Reverie cu ochii deschiși

 

Recenzie la: Isadorable de Ana Urma

Cartea Anei Urma mă aștepta de mult pe raftul contemporan al bibliotecii, într-o cumințenie care i se potrivește, neștiind când îi va veni rândul la impresie olfactiv-spirituală, într-o așteptare cum numai cuvintele la-locul-lor, delicate o pot suporta.

Vine o zi când cuvintele singure te caută – afirmă poeta în miniprefața din volumul său de debut, Isadorable. Și cred că este un timp al poeziei, un timp când vine ea către noi. Fie în calitate de expozant, fie în calitate de beneficiar.

Răsfoind cartea, m-au întâmpinat poeme robuste, masive, ca de altfel și multele titluri lungi, impresia la prima vedere fiind de consistență și plenitudine, spațiu dens populat de cuvinte care trădează instant repere lirice de anvergură. Versul său este unul narativ, povestit, pe alocuri cu tentă elegiacă.

Penetrând universul liric al poetei, se aude în surdină o compoziție grav-meditativă, însoțitoare pe tot parcursul lecturii.

Cartea este împodobită cu dantelării imagistice, în diverse culori, iar între cuvinte predomină verdele/ Poem pentru depărtările noastre.

Volumul prezintă o lume mirifică aglutinată cu melancolii, depărtări și urme ale unui trecut foarte vizibil din care transpare zâmbetul copilului de odinioară. Ce aduce interesant volumul de față este împletirea mai multor lumi, cu specificul lor, cu inserții de cuvinte adecvate locurilor și tradițiilor acelora.

Lumea scrisului este dependentă de efectul de flurure, adică de punctul inițial de la care pornește o etapă, o explozie poetică pentru a putea ajunge la efectul scontat asupra cititorului. Dacă altele vor fi fazele incipiente, atunci și rezultatele vor fi total diferite, altele vor fi rezonanțele: ținute o vreme în minte/ înalte și clare să-ți fie cuvintele/ înțelesul rotund/ ca tabloul naiv locuit de culoare/ casa scrisului tău va fi luminată/ în fraze pasaje idee pe foaia blueprint/ până se usucă cerneala…/ Efectul de fluture.

Volumul este un soi de reverie cu ochii deschiși, cuvintele, emoțiile se întămplă cu grație și vivacitate, metaforele sunt reale podoabe ale cuvintelor, le conferă străluciri diamantine, le antrenează în dansuri aristocratice: pășeam cu avânt pragul zilei/ când o gheară brutal m-a oprit/ sfâșiindu-mi eșarfa flori călcate în picioare/ pirueta forțată și un pas înapoi/… / în adagio pașii străluciri de salon un pian muzici vechi/ scena dansului lumii sună scurt sacadat sub talpa desculță/ ca ventuza pe coapsele nude cu mișcări de felină/ I-sa-do-ra dansând un poem/ Isadorable.

În fiecare poem, iubirea străbate cuvintele, paradoxal, chiar și în Tratat despre singurătate: se răscolește cenușa unui foc stins prea/ devreme.

Ploaie, frunze, verde și muzică sunt dezlănțuiri ale sinelui pe scena unei mereu invocate singurătăți, aproape teatrale. Versurile dispun de o cromatică orientală pe alocuri, europenă în bună parte, cu inserții de cuvinte specifice zonelor geografice colindate: zen, isadorable, soledad, șhamani, obi etc. și o magie care se vădește între fluxul și refluxul inspirației.

Isadorable este un volum verde,  un lanscape verde – culoarea vieții și primenirii, culoarea înnoirii și renașterii-, primind și redând simbolistica acestei culori: puritate, liniște, contemplație, înviorare, speranță, germinație, înviere. Termenul este laitmotiv al liricii Anei, există puține poeme care să nu îmbrace această culoare într-un fel sau altul: Bat la geam păsări verzi primăvara/ Călătoria în zen; trei secunde de verde mai am/ De Singurătate; firul verde de laur…/ Mesaj de departe; desprind elegant frunza verde pictată/ în mătasea de china cu pulberi de jad…/ Isadorable; între cuvinte predomină verdele…/ sau câmpia te va urma dar mai ales cerul și verdele/ Poem pentru depărtările noastre; cutreier desculță să nu te rănesc tot verdele copt/ caut prin venele cave…/ Cântec de leagăn; …din orașul tuturor rămâne clipa dând pe-afară/ cu un cântec tolba grea pe umeri vântul suflă/ verde fraged peste unul peste altul verde copt/ Joc maxim; umbra șoimului verde/ m-atinge în treacăt pe frunte/ Cineva știe.

Cuvintecântec, cuvinte de verde, note muzicale și pete de culoare într-un tablou senzitiv reușit, expresionist, care, privit în ansamblu, transmite iubire, luat pe cadre, semnifică diverse stări, de la copilărie, singurătate, nostalgie, introspecție cultural-artistică, iubire, până la rugă și apropiere divină. Iubirea poate fi Cântec de leagăn pentru lună și umbrele noastre, conchide Ana Urma în versurile din acest poem: blocați în tunelul iubirii/ ne-am jurat să clădim fiecare celuilalt/ un fel de acasă pentru eternitate. În accepțiunea poetei, iubirea este o construcție de rezistență, o citadelă, un castel cu turnuri, ceva greu de doborât, de ruinat.

Fiecare poem are ritualul său, așa cum ai prepara ceaiul. Mai întâi procesul de fierbere, infuzarea plantei, înghițiturile mici, inspirarea aromei, savoarea, nostalgia si toate sentimentele trezite în fața ceștii: ritualul e simplu/ cântecul apei când fierbe incepe electric se umplu conducte/ zăvoarele cad se deschid robinete ca-ntr-o junglă sonoră trec/ iguane…/ până apa fierbe o torn peste frunza uscată/ în ceașcă// aproape aștept infuzarea/ minutele trec si mirosul intră sub piele…// cu nesaț sorb licoarea fierbinte…// tabiet cu eresuri vei spune/ La un ceai cu tamile.

În poetica Anei Urma, copacul vieții se confundă cu un copac al cuvintelor, arborele genealogic format din vocabule lungi și consoane boante crescând alte și alte ramuri. peste tot sunt cuvinte undeva un poet respiră prin ele/ odihnind în silabe tocite e sufletul lui tăcerea-i tristețea/ Poem despre cum nu se poate trăi fără cuvinte.

Volumul Isadorable este o adorare a cuvântului care se naște din verde și are, prin urmare, o natură verde compusă din iarbă, copaci, câmpii, flori, fluturi, păsări: pun deoparte cuvinte pentru zilele când păsări/ cu irișii plini de alte păsări caută firimituri pe pervaz/ sau apa din palme și trilul rămâne dincolo de zbor/ Păsări cu irișii plini. Metaforele Anei sunt foarte subtile, ca și în versurile de mai înainte, au o grație cu care întâmpină cititorul. Cuvintele ei se transformă în hrană pentru păsări. Sunt chiar păsări care se apropie de sufletul uman: cuvintele-păsări mai tulbură ape/ La capătul privirii.

