Literele se deschid ca o gură de leu

Cronică la: Ochii leului berber de Gabriela Ana Bălan

Miza volumului Ochii leului berber, publicat de Gabriela Ana Bălan în 2018 la editura Grinta, Cluj-Napoca, este poezia și menirea poetului în lume. De la stadiul de vis, scrisul devine o dragoste mare, apăsătoare uneori, dar singura care oferă satisfacțiile scontate. Poezia este un înlocuitor ideal al unui trai care se susține cu sudoare, îmbâcsit de griji, de un program alert, efort maxim și fără vreun randament al satisfacției. Poeta are un stil curajos de a scrie despre iubirea de poezie. Născută în zodia leului, consideră că undeva în colțul inimii se află un leu care trebuie dresat. Și ori de câte ori își duce la bun sfârșit numărul în arena de circ, este readus în inimă unde se hrănește cu poezie: “regele junglei se ridică în picioare/ citește poezii din cartea mea/ și nu mai moare“/ Zodia leu.

Există un umor ascuțit în poezia Gabrielei Ana Bălan, o accentuare pe elemente cum ar fi circul și zoo, practic acestea ne conduc într-o lume a animalelor dintre care important este leul, el regele animalelor care, paradoxal, își duce viața în captivitate. Dar, de ce ar scoate poeta în relief tocmai aceste aspecte ale izolării, neglijării?! Pentru că dincolo de gratiile care privează de libertate aceste creaturi, ea însăși trăiește un sentiment de îngrădire a tot ceea ce înseamnă specia umană în ecosistemul existențial.

Ironia sarcastică este un punct forte al poeziei din acest volum. În poezia Mă plimb cu pluta pe Ozana, poeta face referire la spălarea rufelor în public, un lucru nesănătos și care ține de ignoranță, de lipsa educației. Personajele poeziei sunt din lumea satului, femei, babe, între care apar medicul veterinar și preotul, adică persoane din fruntea satului: “de gardă-i medicul veterinar/ îi spun că mă doare ce văd în jur/ îmi recomandă ochelari de cal îl înjur/ preotul simte că vin din altă lume/ îl meditez pentru examenul de bac”.

Uneori, cuvântul ascuțit al Gabrielei este întocmai coasei morții. Umblă prin lanul de sentimente și unde apucă taie fără să-i pese. Curajul de a trece peste durerea morții tatălui, îmbinând umorul de situație cu dramatismul situației este impecabil abordat în poezia Pas: “Un pas peste nimic tată/ stai la rând te rugam nu m-ai ascultat/ acum profu de mate vecinul/ vânzătoarea de la aprozar fostul tău coleg/ strigă la mine “tatăl ei/ s-a băgat în față deși noi eram mai bătrâni”

Durerea de a fi avut o viață chinuită pentru a putea oferi copilului o bună educație și a-l determina să-i placă școala reiese din poezia L-am întrebat pe tata în care poeta folosește din nou condeiul metaforic cu o finețe caligrafică: “ani întregi părinții mei au smuls stele,/ au stors cerul, să am cu ce scrie”.

Poeta insistă fără nicio prudență pe latura vieții lipsite de bucurii, fiind o speculantă a lirismului nepatetic, dar care produce pe loc un tumult emoțional. Tehnica sa se bazează pe suficiente amănunte încât să nu te rătăcești labirintic. Mesajul este clar, din expresii cunoscute, dar de mare impact: “”să găsesc lună-bec la întoarcere” spunea mama/ Amintiri din altă copilărie Nicoleta.

Autoarea se dovedește a fi o delicată sfoară de prins trecutul implementat cu amintiri de actualitatea tehnologizată cu termeni imperios necesari în definirea stării prezentului: “a venit vremea când amintirile/ cele mai amare sunt dulci/ pregătiți camerele de luat vederi sunați/ la NASA”/ Avion.

Dacă poezia este tema principală a cărții, iar poeta se confundă cu o leoaică hotărâtă, curajoasă și sprintenă, aceasta nu omite tandemul viață-moarte, temă universală și inubliabilă, poate cea mai dezbătută în poetica mondială, cu o acuratețe debordantă, într-o viziune îndrăzneață, așa ca o leoaică- deja laitmotiv în acest volum de versuri, pornind de la titlu și vârându-se metaforic prin semantică. Viziunea despre moarte e autentică, poeta referindu-se, de pildă, la moartea din uitare: “nu voi muri în uitare,/ atunci când scriu/ un pui de leoaică îmi iese din ochi”/ Bumerang. Uneori, moartea poate fi pasată, chiar înfrântă, prin pasiunea pentru scris și iubire: “timpul trece la paradă în rochie de gală/ pe podium, dacă pasezi moartea,/ o minge prin file de carte,/ naște-te și scrie despre iubire,/ singura armă de care se teme”/ Parada.

Poezia Gabrielei nu-l poate omite tocmai pe Dumnezeu. Ea îl descompune pe litere astfel încât, din cuvânt să-l poată extrage pe tatăl său, un dumnezeu palpabil, o jumătate de Dumnezeu și chiar dacă un întreg e format din două și numai din două jumătăți, rămâne un rest și anume eul poetei, ca loc de rugăciune și credință în propriul zbor. O poezie impecabilă, Tata, dumnezeu care susține deopotrivă iubirea pentru Dumnezeu și pentru tatăl său văzut, simțit ca dumnezeu: “tată, Dumnezeu e jumătate d u m n e-/ ata și jumătate z e u/ oricum aș împărți cuvântul,/ la sfârșit sunt doar e u,/ fără aripi, mănăstire zidită pe oase/… / tată,/ voi scrie/ a zbura, a iubi, a nu mai muri/ m-ai înălțat în poezie”.

În poezia Gabrielei Bălan se simte un dramatism privind condiția femeii care nu a scăpat de precepte și prejudecăți. Ea se resemnează cu rolul de femeie, de milenii, un rol asumat, greu de dus, eliberat doar prin “poezicere“, prin refularea propriilor sentimente nu verbal, ci prin transpunere în cuvinte scrise. Ea este, pe rând: “femeia de la cratiță,/ femeia de la duș,/ femeia de la pat,/ femeia de la piață,/ femeia robustă din Munții Carpați, ești/ bărbat pentru că ea/ îți face patul/ ești bărbat, vii beat și te spală pe față/ ești bărbat, vii de la curve,/ îți șterge urmele de ruj de pe guler,/ ești bărbat, te spânzuri când nu ai slujbă,”/ De-a poezicerea.

