Respirația cuvântului

ROCILE

Cronică la: Rocile de Ana Ardeleanu

 

Ana Ardeleanu este o poetă cu un palmares literar impresionant după cum se remarcă în notele de pe manșetele recentului volum de poezie Rocile, colecția Qpoem, editura Rocart, 2020.

Poezia Anei este una în format consistent atât ca formă cât și fond. Nu întâmplător se intitulează Rocile, dovendind acea tărie de caracter pe care poeta o imprimă scrisului său! Volumul de 172 de pagini are epicentrul în sinele poetic pe deplin maturizat și în concordanță cu tot ce se desfășoară în realul din afara lui: “Ipocriților! Ce știți voi despre marea revoltă/ Desfășurată în interiorul unui eu/ Care devorează tot ce imaginația/ Precum o făbricuță cochetă produce/ Iar eu cumpăr produsul unei iluzii toxice/ Cu aceeași lejeritate cu care ți-aș aduce/ Cafeaua la pat.”/ Produsul unei iluzii toxice.

Stilul metaforic nu abuzează de înclinația cititorului spre veridicitate. Sunt metafore spontane și grele de sensuri, vizibile și de impact, astfel că deja din prima poezie care apare și pe coperta a patra, ni se pune în vedere că “bucuriile sunt fertilizate în vitro“. Poeta nu se pierde în filozofii savante, dar instigă la meditație și o liniște sufletească plină: “mulțumirea de sine s-a îmbătat criță“/ Lăsați poezia să vină la mine este o ironie vădită despre orgoliul care deversează din sufletul multor poeți care se mulțumesc cu ceea ce scriu și se cred deasupra tuturor.

Tematica abordată este una diversă, de la atitudini, la acțiune ori contemplare. De la păcat la toleranță, de la “casa memorială a lăuntrului” la “o listă a libertății și fericirii“.

Pentru autoare, viața pare cumva, subtil și matematic, adică acel ceva programat și universal valabil, “un cerc înscris în pătratul unei drame“.

Ipostazele în care se prezintă pe sine, că tot specificasem epicentrul poeziei Anei, sunt multiple, fiecare cu valențele ei, cu implicațile și motivațiile determinate. Astfel, poeta se declară “gospodina casei” la curățenia în propriul sânge; “fata din fereastră” care “are inima acolo/ Unde ai renunțat să mai cauți“/ Nu găsești ieșirea.

Spiritul Anei plonjează în adâncul lui Dumnezeu sau se înaripează pe lângă îngerii cuvântului, poezia sa tranșând mereu realitatea prin raportare la potențialul divin, la harul și dimensiunea credinței: “- De ce s-a aruncat îngerul de la ultimul etaj?/ Sunt întrebată./ E o chestiune de potență spirituală/ De masculinitate și voință/ Sau e doar o disperare a fericirii/ Care îl șantajează/ Cu propria-mi dispariție?“/ Merg pe un drum; “Dar de ce Dumnezeu arde cufărul?/ De ce l-ai lăsat în grija unei prejudecăți/ Pirotehnice și depresive/ Ce ar fi trebuit să-ți ridice nivelul de vigilență/ Cu două etaje/ Și-un parter plin de peripețiile tinereții.”/ Sunt un cufăr; “Dumnezeu nu ne-a sădit în cutii de carton/ Ci în solul fertil al inimii Sale./… Dumnezeu permite în compensație/ Cântecul mierlei/ El apără teritoriul virgin/ Al poemului tău/ Folosind ca armă de luptă o singură virgulă/ Poate și un punct dacă e necesar/ Ca supliment al bunelor intenții.”/ Nu există abatere de la la ceasul cel bun.

Ana Ardeleanu oscilează între oniric și real, între imaginar și cotidian. Aproape fiecare poezie a sa este o întrebare a eului, o mirare și totodată un răspuns pe care și-l promite sau chiar și-l oferă cumva ca o recompensă a stării ei lirico-meditative: “Să fie oare moartea pasărea-paradisului/ Ce mi-a pus cununa de sânziene pe cap/ Sau este doar eroina unui gând unic/ Ce a trecut prin mintea mea/ Precum săgeata de oțel/ Prin gâtul elanului?”/ Pasărea-paradisului.

Am remarcat nu numai profunzimea mesajelor, ci și titlurile ele-însele cu un impact și o atracție imperioasă spre a intra în miezul poeziei: Cultura veștilor triste; Schițezi un cerc de gânduri; Nu-mi dau poza de restriște nimănui; Lucrurile nu se leagă cu lanțuri; Între vertebrele unui poem; Stau pe coasta lui Adam; Îmi ții harta trupului pe palmă; Casa memorială a lăuntrului meu și altele la fel de incitante.

Ana dă poeziei o aură divină, considerând că divinitatea prin îngerii Săi împarte ideile, inspirația, considerând că muza ar fi de ordin spiritual: “Se știe că sfinții pictați pe sticlă/ Poartă o mică florărie între aripi/ De unde împart fiecăruia/ După fertilitatea ideilor/ După inspirație și reușita artei“/ Numai eu te pot picta.

Poeta folosește o serie de expresii populare/ refrene cunoscute spre a da conotații și amploare mesajelor sale lirice:”lume, lume, soro lume“- un strigăt de atenționare asupra beției cu iluzii; “Dacă Dumnezeu va vrea/ Soarele va răsări iar pe strada noastră“/ Viața e precum o moașă – pentru susținerea unei speranțe aproape deșarte; “Te imaginează ucigând conul de umbră/ Al unui timp în general fericit/ Tăindu-i moțul cu linia unui orizont purpuriu“/ Să dai totul– exprimă creșterea tăcerii prin mesajul unui rit românesc de a da la grindă un copil pentru a crește frumos, sănătos și fericit. Este o poezie care întruchipează existențialismul cu necesitățile, întrebările lui rămase uneori în coadă de pește, tocmai spre a prilejui cititorului stări meditative: “Cu aceeași întrebare pe buze:/ -Oare această femeie încotro?/ -Dincolo de ce?“/ Infinitul unei concluzii; “-Ce-i aia “gloria artistului” și pentru ce?/ Întrebi./ Cui i se potrivește?/ Căci toți au perfuzii puse/ Între filele operelor de artă./… -Dar poeții de ce își pun sare pe cuvinte?”- sugerează boala artistului, aceea de a amesteca trăirile, culorile, cuvintele spre epatarea și revigorarea spiritelor umane; “Lanul de grâu plin cu îngeri/ Necopți la minte/ Și neobișnuit de albaștri/ Cum e cel cusut în coatele norilor dimineața.“/ Îmi aduc aminte de mine târziu;”Dumnezeu e martorul tuturor zecimalelor/ Celor făcute și celor nefăcute!”/ Trebuie să decid.

Subiectele dezbătute în real-imaginarul poetei sunt multiple: viața, moartea, iubirea, poezia, societatea, tăcerea, cuvântul și, desigur, Dumnezeu.

Tematica abordată de autoare nu ar fi putut omite cuvântul, versul, metafora, poezia, poetul, subiecte pe care le mânuiește cu pricepere asemenea unui magician care scoate din joben porumbei: “Seara te-ar fi putut așeza între ghilimele/ Precum un citat“/ Numai la tabloul tău mă uit; “Nu mă uit niciodată la pomii-nfloriți/ Mă uit insistent la buzele tale/ Citesc pe ele ceva despre numărătoarea inversă/ Și despre felul cum se retrage marea/ În căușul palmei/ Precum sergentul din post.”/ Nu mă uit niciodată la pomii-nfloriți.

Viața descrie un cerc doar împreună cu Dumnezeu, dar devine imperfectă atâta vreme cât te îndoiești de Acesta: “Viața îmi aparține/ Și împreună cu Dumnezeu/ Formează un cerc./…// Se înserează/ Și mi-e teamă că nu am suficiente argumente/ Pentru a-l păstra pe Dumnezeu aproape“/ Viața îmi aparține.

Poeta asociază foarte des poemul cu sângele care curge prin vene ca pe o legătură stabilită biologic și nu de puține ori personifică poemul, dându-i viață, atribuindu-i veleități umane: “Pe firul verde al cuvintelor/ Stă o lăcustă/ Cu picioare lungi/ Ce-i scot feminitatea,/ Decupează câteva inimioare de roșu/ Din firul ierbii/ Pe care poemele le-au pierdut/ Pentru totdeauna.“/ De câteva poeme încoace. Însă, poemul poate fi și un spațiu social, o cetate, de exemplu, în care petreci “ani de neliniște”/ Cocoșul vecinului. Poate fi un călător periculos într-un Orient Expres: “Iar gândul poemului se îndepărtează tot mai mult/ În acest Orient Expres/ În această eleganță a interiorului/ De unde mai picură seva unui epitet/ Rămas captiv/ Și unde se aud împușcăturile/ unui cuvânt/ Ce călătorește incognito“/ Între mine și tine.

Ana Ardeleanu este propria protagonistă asumându-și roluri mai triste, mai senine, metamorfozându-se pe sine ori atitudinile sale tocmai pentru a scrie o poezie de anvergură semantică și a atrage și cititorul în meandrele metaforice, în cursurile de versuri aparent line. Iată cum se pune în postura de pocal, nu unul oarecare, ci încărcat de istorie în dublul ei sens: “Sunt un pocal ce închină cu adversarii!/… Mie îmi place riscul armura mirosul ei metalic/… Și toată mișcarea lăuntrică a cuvântului nerostit.//… Eu doar mă identific cu pocalul/ Și împart stări în interiorul tău/ Uitând să mă pregătesc pentru următoarea zi/ Care ar putea fi mai exersată în durerile bucuriei/ Decât aceasta/ Și ți-ar putea așeza în față/ Un alt pocal/ Cu descântece de dragoste.”/ În această seară.

Universul poeziei este cel care “strică arhitectura neantului“/ Lumea nu poate fi lume. Poemele sunt, în viziunea autoarei, metode lesnicioase de a băga mințile în cap, și aici conotațiile metaforei fiind evidente: “Mă întreb:/ De ce ar fi atât de mare interesul/ Pentru averea poemului abstract?/ Și câți moștenitori se află cu el la cină/ Care mi-ar putea băga mințile în cap/ Afișând libertatea omului negru/ De-a-mi aranja cuvintele/ Într-un poem verosimil.”/ Îmi băgam mințile în cap.

Poemele Anei sunt note autoironice despre paradoxurile vieții. Deși încărcate de o puternică lumină, ele emană triste concluzii labirintice de o franchețe justă, logică, fiindcă mai toate poemele Anei Ardeleanu au o logică a trăirii, a resemnării și cu toate astea, a smulgerii din destinul comun al umanității: “Acest departe are câteva teorii/ Despre viață și moarte/ Dar nu le pune în practică./ Lângă tine nu aduce pe nimeni/ Să-ți pună pistolul degetului la tâmplă/ Cerându-ți imperativ: “Banii sau viața!”/ Banii bineînțeles pentru că viața/ Nătângă cum o știi/ Te-ar putea vinde sau pierde/ La jocurile de noroc/ Pentru un insignifiant mărunțiș/ De lacrimi.”/ Acest departe.

Poeziile din acest volum interpretează dragostea în diverse ipostaze izvorâte poetic din inimă spre buricele degetelor în atingeri suave ori apăsate de taste, către miile de ochi ce vor lua cunoștință: dragostea de planeta albastră: “Dragă pământule eu nu te merit,/ N-am virtuți pentru a te apăra/ De cei ce încurcă sentimentele/ Și nu sentimentul bun/ Iese cu o viorea în mână/ În balconul de rouă/ Spre a flutura pentru tine batista albastră.“/ Scrisoare naivă; dragostea de muzică: “Cu siguranță hoții și borfașii/ Din ochii lui/ Nu s-ar da în lături/ Să-mi ia vioara de sub bărbie/ Melodia lui Paganini/ Din minte/ Pentru a executa/ Fără complicații/ Câțiva pași de vals/ În timpul jafului.“/ Nimic rău nu poate fi; dragostea de familie și cei dragi: “Bucuria e precum o supă/ Te încălzește/ Atunci când o împarți cu familia.”/ Bucuria e precum o supă; dragostea cu patosul unui roman de dragoste, cu nestatorniciile ei: “Patul ți-a rămas nefăcut./ Nici în bibliotecă n-ai intrat/ Pentru a te lăsa inclus în subiectul ținut/ Între palmele unui roman de dragoste.“/ Îți iei geamantanul și pleci.

Poemele Anei sunt reale construcții cu o temelie solidă, putând fi locuite chiar și în cazul unui dezastru, unui “cutremur lăuntric“/ Într-o noapte de cinci stele, fiindcă mortarul este din sentimente și fapte poetice.

Ana Ardeleanu se consolează cu trăirea iluzorie a poetului, chiar în deplină maturitate, imaginația acestuia neavând timp și spațiu: “Îți tragi cearceaful de pe chipul zidit/ În propria imaginație/ Și zâmbești într-o iluzorie comunicare/ Cu ziditorul/ Care te-a lăsat să cazi victimă/… Pentru ca apoi să pumă comprese pline de fiori/ Pe rana lăuntrică/ De om matur/ Care a vânat și a ucis iluzii/ Cu sânge rece/ Toată existența.”/ Cu o plăcere absurdă.

Poeta este sclava retoricii, ea se întreabă, ea își răspunde sau așteaptă un răspuns de la cititor, de la omul trecut prin cele ale vieții, și de ce nu, ale versului: “Știi care-i calea dreaptă?/ Nu știi?/ Nici eu./ N-o pot pipăi pentru că am degetele înmănușate./ Simțul tactil nu-mi funcționează“/ Știi care-i calea dreaptă?

Poezia Anei militează pentru dreptate și adevăr, iar asta se poate face cu rațiune și simțire, ca să folosesc un titlu de roman binecunoscut. Ana știe să dea lumină oricărui lucru, să creeze metafore la nivelul oricărui subiect. Așa cum te-ai folosi de niște fotografii din trecut pentru a resuscita amintirile, dar stilul în care această Ana știe să surprindă este cu totul și cu totul aparte: “Nu-mi dau poza de restriște nimănui,/ “Cadavrul” său a fost depus în cutiuța cu amintiri/ Și nu una ci mai multe./ Acum privesc cu oarecare condescendență/ “Cadavrele” mele de odinioară./ Să le ating oare cu venerație/ Sau să le arunc în cutia cu amintiri/ Ca într-o groapă comună?”/ Nu-mi dau poza de restriște nimănui.