Pământul întreg, într-o imagine plastică, poate fi considerat un glob de cuvinte: și scribul răspunde rotind în vârful peniței un glob de/ cuvinte aici și acum cu noi fumegând înăuntru/ Fotografia clipei.

Ana adună toate artele într-un tablou expresionist: poezie, dans, muzică, pictură, este o întreagă coregrafie estetică, un volum al adorării frumosului și care își merită cu prisosință titlul. Autoarea îmbină aceste arte într-un mod artistic original, insuflă acea încântare pentru suflet, se întrevede aici o călătorie de plăcere veritabilă pe căile cuvântului scris. Acest volum este un adevărat periplu prin cultura lumii, iată cum ne poartă prin India (tamile, namaste), Spania (soledad, isadorable), Italia (passacagli), America (Isadora), Japonia (obi), lumea arabă (djinni, șeitan), este călătoria în timp prin efect de fluture.

Isadorable este un volum muzical, sunetul muzicii se desprinde când din harfă, când de pe limba ploilor/ Cuibul nimfelor (exercițiu impus), când rătăcită o pasăre cântă ecoul repetă/ un fado/ Imposibila uitare, când se aude ultimul gong/ La capătul privirii, când isonul rugii mișcă piatra și pietrele vorbesc/ Fotografia clipei; în orașul tuturor/ cântă greieri tot mai stins…/ Joc maxim; știu gustul zăpezii dinspre nord vine frigul/ e târziu pentru fluier caval sau vioară/ și totuși tresar răzbit de-un colind și lerui să umplu pustiul/ Poveste de iarnă; caut prin venele cave poezia vioara din vis/ Cântec de leagăn; orga vântului s-a pornit/ Târziu; mă împart între ploaie și bach/ De Singurătate; în adagio pașii strălucitori de salon un pian muzici vechi/ Isadorable; în mesteceni înalte coroane tăcerile amețitoare/ deși nu e parcă doinește Leșe cu noduri de frunze/ Soledad; de câte ori rămânea singură/… / îngâna cânturi vechi de împăcare/ Un portret altfel; și atunci din tării cuvintele ning/ lutul adamic începe să cânte pe tonuri înalte/ ca vântul în golul de trestii la vreme de seară/ Vivaldi aproape absurd; note grave compun simfonii pe coarde de lut/ Mă întreb dacă eu am visat visul meu; mi-e pacea egală cu dorul/ exilat doar pe insula minții/ totuși freamătul mării m-ajunge/ când valul cu vântul se-ngână/ din larg ondinele cântă/ Gânduri în expansiune (aproape de țărm); Un cântec înalt mă salveazâ și vreau să-nțeleg/ ce e strâmb ce e drept unde ești/ ești un flaut o orgă un clopot/ Lecția despre vise; și notele ploii compun// passacaglii/ Libret de florar*

Totul respiră viață în poezia Anei Urma, totul este înmugurire, înverzire, sevă, coloristică, senzație, vibrație, acorduri lirice, lumină, zbor, palme deschise, mai precis iubire de frumos. Există o liniște de catedrală, o determinare pentru păstrarea unei tăceri de bun-simț în fața frumosului, a artelor, ceva tainic în călătoria multiculturală prin cuvinte: chem pe vârfuri tăcerea/ Scrisori cu addenda.

Volumul păstrează un puternic iz romanțios, toamna fiind sezonul predilect, cel al oniricului, al neuitării, cu hieratice orientări, cu o solemnitate a discursului inducând o anume atitudine, mai sfioasă, mai evlavioasă. Ploaia devine instrument muzical în mâinile toamnei. Este prezentä într-o mare măsură, bate tactul pe coadele sufletești ale autoarei, în armonie cu trăirile acesteia.

Volumul este efectiv o călătorie, iar ca fortificare a acestui atribut poeta folosește cu succes laitmotivul tălpi care sugerează în primul rând mișcarea, deplasarea: cărări bătucite sub tălpile roase/ În treacăt un înger (silenzio); peste tot sunt flori proaspete pământ reavăn/ cimitirul a fost renovat de curând pavajul răsună/ a gol sub tălpile noastre/ Poem despre cum nu se poate trăi fără cuvinte; rămase deschise tălpile goale cată pământ pentru încă/  un pas pentru acel dincolo…/ La un ceai cu tamile; Lângă țărm slăbea cingătoarea pe vârfuri valsa/ ușor șchiopătând sub tălpile-i goale respiram îndelung/ ca oceanul/ Călătoria în zen: scena dansului lumii sună scurt sacadat sub talpa desculță/ Isadorable; pe gheața subțire făclieri recompun visul meu/ simt desenul sub tălpi și dreptele unghiuri/ ca prin pâslă mă mișc treapta psalmilor urc/ Mă întreb dacă am visat visul meu.

Prin urmare, volumul Anei Urma este un univers liric în mișcare, în acțiune, în reîmprospătare și reînnoire, un miraj de fireturi și broderii artistice care decorează și redecorează existența, lumea, așezate în lumina reveriei; este o transcendere a realului. Numindu-l volum al călătoriilor într-o geografie bine studiată de către autoare și cu repere anume fixate, șabloane culturale oriental-europene dichisite cu imagini și expresii calde, sufletești, tonus vivace, irezistibil, melanj de terneni recrudescenți (la modul figurativ), itinerariul devine din necunoscut într-unul care stârnește simultan curiozitate și plăcerea de a cunoaște.

Epicul o prinde foarte bine pe autoare, poemele sunt povești despre locuri și oameni, despre oameni și îndeletniciri, despre îndeletniciri și specificitate, despre gust și savoare, despre estetic și calitate etc. Sunt povești cu florile dalbe, lerui, colinde, clavire, lampagii, azime, canate, inscripții baroce, mirt și alți termeni dintr-un istoric mai vechi, ușor arhaic, dar fără a ieși din sfera tradițiilor. Uneori, tenta elegiacă a poemelor completează tabloul poetic și care încadrează și îmbină cu măiestrie elemente fanteziste.

Ana așază artele în albia acestui volum, un fluviu care urmărit în curgerea lui, induce frumosul, gingășia, puritatea, vioiciunea unei iubiri curate și trainice, așa cum o face în ultimul poem din carte: iau fărâme/ le sădesc în alt om și aștept/ și aștept până sevele frăgezesc creste reci/ sau pământ înțesat cu orgolii și repet/ și repet până mugurii dau/ în iubire/ Disertație după un poem.

Dar, cum spunea Buddha: “Nimic nu există vreodată întru totul singur. Orice este în relaţie cu altceva.”, așa afirm și eu că Ana este într-o relație adorabilă cu poezia.