Poeta scrie cu amărăciune, dar e stilată și nu se dezice de la a scrie în numele femeii. Consider că revolta interioară este ca un manifest menit să trezească mândria feminină și să așeze femeia în postura unei ființe care gândește și nu ar trebui să se resemneze cu postura ingrată în care o așază de cele mai multe ori bărbatul din viața ei.

Pentru Gabriela Ana Bălan, poezia este o biblie scrisă cu “sânge violet” în care își dorește să-și afle numele, printre poeți: “Adu-mă pe lume pentru a 666 a oară/ namă îți promit că nu o să te doară/ scrie-mi numele cu sânge violet/ în biblia poeților.”/ Răscruce de avatar.

Personaliatea autoarei face ca și sentimentul iubirii să fie tratat fără patetism, pudibonderii, ori nici măcar vulgar, ci printr-o manieră ludică, degajată, pământeană, aș zice, folosind virtuțile unui limbaj simplu, dar curat: “Îți jur pe umbra morților/ Să se prefacă în țărână tot aurul din mintea mea/ Dacă știu altă lume mai bună/ Alt loc mai cald ca în inima ta.”/ Regina de gheață.

Poetei îi place să intre în pielea mai multor lucruri-personaje: când e regina de cristal, când o frunză de cristal ori o țară caldă în care păsările sunt cărți. Când chiar o colivie pentru păsări. O ea venind din altă lume. Mal altei lacrimi. Metafore alese care susțin talentul poetei.

Despre soarta poetului în viață scrie fără echivoc, cu același iz satiric, cu indignarea aceleia care nu înțelege de ce un poet trebuie să moară ca să poată fi recunoscut și așezat așa cum se cuvine la masa poetică: “Intru în librărie, caut pe raft/ O carte cu numele meu, vânzătorul/ Îmi spune să am răbdare,/ Poetul e încă în viață/ Să tre și mâine dimineață, cu puțin noroc/ Poate moare,...”/ O carte cu numele meu.

Gabriela Ana Bălan scrie o poezie viguroasă, clară, determinată. Metafora originală și vizuală adesea este în concurență cu mesajul limpede și de atitudine al poeziei sale.

Poezia care încheie volumul de față dezvoltă aceeași atitudine a autoarei față de umilitoarea condiție a scriitorului care se consumă pe sine, pradă cuvintelor, pentru a da viață unei cărți, în speranța de a fi citită. În opinia poetei, din poezie nu mai poți evada, oricâtă deschidere ai avea către cititor. Speră măcar să-i fie înțelese intenția, mesajul, dăruirea până la secătuire. De aceea, ea simte în permanență o teamă apăsătoare ca nu cumva dragostea aceasta de poezie să fie zadarnică: “scriu, îmi este teamă/ de ziua când nu mă voi mai teme de nimic/…/ poate că dacă las o fereastră deschisă/ prin filele acestei cărți/ se va deschide și vom evada/ …/ poate răul din noi rămâne captiv/ vei citi, vei înțelege teama mea?/ dacă las o ușă deschisă într-un vers,/ să mai pun și cheia sub preș?/ atunci când îmi e teamă,/ s c r i u și mi se face teamă/ literele se deschid ca o gură de leu/ sunt singură în arenă/ spectatorul, tot eu”/ Atunci când mi-e teamă, scriu.

Poeta încheie într-o postură regească, în pielea unui leu, adevărat luptător și conducător, vrednic de a fi admirat și apreciat, în aceeași notă dulce-amăruie prin care se preumblă între filele acestei cărți.

“Poezia nu este numai artă: ea este însăşi viaţa, însuşi sufletul vieţii. Fără poezie omul nu s-ar distinge de neant” – spunea Nichita Stănescu. Și tot așa, dar în felul personal, ne-o demonstrează acum, în volumul său, poeta Gabriela Ana Bălan!

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari,

30 aug. 2019

Advertisements

Despre critica de întâmpinare

Din 2014 am început să scriu despre creațiile celorlalți. Și am făcut-o cu drag și mult suflet. Nu mă consider critic. De altfel, nu sunt, dacă privim această calitate ca pe o școală absolvită, ca pe o meserie.
Sunt ceea ce știu să fac. Sunt ceea ce fac să fie mai bun și mai bine decât în precedente încercări. Un om cu suflet care știe să se apropie de alte suflete, cu tact, fler, bunăvoință, dăruire. Sunt eu în mai multe ipostaze.
Nu mi-a plăcut niciodată să mă erizej în altă personalitate decât ceea ce mă definește. Din acest motiv, mi s-a întâmplat să refuz, la un moment dat, o persoană deosebită în a-i ține locul într-un discurs al său. Adică să vorbesc eu cu cuvintele acelei persoane. Nu pot face asta. Nu mă pot trăda. Și, mai ales, nu pot masca adevărul!

Acum trei ani, scriam o recenzie la un roman al unei tinere studente. Iată:

Pacienta

Recenzie la: Captivă în luciditate de Mădălina-Iuliana Mușat

 

Numele meu e Sara Pop. Am fost internată într-un spital de boli psihice, deși capacitățile mele mentale sunt în stare perfectă.