Despre “scrisul în verde“, “Dumnezeu hotărăște și limpezește cazul“! “Scrisul mărunt“, aflat la călcâiul lui Ahile, “precum nisipul“, “te-ar putea ajuta să devii tu“! Iată o concluzie supremă, centrifugând creația, dându-i acel impuls inspirațional, creând unde empatice în jurul ei, așa cum pământul trăiește mișcarea de revoluție. Rocile este un volum despre creație ca paralelă a Creației divine.

Poeta încă se întreabă, necontenind să afle: “Unde ar fi motivul pentru care/ Ne-am depăna prea lesne/ Firul întins al imaginației/ Modul de-a ne rostogoli în propriul infern/ Rămas necurățat/ De cenușa păsării Phoenix?“/ Îți așezi viața într-un dosar.

Poezia este o pasăre Phoenix! Iar Ana Ardeleanu are propria sa legendă.

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 12 oct. 2020

Spre raiul originar

Recenzie la: Bă, țărane! de Valeriu Barbu


            Pe Valeriu Barbu îl știu de poet de ani buni, de pe site-urile literare. La ora actuală deține un post de radio, Radio Vocativ, și este fondator al revistei bucureștene Minela. Nu mă așteptam să scrie proză de anvergura unui roman, dar iată că mă surprinde plăcut cu o carte de gen intitulată sugestiv și apelativ Bă, Țărane! Valeriu este stabilit la Roma de o căruță de ani, ca să mă exprim în ideea temei acestei cărți, iar gândul revenirii pe meleagurile natale îl determină și impulsionează să scrie despre cum ar vedea el reînflorirea, renașterea satului românesc lăsat în paragină prin plecările masive peste hotare.

Bă, țărane! se înscrie în categoria roman-jurnal, impact soldat de la începutul lecturii de naratorul care se face cunoscut prin găsirea unui caiet cu notițe al personajului central, pe nume Virgiliu Banu. Naratorul preia felul de a fi al personajului principal tocmai pentru a-l înțelege cum se cuvine. Astfel că, deși mergând în paralel, unul cu relatările sale, celălalt cu revelația acestor relatări, ajung să se confunde dând impresia cititorului de a fi una și aceeași persoană.

Dacă e să ne luăm după subiectul tratat, atunci, putem vorbi despre un roman în care se consumă drame, evenimente, iar subiectul este analizat cu toată seriozitatea. Dacă este să ne referim la întinderea prozei, atunci ea este de talia unei nuvele.

Bă, Țărane! este o trimitere la glie, la acel “Noi vrem pământ!” coșbucian și la schimbarea la față prin respectul cuvenit țăranului român, un ins care a avut identitate colectivă puțin prețuită de-a lungul vremii. Luat individual, nici măcar nu era băgat în seamă. Dar, în mirajul pornirii cu avânt, precum al căutătorilor de aur după agoniseli și viața zgomotoasă a orașului, se ajunge să se tânjească după viața simplă, în conexiune cu natura și într-o mai bună vecinătate și armonie cu alți oameni.

Se întrevăd mai multe planuri de expediție urmărite de autor: la nivel de temă, unul este jurnalistic, al descoperirii, celălalt este cel existențial, al derulării; la nivel de limbaj, unul este elevat, celălalt inserat cu  sintagme și termeni prozaici, regionalisme, jargoane și argouri; la nivel stilistic, unul este metaforic, celălalt comun. Ar mai fi cel al prezentării, al tehnoredactării, unul fiind scris regular, celălalt italic pentru a diferenția pe naratorul jurnalului de naratorul cercetător- inspector-acționar.

Cele două planuri, al actualului și al copilăriei, merg pe linia aceluiași traseu metaforic, sudate bine emoțional pe fundalul jurnalistic. Sensul de zbor în trecut este întruchipat de o vrăbiuță insistentă. Și tot vrăbiuța este portavocea instinctivă care îi pune o serie de întrebări ca să se poată înțelege pe sine. Faptul că vorbește cu vrabia transformă scenariul într-o dramă, protagonistul istorisirii se și programează la un psihiatru. Mobilul păsării insinuează un ușor scenariu polițienesc, pasărea urmărindu-l pe Virgiliu Banu peste tot. Deși medicul i-a răspuns că nu este în gradul de nebun, totuși a fost demis de la locul de muncă, iar soția prietenului de la țară unde a stat câteva zile să se relaxeze, la sugestia medicului, i-a spus clar că nu mai poate rămâne în locuința acestora. Intenția autorului este aceea de a lega starea de nebunie presupusă cu numele de Nebunul care îi va fi atribuit de săteni în anii în care se dedică reconstrucției și renașterii satului de baștină.

Trecerile de la planul jurnalistului la cel al protagonistului caietelor se face prin puține titluri de capitole, iar acțiunea este cursivă, fără întreruperi bruște care ar putea dezechilibra povestea romanului.

Naratorul revine în România, la Galați, pe urmele lui Virgiliu care își încropește o  așezare în via de lângă pădurea de nord. Există trei păduri de bază, cea de nord și cele de sud și vest. Și mai există o poveste a pietrelor și mai ales a rostuirii lor pe acele meleaguri ale copilăriei. Întors în satul natal, Virgiliu constată că pășește pe ulițele unui sat părăsit, ruinat, de nerecunoscut. Nimic nu se mai potrivește cu ceea ce a fost cândva aici. Personajul principal se transformă vizibil în omul simplu de la țară. Aspectul lui căpăta pe zi ce trece aură de patriarh: Îi crescuse părul, mustața, perciunii și barba într-o dezordine frumoasă. Lumina ochilor recăpătase limpezime, ca a unui copil, obrajii aveau vitalitate iar ridurile adunate în cei patruzeci și nouă de ani dispăruseră lăsând fața luminoasă și strălucitoare.

Sprinten ca un ied și calm ca adierea vântului de început de toamnă, cu hainele care începuseră să se zdrențuiască, dar curate, în ciuda faptului că nu le spălase decât o dată la câteva săptămâni, jos la pârâu, Virgiliu purta pietrele ca într-un dans ritualic, inițiatic.

Petrecerea timpului departe de oameni îmi pare asemănătoare unei robinsoniade. Omul se transformă într-o vietate simplă, este neras, i se ascute auzul, tresare la orice zgomot necunoscut, se ascunde. Este luat drept nebun. Zvonurile circulă repede și în voie prin împrejurimi, pe unde mai trăiesc, răzleți, oameni ai satelor.

Autoironia Bă, Țărane! face să trezească rațiunea, spiritul românului înstrăinat de acel acasă care nu poate fi decât unul singur: locul de baștină. Iar dacă te-ai născut la țară, oriunde ai fi plecat în lumea mare, tot origini de țăran ai. Dar, cine spune de rău despre țăranul român dacă nu acela care nu-și iubește glia?!

Valeriu Barbu se vede întors la origini și trăiește de mult cu gândul revenirii la vatră. Oriunde poate fi bine, cald, ușor, dar nicăieri nu te emoționezi mai abitir decât în satul copilăriei, păstrătorul tradițiilor, obiceiurilor, dar mai cu seamă al educației și respectului față de oameni și de pământ.

O caracteristică a romanului de față este împletirea realului cu transcendentarul.

Valeriu Barbu glisează mult pe emoție. Pe emoția personală și pe cea țintită în cititor. Iar acest lucru îi reușește de minune fiindcă nu numai subiectul incită la lectură, dar și substraturile, conotațiile, simbolurile, metaforele care au strălucirea fosforului. Aș puncta: durerea lemnului, orânduirea pietrelor, discuțiile cu vrabia.

Virgiliu se stabilește într-o pădure de la marginea satului, de unde să nu deranjeze pe nimeni și să înceapă să ducă o viață de pustnic. Să se întoarcă la legea firii. Desigur, de aici avea să afle diverse nereguli, cum tăierea salcâmilor pentru a face lemne de foc. Era puțin probabil ca locul său să nu fie descoperit. Dar, felul cum arată și cum trăiește, misticismul și tăinuirea existenței sale în zona satului natal, toate acestea fac să fie categorisit drept nebun. Așadar, Nebunul se hrănește cu fructe și rădăcini albicioase. Într-o zi este vizitat  de un copil care, aflând de el și prinzând curaj, dar mai ales din curiozitate, a pornit să-l caute în adâncul pădurii. Curios lucru, copilul avea același nume, era poreclit identic, se comporta asemănător. S-au și împrietenit și aveau să-și împărtășească multe.

Iată cum autorul cărții ne trage în lumea copilăriei sale, imaginându-și că i se întoarce în clar copilul care a fost odinioară. Și, de aici, firul destăinuirilor se toarce armonios și atractiv.

Cum altor copii necunoscutul nu le stătuse în cale, copilul Vergilă fu numit și el Nebun de către ceilalți din moment ce le povestea întâmplări de-ale Nebunului din pădure care nu se află nicăieri. Lui Vergilă tare-i mai plăcea să i se spună astfel. Dar, se întristă de-a binelea când, se duse într-o zi de iarnă să-l vadă pe Nebun și nu-l găsi pe nicăieri. Îi căzu cu mare tristețe. Se simți deodată “orfan de Nebun“.

Iarna îl prinse pe Virgiliu în vizuina lupilor, mai apoi a vulpilor și acum a lui, pe care o echipă cum putu cu cele necesare. Trecu gerul cu alune și rădăcinoase. Îi ținură de urât două pietre cu care se întreținu și de la care află destinul fiecărui sătean. Rămase uimit de știința pietrelor. Ele cunoșteau bine Biblia și o aplicau, adică o trăiau pe viu.

Virgiliu Banu pendulează între viața la țară și viața la oraș, mustrându-se că a preferat aglomerația, zgomotul și mizeria Romei, în detrimentul vieții simple, patriarhale, în liniștea satului. 

Romanul este scris cu năzuința întoarcerii pe meleagurile natale, cu atâta îngrozire de pustiul care se întindea peste așezările țărănești, încât, autorul, prin vocea lui Virgiliu, întreabă pe Dumnezeu: “Doamne! Pustiirea asta este voia Ta?” Iar Dumnezeu îi și dădu dezlegarea: totul după sufletul omului cel pângăritor de pământ, cel care nu mai încetează de sudalme, cel care învrăjbește și ucide propria dragoste de pământ.

Astfel, narativ, descriptiv și compasional, folosind dialogul în tranșe mici și obiective, autorul ne dezvăluie limbajul, viciile, atitudinile, obiceiurile acelor țărani care se pare că încă nu aflaseră de existența Nebunului din pădure.

Cel mai bun loc de pălăvrăgeală unde să fi fost decât cârciuma unde oamenii o dădeau bine de tot pe vin și pe vorbă lungă?!

Ori când vreun zaiafet al celor mai înstăriți din comună, organizatorului îi năzărea, pentru fală, să adune tot norodul.  La aceste petreceri fetele și mai ales nevestele, țineau ascunsă la brâu sau pe unde izbuteau, o măciucă de alun sau corn, scurtă, și când se încingea bătaia, inerentă între flăcăii ori bărbații din horă, interveneau și ele dând fără milă în stânga și-n dreapta, întregind ciomăgeala și eliberarea sângelui înfierbântat de băutură ori de iubiri tânjite și nesăvârșite. Fetele, istețe foc, luau la măciucă flăcăii mai molateci la horă și la pupat, iar pe cei vrednici îi ajuta în luptă, devenind complice alături de aceștia la stabilirea supremației în obște.

Acțiunea de căutare se derulează în diverse locuri funcție de pasul următor pe care trebuie să-l facă. Astfel, aflăm de un personaj bine înfipt în comunitatea sătească, mama Lina, cea care îi învăța pe bărbați să intre în relație erotică normală cu fetele din sat, să se folosească și să stăpânească darul masculin și să-l prețuiască. Este bun prilej ca autorul să amintească și să descrie petrecerile sătești organizate la sărbători ortodoxe, la nunți, cumetrii și altele asemenea unde se lăsa mereu cu bătăi, iar fetele aveau niște măciuci cu care altoiau pe flăcăii mai slabi și neîndemânatici, sărind în ajutor acelora voinici. O luau pe spinare și femeile invidiate, păcătoase, bârfitoare, că așa era jocul. Dar, nimeni nu se supăra, a doua zi tot satul era prieten cu tot satul.

Virgiliu pornește în căutarea sinelui într-o călătorie inițiatică din care să-și recupereze ființa și prin asta și neamul. Astfel, își amintește de mama Anicuța, de Casandra, dealul lui Trifoi Streinul, de sculptorul în lemn Costache.

Cam cu puțin înainte de mijlocul cărții aflăm în ce perioadă se petrece acțiunea relatată de Virgiliu în caietele sale, și anume, cam la zece ani distanță de încheierea celui de-al doilea război mondial.

Lectura itinerantă ne conduce nu numai pe descriptivul personajelor, ci și despre cum să construiești o casă țărănească din cărămizi prelucrate manual. Este cazul Casandrei și al lui Costache, cei care și-au întemeiat o familie în zona Bârladului. Autorul povestește în detaliu, dar nu abuzează de elementele descriptive. Tot în acest episod amplu aflăm și despre cum muncesc și cum își populează ograda cu păsări și animale, cum își completează traiul plantând, sădind, pentru cele necesare, printr-o muncă susținută, chiar dacă mai apăreau și unele inconveniente.

Autorul îmbină limbajul literar cu acela frecventat la sat, cuvinte scurtături, jargoane și argouri, schițând un tablou autentic. Timpurile verbelor sunt mereu la trecut, perfectul simplu fiind prioritarul tocmai pentru a împleti și a face să pară că se derulează simultan întâmplările din trecut, relatate de Virgiliu în caiet, cu momentul jurnalistic de redare a evenimentelor, în integritatea lor.

Un capitol interesant îl constituie cel al reconstrucției satului după niște planuri pe care și le făcuse cu mult înainte de a poposi la marginra satului, în pădure, luat drept Nebunul. Cum zvonurile sunt fulgerătoare printre țărani, ceea ce au aflat sătenii, interpretarea fiecăruia a împărțit părerile în bune și rele, în pro și contra, astfel, unii îl considerau vreun sfânt călugăr venit să le ierte păcatele, alții că Nebunul poate fi o amenințare, doar bătrânii satului, mai înțelepți, susțineau că trebuie să-și vadă fiecare de cursul vieții.

Spiritul basmic al romanului este indus de felul în care jurnalistul relatează viața pe care o duce Virgiliu printre animalele codrului. Dacă ne referim la dialogul dintre acesta și alte personaje ale cărții, atunci spiritul dramatic impune o ținută de roman.

Ideatic, Virgiliu se preocupă de reconstrucția satului de baștină. Revenit cu ceva bănuți din străinătate, face calculele necesare începerii construcției de case. Aici intervine preotul cu doi enoriași. Astfel, Valeriu Barbu ne introduce figuri arhetipale ale locului: preotul pus pe luat, sătenii lipsiți de respect față de acesta.