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari, 27 oct. 2018

Cântecul din cuvintele mele

dav

Camelia Florescu este înainte de toate poeta cântecelor sale. În volumul Nu-s o fată ca oricare, prefațat de criticul Alex Ștefănescu și prevăzut pe coperta IV cu impresiile de lectură ale poetului Lucian Avramescu, menține o linie melodică în armonie cu natura, cu datinile, cu limbajul strămoșesc. Străbătând cele cinci itinerarii lirice ale cărții, observ înclinarea poetei către filonul eminescian, de altfel, majoritatea poeziilor e scrisă în vers clasic și prezentată cronologic sau cel puțin Anotimpuri în care titlurile dezvăluie, prin numele lunilor sau sezoanelor anului, acest lucru. Camelia, ea însăși nume de floare, este într-o comuniune strânsă cu natura, cu florile mai ales, evocându-le în aproape fiecare poezie: gențiane, brândușe, narcise, bujori, podbal, crizanteme, glicină. Și, ca un laitmotiv, berzele, simbol al întoarcerii la locurile natale, al nașterii, sunt adesea regăsite în versurile sale. Poeta rememorează locurile copilăriei participând activ prin amintirile sale în legătură cu satul de odinioară: ciutura fântânii, gutuile-n ferestre, miriști, târgul, crângul, colbul, dealurile, cireșii, prunii, biserici, ulcioare. O întreagă nuntire a naturii și a vremurilor trecute reiese din câteva versuri: Zână primăvară, fată despletită/ Șanțuri, râpe pline de galben podbal/ Te vestesc mireasă, tainică ispită/ Pentru balul vieții neconvențional./ Zână primăvară, fată despletită. Se distinge un dor permanent pentru locurile și oamenii lăsați în urmă, un regret pentru a fi părăsit ce era mai îngeresc în inima sa: Mai mereu,/ mă arde amiaza dorurilor de femeie/ plecată în lume copilă,/ cuprinzând între două zbateri de inimă/ toată fărădelegea și smerenia lumii/ în iubiri potrivnice și arcade de timp,/ spălate de ploile iertărilor./ Și suntem iarnă.

În plan familial, poeta aduce recunoștință bunicilor, părinților, fiului, sorei, pentru fiecare eliberându-și sufletul în versuri potrivit alese. Capitolul se intitulează sugestiv Rădăcini. În stil păunescian scrie poezia Bunicii nimănui, amintindu-mi aievea de “Rugă pentru părinți”: Cum calcă-ncet și târșâit/ Și în icoane-ai vrea să-i pui/ Se sting să ardă mistuit/ Ei toți, bunici ai nimănui.// … Cu boli și temeri și nevoi/ Cam uită des și vreme nu-i/ Se poticnesc și sunt greoi/ Ei toți, bunici ai nimănui// … Ai grijă, Doamne, de ei toți/ Și-n dreapta ta să-i porți, să-i pui/ Ei nu mai au copii, nepoți/ Sunt doar bunicii nimănui./ Bunicii nimănui. În relația cu părinții își face loc mereu Dumnezeu ca reper al spiritualității: Între două bătăi de inimă,/ Respir lumina cu frică de Dumnezeu/ Deschid ușa lacrimilor cu teamă și încrâncenare/ Și calc pe cer ca pe-un răzor de iubiri furate./ Dor de tata.

Poeta ține multe lucruri ascunse în suflet, însă, în versuri simte nevoia să se descătușeze de lanțurile grele ale tristeții.

În următorul capitol, dragostea este principalul motiv pentru care se se destăinuie în scris. În zona iubirii persistă un fel de balans între incertitudine, tristețe, unghiuri moarte, imposibil, răni, destin, elemente pe care aceste versuri se bazează și nu întâmplător acesta se numește Zona confuză a dragostei, titlu preluat de la una dintre poeziile din această secțiune lirică. Poeta simbolizează iubirea ca pe o cetate, adică ceva trainic, de nedărâmat, de neclintit. Și totuși, o amărăciune greu de trecut cu vederea se resimte în fiecare cuvânt: Cum niciun cuvânt nu-i de-ajuns de amarnic/ Cum noi nu ne-am fost unuia altuia miri/ Nu plânge, căci plânsul e și mai zadarnic./ Păstrează-mi cetatea acestei iubiri!/ Cetatea acestei iubiri. Camelia Florescu vede în iubire ceva măreț, grandios, de aceea folosește sintagme pe măsură: holdă de iubire/ Iubiri perene; cetatea acestei iubiri/ Cetatea acestei iubiri. Sau, contrariul, o măcinare, un foc, o amărăciune: jarul iubirii/ Salt în gol; singura iubire în care-am locuit/ Sub cerul ce se-nchide; Trifoi-iubire-n patru foi/ Cum de mă-mbolnăvesc de tine/ Iubire, noi mai suntem noi?

Metafora întâlnită în poezia Cameliei Florescu este una adecvată spiritului ei controversat, aflat în acea balanță între bucuria de a trăi și suferința că nu se poate afla în acea situație a uniunii perfecte în dragoste, și-atunci, aceasta recurge la șiretlicuri lirice, încălzindu-și sufletul cu prezența naturii, a amintirilor, prin croșetarea unor iluzii cu care să treacă cu bine peste stările emoționale. Antagonismele reies din aceste metafore, cum de exemplu în poezia eponimă următorului capitol, Serpentine: genunchiul serii, exprimând o atitudine de smerenie, o poziție de închinare și rugăciune, versus ștreangul nopții care denotă durerea, anxietatea, gândul de a curma un sentiment, poate o relație sau chiar viața, considerată a fi nu altceva decât un sens giratoriu din care aproape că nu mai poți ieși. Din obiectivele tematice nu putea lipsi statutul de femeie. Pe lângă faptul că femeia poate fi o muză pentru poet, ea este întotdeauna ademenitoate, iubitoare, cheia, dezlegarea: Nu știu de unde vine, nu știu unde se duce/ Ea are dezlegarea, ea e în toate cheia!/ Dar s-a născut- se spune- a omenirii cruce/ S-o poarte cu iubire: aceasta e femeia!/ Aceasta e femeia.

La nivel de vocabular, autoarea imbrică terminologie mai veche cu una mai nouă, într-un fel care nu deranjează, dimpotrivă, face posibilă simbioza între tradiții, obiceiuri și tendințele emancipării, modernizării în baza evoluției existențiale. Dragostea față de limba noastră românească este afișată cu grație în versurile: Am îmbătrânit, măicuță,/ și veacul se strânge/ înfrigurat și trist/ în coaja orelor./ Mă dor literele toate/ din cărțile copiilor noștri/ iar zăpada din slovele/ poeților,/ fulguiește răstită/ pe la colțuri de biserici./ Măicuță, limbă română.

În ultimul fascicul, Nelocuită, autoarea se axează pe atitudini umane: conștiința, păcatul, minciuna, năravul și altele. Scurgerea timpului este una dintre temele abordate în acest volum, cu acel gest al minții condus către resemnare: Fiecare oră a căzut desculță/ Și în osul nopții a ars lemnul meu/ Orele desculțe.

Camelia Florescu își încheie volumul cu Autoportret în care te-ai aștepta să deconspire măcar o parte din chipul său, însă ea se consideră a fi totuna cu natura, cu lumea înconjurătoare: o frunză, un flutur, un ciob, o rază de soare ori poate doar ceea ce rămâne după ce plâng, mă-nchin și mă ridic!

