rele.

A trebuit să plece. N-aş mai fi vrut, însă, uneori, drumurile trebuie să ne despartă ca să ne dăm seama cât de mult ţinem unii la ceilalţi.

Ne-am spus, pe rând: “serviciu uşor!”, “somn uşor!”. Adică… totul e uşor 🙂 după câte se pare.

aş vrea / Ottilia Ardeleanu

chiar acum

în zi de sărbătoare de la Dumnezeu

să felicit pe toţi bărbaţii care

fac în aşa fel încât

femeile din viaţa lor să fie

ca nişte flori

La mulţi ani tuturor!

*****************************************************************************

azi, vă aştept să postaţi texte dedicate Floriilor, aici, la comentarii, iar în zilele următoare, poeme dedicate  sărbătorii de Paşti.

Vă doresc, de pe acum, sărbători fericite!

*****************************************************************************

De Florii (de Llelu Vălăreanu Sârbu)

Îmi plac florile vii
nu rupte, în lacrimi,
îmi place surâsul lor
cald din petale,
ca surâsul unei femei
vinovată de frumuseţe.

Culorile lor pale
fac armonia sufletului curat
şi-i absorb soarelui lumina.
Vă dăruiesc tuturor flori
din câmpul meu de gânduri,
înrourate şi proapete,
ele sunt harul lui Dumnezeu
revărsat în frumos
în ziua de florii.

*****************************************************************************

rokssana Says:
April 17, 2011 at 2:16 pm   edit

Ruga pentru Duminica Floriilor
Autor: Ion Minulescu

Dezleaga-ma, Parinte, de ce-am jurat sa fiu
Si iarta-ma ca-n viata n-am fost decat ce sunt –
Un cantec prea devreme, sau poate prea tarziu,
Un ropot scurt de ploaie
Si-un mic vartej de vant…
Dezleaga-ma de vina de-a fi-ncercat sa fac
Granit din caramida
Si, bronz din baligar,
Colan de pietre scumpe din samburi de dovleac
Si-un Pegas cu-aripi duble din clasicul magar…
Si iarta-ma ca-n viata n-am fost decat asa
Cum te-am vazut pe tine –
C-asa credeam ca-i bine!…
Dar azi, cand vad ca-i altfel de cum am vrut sa fie,
Stropeste-mi ochii, Doamne, cu stropi de apa vie,
Reteaza-mi mana dreapta
Si pune-mi straja gurii,
Alunga-mi nebunia din scoartele Scripturii
Si-apoi desprinde-mi chipul de pe icoana Ta
Si fa sa uit c-odata am fost si eu ca Tine!…

*****************************************************************************

incertitudini Says:
April 17, 2011 at 2:28 pm   edit
http://incertitudini2008.blogspot.com/2011/04/potirul-ei-de-portelan-laleaua.html

*****************************************************************************

acum câteva minute de Ottilia Ardeleanu

(eu)

citeam din emi
ce au comentat din el
bucăţi păreri muriri
şi în timpul ăsta îmi curgeau tâmplele
mi-am amintit cum şi la noi
era unul
mereu ud
îngheţat şi huiduit
pentru el lumea era un stadion
cu o singură poartă
spre apus
niciodată nu dădea gol
fiindcă el însuşi era
odinioară maestru
deodată
gol
în partida pe viaţă
şi
pe moarte

(22 dec. 2010)

ŞI-ACUM, SĂ COLINDĂM  BLOGURI!

IOANBISTRIŢEANUL (Federeii- Nicolae Avram) ;

MARIA POSTU (Dă-mi să-ți ascut creionul);

MARIA POSTU (Poveste cu ceai din frunze de gutui);

CRISTIAN LISANDRU (Hibernal);

INCERTITUDINI (în vis de copil);

PAUL SANDU (CRACIUN FERICIT!);

DEJA-VU ( antiteză)