Lirismul autorului atinge cote maxime, și nici nu s-ar fi putut fără el spre a atinge o astfel de temă tocmai în inimă. Cine nu a cunoscut dorul-ființă, dorul-umbră-obsesivă, ca atunci când ar fugări un lup de aproape inima de căprioară speriată, a trăit o fericire soră cu moartea!

Cine însă a hrănit dorul ca pe un monstru în labirintul venelor, cu intenția de-al îmblânzi, nu a făcut altceva decât să irosească Raiul pe nimic.

Ziaristul iși deschise o afacere în satul Nebunului, o librărie.În curând satul fu populat de un magazin, o farmacie, un club al copiilor, un parc și un teren sportiv. Și dacă înainte, bodegile erau la mare căutare, aici, oamenii nu construiră niciuna.

Romanul, presărat din plin cu metaforă: coregrafia crengilor, metafora izvorului; cu limbajul zonei, regionalisme: stai că-ți moi eu oasele alea, părechi de pălmi;aspecte din natură: amurgul, ca un bunic grijuliu și multe alte elemente originale, surprinzătoare, este palpitant și atractiv.

Pe tot parcursul lecturii am retrăit acea retorică a lui Preda din romanul Moromeții: Niculae… Unde mergem noi, domnule?

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari, 21 dec. 2020

Niciodată nu spune unei zile că e ordinară

Prozatoarea Diana Dobrița Bîlea și revista POEZIA de la Iași, revistă de cultură poetică/ trimestrial nr.4/ 2020 care apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România, îmi fac o bucurie așa, de sărbători, și îmi publică cea mai recentă cronică la volumul de poezie Niciodată nu spune unei zile că e ordinară, apărută în 2018 la editura constănțeană Ex Ponto. Cronica se află în paginile 233-235 și mă onorează foarte mult. Le mulțumesc din suflet.

Nu există decât acum și nici acum nu există

Cronică la: Pentru că existase cândva un om de Silvia Bitere

Pentru că existase cândva un om, volumul Silviei Bitere, câștigător al premiului Editurii Rafet la Festivalul Internațional Titel Constantinescu de la Râmnicu Sărat, 2019, este o compoziție lirică de 58 de poezii, fără titluri, doar numerotate. Prefațat de binecunoscuta scriitoare româncă stabilită în Franța, Angela Nache-Mamier, volumul este dedicat fiicei, Diana-Maria Bitere, responsabilă și de imaginea de pe coperte.

Firul discursiv este cel al vieții și morții tratate din diverse unghiuri, real și figurativ, printr-o metamorfozare teluric-celestă, ușor ludic-umoristic, impregnat de personalitatea directă și subtilă a Silviei. Este foarte originală în prezentarea efemerității și a chipurilor care s-au înălțat dincolo de real. De mama este mândră că a tras clopotul atunci când nu mai avea cine, de tată mărturisește că a plecat ca un străin.

Volumul este de la un capăt la celălalt scris sub imboldul sfințeniei și al sfințirii. Oricine și orice încape în poezia Silviei are mai ales conotații divine, fie că mijlocitori sunt sfinții, fie că se arată însuși Dumnezeu, ori este invocat, fie poeta se agață de aripa propriului înger: “la sărbătoarea durerii nu se plânge/ toți se țin de mână/ vorbesc despre viețile sfinților/ ca și cum ar fi ale lor/…// ehei/ și mirosea a smirnă îngerul meu/ pe care-l tot certam că râde“/ 2; “așa ruptă din rai/ ai biruit toate așteptările dumnezeiești/ la picioarele tale s-a ridicat/ ultima catapeteasmă“/ 17.

Interpretările lirice ale Silviei sunt poțiuni dulci-amare. Ea tratează, de exemplu, tristețea nu în registru grav, ci mai degrabă impresionist, dându-i o alură oarecum optimistă: “din tristețe îți poți făuri vise/ se nasc romane foarte bune din tristețe“/ 9; “dacă de tine depinde soarta celor triști/ cheamă-i frumos lângă umărul tău/ ca pe miei culcă-i în iarbă/ de trezire mă voi ocupa eu“/ 11; “odată tristețea pierdută/ moartea e ca și moartă/ deci vă invit să luăm cina/ într-un cimitir de fițe“/ 15.

Silvia Bitere îi conturează aura poetului până la rang de Dumnezeu, unul care cochetează cu cititoarele fidele, credincioase în cuvântul Lui de Poet, dar cum aminteam, Silvia lasă loc și de un umor subtil, un soi de autoironie dulceagă: “Doamne i-am spus poetului/ este adevărat că tu ne iubești pe toate la fel/ este adevărat că mâinile tale când iubesc/ de fapt iubirea curge din pieptul tău bun/ peste părul ei din aur din abanos peste câmpii/ dacă ți-aș spune că eu văd toate astea puțin altfel/ lucrurile cerești altfel/ te-ai supăra pe sfinții tăi?“/ 12.

În accepțiunea/ viziunea poetei, chiar și iubirea este trecătoare. O compară cu fenomenul de topire a zăpezii: “aici plouă dragul meu/ am devenit imună la ploaie/ ca la sensibilitatea iubiților//…/ mă deprimă doar gândul că iubirea lor/ ar putea dăinui/ când bineînțeles ar fi o minciună deosebită/ să poți crede în sensibilitatea unor iubiți nebuni/ aici e curat e liniște și e multă zăpadă/ cum îți place ție/ să dormi pe brațul omului de zăpadă/ în timp ce se topește/ și doar gândul meu/ că iubirea ar putea dăinui/ ce bine ar fi și ce păcat n-ar fi“/ 16.

Poezia Silviei este fără punctuație. Și nici nu este necesară fiindcă deține un stil clar, coerent, precis, astfel încât semantica este impecabilă și nu lasă niciun înțeles în coadă de pește. De fapt, poezia Silviei nu ține de vreo filozofie, chiar dacă unele poezii sunt niște aforisme în sine. A scrie este o curgere, o atingere între pasta de scris și foaie. Și din nou poeta mânuiește bagheta magică a metaforei, a comparației între uman și divin: “mă simt bine și poetul la fel/ curge din pix pe foaie/ cum ar curge/ la crima lui Dumnezeu după o femeie/ pe care a iubit-o el cel mai mult/ iar noi nu știm/ pentru că atunci când pixul curge pe foaie/ ești doar în momentul acela“/ 18.

Numerotarea poemelor este doar o strategie prin care poeta urmează drumul vieții de la naștere și până la moarte, un pelerinaj greu de dus pe umerii credinței, cu sincope și popasuri ori antracte, tocmai pentru o echilibrare a inspirației poetice: “în timp am învățat să iau lecții de respirat/ să fac resuscitări unor întâmplări vesele/ nicidecum amoroase sau alte peisaje apocaliptice/ să-mi duc mâna la gură și să-mi astup oftatul“/ 28.

Mitul morții este încrustat în multe dintre versuri, devine laitmotivul acestei cărți, pătrunde obsesiv în mintea poetei, devine chiar o normalitate: “sunt peste tine o iarbă verde verde crescută/ de o luciditate tăioasă/ în care dacă apuci să dormi/ ar fi să mori fără întoarcere/ însă dacă prin adormire ți-a fost dat să mori/ să nu prinzi teamă de carnea ta/ căci foarte curând ea nu va mai fi/ și florile îți vor sta aproape de țărână“/ 32.

Originalitatea Silviei nu ține numai de ton, de metaforă ori ludicul de-a viața și de-a moartea, ci și de felul în care face răsturnări de situații ori dă peste cap un discurs care ți s-ar părea să fie într-o altă cheie. Silvia stăpânește cu brio autoironia. Nici măcar singurătatea nu scapă de tăișul uneltei de scris: “cândva am iubit un om mult de tot/ și nu era mama/ și nu era nici tata/ l-am descoperit într-o carte și m-am îndrăgostit/ apoi am început încet să scriu și eu/ am făcut un copil/ n-am mai scris un an doi trei/ până când l-am auzit pe unul/ că scrisul este pentru cei singuri/ fără părinți neamuri sau alte rude/ rahat!/ și-am început să scriu din nou“/ 34.

Silvia este dibace în folosirea repetiției, nu exagerează, nu forțează, nu duce la colapsul lecturii. Ea se angajează într-o repetiție-răspicată: “când în biserică/ nu mai avea cine să tragă clopotul/ s-a dus mama mea/ și-a tras clopotul“/ 1; repetiție-convingere: “multe sunt de zis pe acest pământ/ dragii mei copii/ multă dragoste trebuie să fi existat vreodată undeva/ dacă nu așa cum cred eu/ atunci sărutul de adio la ce-ar mai folosi/ la ce-ar mai folosi văzul și nevăzul dragostei oarbe/ doar doar la suferință/ doar doar să doară/ eu cred în lumina ochilor prin care sufletul/ doar doar atunci se vede/ dar ce spun eu nu trebuie să spuneți și voi/ doar doar azi/ doar doar mâine/ doar doar niciodată/ Dumnezeul mamei mele“/ 14; repetiție-mărturisire: “m-am gândit adesea la nemurirea sufletului/ și la alte chestii/… // pe mine nu mă interesează nemurirea sufletului/ și alte chestii/… pe mine mă interesează dacă azi am iubit un om/ el să nu mă certe“/ 23; repetiție-rugăminte: “cheamă-l tu pe chemat la rugăciune/ acoperă-mi sufletul cu inima ta uriașă/ în ziua judecății cheamă-ți și doi câini/ pe cei mai bravi să muște din inima uriașă/ te voi apăra cu sufletul/ care nu cunoaște gustul de carne/ și vei muri în mare taină/ în trupul meu“/ 29; repetiție-dorință-reverberație: “dacă există ceva concret acum să-mi spui/ acum să-mi arăți munții din tine și mai cu seamă/ vreau să ating cel mai înalt vârf al ființei tale/ și-apoi poți să mă iei cu tine/ să mă îngropi sub tine/ să mă scuipi dar să mă adori/ în moartea noastră/ la moartea noastră/ noi noastră/ noi noastră“/ 36; repetiție-omagiu: “am auzit că iubirea de mamă e sacră/ eu nu am studiat iubirea de mamă/ dar cum aș putea să cred vreodată că o mamă/ cu mâinile ei ar putea lua un lemn/ să-l ducă la sân și el să plângă“/ 40 etc.

Condiția social-umană este tratată cu aceeași dezinvoltură cu care afirmă, se întreabă, se roagă, se consolează, admiră, crede, invocă, mărturisește sau oricare dintre antonimele/ antagonismele acestora: “nu sunt sărac cu duhul Doamne/ de ce să te numesc mister/ lasă-mă cât cred să cred/… nu suntem nimic din ce ți-ai dorit să fim/ de aceea trebuie să fim iubiți/ mai ales poeții/ acei oameni de care ai nevoie și tu ca să crezi că ești/ eu vin în completarea ta/ ca judecata de apoi să vină și ea/…// nu știu ce voi mai spune mâine despre tine/ însă rămânem prieteni până la capăt“/ 56.

Volumul Silviei Bitere este scris pentru și stabilește o relație modernă cu Dumnezeu cu care discută lucrurile firești, adâncite uneori de nenormalitate și îl chestionează frecvent, nedumerită fiind de faptul că nu-l vede nicăieri…

Volumul se încheie cu o scurtă poezie care prin ea însăși este o încheiere și totodată degajă optimism și speranță privind condiția și menirea poetului: “peste tot ce am scris se va depune un strat gros de praf/ nimeni nu va auzi de nimeni/ nutresc însă speranța/ că un extraterestru/ mă va descoperi și citi peste mii de ani“/ 58.

Îmi permit să-i spun Silviei că este o bună supervizoare a credinței în poezie!

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari, 5 nov. 2020

Trei subiecte ale unei fericiri curate

Cronică la: C-am stat sub vânt de Mircea Lungu

Cartea lui Mircea Lungu, C-am stat sub vânt,  apărută anul acesta la editura Ex Ponto din Constanța, cu o prefață îngrijită de Nastasia Savin, este scrisă sub strategia sufletească descrisă printr-un motto folosind cuvintele versificate ale lui Fernando Pessoa: “N-am nici ambiții și nici dorințe./ A fi poet nu e pentru mine o ambiție./ E doar felul meu de a fi singur“. Iată cum din singurătate, poetul Mircea Lungu șlefuiește drumul pe unde se va putea întoarce, către și dinspre îndepărtări, astfel punând întreaga lumină a sinelui în poezie.

Cartea este desfășurată pe trei capitole ale căror titluri alăturate formează o metaforă: de-a fi în viață, ceva ce există deja, când sunt cum sunt. Poetul își stabilește cu precizie traiectoria pe care ademenește cititorul, involuntar și fără ocolișuri, punctând repere existențiale insolite, alergând între aici și acolo, acesta și acela, repetitiv și insistent, croindu-și propria rețea nodală, cu încâlcelile și automatismele vieții. Pare că poetul a trăit sub vântul care a bătut când favorabil, când nu, dus încotro s-a nimerit, și totuși, singurul lucru stabil, consecvent și ireproșabil a fost și rămâne poezia.

Călătorirea poetică nu este numai prin meandrele realului, ci și una a trecerii dinspre îndepărtata copilărie către apropiata plecare definitivă: “astfel că acele maluri întotdeauna/ mă vor aștepta,/ grăbite cum niște limanuri/ tocmai bune de împletit...”/ Acele maluri.

În tot acest itinerariu livresc, Mircea Lungu face referire la lucruri care l-au impresionat ori l-au marcat pentru totdeauna: caisul cu flori cum nările trufașe, poștașul lumii, malurile fluviului, sosirea graurilor de toamnă, acele fâlfâiri de rășină ale arcuitelor vele, fumul pipelor, cafeaua-ntărită ad-hoc cu-o gură de rom, benzile magnetofonului care ocrotesc vaste cariere muzicale,/o parte din noi atingându-ne-o-ntreacăt,/ Led Zeppelin plutește pe holuri/ cu-nțelegerea cuvenită./ Fumul pipelor, joagărul, hainele mirosind a păcură, praștia, șerbetul, paltonul vișiniu ros la mâneci,  telescopul căldicel în briza înșelăciunii pivotând,  vesta liliachie cu ceasul de buzunar  și altele cu ajutorul cărora țese frumoase povești în versuri, creând o legătură memorabilă între acestea, astfel că drumul de la prima până la ultima poezie este drept, sigur și original.