Camelia Florescu scrie încă în maniera de folclor, fapt pentru care versurile acesteia se adaptează perfect pe note muzicale, iar sufletul ei îmbracă emoționalul acelora care o ascultă, fiindcă ceea ce scrie este doar din inimă și țintește doar în inimă!

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 2 Mai 2020

 

Exegeza, între reverii poetice şi excursuri intimiste

Ottilia Ardeleanu, de curând membră a Uniunii Scriitorilor din România, a început să-şi exerseze condeiul în critica literară încă din anul 2014, dar nu o face în maniera obişnuită, ci ocolind cărările bătătorite dintr-un motiv simplu: este poetă înainte de toate. O talentată poetă. De altfel, titlul cărţii, Reflecţii poetice, anunţă tematica lucrării şi modalitatea de lucru a autoarei de la Pontul Euxin. Cele nouăsprezece recenzii conţinute în carte sunt dedicate exclusiv unor volume de poezie. Și tocmai poezia, tărâmul fermecat unde Ottilia îşi are reşedinţa spirituală, este cea care îi oferă bucuria de a  alege să scrie despre lirica unor oameni pe care i-a cunoscut direct sau care au inspirat-o într-un fel sau altul. Nu face un comentariu literar simplu, sobru, strict, nu are în intenţie să facă acest lucru. Ea este soră-poetă cu autorii despre ale căror demersuri lirice scrie, este prietenă-poetă, este o căutătoare vajnică de aur în sufletul recenzaţilor, gata să se mire, să se entuziasmeze, să păstreze în sita exegezei doar virtuţile, reuşitele, particularul demn de lauda sa. Bucuria lecturii o face generoasă, iar judecăţile de valoare sunt exprimate cu grijă, pentru a nu altera demersul analitic. Rămâne atentă atât la ansamblu, cât şi la detaliul semnificativ, chiar dacă abundă momentele de reverie poetică şi nu lipsesc excursurile intimiste.

Reflecţii poetice este, într-o anumită măsură, o carte-spovedanie. Mărturisirile recenzentei vin din diferite imbolduri inspiratoare, cartea nefiind doar despre poezie şi despre autorii acesteia, ci şi despre impactul lecturii asupra sa. Se întâmplă ca frânturi din poezia citită să se convertească uneori, încet-încet, în propria poezie, cu altă esenţă, ce-i drept, ceea ce asigură o notă distinctivă actului eseistic-exegetic.

O constantă a fiecărui comentariu este aceea că, înainte de a citi o carte, Ottilia oficiază un fel de ritual: priveşte în jur, observă prezentul imediat, pe cel al sufletului său, pe cel al casei şi absoarbe binele, abandonând îngrijorările într-un ungher neglijabil, ştiind că acesta este momentul prielnic pentru a le substitui cu bucuria, cu surpriza, cu plăcerea lecturii, sau rememorează întâmplări din copilărie, parcă pentru a se încărca din nou cu energia şi cu magia acelor vremuri. E ca şi cum s-ar pregăti, ca şi cum s-ar purifica înainte de a intra în templul unei cărţi. Poate de aceea tonul e blând, plin de căldură, trădând dorinţa de a domoli furii sau tăceri, tristeţi sau gânduri de neiubire. Iar când acest ton devine pregnant confesiv, neavând ce să caute în mod normal într-o cronică literară, ducând uneori spre un lirism pur, e clar că Ottilia are în vedere elevarea spirituală. A cui? A sa, a autorilor de poezie, a cititorilor, a semenilor. Ea ţese, în aşteptarea cititorilor cărţilor pe care le analizează, covorul de la intrarea în templu; rostul acestuia este de a-i pregăti şi pe cititori, de a le şterge colbul de pe picioare şi nepăsarea/ apatia, eventuala neomenie a unora dintre ei. Astfel, reuşeşte să facă sărbătoare din lectura fiecărei cărţi, iar pe autor, să-l aducă mai aproape de iubitorii versului.

Comentatoarea oferă perspective de interpretare, fără să impună un raţionament sau aprecieri definitive, lăsând spaţiu fiecărui cititor pentru propria desluşire a textului, în propria cheie, doar plecând de la impresiile, părerile, credinţele, observaţiile, jocurile, poematizările ei.

Citirea unei cărţi poate fi comparabilă cu un eveniment erotic: „Am intrat în mica bibliotecă şi am luat o carte la întâmplare. (…) simţeam nevoia să o citesc. Aşa cum aş sta faţă în faţă cu iubitul, la o cafea altfel. Mută”. Sau, întâlnind un titlu incitant, Ottilia începe să facă presupuneri, îşi manifestă nerăbdarea de a intra în lumea cărţii respective, speră la o anumită temă, cum ar fi dragostea, căreia i se adresează direct, ca unei zeităţi inefabile: „Poeme mai lungi decât numele tău.  Sunt curioasă. O fi numele tău, dragoste? Numai pentru tine nu există suficiente cuvinte! Mă afund în lectură”. De altfel, titlurile comentariilor sale sunt surprinzătoare, desprinse din miez de poezie, anafură de luat pe burta goală întru cinstirea spiritului cărţii.

Fire de poet, consecventă deprinderii de a căuta să fie conectată cu iubitorii de frumos, Ottilia se comportă la fel şi atunci când trebuie să atragă atenţia acestora asupra cărţilor despre care scrie. Li se adresează cititorilor în mod direct, reţinându-i lângă ea ca pe nişte prieteni cărora le suscită interesul prin intermediul mai multor abordări ingenioase: „Să nu spui că exagerez. Deşi nu trebuie să dau explicaţii, totuşi îţi voi spune că nu demult am cunoscut o doamnă…”; „Viaţa. Un nume comun, aţi spune. Dar dezbrăcaţi-o de năravuri, cercetaţi-o până la ultima celulă, descompuneţi-o pe litere, disecaţi, aşezaţi-o microscopic şi vedeţi cât este de complexă.”. Tot pentru a atrage atenţia cititorului, dar şi pentru a stabili o punte de legătură mai trainică între el şi autor, cronicarul recurge la portretizarea poetului sau descrie emoţia întâlnirii sale directe cu acesta: „Ochii ei mari vorbesc. Dacă-i priveşti, înţelegi ce vor să spună. Un copil matur, înzestrat cu multe calităţi. Întâia oară când ne-am întâlnit la City Mall, am găsit-o studiind, pe o bancă, departe de lumea înconjurătoare prezentă. Dar ca printr-un declic, în momentul în care m-am apropiat de ea, m-a şi văzut. Ne-am zâmbit. Ne-am îmbrăţişat. Mi-era teamă să o strâng, era aşa de firavă. Mă gândeam că se poate rupe în tot atâtea oase câte avea de studiat”; „Poeta Luminiţa Zaharia are o singurătate veselă. Singurătatea rămâne înăuntru. Doar veselia scapă fiindcă ştie cum. Două jumătăţi de măr: una otrăvită. Cea mai ipocrit de frumoasă. Şi te tentează să muşti măcar o dată. Suficient ca să mori de savoare. Singularia poetei este de un umor care strânge, frisonant, care înfioară. Un mic monstru cu un obraz neted şi celălalt zbârcit”.

