Antract – Traian T. Cosovei (n. 28 noiembrie 1954-d. 1 ianuarie 2014)


Din gura paiaţei sângele se scurgea cu jumătate de gură.
Secunda de-acum urlă fără glas ori dantură.

Mă bâlbâiam şi eu după o sinecură
la ştirba de viaţă, la umplutura de pluş, la amintiri care muşcă
cu care mă legănaseră de mic între zgardă şi cuşcă.

Ah, moartea asta ordinară de lux –
fără chip, fără nume, fără adresă
pe care o purtam noapte de noapte în lesă.

Advertisements

Cântic de poteraşi de Miron-Radu Paraschivescu

Negre toate sunt pe ei:
flinta scurtă, caii zmei,
sufletul şi ochiul strâmb,
cizma-naltă în carâmb,
capul împietrit, de plumb.

Şi cum vin pe drumul mare,
cu inima-n cingătoare
răsuciţi, iscoditori,
lasă-n urma lor fiori
şi presară groaza neagră
peste noaptea mută-ntreagă.

Trec, dacă li-i gust să treacă
şi în mintea lor descarcă,
de răsună până-n vale,
fum şi stele din pistoale.

Ţigănie, neagră şatră,
ţi-ai pus steag-basmale-n poartă,
în vârful plopilor luna
şi stelele, câte una,
agăţate-n pălimar
ca un galbin felinar.

Ţigănie, ţigănie,
doar cin’ te-a văzut te ştie!
Ţigănie, neagră-slută,
cin’ te vede nu te uită!

Peste bordeiele toate,
cade noaptea tot mai noapte;
din potcoave şi caiele
bat ţiganii sori şi stele.

Un cal necheza şotâng,
izbit la piciorul stâng
şi ţipă cucoşi, de sticlă,
la Cârciuma lui Costică.

La Costică din Hotar,
ciocnesc paharele rar,
ciocnesc bărdace de var,
plâng viorile nebune,
vântul li se-ncurcă-n strune,
şi prin noaptea tot mai noapte
vântul gol fluieră şoapte.

Picaseră la chindie
Sân-Pietru şi cu Ilie
gătiţi ca de sindrofie;
între cer şi-ntre câmpie
şi-au pierdut, zorind să vie,
aurita lor tichie.
Dar dacă e chef, să fie:
s-or găsi în ţigănie
talere de jar, o mie!

Maica Domnului şi ea,
printre stelele-albine,
s-a-mpuns într-un mărăcine,
într-un galbin ţep de stea,
într-o lacrimă de foc
şi cam şchiopăta la joc.

Ţanţoş călca-n urma lor
starostele spoitor.

Luna nouă sta pe zare,
o lebădă plutitoare.

Lunecă prin noapte, moale,
felinare şi basmale;
fragede ca nişte crăngi
dănţuiesc subţiri ţigănci:
pentru mândrii musafiri
dănţuiesc ţigănci subţiri
văluri tremurate rar,
la Costică din Hotar.

Ţigănie, neagră şatră,
cu basmale-n steag la poartă,
stinge-ţi felinarul verde
că potera mi te vede!

Ţigănie, ţigănie,
doar cin’ te-a văzut te ştie!
Ţigănie, rai beteag,
nu te uită cui i-eşti drag!

Lasă-ţi doar vântul vioară
să-ţi mai cânte pe afară!

Peste cheful ţigănesc,
arnăuţi se năpustesc;
plâng, sub iuţile copite,
scânteietoarele strivite.
Vine potera călare,
neagră ca de-nmormântare;
negri sunt, larmă nu fac,
dar pe unde trec e jale
c-au ţesut un zodiac
din fum negru de pistoale.

A rămas acu pustie
veselita ţigănie.

Şi sparg boarea nopţii reci
poteraşii, patruzeci.

Toate au înţepenit;
şi rachiul din clondire,
ca să nu fie pilit,
s-a vărsat într-o tingire.
Peste câmpul negru, gol,
zboară ţipetele stol,
bat călcâiele pământul,
săbii şuieră ca vântul.

Urcă râpe şi poteci
poteraşii, patruzeci
şi din flintă, mii de bice
şuieră-n văzduh alice.

Când au trecut de hotar
i-a strâns bătrânul şătrar:
Sân Pietru avea o rană
şi-n braţe o fetişcană
mai mult moartă decât vie
rătăcită pe câmpie
cu cinstitul Sfânt’ Ilie.

Toată noaptea prin păduri
răsunau împuşcături.

Maica Precista cea bună
muia degetul în lună,
strângea brusturi, bălării,
să-i descânte pe copii
cu scuipat din sfânta-i gură,
de plâns şi spărietură.

Şi potera, neagră fiară,
lasă-n urmă foc şi pară:
a mai mândră dintre fete
avea ţâţele tăiete;
celelalte, despletite,
alergau înnebunite
şi-nfloreau văzduhu-n drum
negri trandafiri de fum.