Mircea Lungu dispune nu numai de elementul teluric al călătoririi sale, ci și de elementul cosmic. În plus, își leagă mărturisirile de știință, imbricând cuvinte, expresii ori nume celebre în versurile sale, exact așa ca într-o excursie în care vizitezi un muzeu, o casă memorială, poate chiar un cimitir vesel unde afli sau restabilești astfel de amănunte: “Mișcarea este o cauză a călcăturii,/ a spus Galilei de îndată ce ochelarii/ care-au tulburat lumea/ au devenit certitudinea dată de ochi.”/ Suveica inimii; “Și nu era nicio noutate/ în faptul că nimic nu se relativizează…“/ Îngăduința jocului.

Uneori, poezia lui Mircea Lungu vine însoțită de note de subsol, poetul simțind să explice anumiți termeni specifici marinei/ istoriei/ evenimentelor, ca de exemplu, penițele sau via regia.

Remarc stilul direct de adresare, prin dialogurile prezente în unele discursuri sau chiar monologul. Volumul se evidențiază, de altfel, prin forma maiestuoasă a poeziilor, ele întinzându-se și pe mai multe pagini.

Tonul discursiv este și unul confesiv, împletind realitatea cu poezia himerică, iată chiar și zgomotul motoarelor navelor poate fi motiv de creație: “-Jos, liniștea are talismanele ei pentru mine,/ -Cum naiba cadența motoarelor/ poți s-o populezi cu himere?”/ Fumul pipelor. Așa după cum, în accepțiunea poetului, pianul este “o mașinărie de ascultat fericirea“/ Mut lumea un pic.

Mircea Lungu este un călător înverșunat prin propria poezie, folosindu-se de orice mijloace de transport: terestre, aeriene, maritime și de cele din vis! Îi place simplitatea vieții, așa că ne mărturisește: “Voi auzi astfel copita stârnită/ de simplitatea calului și voi călători fără urme…/ Știu, într-o zi voi fi prea încet…“/ Mut lumea un pic, făcând aici iarăși referire la efemeritatea vieții.

În trecutul său, poetul rememorează chipul tatălui pe care îl descrie ca și când ar fi prezent, cu un patetism nonexcentric, accentuând pe trăsăturile pregnante ale acestuia: “Fumul proaspăt îi face mustața/ să râdă cu furie, afumându-i obrajii,/ iese prin nări ca prin coșurile locomotivei/ de pe scara căreia cobora din mers,/ învăluit,/ ca-ntr-o robă,/ în aburii de câmp carbonifer/ tocmai în dreptul steăzii,/ cum un fugar clandestin.“/ Schimb de focuri.

Chiar și metafora, la Mircea Lungu, este o realitate ridicată la rang divin: “Ca și Dumnezeu,/ nu mi-e rușine de lacrimile mele/ ca o viță pe rod.”/ Ca și Dumnezeu.

Poetul atinge și dimensiunea singurătății, despre care, prin contradicție, susține că o trece cu vederea. În fapt, își impune să nu se lase ademenit de clipitul ei, să o considere neglijabilă și totuși, atunci de ce susține că nu scrie despre aceasta, când este evident că despre singurătate aduce în discuție?: “Nu scriu despre singurătate/ nici măcar ca-ndoială/ sau ca dimensiune neglijabilă/ într-o ecuație ajustabilă a vitezei/ cu care-și creează tipul de cititor în univers…/…// Sau o răzuiesc, cum face Dumnezeu“/ Nu scriu.

Oricum ar fi, cu prozodie, ritm și rimă ori în vers alb, poezia lui Mircea Lungu are o cadență caldă, propice unei lecturi odihnitoare: “De-am fi plecat aveam îndeajuns tutun,/ cafea și rom, hârtie și cerneală/ și-un Dumnezeu tăiat dintr-un alun…/ Depeșelele-n singurătate-și scriu, și ce foială!…”/ Un caligraf utopic.

Poezia lui Mircea Lungu are și o notă meditativă, dovadă punctele de suspensie care nu contenesc a lăsa cititorul să transpună în prisma personală sintagmele, simbolurile, temele propuse de autor.

Comparațiile sunt perfecte indicatoare de stări paralele, de aduceri-aminte: “Nu spun c-ar fi fost vremuri simple/ cum niște adevăruri nepopulare) – și apoi, ce-i pasă poeziei/ dacă au reușit/ să-și poarte sub aripi simplitatea,/ ca loc de povară,/ în ritmul unui simț dezaprobator?-“/ Același ceas cu giruetă; “înhămat ca un animal de povară/ la metafora tuturor corzilor/ ce mai pot fi ciupite-“/ Ceea ce trece; “și eu le văd limpede pe toate/ iar când ies, ca apa de ploaie curgând/ prin tulpina copacilor“/ O voce mai sonoră; “că nu ți-am răsturnat, ca un macaragiu,/ viața și străzile despre care,/ hoinărindu-le, mărturiseam că m-adorm,/ de parcă o betonieră și-ar fi revărsat/ stocul de patriotism,/ bagajele și pânzeturile brăzdate de asprimile/ care merg mână-n mână cu spițele morilor de vânt,”/ Încă o mărturie – observând metafora puternic obiectivă și dură cu care poetul zdrobește inima lectorului; “Fumul, ca un velur marinăresc/ al hainelor noastre ce par că ne-ar veni/ foarte bine cu timpul,/ căzu pe gânduri ca în fața unei zarve/ pe care abia o părăsiserăm/ de parcă ar fi fost o republică ajunsă pe țărm, pustie…”/ Povești precum jarul.

Ironia și autoironia nedisimulate sunt așezate pe curat, într-o atmosferă generoasă de timp și spațiu: “Știu: n-am fost tipul înalt, brunet,/ cu ochi verzi ce-ți căzu în ceașca de cafea/ după ultima farfurie spălată/ în apa de primăvară a lunii,/ din care ne privea exuberant/ un lan de porumb iubind lumina.”/ De ce tocmai o dimineață?;Ca un om venit într-o zi ploioasă,/ nu vreau să vorbim despre gropi/ cu atâtea lopeți în jur“/ Acel ecou.

Din loc în loc, volumul este inserat cu copiile scrisului de mână, căci poetul acesta are adânc respect pentru coala velină destinată imortalizării gândurilor.

Poezia lui Mircea Lungu trece adesea în zona filozofică invocând/ evocând nume ilustre: Ovidiu, Socrate, Dante, Platon, Epicur.

Ultimul fascicol poetic este cu siguranță dedicat mării și călătoriilor maritime, întâmplărilor pe valuri și postúrilor în care se află în acest parcurs nautic, sub o formă plastică deosebită, pictând în cuvinte adevărate tablori. Este cu desăvârșire un periplu al intemperiilor existențiale întâmpinate pe mare, iar argumentul cel mai plauzibil este Ehei, Thalassa! Un discurs care se întinde pe cinci pagini. Un poem expresiv, chiar dacă devenit dintr-o întâmplare despre care nu s-ar fi știut finalul, dacă poetul, din postul de observare, nu ar fi acționat prudent și operațional pentru salvarea unui echipaj și a navei, într-un decor halucinant de “furtună cu ciocanele ei fără frontiere“/ Ehei, Thalassa!

Poetului îi place să confunde marea cu însăși libertatea: “Ce mai poate face marea pentru noi?/ Zilnic de și-ar lăsa poduri,/ nu le-am ști, ascunse fiind în libertate.”/ Fotografiile. Sau cu îndrăzneala: “Cunoșteam direcția vântului,/ de mult figura în palmaresul meu,/ primenit, auzul n-a fost/ decât propria depărtare și hălăduire/ spre cucerirea inimoasă/ a tot ce se-ntinde/ aici și acolo-ntre noi, ca-ndrăzneală…”/ E mai târziu. Și, poate cel mai frumos, marea privită “de la-nălțimea genelor sale“/ Așa e mereu.

Poetul este pelerin prin propria viață, aspect care merge în paralel cu realitatea descrisă. El este copilul, soldatul, motoristul, marinarul, cronicarul, poetul, înamoratul, trecătorul, “cel ce sunt-cum sunt-când sunt-pentru că sunt“.

În tot volumul acesta, Mircea Lungu pornește de la un soclu pe care înalță statuie cuvântului și a tot ce presupune acesta. Astfel, cu dibăcie sculptează permanent, creând imagine, formă, estetică, semnificație, simboluri artei de a scrie: “Lemnul creionului se despică…/ Iată cum lucrează cărbunele, îmi zic,/ versul umblă prin el“/ Spre ziua; “Doar cuvintele pot ridica plecăciuni/ dacă nu mă ascund în inima lor…“/ Despre șirul vorbelor; “Dimineața aceea poate se îngusta,/ sub săgeata literei sale, cu șiretenie…“/ Săgeata literei; “Vom auzi cărțile cum și-ntind trupurile,/ nu știu dacă atât de mature precum profilul pădurilor/ din care-au plecat, ca niște povestitori, definitiv,“/ De ce tocmai o dimineață?

Mircea Lungu își încheie volumul într-o notă de autoîncurajare a sinelui poetic. De îndată ce manuscrisul va deveni o carte, el va fi ars așa cum a ars și poetul într-o ars poetica personală, iar cenușile, ale poeziei și poetului, dimpreună vor fi aruncate în mare. Astfel, poetul și poezia sa vor renaște din propria cenușă: “… Așa că eu am dat foc manuscriselor/ Măcar pentru nimic altceva/ Decât ca, atunci când vor pleca prin lume,/ Cenușile noastre/ Să nu o facă decât aruncate în mare“/ Cenușile noastre.

O călătorire frumoasă, atractivă care merită ieșirea în lumea cărții!

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari, 3 noiembrie 2020

Cum am ajuns eu să prezint cartea lui Latip?!

(cronică la: O altă formă de cuvinte de Latip Abdul-Cair)

Pe Latip îl cunosc de ceva timp, aproximativ din 2009, an în care am debutat editorial cu volumul Culorile sufletului meu, de la un eveniment organizat la liceul “Lazăr Edeleanu” de către distinsa profesoară, doctor în filozofie, doamna Lenuța Popa, cu tema “Scriitorul năvodărean și menirea sa”, eveniment la care a participat și regretata Mariana Purcărea cu trupa sa de teatru de copii din care făcea parte și copilul, pe atunci, Latip. L-am remarcat pentru vioiciunea sa, pentru ambiție, talent și strălucirea din ochi pe care și-a păstrat-o și ca adolescent, și ca tânăr proaspăt căsătorit. Drumurile aveau să meargă în firesc până într-o zi când s-au reînnodat, în noiembrie 2015, când, la invitația doamnei inginer bibliotecar la Biblioteca “Pontus Euxinus”, doamna Gabriela Roșca, s-a format o trupă de teatru de adulți la care am aderat și eu din prima clipă. Am numit-o “La tipar” după numele celui care avea să regizeze trei piese de teatru. Prima, o adaptare după “Gaițele” lui Kirițescu, cea de-a doua, “Proștii satului”, o adaptare soresciană și cea de-a treia, adaptare după “Jubileul” lui Cehov pe care nu am mai reușit să o aducem pe scenă publicului datorită instalării pandemiei.

Latip nu se află la prima sa carte. El a publicat inițial un volum care se vrea un soi de ghid de teatru în care sunt presărate și poezii scrise pe vremea aceea, Strada teatrului nr. 1, volum căruia i-am făcut o recenzie care s-a bucurat de o apreciere favorabilă în literatura online.

Cartea aceasta, cu un titlu care m-a frapat și o copertă ingenioasă, este de fapt cartea de debut în poezie. Tipărită la editura Pim, Iași, cu un număr consistent de pagini, cartea are un cuvânt de întâmpinare din partea actorilor și profesorilor universitari Anca Mircea și Geo Dobre și un cuvânt de încheiere prezentat pe coperta a patra, semnat de Gabriela Roșca.

Deși luate separat poeziile sale par abstracte, împreună facilitează un scenariu interesant, pe alocuri cu metaforă puternică, uneori pompoasă, alteori subtilă sau chiar lipsind, ea fiind pregnant marcată de mesaj. Versul său pare când copt, când pârguit, deseori crud, surprins în etapa de debutant, însă farmecul este evidențiat fie prin tema susținută și modul în care este abordată, fie prin elanul tineresc secondat de un registru teatral care se simt de la o copertă la cealaltă.

Primul lucru care atrage la această carte este coperta ingenios realizată ca o scenă dintr-o piesă de teatru sugerând astfel ambele preocupări ale autorului: teatrul și poezia.

Apoi, cuprinsul ei nu este unul obișnuit, ci este formulat din titlurile capitolelor inserate în volum, și nu din cele ale poeziilor, așa cum se procedează de regulă. Și este plasat în fața poeziilor, nu la sfârșitul acestora. Tot ce se întâmplă în această carte pornește de la Un vis albastru, care sugerează tinerețe, elan, speranță, bucurie, forță, la Ne-am întâlnit odată, nostalgic, exprimând un timp trecut, amintiri, o vârstă împlinită. Iar între aceste două repere, autorul parcurge o serie de tematici și se referă la viață și moarte, istorie, obârșie, copilărie, adolescență, relația cu părinții, chipul mamei, al tatălui, iubirea, grijile, sufletul, natura și tot ce înseamnă existența, orizontul dintre naștere și plecarea eternă.

Poezia acestui tânăr autor înclină spre mitic și istoric, dar și spre religiozitate, așa cum reiese cel puțin din titluri: Retablul din Cortona, David și furtuna, Popas în timpul fugii din Egipt, Piața Roșie, Nimfa Metope, Burebista, Agamemnon etc.

Ca orice tânăr, tendința de a epata nu lipsește din textele sale. Dar acest lucru nu este neapărat un minus, ci poate fi o amprentă personală. Iată, o sintagmă bizară, paradoxală: “frunzișul copacilor adie un fulger luxuriant“/ david și furtuna. Însă, cum spuneam, există și metafore de excepție, care determină o stare de meditație: “oboseala mușcă din toate oasele“/ popas în timpul fugii în egipt.

Uneori, Latip jonglează și cu personificarea, creionând deosebite instantanee vizuale, așa cum în poezia Nuferi albaștri în care apa este o frumoasă cu cercel la ureche, un nufăr.

Pe alocuri, apar exprimări ușor vetuste, relativ la topică, dar poate anume folosite în discursuri istorice cu greci și romani, trimiteri la epopei și care conferă o atmosferă a trecutului, cu lupte și războinici, cu bizarerii, opulență sau dimpotrivă, însărăcire, simplitate, vechi: “despărțeam vârstele-mi și nu înțelegeam din ce-am putut fi“/ Altarul.