Uneori, pentru a transcende secunda ternă, se joacă încercând să intuiască adevărul dintre copertele unei cărţi înainte de a o deschide. E o plăcere vinovată, un exerciţiu între lucid şi ludic. Cifra şase, repetată, dobândeşte valenţe incantatorii: „Brusc dau cu ochii de Cântece de la şase de Ecaterina Bargan. Să fie vorba de cântecele de la şase ani proiectate în actualitate?! Sau poate de cântecele de la ora şase, după ceaiul amiezii, cu un tempo anume şi o reverberaţie personală… Posibil să fie nişte cântece care se aud de la etajul şase unde un chef de viaţă se dezlănţuie… sau de ce nu, şase feluri de a intona şase cântece din copilărie ori şase poeme ascunse sub parchet…”. Momentele de descriere a întâlnirii cu autorul reprezintă un alt prilej de reflecţie asupra vieţii, cu toate ale sale, de la ambient, la emoţie: „Mirosea puternic a nămol descântător de trupuri şi de dureri, nu ştie omul câte ştie ghiolul. Singurătăţile noastre se înţelegeau foarte bine, ne bucuram că nu trebuie să ne ocupăm de ele în mod expres.”. De asemenea, o fulguraţie a unei expresii dintr-o carte devine pretext de reflecţie, de apolinică dezbatere între sinele simplu, al omului, şi cel superior, al poetului. Foloseşte simboluri pentru a-şi transborda cititorii în lumea pe care şi-o imaginează, aşa cum este simbolul ferestrei („O fereastră deschisă te poate risipi în lume”) sau al florii („Singurătatea e ca o floare care se prinde repede chiar şi dintr-un lăstar furat. Se lasă pe mâna cuiva care o copileşte, o udă, o aşază la lumină şi ea creşte ca nebuna, înfloreşte în perioadele cele mai ciudate din viaţă, se ofileşte pentru scurtă vreme, care înseamnă reînnoire, şi dintr-odată o vezi cum se înalţă către soare, mai dornică de a fermeca, de a epata cu parfumul şi culorile ei. Uneori, se copilăreşte doar pentru a te amăgi cu purtarea ei. Şi te ţii după ea. Nici nu ştii când ajungi la capătul vieţii. Te iscodeşte până află unde ţii poezia, lucrul care îi place foarte mult.”). Ottilia este într-un permanent dialog cu muza, cu sufletul „acumulat de pe la oameni”, de unde şi stările de meditaţie profundă.

Câteodată, deconspiră chiar aspecte/ etape ale modalităţii sale de lucru: „zăbovesc asupra secvenţelor atractive, interesante, ieşite din comun, recitesc pe altele pe care [autorul, n.n.] le consideră demne de a fi reţinute, drept pilde poate.”. Un substantiv, fluture, îi prilejuieşte o adevărată dizertaţie pe tema efemerităţii, dar şi a învierii, a simbolisticii acestuia în diverse culturi şi credinţe. Dar, Ottilia mai are şi ambiţia de a desluşi povestea cărţii, fapt pentru care cercetează cu migală nu doar simbolurile, semnificaţiile, declaraţiile poetului,  ci şi background-ul care ar fi însoţit actul de creaţie. Caută acribic obsesiile autorului, ca şi nespusele acestuia, poate negânditele, blocul de materie brută, neprelucrat în cuvinte. Instanţa divină face parte din arcul căutărilor ei, are curiozitatea celui aflat pe drumul iniţierii şi interesul omului inteligent care a înţeles că, oricât de sus am ajunge pe vreo scară a valorilor omeneşti, tot mici şi tot la mâna lui Dumnezeu suntem.

Având capacitatea de a reda într-un mod plăcut conţinutul cărţii comentate, de a-şi susţine impresiile cu exemple edificatoare, cronicarul incită la lectură şi face în aşa fel încât oamenii să citească în cunoştinţă de cauză respectiva lucrare. Comentariul său– amplu, detaliat, scris într-un limbaj accesibil, din care transpar dragostea şi respectul faţă de cuvântul scris, dar şi responsabilitatea de a disemina informaţie şi emoţie în aceeaşi măsură –  se pliază bine pe cartea supusă analizei. La finalul unora dintre comentarii, Ottilia are un gând pentru autor şi îl mărturiseşte cu dezinvoltura şi cu tonalitatea care au însoţit analiza literară: „Şi pentru că nimic nu e întâmplător, sper şi eu ca Viaţa să fie aşa de drăguţă şi [autorul, n.n.] să deschidă cartea la pagina care îi va plăcea cel mai mult”;  „Fugi, Ecaterina, fugi! Visul să ţi se împlinească!”; „M-am copilărit în această carte, în universul fragil şi totodată ferm al doamnei învăţătoare. O doamnă care are calitatea de a transmite suflet!” etc.

Metaforizarea discursului exegetic, interpretarea empatică a textelor lirice, tuşele eseistice pe marginea unor teme adiacente şi liniile descriptive mai groase ori mai fine, digresiunile autoreferenţiale indiferent de momentul actului analitic, crearea unor spaţii pentru împrietenirea cu cititorul („… prin care-l invităm pe cititor să se plimbe prin grădina sufletului nostru”), fidelitatea faţă de cartea supusă analizei şi o evidentă dragoste, soră cu evlavia, pentru poezie fac din Reflecţii poetice (un titlu care se pretează excelent la un volum de versuri) o carte cu personalitate, care să vină în întâmpinarea nevoii oamenilor de cunoaştere afectivă a esenţelor lumii noastre. Iubitorii de poezie, de carte, de frumos, de înalt pot merge pe mâna Ottiliei Ardeleanu. Dar îi lăsăm pe cititori să decidă ce vor face până la urmă.

 

Diana Dobriţa Bîlea/ 25 martie 2020

 

Iluzia unei trăiri/ Ottilia Ardeleanu

Poezia apare în revista constănțeană Ex Ponto nr. 1-2, 2020, este tradusă în 5 limbi de circulație internațională și este dedicată domnului Florin Leica.