Romanul Mădălinei se concentrează pe viața unei femei tinere, marcate profund de moartea ambilor părinți într-un tragic accident de mașină și care se căsătorește prea devreme, la 21 de ani, cu tânărul George Pop, considerat prieten de familie și aparent protector, dar pe care îl cunoaște exact la ceremonia de înmormântare și de care se și îndrăgostește, fără a realiza că se află într-un moment de vulnerabilitate accentuată și că acest lucru ar putea să-i distrugă viața. Lucru care chiar se întâmplă, la foarte puțină vreme de la căsătorie când, întorcându-se de la facultate mai devreme îl găsește cu o altă femeie în patul matrimonial. Și, de aici pornește derularea filmică a întregii povești conturată de Mădălina, pe parcursul a 12 capitole.
Sara fuge de-acasă, este luată cu forța de pe stradă și închisă într-un sanatoriu de psihiatrie, printre nebuni, unde caută toate modalitătile de a se feri să nu înnebunească și ea. Pentru a-și păstra luciditatea, “pacienta” se imaginează o altă persoană, cu o altă viață, asa cum și-ar fi dorit, în afara gratiilor unei lumi bolnave, manipulată de minți bolnave.
Astfel, în lumea dinafară, eliberată psihic și fizic, ea devine Rebeca, o tânără doctoriță care își dedică timpul îngrijirii și vindecării oamenilor, respectând cu strictețe deontologia medicală.
Mintea Sarei cutreieră între vis și realitate. Dincolo de temerile ei și de “normalitătile” spitalicești, este o altă realitate, aceea dorită, care ocolește disperarea și teama de a nu uita de sine și de propriul nume. Așa că, Sara se mută într-o altă ființă, care îi urmează gândurile, visul!
În realitate, îl urăște pe soțul ei, George Pop, și se îndrăgostește de medicul rezident Robert Istrate. În vis, este doctorita Rebeca Sorescu, Beca – așa cum îi spuneau apropiații și se implică într-o relație amoroasă cu David Mendez, la malul mării, la Mangalia, trimisă de sora geamănă, Ema, care constatase că nu arată deloc bine și că are nevoie acută de o vacanță, astfel că îi închiriază o casă pe malul mării timp de o lună.
Astfel condusă, povestea se derulează pe două planuri paralele: cel al captivei și cel al evadatei în/ din propria minte terorizată de gânduri.
Trădare, manipulate, durere, teamă, intoleranță, nepăsare, abandonare, iată o serie de stări prin care Sara este nevoită să treacă și pe care se ambiționează să le depășească. Toate aceste stări sunt întrerupte de momente de vis, îndrăgostire, desprinderi de trecut, revelație asupra naturii, scrierea unui jurnal, amintiri dragi cu părintii etc.
De atitudine sunt îndrăzneala și perseverența de care dă dovadă Sara.
Solitudinea, în care stări de bine sunt umbrite de stări de rău și invers, în care întunericul este împroșcat de lumină și invers, este și ea parte importantă a vieții Sarei.
Povestea, având un puternic fundal emoțional se derulează într-un cerc, al cărui punct de plecare este cel al înșelării tinerei femei de către bărbatul iubit și al cărei final se termină asemenea, numai că personajele masculine sunt diferite.
Tema planează în real și mental, fiind legată strâns de obsesia morții părinților și de cele două trădări puse la cale de personaje colaterale, dar care induc tensiune în atmosfera și așa densă, apăsătoare, chinuitoare.
Este de remarcat ideea suprapunerii de personaje, Sara și Rebeca, aceea care, în subconștient, este salvatoarea Sarei. Mai este de apreciat și trecerea netedă de la un capitol la altul și cursivitatea expunerii. Privitor la topică, Mădălina mai are oarece scăpări. Totuși, în pofida subiectului dificil de tratat, Mădălina reușește să-i imprime un ritm alert, vioi, tineresc, surprinzător pentru vârsta ei fragedă.
Cum se termină romanul?!
Nu-mi rămâne decât să vă invit la lectură.

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari, 12 august 2016

Poeziile din orașul cu întâmplări

Cronică la Cu orașul meu se întâmplă ceva ciudat de Mihaela Meravei

 

Mihaela Meravei scrie cel mai bun volum de poezie al ei de până acum: Cu orașul meu se întâmplă ceva ciudat, apărut la editura constănțeană Ex Ponto, 2019.

În această carte dedicată orașului, Mihaela își propune o inversare de roluri. Nu să se scrie pe sine, ci sinele să iasă din sine cu ochi de stradă, de clădire, de oraș, de lume și să se lase scris de întâmplările de acolo, de freamătul exterior al lumii, de impactul călătoriilor. Ea schimbă registrul de la un oraș lugubru la unul pierdut ori unul trist, ș.a.m.d, în funcție de propriile stări sufletești. Alungește titlurile mult față de cele din altele sale volume, acesta fiind un al doilea plan al schimbării poetice, la Mihaela Meravei.

Nu mai găsesc acel mers pe sârmă când, pentru a-și menține echilibrul, ține într-o mână foaia și în cealaltă creionul. Acum, poate face chiar și rostogoliri, cu priceperea acrobatului care a făcut exercițiu după exercițiu până ce toate mișcările i-au ieșit perfect. Ne conduce astfel în orașul subteran, orașul sufocat în cotidian, orașul turistic, orașul mitic ori în orașul poeziei, ipostaze pe care le tratează cu greutatea cuvenită.

În acest volum, autoarea scrie mai degajat, nu are aerul căutării îndelungi a filonului poetic. Are un lirism mai fin, concentrat pe metaforă la nivel de temă, și mai puțin de vers ori expresie.

Orașul pe care ni-l prezintă autoarea nu este neapărat cel de baștină, ci, mai degrabă este un oraș universal de care o leagă amintiri, povești, simboluri, oameni, întâmplări, lecturi etc.

Deși există unele locuri comune, Mihaela reușeste să le deturneze prin conturări clare și convingătoare mult mai vizibile și eficace în contextul dat. Poezia din această carte se vrea conectată la personalități ale culturii românești și universale și la operele acestora, astfel devine o preumblare prin creațiile lor, cu rădăcini înfipte în acestea și cu trunchiul crescând în propria versificație.

Din loc în loc, imagini după pictura cunoscutului Constantin Grigoruță vin să completeze decorul orașului și al poeziei.

Trei caracteristici vreau să subliniez: poezia ca o nimfă, orașul în universalitate și preumblarea prin culturi diferite ale lumii sub forma unor marcaje personalizate.

Desigur, ca în mai toată scriitura acestei autoare, lucrurile se petrec pe un fundal care ține de religiozitate, așa cum frumos ne spune chiar ea: “… oameni cu o singură religie/ poezia“/ tendințe, pag. 25. Aș reliefa aici poezia de la pag. 33-34, șapte, în care dezvoltă șapte fraze rostite de Iisus în vremea răstignirii sale, de mare înărcătură biblică: “Părinte, iartă-le lor, căci nu știu ce fac!; Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu mine în rai; Femeie, iată fiul tău!… Iată mama ta!; Mi-e sete!; Eli, Eli, lama sabahtani!; Săvârșitu-s-a!; Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul meu!” – isprăvind, în viziunea ei, întreg ritualul biblic al răstignirii.

Poeziile capătă aici robustețe prin formă, întindere, titluri, dar și prin amplificarea ideilor, prin imprimarea unei atitudini grave, serioase. Ele par că au ajuns la coacere, la maturitate. Filtrele poetice sunt mai selective, mai riguroase. Autoarea este mult mai atentă la nivel expresiv, își alege cu multă grijă formula de impresie. Astfel, poezia meraveiană degajă un aer de reorientare spre palpabil, spre luxuriantul imaginativ provenit din călătoriile făcute în teritorii culturale din care vrea să ne împărtășească măcar cele mai interesante locuri, lucruri, curiozități. Așa încât, poeziile sale par că se pliază pe atlasul geografic. Ajungem în estuarul Amazonului printre liane cât anacondele, ascultăm țipete de Piha. Sau, cine știe, poate ne visăm plimbându-ne pe Pont des Arts, de-a lungul Senei.

Poezia Mihaelei Meravei este pendulul lui Foucault, între mitic și real, între biblic și omenesc.