Poezia lui Lapip este și de inspirație picturală, artistică, simțindu-se clar atracția sa spre opere celebre, folosite ca titluri de poezii, cum ar fi: Mona Lisa (da Vinci), portretul soților Arnolfini (Jan von Eick), Logodna fecioarei (Rafael), capela sixtină (Michelangelo), punerea lui hristos în mormânt (Caravaggio), gânditorul (Auguste Rodin).

Observ o predispoziție spre pesimism, în special în finalurile poeziilor care se arată în cheie melancolică, prin contrast cu optimismul degajat din corpul contextual inițial și o atracție cu preponderență către motivul morții: “livadă-mi era coșciugul/ trecut ecou mă scoate viu/ din cald pământ…”/ ceas solar; “emoția, izbită de stâncile gândului,/ răsună-n ecou mormânt,/ te plimbă-n vieți/ viu, ori mort/ vesel sau trist,/ lăsând în inimi toamnă“/ actorii; “aici e perfect,/ simt oamenii cum calcă pe moarte/ și invidia ca o boală e peste tot…”/ sfârtecare– cu un accent spre filosofia cioraniană; “transparent/ se scurge timpul,/ suntem și noi în el/ într-o formă umană,/ n-auzim casa către cimitir,/ doar parfumul de zambile ne mai strălucește prin voal,/ opuși/ de moarte vom fi iar în viață…”/ din colivia sinuoasă; “simt viața blindată-n pământ“/ istanbul; “ireal să dansăm printre morminte/ ca și cum/ corpuri s-ar lipi de umbra unei iubiri“/ sub piele; “clarul de lună înconjurat de timpuri/ îl iau cu mine,/ îl port în buzunarul inimii,/ mă gândesc la el,/ iar zgomotele lui prin care ai trecut/ sunt ca tăcerile absurde,/ morminte…”/ ca și cum s-ar fi întâmplat ieri; “pe jumătate mă înalț,/ rotund încep să-mi gust din marți,/ ce tineri și frumoși sunt…/ brusc se strânge postul,/ păcat…”/ culinar; “și viciul îngenunchează-n fața suferinței/ pe veci…”/ doar un cimitir și multă ceață; “spânzur tristeți de garduri/ cerând spitalizare a tot ce-i viu…“/ în rai – prin contrast cu titlul!

Latura actoricească a poetului Latip Abdul-Cair este vizibilă și vivace, reprezentată prin scenarii diverse. Rondul de noapte este dedicat actorului, artistului, aceluia aflat pernanent în slujba emoției și a trăirilor spectatorului, oricine va fi fiind acela: “actori îmbrăcați în gesturi foșnesc cuvinte de departe,/ mișcări fără urmare semnează-n spațiul înrămat,/ șubred invadez scena,/ … inimile sunt deschise cât teatru conținem“. Sau: “orchestrez fiecare formă/ cu vechi origini,/ simfonia epocii feudale./…. spectacole de burg șterg memoria,/ voci se aud din păduri- origini medievale târzii.“/ jocuri scenice.

Latip afirmă că iubirea merge la suflet. Într-adevăr, surprinde sentimentul în diversele lui ipostaze, una dintre ele fiind cea pentru poezie și pentru cititorul care știe să o primească: “prin bariere lingvistice/ vreau să cânt la inima celui care știe să primească,/ înaltă ținută estetică...”/ introducere; ori, iubirea față de cuvânt și față de natură: “iubirea se-ncununa cu apa,/ din care mereu curgeau litere…”/ cândva.

În unele dintre poezii, Latip devine protagonistul propriilor scenarii și chiar își dedică un fascicol din carte, numindu-l retoric: tot eu ieșind din vatră. Aflăm, astfel că: sunt tot aici, ca și când ar fi trebuit să ne imaginăm că ar fi putut ieși din poezia sa pe ușa din spate, în culisele existenței sale: “pasc/ pe-ntuneric petalele cuvintelor tale/… visez cum făceam baie în rai,/ și cum mă țineai ca pe o carte./ chiar dacă s-au dus anii,/ țin minte acest promis,/ în trei zile ne vom săruta prin calendar/ sunt tot aici,/ de atunci eu n-am mai mâncat…”/ sunt tot aici. Sau: “cromatic/ mă scald în muniția de principii,/ avangardist/ ca o perlă netă a secolului./ atrag infinitul“/ dansul. Sau: “din frica mea/ alerg/ în toate nopțile lui Dumnezeu./ fiecare secundă prinde aripi/ și zboară-n acest hoc de șah,/ deschideți pieptul,/ ceara luminii să vă unească-n perfecțiune pură,/ acolo/ în mijlocul inimii/ incertitudinea s-a stins,/ rămâi prin lavandă/ un pelerin umplut cu tine însuți,/ eu/ am ajuns în locul unde totul e muzică…”/ eu sunt din trăiri. Dar tot el afirmă că: îmbătrânesc ca vinul cel bun!

Pot declara acest volum ca unul de călătorie, un itinerar geografic-istoric-mitic-artistic-religios, chiar și numai după câteva titluri reprezentative, iată itinerariul geografic: femei tahitiene pe plajă, divan japonez, revoltații madrileni, orașul basc, un berlin violet, farul din Alexandria, intrarea-n ierusalim, școala din atena, bucurești; pe cel istoric: privindu-l pe brâncoveanu; miticul: sărbători dionisiace, cleopatra; cel religios: rugăciunile mele, biserici; actoricesc: “plimbați sub gânduri/ vin toți parcă poftiți de gesturi/ să-mi stingă lumânări,/ dar ei nu înțeleg/ că teatrul face parte din decor…”/ cât de repede se pun păianjenii; “cineva a aprins gândul/ sunt în teatru/ floral…”/ în sâmbătă mă îmbrac; “stau ascuns în fresce pictate/ ca actorul înaintea spectacolului“/ draperie; “trage din pipă umor/ și ușor îl suflă spre tine“/ un actor.

Surprind în câteva poezii tendința autorului de a se lăsa inspirat de creațiile câtorva renumiți poeți, scriitori, filozofi. Iată cum înclină spre versul nichitian în poezia nimfa metope: “ți-am sărutat talpa,/ stoluri de fluturi zburau până la umeri“, prin comparație cu: “spune-mi dacă te-aș prinde-ntr-o zi/ și ți-aș săruta talpa piciorului/ nu-i așa că ai șchiopăta puțin/ după aceea/ de teamă să nu-mi strivești sărutul?…”; Aplecare spre misticul și exoticul din Maitreyi eliadesc, în poezia ca-n maitreyi: “ca tine-n psalm simt nedesfăcutul puls…”. Izbitoare, poezia sunt orb doamnă m-a trimis imediat la Mircea Dinescu și poezia lui de mare succes “Sunt tânăr, doamnă”, cele două fiind la antipozii semanticii. Dacă poezia lui Dinescu este stelară, invocă spiritul tânăr și atitudinea de leu, cea a lui Latip transmite mai cu seamă o stare de resemnare, dezamăgire, beznă, paradoxul fiind și cel legat de vârsta celor doi autori. Sorescian, în poezia dragi părinți, vizavi de poezia “am zărit lumină” a marelui poet oltean. Exemplific: “pe acolo cum este timpul în glas?”/ dragi părinți – ultimul vers al poeziei despre mama ca virgula și despre tata ca semnul de întrebare și “Am zărit lumină pe pământ,/ Și m-am născut și eu/ Să văd ce mai faceți./ Sănătoși? Voinici?/ Cum o mai duceți cu fericirea?”/ “am zărit lumină” (Marin Sorescu).

Latip are un apetit pentru verbul a coase, un stimulent poetic zic eu atâta vreme cât verbul se atribuie hărniciei, dorinței de a fi modern și plăcerii de a înzestra cu haine poetice, regăsindu-se astfel în postura unui croitor de cuvinte: “m-așez pe scaunul aproape zărit,/ și-ncep să-ți croiesc viața,/ cu mâneci lungi, orientale./ erou, acul, într-un vârtej coase tivul“/ croitorie; “coase pe cer trei inimi, ornează cerul cu grijă și/ binecuvântare,/ pofticios acul prinde formă, dar nu-l lasă la întâmplare în această modă, nu…/ parcă țese Dumnezeu motive tradițional...”/ nașa naturii; “învăluită în mister îmi acoperi vederea cu un jar de fiori/ sparg ape, te simt aici/ ne acoperim buze în buze/ respirăm un aer fără îndoială,/ cerul gurii,/ visător cinematograf/ ne coase în atmosfera înaltă,/ temperatura sonoră spumegă senzualitatea“/ sărut.

Este insistent cu punctele de suspensie pe care le folosește frecvent. Poate că ține morțiș să lase cititorul să continuie scenariul, dând impresia că încă ar mai fi ceva de spus în favoarea poeziei.

Adevărul este că poezia nu are definiție, fiindcă ea este însăși emoția!

Drum bun poeziei latipiene!

Ottilia Ardeleanu, Năvodari,

25 octombrie 2020

Libertatea-n butuci grei cât trei decenii de așteptare

(Cronică la: Ostile de Melania Briciu-Atanasiu)

Sunt la a doua carte de poezie a Melaniei Briciu și mă bucur că această poetă româncă, hunedoreancă, vieneză prin spațiul în care a ales să trăiască de ceva ani, și-a păstrat tăria de caracter, izbutind să dăruiască în continuare o poezie de forță morală și conștiință. Imbatabil, versul său descrie o lume schimonosită, vulgară, prostituată și jecmănită chiar dinlăuntrul său.

Volumul Ostile apare în anul 2018 la editura Inspirescu, cu o prefață semnată de poetul călănean Simion Cozmescu și este dedicat soțului acesteia, “pentru iubire, răbdare și sprijin”, așa ni se destăinuie autoarea.

Avem de-a face cu o poezie gravă, cu greutatea tuturor uraganelor./ Ostilul ochi din spatele inimii.

Deși departe de țară, Melania trăiește intens istoria poporului pe care l-a lăsat în urmă, cu părere de rău, dar obligată de situație, pornind într-un exil care a împlinit treizeci de ani. Revolta interioară împotriva unei epoci, unui regim și unor evenimente tragic-îngrijorătoare o determină să manifesteze din poziția de româncă, să ia atitudine și să participe chiar, prin vers și gând la unele dintre acestea.

Despre bocancul urii ne vorbește aceasta, despre dramatismul, dar și hilarul unor evenimente conduse parcă dinadins împotriva populației. Despre revoluție, mineriade, dictaturi, porniri asasine și strigătul libertății/ Ostilul ochi din spatele inimii aflăm în poemele acestui volum al cărui titlu avuează atitudinea de luptătoare a poetei.

Durerea din suflet este comparată cu durerea din pietre/ Ostila tristă.

Melania Briciu este o patrioată asiduă, pentru ea, țara, de la Pontul Euxin unde a fost exilat poetul Publius Ovidius Nasso și până la hotarele vestice, de la nord la sud, este patrimoniul de suflet pe care îl vede măcinat chiar dinăuntru.

Pentru Melania, personificarea unor atitudini josnice este un procedeu cu care jonglează artistic: sufletul a devenit prea subțire/ i s-au adâncit în colțuri ridurile/ l-aș injecta cu botox la preț de promoție/ pentru creierul lăsat până la genunchii/ speranței/ de atâtea alăptări inutile/ aș cere implanturi repetate de silicon// să poată avea mai multă trecere// pe covorul roșu unde se perindă/ emblematic/ în haine de gală toate ipocriziile/ la decernarea premiului cel mare/ pentru euforia unei singure clipe de glorie/ doar orgoliul ajuns în metastază poate fi/ cea mai aspră pedeapsă/ Operație estetică.

Melania ne poartă prin țara ei dragă, în trecutul copilăriei, rememorând locuri, oameni, îndeletniciri, atitudini, rituri, imbricând și expresii ungurești, în conformitate cu zona de proveniență. Pentru a dovedi gravitatea vieții, este suficient să scrie despre soarta minerilor, folosind vocabularul și semantica adecvate: abataj, târnăcop, pickhamer, burghiu, șut, huilă, burghiu amintirea/ sfredelește lemn tare, ciocanul dogarului Aron, cât aer de sfințenie aveau mâinile sale/ de funingine, mândria noastră era calea ferată pe care/ locomotiva cu aburi trecea maiestuoasă, Jiul negru de trudă verde de silicoză etc./ Podul lui Singer.

Amintirile din zona de baștină sunt un zbucium care asurzește. Personajele evocate au harul lor și amprenta fiecăruia asupra autoarei se citește în această poezie à la longue. Amintirile poetei poposesc la Arcanu, Ada Kaleh, limbajul fiind adaptat etniei din spațiul redat: toamna și-a îmbrăcat șalvarii castanii/ se înfruptă lacom din bucata de soare/ dulce și lipicioasă ca o baclava; e prea grea povara apei și a istoriei/ pe înserate printre rădăcini/ contorsionate de lună/ se va tângui naiul va plânge lăuta/ lângă acei chiparoși pasionați vor dansa/ perechi melancolice de migdali și leandri/ nu am parale de bacșiș doar câteva versuri/ efendi, pregătește totuși cafeaua și narghileaua/ și adu-mi șerbetul de mentă / în vis, Ada Kaleh; efendi s-a răcit nisipul/ adă narghileaua cu aroma cireşilor pe scuturate/ şi trimite pe cel care va putea ghici din/ zaţul depus în această ceaşcă ciobită/ mult prea fragil translucid porţelan/ Brandenburgice și pitoresc balcanic.