Aduc mulțumiri atât domnului redactor-șef, Ovidiu Dunăreanu, și domnului director al tipografiei, Leonard Vizireanu, cât și traducătorilor poeziei mele.

dav

dav

dav

dav

taverna

pictura de Ottilia Ardeleanu> CORONAVIRUS

Plouă îngrozitor de trei zile și trei nopți. Pământul este îmbătat cu apă chioară. Se clatină. Se duce la vale, se duce de râpă, se duce. Dintr-odată, peste tot numai jgheaburi: streșini, limburi, șanțuri într-un sistem de comunicații lacustru. Frigul miriapod s-a prins de spinarea mea și mă ciupește. Mă scutur cât pot de repede, să scap de el. Îl strivesc sub talpă. Verific încăperea dintr-o rotație completă. Pare să fie în ordine. Îmi trag fâșul pe mine, agăț umbrela de-o mână, cheia în broască o dată, de două ori…
Ropotele se aud în materialul chinezesc precum o suită de tobe funebre. Abia nimeresc să descui portiera. Pornesc motorul și aștept un pic să se risipească atmosfera de rece și picii ei aflați pe banchetă. Trebuie să ajung acasă traversând orașul sub lacuri. Dacă mai plouă încă o zi, cum anunță media, vom ajunge una cu marea. Apoi, ne vom scufunda ușor. Asemenea atlantidei, orașul meu va fi descoperit după cine știe câte milenii: acesta a fost unul dintre orașele de la țărmul Mării Negre. Oamenii săi erau buni înotători, pescari, marinari destoinici și poeți. Dovadă câteva manuscrise găsite într-o ladă metalică aparținând unei posibile locuințe, după cum indică cele câteva pietre parte din niște ziduri, materialele din care erau construite fiind…
Urc podul cu apele vărsându-se ca trompele de elefanți pe botul mașinii. Ar fi nimerite niște schiuri de apă. Chiar alunec pe creasta furtunii, sper să nu fie vorba de vreo acvaplanare, mă gândesc în timp ce ploaia scuipă zdravăn peste mașină. La sensul giratoriu, pe lângă mine trece în viteză un nautilus 4×4. El are curaj, eu nu. Din grota asta numită viață, prin care trec acum cu mare greutate, aplecată până în parbriz să văd printre milioanele de picuri de ploaie care lasă dâre lungi cu unghiile lor rotunjite la capete, din universul ei palatin, stalactitele, foste stele, desprind un fel de vise sferice.
Ajung la piciorul podului. Aici, acum trei zile era o trecere. Frânez ușor, mai mult din instinct, și las să treacă sforile de apă ca niște pietoni înalți și subțiri care merg țanțoși unul după altul. Nu e decât o imagine de fracțiune de secundă, mă prăvălesc fără control pe cascada cât o limbă de sălbăticiune înfometată, ajung în dreptul fostului zid transformat în cârciuma din drum. Aici se formase mai demult un gropan pe care abia puteai să-l ocolești. Aveam permanent senzația că voi rămâne cu o roată fix între buzele lui umflate. Să fie câteva luni bune de când au început lucrările pe aleea din spatele blocului. Au nivelat terenul, au pavat trotuarele, dar încă nu au turnat asfaltul. Oricum, e mult mai bine decât înainte.
Semnalizez dreapta și intru. Trec de părculețul pensionarilor și imediat aud tranc! Mașina își pierde echilibrul, mă lovesc de geam, nu știu ce se întâmplă. Reacționez totuși, opresc motorul. Ne zdruncinăm, fiarele și cu mine. Speriată, dau să cobor să văd ce se întâmplă. Mă opintesc în portieră cu umărul, nu reușesc să o deschid. Vreau să cobor geamul. Nimic. Mai apăs o dată, insistent. Nimic. Nu am decât să încerc ușa cealaltă. Aham. În timp ce deschid, un șuvoi de pietre ca un păcănit repetat se duce în adânc, mașina se răsucește în cealaltă direcție în timp ce eu sunt smulsă dinlăuntru și doar țipătul meu rămâne deasupra tăind universul în două. Apuc să mai văd o roată atârnând undeva din ce în ce mai sus, din ce în ce mai departe. Alunec rapid pe un fir imaginar de bungee jumping, trec printr-un tunel fără lumină ori starea mea e întunericul. Mi se pare că se uită cineva după mine prin ochiul de pisică, ba chiar că mai mulți mă urmează, fiecare cu țipătul lui, cu funia lui, cu potopul lui, cu întâmplarea lui. Drumul în jos mi se pare nu numai vertiginos, dar și lichid.
Nimeresc la o masă de două persoane. Se cântă lounge și jazz. La bar, câțiva bărbați discută aprins. Într-un colț chicotesc fete dulcege. O mică scenă rotundă permite dansatorilor să se relaxeze. Cercuri de fum sunt trimise în spațiu, dar se dezintegrează rapid. Sistemul de lumini expandează culori și forme pe pereți și pe chipuri. Unele mi se par cunoscute. Altele reci. Câteva cam curioase. Din mulțime iese un tip cu o mină serioasă. Începe momentul poetic. Un fond muzical liric, ochii ațintiți pe omul cu pălărie care ține, artistic în mâini, o carte.
Nicio respirație. Omul începe grav, ne înfiorăm. Românește. Cuvintele trec prin noi ca niște fulgere. Clare și sfâșietoare. Poetul știe să dezlănțuie metafore. Poetul știe să pună accentul, punctul pe i, punctul. Rezonanța cuvintelor mișcă aerul. Ne mișcă. Și palmele se lipesc două câte două, electrizate. Omul se înclină. Este mișcat și el. Totul se mișcă precum într-o fotografie mișcată. Omul dispare din fața mea. Nu mai este nici barul, nici ringul de dans, dispar pe rând și ceilalți, ca și când îi înghite sfârșitul de vară. S-au lichefiat și curg în adâncul minții mele.
Apoi, în continuă curgere, mă trezesc printre critici. Glaciali, cu privirea tăioasă și vorbele ca pietrele care m-au antrenat în cădere.
Dacă privesc pe unde am venit, taverna este cât un licurici care se stinge rapid. În contradictoriu, binele și răul. Totul se bazează pe contrarii. Și încontrări. Situația se zguduie.
Cad și mai jos, printre îngeri. Aceștia lucrează la construcția omului de azi. Niciunul nu stă cu aripile subraț. Aerul lor este unul curat. Ordine, respect, cumpătare. Cu aripile lor fragile reușesc să ridice caractere de oțel. Credeți că degeaba spun înțelepții că buturuga mică răstoarnă carul mare?!
Dedesubt, m-am trezit în fața lui Dumnezeu. Dedesubt, Dumnezeu gândește. Face o mutare și creează. Posibilități, niveluri. Politica este că nu poți avea acces oriunde. Ca să fii pe pământ de exemplu, trebuie să fii măcar administrator. Al propriei vieți.
Mă întreb acum, de aici de foarte de jos, pământul este cerul lui Dumnezeu? Uită-te în sus și observă curcubeiele care circulă cu viteză luminică. Soarele se ridică precum o navetă spațială la bordul căreia păsările conduc misiunea.
Nici nu știți ce frumos se simte de aici, din culisele lui Dumnezeu. Iar el cioplește chipuri, le pune ochi și inimă și le dă vin din butia Lui și și pâine din grâul Lui. Ne invită la spectacol. Sforile. Chipurile. Mâinile Lui… Fiecare ia rolul pe care Acesta i-l dă.
O scenă-i lumea!
Ottilia Ardeleanu

 

Consolări la minut

mde

Cronică la Drama dezrădăcinării de Camelia Morda Baciu/ editura Minela 2020

 

În Drama dezrădăcinării, Camelia Morda Baciu rememorează traseul plecării de acasă, încă de la o vârstă în pârg, în găsirea unui drum sufletesc i-aș zice, unui drum al întregirii ființei care nu-și găsește rostul în locul natal și nici măcar în țara sa.