Uneori, lumea descrisă în acest volum este bolnăvicioasă, cataleptică, pe moarte. Însă, cum toate drumurile duc negreșit la Roma, așa și încercările autoarei duc la poezie. Aproape în fiecare dintre demersurile sale există un ombilic de care se leagă cu poezia: ”în palme poezia mă săruta ca o pisică de mare/ otrăvindu-mă cu dor”/ pisică de mare, pag. 48; “poezia deasupra noastră pare un punct g imposibil de atins”/ extaz cu flori de nufăr și poezii, pag. 50; ”între sângele poeziei și sângele tău este un fir subțire/ cum între adevăr și provocare”/ când amintirile ți se așază pe spate am viziuni, pag. 64; “sunt legată de tine printr-un cordon ombilical al Universului”/ și tu știi…, pag. 77.

Între zbor și curgere, poezia Mihaelei Meravei capătă o forță intrinsecă și dă semn că poeta este pe urcușul firesc al experienței și al muncii pe terenul destul de minat al literaturii. Se simte amprenta lecturilor. Poezia meraveiană este mult mai dichisită față de ceea ce citisem premergător acestui volum.

Poate cel mai mult mi-a plăcut că mama știe. O poezie-poveste în care triada mamă-Dumnezeu-poezie este cel mai frumos lucru care se poate întâmpla unui om, respectiv Mihaelei: “mama știe că atunci când te-am întâlnit/ nu am mai vrut să plec din sufletul tău/ din poezia ta din universal născut de tine pentru mine”/  mama știe, pag.88, poezie care apare și pe coperta a patra.

Am să închei periplul prin poezia Mihaelei, susținând chiar ceea ce autoarea mărturisește în penultima poezie din volum: “mai adânc…/ o poezie stă să explodeze”/ ultima epistolă a lui Moise, pag. 93.

Ottilia Ardeleanu

Năvodari,

30 iunie 2019

Universul începe să miște

Cronică la: Lebede roșii de Andreea Maftei

 

Andreea Maftei este profesor de Limba și literatura română, licențiată la Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Facultatea de Litere – Iași, 2008. Debutează cu poezia Chihlimbar, ca urmare a câștigării premiului revistei “Literadura” la Concursul literaturitate.ro, 2016. Volumul de față este tot un premiu, al revistei “Junimea”, pentru volum în manuscris, la Festivalul internațional “Tudor Arghezi”, Târgu-Jiu, 2018. Volumul apare, deci, la editura “Junimea”, în colecția “Numele poetului” – debut și este prefațat de criticul Ioan Holban.

Andreea Maftei imaginează propriul potop în cartea ei sangvină, Lebede roșii. Un fundal biblic fixat în cuiele unei răstigniri poetice asumate. Cuvântul ei este apa care vine în vâltori sufletești, emoționale. Cursivitatea versifiației este dată de chiar atmosfera aceasta ploioasă, întunecată, dar departe de a fi bacoviană. Este una actuală, cu vibrații personale, dată de neliniștile antagonice. Furtunile, sângele “reînnodat pe inelar”, tumultul, vântul, norii, lacrimile etc. alcătuiesc simbolistica unei vieți care scurmă interior. Încordarea, strâmtorarea, apăsarea sunt chei care descuie uși lăuntrice, lăsând la vedere simțăminte puternice: “mă tulbură lumea aceasta-/ mare de gânduri”/ chihlimbar, p 13; “Îmi răstignești vocea de un copac./ Viața,/ de umbra sa, îmi leagănă timpul-// fir invizibil. La rădăcină,/ tâmplele mele se varsă calde,/ prin palma ta.”/ cadran, p. 21.

Lebedele roșii au semnificația sângelui întărâtat, care cu grație curge “spre cea mai strașnică simțire. Nesiguranța”/ Lebede roșii, p 23.

Chiar și visarea poetei devine galopantă: “Lung pasul și-l face;/ gonește, lovește cu pumnii închiși./ Mersul alert, cu mâna la piept, ăi apără/ ziua./ Sângele, primul său nume deșert.”/ Vis, p. 94.

Curgerea apare și ca element al trecerii, al efemerității, prin măsurătoarea binecunoscută a timpului, clepsidra.

Sigur, dacă una dintre laturile poetice ale acestui volum este fluidică, cea de-a doua este cea amoroasă, dar nici măcar ea în afara apei: “El,/ toată marea./ Eu,/ pielea uscată bine/ pe doruri ce se sparg la mal.”/ Îmbrățișare, p. 41; “În sângele nostru ne scaldă viața./ Naște întâia iubire. Ne legăm venele,/ să nu curgă dorul,/…/ Ne găsim/ în pietre și în ape adânci,/ în ceruri și în abisuri.”/ Viața naște iubire, p. 96.

Andreea Maftei are un vers trist, dar de o demnitate a durerii, așa ca în metafora aceasta: “plânsul măduvei/ prin călcâie.”/ Urme, p.48. Cumplit de dureros este momentul îngropării bunicii sale, când “sunetele stridente ale cuielor/ băteau nemilos.”/ Răscolire, p.71.

Găsesc o a treia miză a volumului în mereu controversata feminitate cuminte-rebelă. În femeia “cu pene” poeta sare de la timida în iubire, la femeia opulentă, obraznică și care să “zâmbească” precum Marilyn, “să își potrivească rochiile/ pe sâni gingași și coapse ferme.”/ Femeia cu pene, p. 62.

În poezia Andreei se simte acel timp la galop pe care mulți poeți îl trăiesc în lirica lor. Cumva, comparabil zbuciumului mării, ca în poezia Plajă, p. 80: “… Cai albi/ întind aripile/ sub pleoape,/ galop în părul aprins de soare/ și vânt. În avânt./ Tălpile-și strigă foamea și setea./ Doar lor,/ semne oglindite în mare./ Vene încordate din graba/ unui timp/ azuriu/ pulsează lumea știută/ adânc./ A desfătare.”; sau, în Mirificul inițierii, p.84: “In costumul vieții mele,/ admirabil,/ valsez”.

Oricare ar fi curgerile, – de timp, de durere, de melancolie, de ape, de vieți etc.-, poeta revine asupra destinului femeii, cea născătoare: de prunci, de iluzii, de iubire, de poezie: “Impetuos îmi strigă în urechi/ destinul./ Se strâmbă provocator, în lumini difuze./ Mă prinde de gât, îmi dă palme usturătoare,/ apoi îmi alină durerea cu primăveri senine.”/ Mirificul inițierii; “Pântecul meu ți-a născut iubirea. Te-a adorat./ Durerea m-a încoronat regină./ Deși coroana a avut spinii dumnezeirii,/ am rezistat./ Ei mi-au arătat calea. Cu sângele curgând șiroi./ Picioarele mele, mâinile, organelle,/ lumea dinlăuntrul meu,/ toate au fost spălate/ din chinul facerii grele.// Mama mea știe,/ sora mea știe,/ orice femeie știe./ Până și fiica din pântec știe/ Tăcerea suspinelor după supraviețuire.”/ Tăcerea suspinelor, p.87.