Melania Briciu se pune în paralelism cu un sine reprezentat în timp și spațiu, a treia coordonată fiind iubirea: iubirea mă trăiește mă răsare mă asfințește/… și m-aș auto-intitula/ dictatorul militar deasupra tuturor iubirilor/ doar pentru că m-am luptat cu toate lumile/ perpendiculare adiacente și paralele// să te găsesc să te păstrez să te iubesc/ de la primul nostru Bing Bang până la cel de pe urmă/ Anti-odă iubirii; mama: spunea mama/ cine trece pe podul lui Singer/ și nu-și recunoaște minciuna/ hrană va deveni broaștelor hâde și verzi/ Podul lui Singer; păpușa din copilărie: nu-ți lăsa păpușa nespălată flămândă nepieptănată/ să plângă în colțul unde resemnarea/ a început să facă păianjeni/ Singura punte; iubitul: mi-ai spus/ aceasta a fost cea mai bună ciorbă a ta de cartofi/ ți-am zâmbit te-am crezut/ doar iubirea te poate face atât de încrezător/ mi-ai cerut să renunț la mine uneori/ te-am mângâiat te-am ascultat/ doar iubirea te face atât de supus/ m-ai încurajat/ tu scrii cele mai frumoase cuvinte de dragoste/ te-am sărutat m-am îndoi/t iubirea este doar ceea ce este/ ea nu te poate dărui cu har/ doar cu o ardere în plus/ și cu o operație aritmică-aritmetică/ pe inimă / 5×5 și încă o dată pe atât– îmi pare cea mai gingașă declarație de dragoste, o poezie care dovedește sufletul delicat al autoarei; copilăria, adolescența, tinerețea și vârsta a treia:

doar în poziția lotus îmi pot exersa memoria/ meditez tot mai des la tinerețea îndărătnică despletită/ când nu mă știam găsi în lume nici/ lumea n-o puteam găsi în mine/ poate că nu aveam destule amintiri// acum respir poezii clipă de clipă/ mănânc gulaș aproape zilnic/ tund trandafiri vienezi în fiecare lună/ anual port de grijă copiilor berlinezi, londonezi/ îmi schimb țările aproape o dată la un deceniu/ dar nu uit să pun în toate serile/ humă de dor la rădăcina din suflet/ în viață te poți obișnui cu orice dar nu cu moartea/ eu vin pe sălbatice versuri uneori ca pe torente periculoase/ vâslesc cu trudă într-o ambarcațiune de sport extreme/ oare doar atunci vom înțelege iubirea/ după ce obosiți de mariajul cu viața/ vom accepta invitația la balul cu smoching și rochii albe/ poți obosi de viață și atunci când crezi că ești fericit/ încă nu mă pot dumiri asupra indecenței din zâmbetul/ unei proteze în paharul cu apă/ mi-e greu să accept impertinența din oglinzile ridate/ poate ar trebui să-mi amintesc/ permanent ce des cădeam în copilărie/ și cât de utile erau zdreliturile/ În cerc vicios amintirile.

Melania reușește să zugrăvească dezechilibrele vieții, șchiopătările, împiedicările, clătinările, poticnirile cu durere și sonor, pe un portativ simfonic adecvat unei conduite de infatuare în contradictoriu cu aceea simplă de muritor: nu există echilibru perfect/ nici măcar atunci când încerci/ să te proptești concomitant/ în două cârje/ fiecare se crede un buric/ mai mare sau mai mic/ chiar și atunci când/ se scrie despre nimic/ mulți cred că sunt/ unicii descoperitori și stăpâni/ peste această ordin/e blestemată șuie/ care nici nu coboară nici nu suie/ nu se învârte lumea/ după vrerea noastră/ noblețea nu stă în fițe/ nici în aere de superioritate/ mai degrabă în palma bătătorită/ în degetele crăpate/ în spiritul ridat de frământări/ în conștiința poticnită/ de zgura propriei mustrări/ a mai rămas un continent nedescoperit/ în care am putea să ne reinventăm/ viața după ce am îngenuncheat/ măcar o singură dată/ pe insula Paștelui / Îngenunchere pe Insula Paștelui.

Volumul se încheie inspirat cu un poem în care este invocat Dumnezeu, singurul care să decidă soarta unei nații în jocul hazardului unde zarurile sunt aruncate aiurea în timp ce aceia din vârf fac promisiuni deșarte pentru nu știu care libertate și demnitate!

Handicapul unei vieți înglodate în colapsuri de tot felul nu poate fi eradicat decât prin puterea divină!

Melania stăpânește arta discursului solid, nu se dezminte nici în acest volum de forța ei poetică, la fel ca și în Eu sunt Spartacus, volumul de debut.

„Libertatea absolută se câștigă prin dragoste. Căci doar dragostea îl eliberează pe om de natura sa.” – Mircea Eliade.

Despre dragoste și libertate ne impresionează expres Melania Briciu!

Vă invit la lectură, dragi iubitori de poezie!

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 20 aug. 2020

Sindrom depresiv anxios SDA sau somnul morții ratate

Cameliei Baciu îi descopăr de curând o dualitate intrinsecă dramatism-comedie copertate în două conținuturi livrești: De ce eu?, ed. Minela, București, 2019 și Povești de pe la noi apărută la aceeași editură și tot anul trecut.

Relatările din aceste două cărți sunt personalizate, situându-se în destinul său, dar, prima dintre ele poate deveni un ghid de salvare a oricărei persoane care, prin absurd, ar putea trece prin încercările autoarei.

Frica încătușează, erodează la nivelul cerebelului, aruncă în abisul depresiei, mutilează sufletul. Despre teama de a nu mai face față vieții într-o lume diferită, departe de rădăcini, despre obsesii și oboseli acumulate, despre griji, evenimente nedorite, umilitoare, nelimitate și alte probleme existențiale, despre întunericul care obturează trup și spirit, iată dramatismul degajat de lectura acestei cărți.

Camelia își radiografiază propria viață cu momentele de panică și anxietate care au pus stăpânire pe ea până la a crede că nu va mai avea mult de trăit. Este o narațiune care te ia cu fiori!

Acțiunea, dincolo de amploare și durere, se petrece în bună parte într-un cabinet psihiatric în tandem cu spațiul de acasă, o cameră mereu cu storurile trase, fără lumină deci, și într-o singurătate dorită cu tot dinadinsul.

Viața zbuciumată și plină de tragism a autoarei este luminată pe de-o parte de medicul psihiatru convins de refacerea pacientei și pe de alta de un necuvântător, un câine pe nume Charlie, care nu o părăsește câtă vreme autoarea agonizează între real și ireal.

În drama personală trăită sunt incluse și cele două fiice ale sale, fiecare, suferind, la vârste fragede, câte un accident de mașină.

La psihiatrie, Camelia este invitată să descarce toate apăsările, nefericirile care o ancorează în depresie și dacă la început refuză chiar ajutorul psihiatric, după ce înțelege că nu trebuie să se considere nebună pentru faptul că frecventează acest tip de cabinet, devine cea mai bună prietenă a doctoriței, o tânără aflată la început de carieră, care dorind să se afirme își dă tot interesul și își pune la îndemână toate cunoștințele spre a atinge rezultatul pozitiv. Astfel, două lucruri se doresc a fi concretizate după eforturi îndelungi: vindecarea pacientei și rezultat maxim la proiectul susținut de doctoriță la unul dintre examenele pe care trebuie să le susțină.

Pe lângă toate acestea, se alătură și drame colaterale, spre exemplu îndepărtarea foștilor prieteni care uitaseră cu desăvârșire de ea și de problema sa de sănătate și care abia că mai dădeau câte un telefon. Sau neputința de a redeveni independentă până într-o zi în care soțul ei nu mai poate să plece de la muncă și este nevoită să urce din nou la volan, după 22 de ani, pentru a merge la control sau pentru a face cumpărături. Dar, și faptul că din zi în zi devine tot mai dependentă de antidepresive.

Relativ la relațiile interumane în care putea fi considerată nebună, tot greul se ducea interior, însă nimeni nu avea curajul să o întrebe despre starea ei sau să spună curat ce gândește despre starea ei.

Autoarea, pe drumul vindecării, își caută adesea refugiu în cărți. Dorește să afle cu mintea ei cauzele, dar și metodele de rezolvare a oribilei situații.

Romanul este presărat sporadic de dialoguri scurte, dar edificatoare. Am remarcat o serie de inserții de citate extrase de autoare din diversele cărți citite ca fiind revelatoare și de ajutor în faza inițială și pe parcursul lecțiilor despre autosalvare.

Scriitoarea de la Vinerea, Alba, crede în Dumnezeu și recunoaște mâna salvatoare a Acestuia, faptul că nu a părăsit-o niciodată în momentele dificile.

Dezlegarea de o boală vicleană, de întuneric lăuntric, mental, se face prin intermediere divină și prin lectura unor cărți de specialitate, când autoarea se închide în beciul sinelui: Aveam în bibliotecă o carte Curs despre trezire, de Joe Vitale, secretul rezolvării tuturor problemelor. Am luat pasaj după pasaj, citind și recitind, înțelegând și memorând. Îmi făcusem o idee: cine poate scrie așa ceva, ori a trecut prin experiența mea, ori a studiat foarte mult. Nu avea importanță cum ajunsese să scrie acea carte, dar am înțeles că există posibilitatea unei evadări din lumea întunecată în care mă aflam, din neantul minții mele. Mai învățasem că nu trebuia să mă consider o victimă./ pag. 54.

În ajutor mai veneau și confidențele pe care și le făceau pacienții între ei. Așa află Camelia că boala nu ține cont de vârstă, educație, pregătire profesională etc.

A venit o zi în care Giata, medicul curant, a înștiințat-o că în termen de două săptămâni va trebui să se mute la alt spital. Nu avea cum să o declare vindecată după cele 9 luni de tratament psihiatric, așa încât, încerca să o liniștească pe Camelia, spunându-i să meargă în continuare la noua doctoriță care va veni în locul său. Însă, Camelia refuză, asumându-și riscul de a continua singură drumul anevoios al ieșirii definitive din depresie. În aceste condiții, relația cu Dumnezeu se întețește. Camelia ia drumul rugăciunii și al spovedaniei directe cu divinitatea. Cu fiecare învățătură duhovnicească, pacienta deslușește noi sensuri divine înțelegând că nu numai depresia sluțește, ci și spiritul, sufletul uman care, în loc să primească duh sfânt și pe Dumnezeu, poate adăposti răul și pe zeul lui.

Își cumpără cărți religioase și, din lectură în lectură, găsește foarte la îndemână sufletește pe părintele Arsenie Boca pe care îl instituie terapeutul sufletului său și noul său psihiatru.

Povestea locului său de muncă unde angajaților li se spunea sclavi este de asemenea o intrigă cu deznodământul demnității pe care eroina acestui roman retoric, De ce eu?, o demonstrează la nivel înalt. Camelia este o persoană încercată de viață, rozul său a fost aproape șters, dar niciodată nu a încetat să lupte cu sinele său fragil și cu demonii interiori și exteriori. După cum singură afirmă, legea divină funcționează întotdeauna./ pag. 64

Camelia se află la începutul unei altfel de depresii, rămânând în șomaj, cu două adolescente care mergeau la școală, aveau concursuri de dans, și cu o rată la bancă, un singur salariu, așa încât resursele familiei erau mult diminuate și relația de cuplu începea să devină spinoasă: Nici viața de cuplu nu avea forma unui buchet de trandafiri, numărul spinilor depășea numărul petalelor, și acelea pe alocuri ofilite./ pag. 65. Îi vine ideea să se întoarcă în România, la părinți și locurile natale, dar, din păcate, gândul îi este tot la sinucidere, măcar se afla acasă, lângă părinți – gândea ea- și răul parcă se înverșuna și mai abitir! Întreaga narațiune este profund străbătută de senzații sufocante, de înstrăinare a tot ce fusese frumos și puternic în trecut, de îmbătrânire chiar, de rigidizare și amorțire a oricărui sentiment, indiferență oarbă. Aci, în sat, o altă mână de ajutor îi întinde preotul Ioan Stanciu, ceremoniind o slujbă împreună cu alți 5 preoți pentru sănătate și îndepărtare de rău. Camelia își pune mare nădejde în acesta, dar, nu pentru multă vreme fiindcă preotul se prăpădește la scurtă vreme după reîntoarcerea acesteia, în Italia.

În toată această părăsire de sine, îndepărtare de ființă, chipurile mamei și tatei sunt lumini stelare, dumnezeiești. Camelia descrie ritualuri românești cum spre exemplu primirea sa asemenea unui oaspete care trebuia să se anunțe din timp ca să poată fi primit cu fastul impus de grația mamei.

De la experiența personală, autoarea trece de multe ori la a generaliza un fapt, o situație, o stare, universalizând propriile trăiri. Multe din întrebările sale, uneori fără răspuns, sunt introduse de filozofia unor citate din autori cunoscuți, tendința acesteia fiind de a extrapola subiecte destul de alambicate ele însele. Cu alte cuvinte, încearcă să-și teoretizeze destinul și repercusiunile unor întâmplări care o determină să revină la întrebarea laitmotiv de ce eu?

Autoarea iese din sfera dramatică pe alocuri, făcând descrieri liniștitoare a cadrelor de desfășurare a acțiunii, așa cum frumos o face în paragraful destinat noului loc de muncă: Hotelul, fără pretenția de-ați atrage privirea imediat, cu inscripția nu tocmai pompoasă a numelui său”Franklin”- își flutura cu mândrie steagul de “Best Western”. Cele patru stele pe care le avea străjuiau și ele pe plăcuța aurită. Impresia pe care am avut-o la intrare a fost că nu mă aflu într-un hotel, ci într-un studio de muzică, într-o sală de înregistrări sau o școală de canto./… Pereții erau decorați cu tablouri de artă modernă, toate cu temă muzicală. Până și cravata persoanei de la recepție avea forma claviaturii unui pian./… Era clar: mă aflam într-un hotel “musical.”/  pag. 115-116.

Camelia este o persoană altfel, o demonstrează prin felul în care deschide o nouă perspectivă barului de colazzione muzical prin primirea cu un cântec preferat al fiecărui invitat cântăreț, interpreta fiind chiar ea, lucru care o apropie foarte mult de clienți. Aceștia o caută, o recomandă și astfel afacerea patronului ei prosperă uimitor. Sub zâmbet și cântec se zbuciumă o mare de durere!

Însă, Camelia nu pune punct aici patimilor ei, ci mai are de dus o cruce cu amărăciune purtată. Fata cea mare este urmărită obsesiv de un bărbat trecut deseori prin mâinile carabinierilor. Nu este ajutată, chiar dacă face plângere, și atunci se implică direct în salvarea fetei sale denigrându-l pe psihopat în fața tuturor vecinilor, fapt care atrage o mare admirație asupra sa.

Camelia Baciu este protagonista unei vieți de acțiune, implicată în lucruri extraordinare care, în sinele ei, dau impresia unei nebunii absurde. Însă eu, de pe marginea acestor acțiuni, o văd doar ca pe o pesoană căreia i s-a pus mult pe umeri tocmai fiindcă poate! O consider o vitează, o persoană asumată, curajoasă, care depășește situații neobișnuite. Da, Camelia își deschide aici inima unei triumfătoare. Și chiar dacă sufletul și trupul o dor, pentru oameni este un model de lider în viață.

Periplul dramei existențiale continuă cu pierderea la vârste prea tinere a unor cunoștințe dragi: Mariana, Florina, Didi Trifan. O dezarmare totală într-un război pe viață și pe moarte interminabil.

Șansa la viață a autoarei vine într-un sfârșit prin echilibrarea energiilor interioare asigurate de un terapeut. Puțin a fost ca autoarea să reușească să se stabilizeze într-o viață cu multe capcane asemenea unei excursii pe un itinerar sălbatic, necunoscut, în care a fost invitată să concure.