Când n-a mai rămas bordei,
abia pe la ceasul trei,
luminată-n funduri, zarea
parcă-şi legăna spinarea.

Ţigănie, biet sălaş,
se tot duc cei poteraşi;
pe ei îi înghite drumul,
de tine s-a ales scrumul.

Ţigănie, ţigănie,
doar cin’ te-a iubit te ştie!
Doar în mine mai trăieşti
dănţuind negre poveşti.

Numai una – George Cosbuc

Pe umeri pletele-i curg râu –
Mlădie ca un spic de grâu,
Cu sorţul negru prins în brâu,
O pierd din ochi de dragă.
Şi când o văd, înebunesc;
Şi când n-o văd, mă-nbolnăvesc,
Iar când merg alţii de-o peţesc,
Vin popi de mă dezleagă.
La vorbă-n drum, trei ceasuri trec –
Ea pleacă, eu mă fac că plec,
Dar stau acolo şi-o petrec
Cu ochii cât e zarea.
Aşa cum e săracă ea,
Aş vrea s-o ştiu nevasta mea,
Dar oameni răi din lumea rea
Îmi tot închid cărarea.
Şi câte vorbe-mi aud eu!
Toţi fraţii mă vorbesc de rău,
Şi tata-i supărat mereu,
Iar mama la icoane
Mătănii bate, ţine post;
Mă blestemă: -“De n-ai fi fost!
Eşti un netot! Ţi-e capul prost
Şi-ţi faci de cap, Ioane!”
Îmi fac de cap? Dar las’ să-mi fac!
Cu traiul eu am sa mă-npac
Şi eu am să trăiesc sărac,
Muncind bătut de rele!
La fraţi eu nu cer ajutor,
Că n-am ajuns la mila lor –
Şi fac ce vreau! Şi n-am să mor
De grija sorţii mele!
Mă-ngroapă fraţii mei de viu!
Legat de dânsa, eu să ştiu
Că am urâtei drag să-i fiu?
Să pot ce nu se poate?
Dar cu pămantul ce să faci?
Şi ce folos de boi şi vaci?
Nevasta dacă nu ţi-o placi,
Le dai în trăsnet toate!
Ori este om, de sila cui
Să-mi placă tot ce-i place lui!
Aşa om nici vlădica nu-i
Şi nu-i nici împăratul!
Să-mi cânte lumea câte vrea,
Mi-e dragă una şi-i a mea;
Decât să mă dezbar de ea,
Mai bin-aprind tot satul!

Din părul tău de Lucian Blaga

Înţelepciunea unui mag mi-a povestit odată
de-un val prin care nu putem străbate cu privirea,
păienjeniş ce-ascunde pretutindeni firea,
de nu vedem nimic din ce-i aievea.

Şi-acum, când tu-mi îneci obrajii, ochii
în părul tău,
eu, ameţit de valurile-i negre şi bogate
visez
ca valul ce preface-n mister
tot largul lumii e urzit
din părul tău –
şi strig,
şi strig,
şi-ntâia oară simt
întreaga vrajă ce-a cuprins-o magul în povestea lui.

Vânt de martie – Maria Banuş

Trece un vânt peste lume,
Şi nu m-a uitat.
Credeam în poame rotunde şi coapte,
În ce s-a-mplinit, în ce s-a-mpăcat.

Cutremur şi viaţă, cutremur,
Vântul lui martie bate,
Cred în puterea gândului nostru,
Şi-n începutul din toate.

Strigă un vânt puternic prin lume:
Credeţi în forţa braţelor voastre!
Ascult şi privesc printre crengile goale
Spaţiile-adânci şi vaste.


and… for me this:

“I loved words. I love to sing them and speak them and even now, I must admit, I have fallen into the joy of writing them.” – Anne Rice

Ce e amorul? de Mihai Eminescu

Ce e amorul? E un lung
Prilej pentru durere,
Căci mii de lacrimi nu-i ajung
Şi tot mai multe cere.

De-un semn în treacăt de la ea
El sufletul ţi-l leagă,
Încât să n-o mai poţi uita
Viaţa ta întreagă.

Dar încă de te-aşteaptă-n prag
În umbra de unghere,
De se-ntâlneşte drag cu drag
Cum inima ta cere:

Dispar şi cerul şi pământ
Şi pieptul tău se bate,
Şi totu-atârnă de-un cuvânt
Şoptit pe jumătate.

Te urmăreşte săptămâni
Un pas făcut alene,
O dulce strângere de mâni,
Un tremurat de gene.

Te urmăresc luminători
Ca soarele şi luna,
Şi peste zi de-atâtea ori
Şi noaptea totdeauna.

Căci scris a fost ca viaţa ta
De doru-i să nu-ncapă,
Căci te-a cuprins asemenea
Lianelor din apă.


Nu l-am uitat pe Eminescu