Cu tremur în glas își scrie cuvintele, în vers clasic, apăsat de regretul depărtării față de părinți. Poezia ei este o permanentă mustrare de conștiință, un țipăt munchian care o descumpănește, îi clatină condiția umană, măcinând zi și noapte în oasele conștiinței.

Titluri precum Printre străini, Scrisoare din străinătate, Bilet spre nicăieri, Imnul emigranților reprezintă o evidență a stării sufletești a poetei, de a se simți și a-și asuma faptul că este o străină, o emigrantă în căutarea mai-binelui, cu toate riscurile presupuse.

Fiecare poezie din acest volum este un dor uriaș de casa părintească însoțit de rugăciune și întoarcere în trecut, un nesaț de a-și revedea părinții și totodată dorința de a merge înainte cu demnitate, de a nu abdica de la atingerea scopului propus, acela al unei vieți mai curate și mai luminoase, fie chiar îndurând umilințele din țara de adopție: Taci, suflete, nu mai plânge,/ Că îmi dai de lucru iar!/ Când pe față s-or prelinge/ Boabe- semnde trai amar.// Sunt o inimă rănită,/ Că-s într-o țară străină,/ Singură și ostenită,/ Curgă lacrimi fără tihnă!/ Lacrimă și zâmbet.

Dorul de țară străbate versurile Cameliei pe aripi de vânt, valuri de mare și poteci de munte. Mediul geografic divers, frumusețea plaiurilor românești sunt motive-broderii în fundalul liric exprimat cu patos în acest volum: Mare verde, mare-albastră,/ Nici nu știu cum să-ți mai spun,/ Vin la apa ta salmastră,/ Gândurile să-mi adun.// Mi-ai lipsit și ți-am dus dorul,/ Te-am iubit și te-am dorit,/ Dar acum cer ajutorul/ La al tău nemărginit./ Mă întorc la tine, mare!; Tu, țară-mi ești departe,/ Dar sufletește-aproape,/ Nimic nu ne desparte,/ Uit drumurile toate.// Păduri și înalți munți/ Cu vârfuri viforoase,/ Fără de vad și punți/ Și câmpuri, ierburi groase…/ Și totuși; Cine-a zis codrului- codru,/ A zis verde crud și viu./ Că nu este altu’ modru,/ Sau alt loc unde să fiu./ Tu, codrule!

Ruptura de țară e dură. Poeta evocă tarele unei societăți care au determinat-o să părăsească tot ceea ce îi era drag: Suntem urme pribege/ Prin lumea cea străină./ Că-n țară nu e lege/ Care să ne rețină.//… De falsele credințe/ Avem mințile pline,/ Căci politrucii-n științe/ Manipulează bine.//… Iubim doar curtea noastră,/ Vecinu poa’ să moară,/ Ascunși după fereastră,/ În fiecare seară,/ Pândim momentu-n care/ Ceva s-a întâmplat,/ Bârfim pe fiecare,/ De-i rău, ne-am bucurat./ O rugăciune; V-am suportat cât am putut,/ Jucat-ați țara cum ați vrut./ Și ne-ați vândut în patru zări,/ Oricui a vrut privatizări.// Ne-ați dat pădurile de fag,/ Stejar, mesteacăn, ulm și brad./ Rămas-au cioate prin pădure, Căci vrut-au toți ca să ne fure.//… Ne-ați dat ușor pe la străini,/ Ca să muncim cu patru mâini/ Și așteptați doar să primiți/ Punguța banilor munciți./ Vândut-ați țara.

Dorul și aleanul umbresc sufletul poetei. Din toate cotloanele copilăriei și adolescenței ies amintiri care zduncină inima, care întunecă cerul speranței de a reveni în sânul familiei și al satului lăsate în urmă: Să te ferească Domnul Sfânt/ Când te ia dorul de pământ,/ De casa ta, de satul tău/ Și-ncepe ca să-ți pară rău,// De-o mamă și de-un tată drag,/ Proptiți de-un an acolo-n prag,/ Așteptând triști un semn, măcar,/ De la copii, dar e-n zadar./ Mai mult de-un dor.

Impresionantă, la această autoare de versuri clasice, este dârzenia cu care își acceptă soarta: Pașii mi-i opresc din drum/ Și cad pradă disperării,/ Mintea-mi răvășită-acum/ Dă frâu liber, vad durerii.// Iar pe străzi în țări străine,/ Neica nimeni eu devin./ Plec fruntea și nu mi-e bine/ De preaplinul strâns venin// Care-mi otrăvește trupul,/ Orbindu-mi și ochii plânși./ Eu sunt în război cu mine/ Și cu anii vieții scurși./ Conflict interior.

Dar, poate cel mai emoționant capitol de viață pe care l-am perceput în poezia Cameliei Morda Baciu este acela al neliniștii provocate de chipurile părinților dragi, parcă uitate undeva în poarta copilăriei și care o cheamă adesea înapoi. Poeta are acele remușcări de care nu se poate salva până când nu se va întoarce la acia care i-au dat viață: Am plecat în lumea largă,/ V-am lăsat singuri și triști./ După bani cu toți aleargă./ Unii ne iau drept turiști.// Ai închis, măicuță, poarta,/ Ai tras ivărul la ușă?/ Că departe m-a dus soarta,/ Am pe suflet grea cătușă.// Dar tu, tată, la pădure/ Fosta-i să aduci vreun lemn?/ Du-te că vin vremuri dure,/ De mai bine, niciun semn!/ Cer iertare; Să răsplătim părinții cu râuri de iubire,/ Chiar și din țări străine să ne-amintim de ei,/ Să nu treacă o clipă, fără s-avem vreo știre/ De stau în casă mare sau doar într-un bordei./ Recunoștință.

În același câmp al regretului și recunoștinței față de părinți se înscriu și poeziile: Vă mulțumesc, părinți!, Satul meu natal, Vino, mamă, vino, tată!

Volumul conține un capitol numit Las pleoapele deschise și nu le dau uitării care este mai degrabă un motto pentru poeziile de dincolo de jumătatea filelor. Poeta dedică acest spațiu liric momentelor surprinse din natură: păsărilor, spinilor, stelelor, lumii înconjurătoare, situându-se între teluric și cosmic, între realitate și vis. De asemenea, poeta zugrăvește obiecte și planul trecutului său, personificându-le așa cum este cazul cutiei muzicale. De asemenea, regizează splendide tablouri cum ar fi cel al păsării colibri, cum își construiește cuibul, cum depune ouăle, cum se îngrijește de puișori. Ori, despre destinul păsării phoenix: … Cu multă demnitate își poartă al său destin!/ O viață-atât de lungă, trăită în festin./ Ea nu se-mperechează și nu se reproduce,/ Își pregătește cuibul când simte că se duce.//… Iar când din trupu-i mândru rămâne doar cenușă,/ Renaște iar o Phoenix, scânteia jucăușă./ E simbolul vieții, de simplu muritor,/ Căci renăscând din tine, devii făuritor./ Pasărea „Phoenix.