Viața de emigrant m-a purtat spre neliniște, fără loc, fără pace, cu sufletul împărțit între familia mea din Italia cu care încercam să construiesc un viitor și părinții din România care luptau cu viața în singurătate și dor.

Camelia Baciu, tu nu suferi de depresie, ci de prea multă ființă! Dixit!

Cartea Cameliei Baciu te ține în suspans pentru aflarea soluției la problema ei majoră, să afli cum a putut să treacă peste tot întunericul anilor săi tineri și încercați, cum a ieșit din dezastrul psihic. Poate că este comparabil cu efortul depus de o mulțime pentru a reface ceea  ce a distrus un seism de mare magnitudine, produs pe orizontală!

Felicitări, Camelia, pentru voința ta. Da, Dumnezeu există!

 

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 7 august 2020

 

Al treilea ochi sfredelitor

(Anica Andrei‑Fraschini: Alt condițional, ed. Pim, Iași, 2020)

Anica Andrei‑Fraschini este la volumul său de debut, Alt condițional, apărut în colecția Modus vivendi, la editura ieșeană Pim, 2020, în ediție bilingvă româno‑franceză. Dedicat părinților săi‑îngeri, volumul beneficiază de o prefață rânduită de poeta dobrogeană, pe numele său de scriitoare, Ana Ardeleanu, membră a Uniunii Scriitorilor din România.

Volumul este gândit pe două arii poetice: Verbele trupului în care apar doar poezii în limba română și Porte‑bonheur, poeme bilingve, pe care chiar poeta și le traduce.

Anica Andrei‑Fraschini nu are cum să nu scrie ceva temperamental, la ea poezia țâșnește după o formulă matematică și după frisoanele unui timp foarte deformat din punct de vedere liric. Poezia sa strânge, doare, pare a fi o menghină sau o matriță procustiană în care trebuie să te încadrezi. Da, dar asta nu înseamnă că nu este emoțională, că nu dă fiori, că nu stoarce câte‑un oftat. Tocmai că se pretează la actualitatea prezentată și raportată la cunoștințele stufoase ale autoarei. Sensibilitatea acesteia debordează în inecuații, asimetrii și posibilități multiple de atingere a infinitului. Este capabilă să trăiască pe carne vie ceea ce i se întâmplă, adoră poezia venind țanțoș spre ea, intrându‑i pe sub piele mai ceva decât o muză, de aceea o cheamă înăuntrul său spre a o servi din propriile rezerve existențial‑spirituale.

Anica nu face decât să ne ofere această poezie ca pe o eternă prietenă de cuvânt.

Poezia Anicăi este de înclinație oarecum nichitiană: amândoi suntem vii și mirați/ noi sau: sufletul poetului este indescifrabil/ slovele scrise ori niciodată născute/ se necuprind la masa tăcerii/ taină (l’âme du poète reste indéchiffrable/ les lettres écrites ou jamais nées/ se non‑enveloppent à la table du silence/ mystère)

Deși foarte matematică, iubirea revelată de autoare în poeziile sale este dezordonată, pare un demers fizic brownian, devenind subiect de culegere de antagonisme.

Poeta mușcă și din caragialismele dulci‑amare ale vieții, din dulceața de trandafiri pusă în galoșii amintirilor, căutărilor, dragostei visate.

Remarc în poezia Anicăi intruziunile tehnologiei avansate, limbajul conex și viciul abordării virtualului mai presus de viabil‑existențial: sincronizez skydrive‑ul/ cu cloud‑ul și onenote / pun fonduri de ecran / scintillantes /desenez singurul cuvânt / mă desfăt în pagini virginale / azi mă joc‑Jocelyne/ Frunze de nuc.

Singură mărturisește căscrisul e ca o cafea pură… Autoarea nu se supune dogmelor, ea simte, trăiește, împărtășește firesc, neabătându‑se de la ideea că totul este așa cum trebuie să fie, obișnuit, mecanic, reflex:  cum să fie oare duminica ta?/ e mereu a șaptea zi,/ e ca un final, ca un corolar,/ duminica. Totodată, conștientizează aportul duminicii liniștite asupra sinelui: a mea văd că se pricepe să devină/ cer senin de septembrie,/ care trece prin mine/ mă absoarbe cu sunet de ventuză/ și mă trece prin el…/ cerul acesta, perfect,/ ține și reușește să‑mi fie călăuză/ către împliniri următoare/ în care se prefigurează esențe…/ duminica.

Filonul poetic este marcat de componenta revoluționar‑tehnologică, de aceea, limbajul întreținut de poetă are puterea momentului: tabletă,  cloud, blank, megaocteți, click etc.

Avem de‑a face cu artă fină antagonică țesută în amănuntul cuvântului, ca în poezia te știu, în care efervescența absolutului se diseminează în trăiri secundare: îmi scriu zilele ‑ diastole pieritoare/ exemplare princeps/ lucrate cu arta fiecărei secunde…/ închiderea porților sinelui versus permite unic zbor visat în interior/ ca o implozie aducătoare de libertatea/ cochiliei supreme…

Poetei îi trec prin minte diverse picturi murale cu siluete/ subtilizate în contururi șoptite/ încarnate pe masa din salon/ cu mult albastru/ câteva cărămizi și alge…/ vor fi oameni copaci și pești/ stând în picioare sau culcați/ pe aceleași amintiri oblice/ idee murală. Este evidentă formațiunea sa inginerească‑lingvistică‑picturală. Deși nu ar recunoaște‑o, probabil.

Anica Andrei‑Fraschini subtilizează sentimentul dăruirii poetice ori îi dă anvergura unei reclame despre lutul divin: poezie înfășurătoare/ a tuturor trăirilor și netrăirilor/ ulcica.

Tot ea se simte devorată de viață, de timpul care stă pe loc în vreme ce poeta trece parcă pe o plajă. Deosebită comparație nisip‑timp în care el, nisip‑timpul, o privește cu miliardele de ochi,/ dinspre întotdeauna către niciodată/ nisipuri. O poezie mișcătoare, la propriu și la figurat, gândindu‑mă la cât de ușor este spulberat nisipul de vânt, la cât de ușor sunt șterse urmele pașilor în nisip, la trecerea simplă și aproape nevăzută a omului prin viață. Remarc și câteva metafore, aici: degradeul sângelui; hologramele dichisite,/ înfățișând viitorul; timpul s‑a umplut de trecere,/ iar eu m‑am fofilat prin el,/ ascunzându‑mi mereu trupul,/ ca pe un măr furat…/ nisipuri.

Poeta se află sub incidența trăirilor personale, uneori de o sobrietate dureroasă, alteori sub impulsul refulărilor de moment, din când în când cu nuanțări umoristice, atingând mereu coarda sensibilă a instrumentelor literare folosite pentru a evidenția anumite subiecte și pentru a încânta cititorul cu melodicitatea creației sale care aduce mereu în prim‑plan termeni acustici și vizuali, termeni tehnici: absorb emisii radio/ inhalez aromele apei mărunțite…/… mă acopăr cu idei de îmbrăcăminte ‑ încă un exercițiu yoga ‑ ele mă ascund mai bine de conflictele gen instant/…doar trec în revistă memoria zilei ținând încă mult deschise brațele să vină iubirea/ ideea din brațele mele; n‑aș trânti ușa n‑aș sparge farfurii n‑aș țipa (poate aș cânta ceva mai decibelic…)/… aș călca ușor/ pe kilometri de bitum/ să ajung la liziera/ primei păduri emanând/ reînvierea/ să‑i șiroiesc pe scoarțe/ plânsul adunat/ fără stavilă/ să‑i îmbrățișez statornicia/ măreția și pacea/ până m‑ar contamina iremediabil/ iar ecoul din adâncuri necălcate/ mi‑ar veni cu tril curat/ alinător… / refulare.

Poate că motivul condiționalului, acel alt condițional cu care își numește volumul de poezie, vine din dorința poetei de a face sau a nu face lucruri, gesturi, activități, iar din punct de vedere gramatical se poate extrage ca pe o măsea de minte dintre altfel de verbe. Verbe care imprimă acțiune, vioiciune, vervă, tenacitate etc.:  aș transforma două vise/ și un tricou/ aș tăia în țesătura onirică/ fără mustrări de conștiință…/ … ar putea fi un scop în sine/ să mă desfac în drum pierdut/ deasupra vântului…/ chemarea păsărilor; nu m‑aș trage de păr/ nu mi‑aș roade unghiile din carne/ n‑aș freca podelele cu ciudă/ nici măcar n‑aș zmulge buruieni/ și n‑aș întinde praștia după ciori/ n‑aș bate darabana pe colțul mesei/ nu mi‑aș bălăngăni picioarele/ n‑aș omorî muște/ nici n‑aș da cu var…/ refulare.

Poemul eponim capitolului întâi, verbele trupului, este o demonstrație matematică a trăirilor într‑un segment de timp plasat aproape de inimă. Cadrul este un dreptunghi, dreptunghiul vieții, desigur, iar personajele vizate sunt, cum altceva decât alese după criterii potențial subiective/ suflete autentice/ purități integrale ca‑n teoriile/ ce rămân fără demonstrație/ axiome de ne‑extrapolat…/ verbele trupului.

Aproape mereu, poeta își creează alternative în acel condițional, deci ne poartă optativ prin lumea sa care pare a fi calculată, controlată pas cu pas: dacă m‑aș hrăni cu rădăcini de iederă/ poate că aș crește/ cățărător compact și plat/ pe verticala zidului de apărare /a lumilor vertebrate/ mărunte sau extinse/ uimitor de bine lucrate/ verbele trupului; dacă ne‑am întâlni/ ne‑am zâmbi îndelung/ cu cele mai multe subînțelesuri/ în public sau înafara lui/ zâmbetele ni s‑ar lua de mână/ foarte sugestiv/ doar noi am ști/ și ne‑am lăsa purtați/ de valul de armonie caldă/ ‑cuantum de așteptări‑/ ce ne‑ar cuprinde/ ca‑ntr‑un balon nedirijabil/ dacă; dacă pot crea formula mulțumirii de o secundă/ un Ka din talantul nașterii/ poate fi bună o cifră întoarsă/ creștin sau hindus/ în aceeași transcendență…/ luna portocalie ascunde prietenii din numere/ pitulări pe dinafară/ povești cu și fără pitici…/ nimic nu‑i de ajutor/ trăim separat…/ nu așa mi‑aș fi dorit/ nu așa…

Nici în partea a doua a volumului, în care poeziile în română sunt dublate de cele în franceză, poeta nu se îndepărtează de obsesia matematică existențială, ea pare să măsoare în permanență gradul de umanitate și reflectarea lui în mediul înconjurător. Versurile sale sunt adevărate izbucniri cu tentă de revoltă sau blurări de senzații,  mixaj de sunete capabile să performeze transformări imaginare, filmice: răsună o cavitate visceral/ un mixaj retro‑tehnicizat de ecouri exaltă/ dar se năruiește subit prin vremea/ care îi consacră la întâmplare o secundă/ să aibă o coordonată mică abscisă…// iar pe verticala unui infinit/ viața palpită strâns – reverberă/ mă bucură cu fiecare răsărit/ în al meu cord – cea mai caldă visceră…/ abscisă; (une cavité viscérale raisonne/ un mixage retro‑technique d’échos exalte/ mais tombe en ruine subitement dans le temps/ qui lui consacre au hasard une seconde/ pour qu’il ait une petite coordonnée abscisse…// et sur la verticale d’un infini tout autour/ la vie étroitement palpite – réverbère/ réjouit avec chaque lever du jour/ dans mon coeur – le plus chaud viscère.../ abscisse); puține capete contemplă iarba zilelor/ sunetul unui nechezat/ din herghelia amintirilor/ scrierile unora dintre semeni…/ aer ciuruit (peu de têtes contemplent l’herbe des jours// le son d’un hennissement /de l’écurie des souvenirs/ les écritures appartenant à certains des semblables…/ air criblé).

Deși, aparent, poeta se axează pe o lume interioară, chiar dacă nu este interiorizată, totuși, în această parte a doua iese cumva din sine și ajunge în acel exterior cotidian, cel nelipsit din viață și pe care îl persiflează într‑o anume măsură: ne foim alandala prin orașul/ cu o mie de cai liberi/ și restul de ozn‑uri/ facem coadă la comerțul stradal/ se vinde la liber/ lapte de măgăriță/ cad pere mălăiețe și populația/ intonează alt sunet răgușit cernut/ nu se mai respectă rândul/ e grămadă ca la rugby/ epoci (on bouge à la con/ dans la ville avec mille chevaux libres/ et le reste des ovnis/ on fait la queue leu leu au commerce de/ proximité/ on nous vend librement du lait d’ânesse/ des poires bien mûres tombent/ et la population entonne / un autre son enroué tamisé/ la queue n’est plus respectée/ il y a une mêlée comme au rugby/ époques); îmi burdușesc universul strâns/ cu litere minuscule și buburuze/ nu știm când vom pieri toate/ nici dacă ne e teamă…/ aș aplica regula/ ochi pentru ochi/ mai întâi șase sute dintr‑ai lor/ luați la întâmplare/ căci ei nu‑i aleg pe‑ai noștri/ și ce dacă răzbunarea/ ar fi condamnată/ (de către cine?)/ ca arma prostului?/ fractofusus (j’entasse dans mon univers étroit/ des lettres minuscules et des coccinelles/ nous ne savons pas quand nous allons périr toutes/ et ni même si on a peur…/ j’appliquerais la règle/ oeil pour oeil/ au début six cents des leurs/ pris au hazard/car ils ne choisissent pas les nôtres/ tant pis si la revanche/ serait condamnée/ (par qui ?)/ comme l’arme du con?/ fractofusus).

Dacă în prima parte condiționalul tronează în verbe, aici, i se adaugă și conjunctivul, ceea ce conferă o dinamică fără reproș poeziei Anicăi Andrei‑Fraschini:  să mai desfac niște arahide recoapte/ să mă uimesc de afișajul termometrului/ să dau un zoom acestor ore traumatice/ fractofusus (que j’enlève la coque de quelques cacahouètes/ que l’affichage du thermomètre m’étonne/ que je mette un zoom sur ces heures traumatiques/ fractofusus).

Poeta balansează între real și virtual cu mare acuitate atât stilistic cât și la nivel de vocabular, așa cum reiese din poezia leagăn: mă cifrez/ ca să transmit/ mesaje subliminale/ încadrate de melodii fine/ imagini color pastel/ ondulat ca de tantra/ gândul pleacă direct/ cu sentimentul/ două chei/ nu se mai concretizează/ în vocabule/ rețeaua globală îmi preia/ trăirea (berceau: je me vois codifiée/ pour transmettre des messages/ subliminaux/ encadrés par des mélodies fines/ images couleur pastel/ ondulée comme de tantra/ la pensée part directement/ avec le sentiment/ deux clés/ ne se concrétisent plus/ en vocables/ le réseau global reprend/ mon ressenti).