Nu poate fi trecut neobservat spiritul de daimon, născător de poezie, aura sub care poeta este atinsă de magia creației. “Voi naște poezia sub albă stea.”; “Lumina ei, cât un fulger, mă cuprinde,/ în emoția primilor stropi calzi.”/ Daimon de nisip ars, p. 91.

Andreea Maftei se află deja pe drumul său luminos!

 

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari,

14 iunie 2019

Omul este atât de anapoda fără Dumnezeu

Prefață la volumul de poezie:

Dumnezeu face Dragoste de Daniela-Luminița Teleoacă

 

 

Cu volumul de faţă, Daniela-Luminiţa Teleoacă se află la cea de a doua carte de poezie, după ce, în  anul 2018, la editura Ars Docendi – Universitatea din Bucureşti, iese de sub tipar În absenţa din preajma Copacului, un volum consistent, hipertensional, mergând pe un fundal creştin, cu realitatea sufletească a unui poet care dă să zboare şi reuşeşte, aşa cum mân(t)uitorul de cuvinte izbândeşte zborul pe o hârtie imaculată, cu propria sensibilitate, cu propria cerneală.

În acest volum, Daniela nu-şi schimbă atitudinea temperamental-estetică. Poezia ei este la fel de zbuciumată şi la fel de serios trăită, ca şi în volumul de debut. Poate doar această ridicare a ştachetei versului undeva în intergalacticul univers al creaţiei, ridicare intermediată de escaladarea pământescului în sens imaginar, să constituie nota aparte a prezentului volum: între timp cuvintele noastre se rosteau ireal/ fantomatică lumea cartografiată!/ un copac în dreptul consoanei efeminate/ derularea cu repeziciune galactică/ iarăşi-întoarcerea/ vertijul/ sentimentul infinitului/ fericirea peste putinţele trupului/ intruziune. benignă.

În poezia Danielei, dragostea pare un obiect de care adesea se uită, minulescian: n-a umblat nimeni la ea/ cum?! nici frigul de aseară?!/ nici indiferenţa de azi-dimineaţă?!/ dragostea este aici.

În realitatea care se face înaltă, întoarcerea în sine, de la femeie la copila de odinioară, este un sentiment efervescent care copleşeşte: prea departe îmi eşti/ prea departe îmi sunt/ străina care pentru 2 bănuţi/ pe sine cu sine s-ar trăda: adu-mă în mine!/ de-a-mpiedicatelea. Izbucnirea ulterioară a sentimentului acut de coborâre în viaţă şi inexorabilul ei sens unic (generând inexistenţialul, antagonicul) relevă frământările lirice, oscilarea gândului între trecut şi viitor; în ultimă instanţă, textul dezvoltă o parabolă existenţială: poate că moartea/ o să se-mpiedice/ şi o să ne fie/ de-a-mpiedicatelea.

Spre frumoasa şi ingenua lume a copilăriei ne atrage şi în marea întâlnire, pe uliţa cosmică. Poeta se ridică din teluric, încă o dată, susţine trăirile personale la nivel interplanetar. Această tendinţă de augmentare a realului, a lumii în care trăieşte potenţează versul, atribuindu-i o măreţie aparte, de sine stătătoare. Daniela Teleoacă pare să simuleze o serie de stări, în rândul cărora întoarcerea voluntară în copilărie este una privilegiată: un culcuş de frunze/ mirosind a copilărie/ simulare.

Acest volum pare un exerciţiu de admiraţie cioranian, o mirare de-a fi stănesciană, aceea a venirii pe lume: locul acela al întâlnirii se naşte/ pe nevăzute într-o dimineaţă când/
Mama îi spune Tatei: avem o fetiţă!/…/ adi(c)ţii.

Augmentările, „exagerările” din poezia Danielei nu sunt întâmplătoare. Ea cerne perfect înţelesurile validate/ validabile ştiinţific. Răstoarnă astfel scara valorilor: omul este redimensionat la nivel macro, el se poate plimba în voie pe culoare şi bulevarde galactice, în timp ce îngerii – reduşi la nivel micro – devin neputincioşi în supraveghere, gardieni ineficienţi, acele  mici entităţi inobservabile în ceaţa densă a mileniului. Omul este astfel un gen de Guliver în ţara piticilor. Metafora este valorizată, de fapt, în direcţia ridiculizării şi trezirii la conştienţă a lumii în care trăim, o lume agonică/ restantă pe roşu/ în afara.

Relaţia eului liric cu Dumnezeu este inepuizabilă, El constituind filtrul între lumea interioară şi cea exterioară: nefericirea mea/ l-ar umple de tristeţe pe Dumnezeu/ iremediabil l-ar pune la colţul ruşinii/ în rând cu infamii şi cu hoţii/ dar.

Poezia Danielei este acel balans între sentimentul imanent al inocenţei şi trăirea persoanei mature trudind să se păstreze cât mai aproape de puritatea sufletească, între copila care se întoarce în sine adesea şi femeia care îşi cere dreptul la iubire, la o iubire pură. Valorizat ca dar divin, sentimentul pur (i.e. autentic, profund, necontrafăcut, ieşind de sub incidenţa… supremaţiei carnalului!) este garant al echilibrului interior, al sensului, în consecinţă interacţiunea cu celălalt neputând culmina în poveste decât în condiţiile prezervării dimensiunii spirituale, sacre a iubirii.

Tema dragostei, în poezia Danielei, atinge toate coordonatele. De la obiect, la starea de teamă, de visare, la forma unei păsări din cretacic – o comparaţie originală şi forte în lirica iubirii: iubirea o să ţipe/ lăsată singură, iată un ţipăt munchian, de avertizare!

Poezia este liantul dintre poet şi Dumnezeu. Este acel întăritor, acel tonifiant care nu te lasă să cazi, nici să pierzi. Ea îţi conferă echilibru, ea este catharsis-ul, instrument redutabil al eliberării pe calea nu întotdeauna presărată cu flori a iubirii. Chiar şi religiozitatea este potrivită cosmic în acest volum; ea este sursă a vieţii: între timp vom merge goi/ lăsându-ne posedaţi de sentimente/ lăsată singură.