Sigur, poeta devine ea însăși pasărea care își construiește un cuib interior unde se retrage cu rănile și durerile sale: Îmi strâng penile întinse/ Spre abisuri neatinse./ Mă retrag în cuib rănită,/ Cu-o durere infinită./ Cuibul din mine.

Poate că poeta chiar a urmărit un sublim citat nichitian: Oamenii sunt păsări cu aripile crescute pe dinăuntru!

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari, 23 martie 2020

iubirea mea este o colivie

cronică la: gânduri în cușcă de Maria Dobrescu

 

Maria Dobrescu, profesor de Limba și literatura română, creează esențe literare despre tot felul de atribute și atitudini ale vieții. Deși par niște cărticele decupate din propria personalitate, aranjamentul lor într-o bibliotecă velină nu este întâmplător. Există un traseu prestabilit, de parcă poeta ne-ar purta într-o călătorie a cuvintelor în care descoperim anumite repere turistice. Metaforele nu încep de oriunde și nu se termină oricum. Deși în pași mici, acestea potrivesc lucruri speciale.

Mai întâi, poeta ne introduce într-o termodinamică a poeziei în care versurile se supun entropiei sensurilor. Deși de proporții mici, poezia pare să crească și să tindă către o dez/ordine impusă de stările emoționale ale poetei. Lumea sa se extinde dincolo de orașe de-a valma, în timp ce uitarea nu se risipește prin ochi, iar iubirea o să înflorească/ o liniște/ entropie.

Între iubirea scontată și moarte, poeta își aranjează îngeri cu aripi coasă, sperând să o poată speria pe cea din urmă. Viața și moartea reprezintă acel cuplu yin și yang în care ea avea nevoie de mai multe vieți, iar el voia să-și trăiască viața cu toate mărunțișurile/ avarie.

Pentru poetă, moartea este acea liniște supremă soldată cu toți morții casei zâmbind îngăduitor/ din fotografii/ uneori mi se pare că trăiesc.

Poezia Mariei Dobrescu este semaforizată. Pe acolo treci doar când sensurile sunt puse pe verde, preț de câteva clipe drumurile oamenilor se intersectează: viața noastră/ e ca o întâlnire în intersecții/ ne vedem/ doar pentru a ne despărți/ tu ești cel care tace.

Autoarea are un stil de umor englezesc. Ludicul său te introduce într-un joc destul de cuminte, un v-ați ascunselea între vis și tăcere, o baba oarba între vis și îmblânzire, un soi de legănare princiară a la Saint-Éxupery, care caută esențial în suflet: legată la ochi/ o să mă strecor/ în rămășițele visului/ în care/ mă ghemuiam lângă tine/ întotdeauna așteptând// din întuneric/ tu îmi vei făgădui/ îmblânzirea/ gânduri în cușcă.

Cadrul desfășurării simptomelor produse din exterior este tăcerea, autoarea făcând abuz de această atmosferă pentru a se simți pe sine, a-și trăi propriile senzații, simțiri din plin. Nu întâmplător volumul se numește gânduri în cușcă. Ea își face loc în sfera meditației din care consumă porții mici de gânduri, se autoizolează în spațiul acesta de captivitate tocmai pentru a sta față în față cu problematica sinelui. Se zbate între cei patru pereți existențiali, zboară până acolo unde este limitată, își stăpânește dorințele, ieșirile din propriul eu, experimentând situația captivului: sorb cu o lentoare nefirească/ câteva amăgiri/ drogul perfect/ pentru un captiv/ p. 31; mă sprijin de tăcere/ ca de un baston alb/ așa pot lepăda/ fără să simt/ ultima cocoașă sentimentală. P. 32; tăcerea mea este/ o bufniță albă/ a ta/ un totem/ p.37; aproape îmi doresc să fim fluturi/ prin venele noastre ar curge/ un sânge curcubeu/ tăcerea/ s-ar colora/ disipând teama/ p.41; tăcerea a prins pojghiță/ în oasele mele/ p.42. Ș,i de aici încolo, gândurile în cușcă devin o expunere baladescă modernă, un conglomerat de stări meditative, de transformări dintr-o tăcere în alta sau dintr-o singurătate în alta.

Aș putea afirma că tristețea versului Mariei Dobrescu este una armonioasă, este despre o iubire imaginată, o iubire în tăcere, în așteptare: aici nu a sosit niciodată primăvara/ cel mai apropiat cer/ este privirea ta/ din care cad ape/ peste tristețile rostuite/ de așteptare/ p.35.

Două repere definesc poezia din cușcă: tăcerea și așteptarea. Trăsături definitorii ale poetei: chircită aștept o primăvară/ deși e ceva straniu/ în așteptarea asta// port/ păcatul tăcerii/ ca pe o inimă albă/ ascunsă la spate/ p.43. Acest atribut al tăcerii capătă intensitate și greutate, poeta apelează la memorie și la neuitare pentru a augmenta rolul tăcerii/lor: memoria ne trădează/ ne prefacem adesea/ că uităm/ vraful de tăceri/ p.46; cei fără trupuri/ trec în tăcere/ lumina vorbește/ în locul lor/ p. 48.

Singurătatea este solul tăcerii. Ea vestește zădărnicia care derivă dintr-o îndelungată tăcere și dintr-o obositoare așteptare: aud/ singurătatea măcinând/ în oase/ ca o râșniță/ viața asta grunjoasă/ p.49. Singurătatea macină. Singurătatea roade. Singurătatea deprimă. Este o karenină tolstoiană aproape, deși, aici, este salvatoare: singurătatea asta îmi roade/ unghiile până la sânge/ abandonez pantofii de năbuc/ pe șine/ să mi se piardă urma/ și mă ascund/ într-o femeie poveste/ p.55. Poate că poeta preferă rolul cenușăresei, nefăcând neapărat o dramă din prea lunga tăcere, din prea insistent singurătate. Aș putea susține că avem de-a face cu un baladesc extreme de calm, cald, al lui acasă unde fragmentele meditative se urmează într-un curs curat, personal, cotidian, așezat, cumsecade. Maria dovedește că este o persoană visătoare, mereu între gânduri.

De ce totuși gânduri în cușcă?! Pentru că a te constrânge de la a avea totul, înseamnă să ai puterea de a construi un interior al tău în care hrana, apa și lumina să fie luate în porții mici, suficiente și perfecte pentru a deveni una cu singurătatea! În fond, oamenii nu sunt singuri, însă insistă la a-și construi o singurătate a lor și numai a lor. În acest sens,  Isaac Newton spunea: „Oamenii sunt singuri deoarece construiesc ziduri în loc de poduri.”.

Maria Dobrescu își construiește din poezie singurătatea! Acolo, în cușca sufletului său!

 

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari,

21 martie 2020