Poezia Anicăi Andrei‑Fraschini este una efervescentă. Este trăire sută %! Și, așa cum remarc în poezia care finalizează volumul, are puterea de a te aduce cu picioarele pe pământ, dar în același timp îți impune cumva să rămâi într‑o visare cu încetinitorul, zăbovitoare, care mângâie și aduce zâmbet. Nu de puține ori mi s‑a întâmplat ca finalurile poeziilor sale să mă facă să zâmbesc a satisfacție.

Poate și pentru că poeții își aștern la poarta universului/ sufletul arat în răspăr/ taină(les poètes couchent au portail de l’univers/ leur âme labourée de travers/ mystère), după cum afirmă însăși poeta!

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 11 mai 2020

Reverie cu ochii deschiși

(Ana Urma: Isadorable, ed. Art Book, Bacău, 2015)

Cartea Anei Urma mă aștepta de mult pe raftul contemporan al bibliotecii, într-o cumințenie care i se potrivește, neștiind când îi va veni rândul la impresie olfactiv-spirituală, într-o așteptare cum numai cuvintele la-locul-lor, delicate o pot suporta.

Vine o zi când cuvintele singure te caută – afirmă poeta în miniprefața din volumul său de debut, Isadorable. Și cred că este un timp al poeziei, un timp când vine ea către noi. Fie în calitate de expozant, fie în calitate de beneficiar.

Răsfoind cartea, m-au întâmpinat poeme robuste, masive, ca de altfel și multele titluri lungi, impresia la prima vedere fiind de consistență și plenitudine, spațiu dens populat de cuvinte care trădează instant repere lirice de anvergură. Versul său este unul narativ, povestit, pe alocuri cu tentă elegiacă.

Penetrând universul liric al poetei, se aude în surdină o compoziție grav-meditativă, însoțitoare pe tot parcursul lecturii.

Cartea este împodobită cu dantelării imagistice, în diverse culori, iar între cuvinte predomină verdele/ Poem pentru depărtările noastre.

Volumul prezintă o lume mirifică aglutinată cu melancolii, depărtări și urme ale unui trecut foarte vizibil din care transpare zâmbetul copilului de odinioară. Ce aduce interesant volumul de față este împletirea mai multor lumi, cu specificul lor, cu inserții de cuvinte adecvate locurilor și tradițiilor acelora.

Lumea scrisului este dependentă de efectul de flurure, adică de punctul inițial de la care pornește o etapă, o explozie poetică pentru a putea ajunge la efectul scontat asupra cititorului. Dacă altele vor fi fazele incipiente, atunci și rezultatele vor fi total diferite, altele vor fi rezonanțele: ținute o vreme în minte/ înalte și clare să-ți fie cuvintele/ înțelesul rotund/ ca tabloul naiv locuit de culoare/ casa scrisului tău va fi luminată/ în fraze pasaje idee pe foaia blueprint/ până se usucă cerneala…/ Efectul de fluture.

Volumul este un soi de reverie cu ochii deschiși, cuvintele, emoțiile se întâmplă cu grație și vivacitate, metaforele sunt reale podoabe ale cuvintelor, le conferă străluciri diamantine, le antrenează în dansuri aristocratice: pășeam cu avânt pragul zilei/ când o gheară brutal m-a oprit/ sfâșiindu-mi eșarfa flori călcate în picioare/ pirueta forțată și un pas înapoi//… în adagio pașii străluciri de salon un pian muzici vechi/ scena dansului lumii sună scurt sacadat sub talpa desculță/ ca ventuza pe coapsele nude cu mișcări de felină/ I-sa-do-ra dansând un poem/ Isadorable.

În fiecare poem, iubirea străbate cuvintele, paradoxal, chiar și în Tratat despre singurătate: … se răscolește cenușa unui foc stins prea/ devreme.

Ploaie, frunze, verde și muzică sunt dezlănțuiri ale sinelui pe scena unei mereu invocate singurătăți, aproape teatrale. Versurile dispun de o cromatică orientală pe alocuri, europenă în bună parte, cu inserții de cuvinte specifice zonelor geografice colindate: zen, isadorable, soledad, șhamani, obi etc. și o magie care se vădește între fluxul și refluxul inspirației.

Isadorable este un volum verde,  un landscape verde – culoarea vieții și primenirii, culoarea înnoirii și renașterii-, primind și redând simbolistica acestei culori: puritate, liniște, contemplație, înviorare, speranță, germinație, înviere. Termenul este laitmotiv al liricii Anei, există puține poeme care să nu îmbrace această culoare într-un fel sau altul: Bat la geam păsări verzi primăvara/ Călătoria în zen; trei secunde de verde mai am/ De Singurătate; firul verde de laur…/ Mesaj de departe; desprind elegant frunza verde pictată/ în mătasea de china cu pulberi de jad…/ Isadorable; între cuvinte predomină verdele…/ sau câmpia te va urma dar mai ales cerul și verdele/ Poem pentru depărtările noastre; cutreier desculță să nu te rănesc tot verdele copt/ caut prin venele cave…/ Cântec de leagăn; …din orașul tuturor rămâne clipa dând pe-afară/ cu un cântec tolba grea pe umeri vântul suflă/ verde fraged peste unul peste altul verde copt/ Joc maxim; umbra șoimului verde/ m-atinge în treacăt pe frunte/ Cineva știe.

Cuvintecântec, cuvinte de verde, note muzicale și pete de culoare într-un tablou senzitiv reușit, expresionist, care, privit în ansamblu, transmite iubire, luat pe cadre, semnifică diverse stări, de la copilărie, singurătate, nostalgie, introspecție cultural-artistică, iubire, până la rugă și apropiere divină. Iubirea poate fi Cântec de leagăn pentru lună și umbrele noastre, conchide Ana Urma în versurile din acest poem: blocați în tunelul iubirii/ ne-am jurat să clădim fiecare celuilalt/ un fel de acasă pentru eternitate. În accepțiunea poetei, iubirea este o construcție de rezistență, o citadelă, un castel cu turnuri, ceva greu de doborât, de ruinat.

Fiecare poem are ritualul său, așa cum ai prepara ceaiul. Mai întâi procesul de fierbere, infuzarea plantei, înghițiturile mici, inspirarea aromei, savoarea, nostalgia si toate sentimentele trezite în fața ceștii: ritualul e simplu/ cântecul apei când fierbe începe electric se umplu conducte/ zăvoarele cad se deschid robinete ca-ntr-o junglă sonoră trec/ iguane…/ până apa fierbe o torn peste frunza uscată/ în ceașcă// aproape aștept infuzarea/ minutele trec si mirosul intră sub piele…// cu nesaț sorb licoarea fierbinte…// tabiet cu eresuri vei spune/ La un ceai cu tamile.

În poetica Anei Urma, copacul vieții se confundă cu un copac al cuvintelor, arborele genealogic format din vocabule lungi și consoane boante crescând alte și alte ramuri. peste tot sunt cuvinte undeva un poet respiră prin ele/ odihnind în silabe tocite e sufletul lui tăcerea-i tristețea/ Poem despre cum nu se poate trăi fără cuvinte.

Volumul Isadorable este o adorare a cuvântului care se naște din verde și are, prin urmare, o natură verde compusă din iarbă, copaci, câmpii, flori, fluturi, păsări: pun deoparte cuvinte pentru zilele când păsări/ cu irișii plini de alte păsări caută firimituri pe pervaz/ sau apa din palme și trilul rămâne dincolo de zbor/ Păsări cu irișii plini. Metaforele Anei sunt foarte subtile, ca și în versurile de mai înainte, au o grație cu care întâmpină cititorul. Cuvintele ei se transformă în hrană pentru păsări. Sunt chiar păsări care se apropie de sufletul uman: cuvintele-păsări mai tulbură ape/ La capătul privirii.

Pământul întreg, într-o imagine plastică, poate fi considerat un glob de cuvinte: și scribul răspunde rotind în vârful peniței un glob de/ cuvinte aici și acum cu noi fumegând înăuntru/ Fotografia clipei.

Ana adună toate artele într-un tablou expresionist: poezie, dans, muzică, pictură, este o întreagă coregrafie estetică, un volum al adorării frumosului și care își merită cu prisosință titlul. Autoarea îmbină aceste arte într-un mod artistic original, insuflă acea încântare pentru suflet, se întrevede aici o călătorie de plăcere veritabilă pe căile cuvântului scris. Acest volum este un adevărat periplu prin cultura lumii, iată cum ne poartă prin India (tamile, namaste), Spania (soledad, isadorable), Italia (passacagli), America (Isadora), Japonia (obi), lumea arabă (djinni, șeitan), este călătoria în timp prin efect de fluture.

Isadorable este un volum muzical, sunetul muzicii se desprinde când din harfă, când de pe limba ploilor/ Cuibul nimfelor (exercițiu impus), când rătăcită o pasăre cântă ecoul repetă/ un fado/ Imposibila uitare, când se aude ultimul gong/ La capătul privirii, când isonul rugii mișcă piatra și pietrele vorbesc/ Fotografia clipei; în orașul tuturor/ cântă greieri tot mai stins…/ Joc maxim; știu gustul zăpezii dinspre nord vine frigul/ e târziu pentru fluier caval sau vioară/ și totuși tresar răzbit de-un colind și lerui să umplu pustiul/ Poveste de iarnă; caut prin venele cave poezia vioara din vis/ Cântec de leagăn; orga vântului s-a pornit/ Târziu; mă împart între ploaie și bach/ De Singurătate; în adagio pașii strălucitori de salon un pian muzici vechi/ Isadorable; în mesteceni înalte coroane tăcerile amețitoare/ deși nu e parcă doinește Leșe cu noduri de frunze/ Soledad; de câte ori rămânea singură/… îngâna cânturi vechi de împăcare/ Un portret altfel; și atunci din tării cuvintele ning/ lutul adamic începe să cânte pe tonuri înalte/ ca vântul în golul de trestii la vreme de seară/ Vivaldi aproape absurd; note grave compun simfonii pe coarde de lut/ Mă întreb dacă eu am visat visul meu; mi-e pacea egală cu dorul/ exilat doar pe insula minții/ totuși freamătul mării m-ajunge/ când valul cu vântul se-ngână/ din larg ondinele cântă/ Gânduri în expansiune aproape de țărm; un cântec înalt mă salvează și vreau să-nțeleg/ ce e strâmb ce e drept unde ești/ ești un flaut o orgă un clopot/ Lecția despre vise; și notele ploii compun// passacaglii/ Libret de florar*

Totul respiră viață în poezia Anei Urma, totul este înmugurire, înverzire, sevă, coloristică, senzație, vibrație, acorduri lirice, lumină, zbor, palme deschise, mai precis iubire de frumos. Există o liniște de catedrală, o determinare pentru păstrarea unei tăceri de bun-simț în fața frumosului, a artelor, ceva tainic în călătoria multiculturală prin cuvinte: chem pe vârfuri tăcerea/ Scrisori cu addenda.

Volumul păstrează un puternic iz romanțios, toamna fiind sezonul predilect, cel al oniricului, al neuitării, cu hieratice orientări, cu o solemnitate a discursului inducând o anume atitudine, mai sfioasă, mai evlavioasă. Ploaia devine instrument muzical în mâinile toamnei. Este prezentă într-o mare măsură, bate tactul pe coadele sufletești ale autoarei, în armonie cu trăirile acesteia.

Volumul este efectiv o călătorie, iar ca fortificare a acestui atribut poeta folosește cu succes laitmotivul tălpi care sugerează în primul rând mișcarea, deplasarea: cărări bătucite sub tălpile roase/ În treacăt un înger (silenzio); peste tot sunt flori proaspete pământ reavăn/ cimitirul a fost renovat de curând pavajul răsună/ a gol sub tălpile noastre/ Poem despre cum nu se poate trăi fără cuvinte; rămase deschise tălpile goale cată pământ pentru încă/  un pas pentru acel dincolo…/ La un ceai cu tamile; Lângă țărm slăbea cingătoarea pe vârfuri valsa/ ușor șchiopătând sub tălpile-i goale respiram îndelung/ ca oceanul/ Călătoria în zen: scena dansului lumii sună scurt sacadat sub talpa desculță/ Isadorable; pe gheața subțire făclieri recompun visul meu/ simt desenul sub tălpi și dreptele unghiuri/ ca prin pâslă mă mișc treapta Psalmilor urc/ Mă întreb dacă am visat visul meu.

Prin urmare, volumul Anei Urma este un univers liric în mișcare, în acțiune, în reîmprospătare și reînnoire, un miraj de fireturi și broderii artistice care decorează și redecorează existența, lumea, așezate în lumina reveriei; este o transcendere a realului. Numindu-l volum al călătoriilor într-o geografie bine studiată de către autoare și cu repere anume fixate, șabloane culturale oriental-europene dichisite cu imagini și expresii calde, sufletești, tonus vivace, irezistibil, melanj de termeni recrudescenți (la modul figurativ), itinerariul devine din necunoscut într-unul care stârnește simultan curiozitate și plăcerea de a cunoaște.

Epicul o prinde foarte bine pe autoare, poemele sunt povești despre locuri și oameni, despre oameni și îndeletniciri, despre îndeletniciri și specificitate, despre gust și savoare, despre estetic și calitate etc. Sunt povești cu florile dalbe, lerui, colinde, clavire, lampagii, azime, canate, inscripții baroce, mirt și alți termeni dintr-un istoric mai vechi, ușor arhaic, dar fără a ieși din sfera tradițiilor. Uneori, tenta elegiacă a poemelor completează tabloul poetic și care încadrează și îmbină cu măiestrie elemente fanteziste.

Ana așază artele în albia acestui volum, un fluviu care, urmărit în curgerea lui, induce frumosul, gingășia, puritatea, vioiciunea unei iubiri curate și trainice, așa cum o face în ultimul poem din carte: iau fărâme/ le sădesc în alt om și aștept/ și aștept până sevele frăgezesc cruste reci/ sau pământ înțesat cu orgolii și repet/ și repet până mugurii dau/ în iubire/ Disertație după un poem.

Dar, cum spunea Buddha: “Nimic nu există vreodată întru totul singur. Orice este în relaţie cu altceva.”, așa afirm și eu că Ana este într-o relație adorabilă cu poezia.

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 27 oct. 2018

 

(Urmuz, nr. 11-12/ 2018, p.17-20)

(Sintagme literare, nr. 4/ 2019, p.86-87)