În era năpădită de vocaţia nimicului, poeta conştientizează că este greu să obţii ceva şi chiar să păstrezi ceva-ul acela, în condiţiile în care timpul intră în subtilităţi atunci când este vorba de a iubi, iar singurul argument pentru viaţă este să o trăieşti aşa cum se cuvine. Motivul singurătăţii nu îl vizează doar pe om. Astfel, solitudinea ajunge să fie tratată la scară cosmică, în universalitate, se face singurătate, la fel cum se face seară, se face frig etc./ expiator. Poeta şi-L închipuie chiar pe Dumnezeu într-o astfel de postură, măsurată barometric de anotimpul ploilor şi monotoniei: toamna – alt barometru al singurătăţii lui Dumnezeu!/ deocamdată.

Daniela Teleoacă speculează frumosul în poezie într-o manieră elegantă, rafinată, subtilă, bazându-se pe atitudine mai ales şi mai puţin pe descrieri: mai-puţin-om/ intri în lumea aceasta/ ca-ntr-o prăpastie/ tranşee; prin/ acoperişuri perforate/ cerul arunca îngeri/ poveste cu îngeri; …nu mă pot privi în icoane/ mă sperii şi fug/ idolatrie; orbul…//asociază roşul cu invazia/ lumina cu sensul interzis/ empatii.

Avem a face aici cu o explorare / introspecţie a sinelui, dar şi a propriei imagini văzute din exterior, fără a cădea însă în patima idolatriei. Poeta consemnează totul despre sentimente, le pune în ordine, dar niciodată nu se pierde în ierarhii. Pentru ea, există doar treapta superioară, a divinului, şi cea de jos, a umanului ispitit din toate unghiurile. Astfel că şi iubirea are două laturi: cea nobilă (înălţătoare) şi cea decadentă. Însă, măcar uneori, iubirea este trufaşă (cantonament).

Poezia Danielei este cosmogonică. De multe ori îţi dă impresia unei alte şi alte geneze în care lanţul trofic include esenţial sentimente, iar nu vietăţi (o să-ţi scriu). De la un capăt la celălalt, poemele se înlănţuie aşa cum zilele în săptămână, cum anii în viaţă, constituind un organism omogen cu propriile legi estetico-ontologice.

Scrisul poetei evocă necuvintele stănesciene, numeroase prefixate cu ne– fiind presărate doar aparent aleatoriu în versuri; valorizarea unor astfel de derivate negative pare a sugera, de fapt, o experienţă lirică pusă sub semnul asocierii / simultaneizării contrariilor (i.e. termenul „pozitiv” evocat / implicit vs. termenul „negativ” explicit / exprimat ca atare în text): nemorţii/ cădere autumnală. altfel, neaipăcatului/ Dumnezeu face Dragoste, neviu/ posesiuni oneste,  neconcretitudine/ Dumnezeu în cu totul altă parte este! Poeta imprimă versului său un tragism cioranian, relevabil la nivelul unui interogatoriu existenţial: moartea face parte integrantă din viaţă, ea este, într-un fel, insinuată permanent acesteia, că este vorba despre sentimente, despre natură, despre atitudini etc. (sfârtecându-mă). Tragismul culminează uneori într-un desen naiv, metaforă a vieţii (de)populate cu sufletele robotizate.

Deşi melancolică, poezia Danielei este pătrunsă de spiritul de rezistenţă, găzduit, de pildă, în simbolistica generoasă a Copacului, unul dintre laitmotivele creaţiei acestei poete, în general vorbind, nu numai în volumul de faţă. Este, de fapt, elementul care îi conferă un aer mereu proaspăt, acel ceva nou, în transformare, acea plenitudine, acel izvor de tinereţe, transgresând parcă mitul morţii de care nimeni nu scapă. Semne de nemurire, de longevitate sunt recognoscibile chiar în acele cuvinte-gigant, formate prin procedeul compunerii cu cratimă, ca de exemplu: rochia albă-cu-frunze-aproape-ca-n-realitate/ déjà-vu primăvăratic; dinţi mult-prea-albi, grămezile… duhnind… a ieşire-din-cer/ în februarie ne dăm cu lupii; o-repede-primăvară/ iubirea plana ca o nălucă; iremediabilului luat-în-posesie/ affamati come lupi; Cuvântul acela rămas la-jumătate-de-sens/ lagăr; frumoasa-ieşire-din-normalitate/ posesiuni oneste; morţilor mult-prea-însetaţi-săracii/ declic; năluca parfumată în sandale-galbene-fără-crizanteme/ fără iubire.

Din loc în loc se aude acel ţipăt interior, munchian, care despică teama, incertitudinea, singurătatea, chiar şi imprevizibila moarte. Viaţa văzută din sufletul poetei este, cumva, o deraiere de tramvai. Poeta ştie foarte bine cum să arunce elementele stilistice la centru: un joc de copii mai mari care se antrenează să arunce obiecte ascuţite şi tari într-o ţintă aflată la oarecare distanţă! Şi jocul acesta îi iese foarte bine!

Titlul volumului, Dumnezeu face Dragoste (care nu exlude subtextul [face dragoste] nu sex!), trimite fără îndoială la generozitatea spiritual-afectivă a Creatorului, neobosit în a-i induce propriei zidiri aplecarea către Iubire, ca unica în măsură să instituie şi să prezerve viaţa. Dragostea este, altfel spus, un act cu valenţe instituitoare; asemenea Cuvântului (cf. A zis şi s-a făcut!), Iubirea are potenţial cosmogonic (cf. Iubiţi şi se va face [viaţă]!). De aici, motivul luminii, cultivat cu fervoare în textele poetice ale Danielei Teleoacă, unde lumina este unicul context ambiental în care păcătuirea (o altă… apocalipsă!) este exclusă sau, în orice caz, greu de conceput. Aceasta pentru că Lumina deschide minţi, deschide inimi.

Versul când e dragoste îşi face de cap/ Necuratul/ (lagăr) îmi aminteşte de Jurnalul fericirii al lui N. Steindhardt, tocmai prin acea îndelung căutată comuniune cu Divinitatea, unica aptă să-l ferească pe om de alunecarea în patimă. Dumnezeu este Iubirea care vine înspre noi. Din Iubire Dumnezeu rupe zilnic din Sine…/ inevitabil estival, astfel că, în ultimă instanţă, Dumnezeu înstrăinatul poate fi – chiar este! – raţiunea unei „indecenţe” numite Poezie!

Poezia Danielei are gust. Stilistic vorbind. Moartea, spre exemplu, are gust coclit care se lasă cu gol la stomac./ cu spatele.

Acest volum se situează organic în continuitatea celuilalt, aspect care se poate susţine la nivelul unei multitudini de teme şi de motive comune, aprofundate în volumul de faţă (v., de ex., simbolistica bogată a Copacului, axis mundi, reper al vieţii şi al perenităţii; metafora păsării; tema copilăriei, a izgonirii din Paradis, a îngerului căzut ş.a.), dar şi considerând o unitate stilistică specifică (v., în acest sens, tonul sentenţios-gnomic, interogaţia retorică, [auto]ironia subtilă, enunţul exclamativ, procedeul compunerii cu cratimă, enunţurile eliptice, parantezele ş.a.).

Pe un fundal al sentimentului evlaviei şi al sacralităţii, poezia Danielei-Luminiţa Teleoacă este una profund temperamentală / atitudinală; ea ridiculizează cu fineţe realitatea care se surpă, posedând în acelaşi timp acea tărie esenţială, condiţie sine qua non pentru a înfrunta cotidianul, acel Nimic, omniprezentul Nimic: rămânerea în Nimic!/ Dumnezeu face Dragoste.

După cum viaţa se aranjează în formă de Sens/ S.O.S. for love, aşa şi poezia autoarei se înscrie pe o traiectorie ascendentă semantic-figurativ, esenţială şi deloc întâmplătoare, relevând bucuria inefabilă a scrisului, în fapt o bucurie aproape vitală!

 

 

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari,

5 iunie 2019

 

Hiperrealul şi meteorologia lecturii în constelaţia poetică a O.A.*

       * Ottilia ARDELEANU, Niciodată nu spune unei zile că e ordinară, EX PONTO,

                                                           Constanţa – 2018

Petre ISACHI

 

Scriitoarea din Năvodari – Constanţa – ce pare convinsă că natura umanului se identifică cu natura neprevăzutului şi a singurătăţii intuieşte că cel mai important clivaj în domeniul artelor/ poeziei se construieşte şi se perpetuează, pe de o parte, în jurul celor ce consideră că informaţiile sunt asimilate prin simţuri (filosofia empiric-materialistă) şi, pe de altă parte, al celor ce consideră că la „adevăr” nu se poate ajunge decât prin gândire abstractă (filosofia raţionalist-idealistă). Într-o  asemenea ecuaţie existenţială, poetul-lup nu mai „muşcă luna/ şi o târăşte până sub fereastră” ( când nu am somn), pentru că El, Poetul, ştie că teritoriul poetic nu mai precedă harta (zilei/ istoriei!) şi nici nu-i mai supravieţuieşte: „ninge/ e semn/ că vecina de peste alee va scoate rufe/ la uscat/ jumătate din ea este mereu pe/ dinafară// o fixez cu privirea/ nu e de ajuns/ e bine să mă gândesc la ceva frumos/ cum ar fi noi doi o funie cu sentimente/ înnodate până ajungem cu picioarele pe/ pământ// sigur// perna lumii s-a descusut pe-o margine/ cad fulgii cine mai ştie cărei păsări// cu gâtul frânt// a alunecat pe aerul poleit/ ca o patinatoare la primul/ antrenament/ se ţine de un cleşte/ de gheaţă/ ochii imortalizau lumea/ adunată ca pentru/ ceremonie” ( niciodată nu spune unei zile că e ordinară).

Această poetică a rupturii ar explica de ce în scriitura Ottiliei Ardeleanu, estetica, etica, teologia şi metafizica par să fie nişte elemente lipsite de importanţă/ de sens major, întrucât nimic din ceea ce exprimă/ sugerează acestea nu poate fi verificat!? Abstracţiunea contemporană nu mai este harta, dublul şi nici oglinda. Cauza se vede cu ochiul liber: trăim într-o Lume cu tot mai multe informaţii şi tot mai puţin sens. Aşa se explică de ce semnele şi simbolurile nu ne mai arată drumul spre adevăr!? Ele pretind că sunt chiar „adevărul”…: „trebuie să mimez/ moartea/ să mă târăsc prin mocirlă/ cameleonic/ să fâşâi doar odată cu vântul/ pe tâmple/ mă durea coroana/ de spini/ picura sufletul/ ca giulgiul/ mă prelingeam/ spre un punct// tot nu-i înţelegeam/ rostul// într-o dimineaţă pământie/ mi-am răsucit privirea ca o mitralieră// nimeni” (pregătire pentru viaţă). Unul dintre marii teoreticieni ai postmodernităţii, sociologul Jean Baudrillard, ar comenta astfel fenomenul transfigurat de Ottilia A.: „Nu mai avem de-a face cu imitaţia, cu duplicarea, nici chiar cu parodia. Avem de-a face cu înlocuirea realului de către semnele realului”. Faptul că semnele realului se văd, dar nu se înţeleg, eternizează întrebarea lui Pillat din Pont: „Care adevăr?” şi potenţează „într-un fel”, estetica tainei în „programarea unei eve moderne”, ce nu este străină de poetica atmosferei şi de mitul unui homo deus aflat în război cu sine însuşi.

Autoarea volumelor Culoarea sufletului meu, 2009; Totul e să mergi până la capăt, 2016; Pe tibie-n jos, 2017, intuieşte că nu există sine/ suflet unitar, previzibil, cunoscut. Eul poetic ce preferă „realitatea apropiată”, realitate ce „frige arde topeşte mistuieşte” este o îngemănare de percepţii în continuă schimbare. Viziunea poetei aminteşte de filosofia lui Buddha cel ce susţinea că nu avem o esenţă fixă, neschimbătoare, dimpotrivă suntem suma experienţelor sufleteşti, corporale,  a gândurilor şi a sentimentelor noastre, încât nimic din ceea ce percepi nu poţi fi Tu, dar nici Celălalt!? (v. cu un gând mai sus, nici o singurătate nu are nimic de pierdut, aer de reculegere etc.)                      La fel,  postmodernitatea/ transmodernitatea, deşi admite că oamenii sunt modelaţi de  limbaj, de societate, de ierarhia Puterii, de credinţa în liberul-arbitru şi în individualism, de sufletul suprem (care-i unul şi se află în tot şi în toate şi care-şi schimbă forma după orice, cum aerul), fiinţele/ nefiinţele sunt predestinate să-şi contureze permanent o conştiinţă de sine narativă: „în mine are loc o schimbare/ m-am temut de ea o vreme m-am ferit/ să ies dinăuntru Dumnezeu/ stă într-o cameră rezervată de mult Lui/ scrie pictează reciclează restaurează/ experimentează câteva noi însuşiri/ jucându-se cu polivalenţele/ din ceea ce sunt face forme geometrice/ plăcute vederii”(oricât aş vrea să mai fiu ce-am fost). Eludarea cu intenţie a gramaticii academice, folosirea cezurei cu efect modulativ şi intensiv, problematica transfigurată, viziunea proteică etc. confirmă teza că poeta nu mai e a priori  un reprezentant, ci se caută pe sine cea dizolvată într-o pluralitate de voci contradictorii, de doctrine, filosofii, ştiinţe, prejudecăţi, deşi nu ştie care este Eul autentic/ cel adevărat?! Nu ştie nici cine-i dictează versul!

Nimic nu este banal în lumea pe care o trăim, iar, în mod neaşteptat, oamenii nu sunt indivizi, ci sunt divizi, lasă să se înţeleagă poeta din spaţiul poetic ovidian. Consecinţa: nimic, concret sau abstract, din ceea ce percepi nu poţi fi Tu, încât, dacă Eu nu sunt aceasta – susţine implicit autoarea – nici viaţa (supratema volumului!) nu este aceasta! În scriitură se insinuează bovaric, nostalgia, absurdul, dar şi o aspiraţie difuză către „autenticitate” şi „adevăr”. În locul realului, poeta, „o pâine de femeie la masa singurătăţii” construieşte din simulacre şi simulare, un fetiş pentru viaţa trecută, prezentă şi viitoare, asemenea Parcului Disneyland, pentru a ne sugera să credem că restul societăţii/ lumii este real (v. nocturnă, de mult nu mă mai uit la filme, unde rămâi fără cuvinte, ce este simţirea dacă nu te stăpâneşte până la adevăr etc.).

Deşi autoarea este preponderent preocupată de lumea fenomenală, ontologic conştientizează metanarativitatea zilelor/ poemelor: „stăteam pe buza fântânii/ mă gândeam de ce se supără/ oamenii între ei soarele cocea/ grâul// se apropia cu un aer/ mătăsos pe piept/ pe frunte cerul lăfăit în ochi/ siiimplu ca un om/ oarecare// cine ar fi crezut că/ îi e sete mă uitam/ aiurea după fluturi// mai să-l refuz dacă/ nu ar fi avut smerenia/ de împătimit// mâinile îmi tremurau/ şi trupul/ cană se făcu” (acel trecător). Observăm că în concepţia O. A., poezia este arta creării de universuri imaginare, de rafinare a limbajului, de seducţie poietică şi de explorare poetică a realităţii interioare şi exterioare a ultimei femei „care va ieşi din mine”, a posibilei şanse a arhetipului în expansiune, de a avea o viaţă fericită şi plină de sens, de a dispune de liber-arbitru şi de autonomie: „..nu mă mai căuta în altă parte/ în mine locuiesc toate acele/ femei de care ai nevoie/ trebuie doar să mă strigi// una câte una vor alerga spre tine// moartea în voaluri până-n călcâie/ mai sprintenă ca niciodată/ te va chema cu vocea aia care-ţi place/ iar eu nu voi şti cum/ să te preîntâmpin”.

        Autoarea vol. Niciodată nu spune unei zile că e ordinară şi-a creat o poetică specifică, în care sintetizează negarea artei ca mimesis, cu poetica romantismului (a pasiunii inimii, fanteziei, a evadării etc.), a simbolismului, expresionismului, dar şi a (post)modernismului, aşa cum l-a văzut Hugo Friedrich în Structura liricii moderne: poezia e „poein” ce presupune dispariţia elocutorie a autorului ce neagă comunicarea directă, caută tăcerea, taina, inventează noi forme de expresie, pentru a regăsi dincolo de imediat „adevărul”. În mod cert, Ottilia Ardeleanu are ştiinţa „inefabilă” a poeziei şi voinţa de a topi în discursul poetic semnele şi simbolurile din era simulacrului generalizat, când „nu mai există Dumnezeu, care să recunoască ce îi aparţine, nici Judecată de Apoi, care să separe ce este fals de ceea ce este adevărat”. (v. în cele din urmă verifică dacă a dat drumul la căldură linişte şi iubire, ziua mea aldină de la tine începe, nocturnă, aer de reculegere etc.)

Hiperrealul configurat postmodernist, de Ottilia Ardeleanu, în volumul „Niciodată nu spune…”,  nu-şi propune sub poetica rupturii, să fixeze un anume sens, ci să capteze un proces de receptare, o dinamică a sensurilor. Fiecare zi cu (non)poezia ei, cu extraordinarul ei! Aceasta mi se pare a fi prima calitate a cărţii: propunerea implicit programată a unor multiple strategii interpretative, după principiul lui Barthes; adică a interpreta un Text (viaţa = Text) nu înseamnă „a-i da un sens (mai mult sau mai puţin fondat, mai mult sau mai puţin liber) ci, din contra, a aprecia din cât plural este făcut el”. Seria indeterminată de posibilităţi interpretative/ (im)previzibile îi asigură din partea lectorului, o semioză virtual nelimitată, fără a cădea într-un delir de interpretare (signifioză) şi fără a obtura intentio auctoris sau intentio operis.

Pluralitatea interpretărilor se impune obligatoriu într-o lume aflată în pierdere de sens şi de adevăr: „un lup muşcă luna/ şi o târăşte sub fereastră/ geme înăbuşit/ suflarea trece deasupra ca o fantomă/ peste un podeţ de gânduri/ o ciutură cerul se varsă/ peste gura sobei mestecând focul/ din obraji/ dihania sfâşie cu ghearele/ sângele urlă/ pe ziduri umbra mea/ rătăceşte/ de spaimă/ un înger aprinde/ în brad o stea” (când nu am somn). Poetica atmosferei, trăirile, anxietăţile, fuga de sine/ de lume, efectele „dihaniei” asupra umbrei, interogaţiile, „podeţul de gânduri” dintre poemele „zilelor” etc. mi se pare admirabil revelate şi de Constantin Grigoruţă, în imaginea de pe coperta I. Cartea „Niciodată nu spune unei…” transfigurează o „insomnie ideală”, ce ne permite o lectură „lunatică”, care ne oferă ideea omului-deus, „iudacainul” de azi şi de mâine, fiinţă fără limită cognoscibilă, aflată într-un război interminabil, cu „femeia de inimă neagră”.

În mod cert, „Dumnezeu eliberează nota de plată”! Poate şi de aceea Ottilia Ardeleanu visează la o „dihotomie inexistentă”, cel puţin în Artă, deşi ştie că Poezia e contemplaţie pură, impersonală prin obiect şi personală prin expresie.

Un disconfort sufletesc interogativ se insinuează în paginile cărţii: arta/ poezia e inutilă şi arbitrară? Nu, dacă înţelegem că nimic nu este etern în univers, afară de universul însuşi…

                    Bacău, 8 aprilie 2019                                  

 

 

       

                                                         

Revista 13 PLUS nr. 191/ 2019

rev 2 coperti