Cristina-Monica Moldoveanu debutează cu acest volum în 2016, la Zalău, editura Caiete Silvane, în urma câștigării concursului de debut în poezie desfășurat de editură.
Volumul conține peste 70 de poezii consistente, în format extins, pe orizontală și pe verticală, le-aș zice mai degrabă poeme, a căror tematică atinge atât îndrăgostirea, amintirile cu pesoane dragi, copilăria, adolescența, cât și rugăciunea, iconografia, ritualul, relația cu Dumnezeu, ori nostalgia, singurătatea, resemnarea.
Lumea văzută prin ochii poetei este în continuă schimbare, se curăță de tot scrumul/ alunecă deoparte odată cu stropii purtați de vânt/ culoarea schimbătoare a hortensiilor.
Intrarea în volum pare cumva intrarea într-o lume lacustră, bacoviană, accentuată de expresia fiindcă plouă , se întâmplă deci anumite lucruri, neînchipuite cum, de exemplu, la demisolul circului un cerșetor recită Glossa lui Eminescu. Totdată, se simte contrastul interior-exterior după cum poeta ne conduce prin mahala ori pe la periferia acesteia.
Poezia Cristinei se leagănă între teluric și celest, între real și metafizic, tristețea dintr-un poem este suspendată de optimismul dintr-altul, astfel încât, citind întregul, rămâi cu impresia că te afli într-un loc unde se cântă pe măsura inimii autoarei.
Îndrăgostirea este asemenea unui liliac agățat de al nouălea cer, cu capul atârnând de fericire. Totul se inversează, urâtul devine frumos, iar în toată această stare, nu poate fi privată de prezența lui Dumnezeu, de mir și de binecuvântare. Fiindcă a iubi nu e ceva nou, dar a iubi este ceva care aduce a minune. Poetei i se pare că iubirea este un sentiment nereal: dormeam în visul altcuiva într-un pat străin, impresia acesteia este că își visează iubirea, ori fără să știu îl inventam pe Dumnezeu în alt anotimp, ca o necesitate de implicare a divinității și de abordare a laturii religioase a sentimentului iubirii.
Iubirea este un subiect delicat, ceva la nivelul poveștii lui Tristan și a Isoldei: în clipa asta stăm față în față la masa tăcerii/ și măsurăm timpul necesar luminii să fugă de la unul la celălalt/ zâmbim amândoi la fel oricât ne foare/ fiindcă lacrima ne-ar despărți definitiv precum sabia dintre Tristan și Isolda/ ca pe toți oamenii care nu au trădat nici de dragul iubirii/ prietenie.
Din elegie01 aflăm că lucrurile nu cad de-a valma spre centrul pământului/ nici ochii îndrăgostiților nici gelozia care îi pândește/ fiindcă sunt fericiți/ nici iubirea de aproape fiindcă e invidiată.
Poemele Cristinei au acea muzicalitate duioasă, nostalgică, un timbru sensibil, o sinceritate zdrobitoare și o tandrețe acaparantă. cântă cobzar pentru fata din căsuța albă este un vers, ca de altfel multe altele, care vine în favoarea titlului volumului. De fapt, un titlu ales în concordanță cu muzica interioară, aceea din suflet, potrivită unui fundal melodic bine ales pentru aproape fiecare dintre poemele acestui volum.
Poeta însăși se declară o iubitoare a cântecului, o femeie prea simplă fără secrete/ toată viața am îmbătrânit în rochie de bal cu corset/ cântam la o fereastră stă cineva noaptea se lasă în mahala/ mă rugam îngerului să mă facă mare/ elegie01
De-a lungul poemelor am întâlnit trimiteri la opere studiate și autori remarcabili ai literaturii române și universale, autori de opere de filozofie. Câteva exemple: Tudor Arghezi prin: voi cumpăra bilete de papagal să câștig vreun vis; chiar dacă eu citesc Hidegger și Kierkegaard și nu-mi plac Noica sau Țuțea/ chiar dacă îi prețuiesc pe Slavici și pe Sadoveanu/ și încă mă îngrozește Picasso/ prietenie; la demisolul circului un cerșetor recită Glossa lui Eminescu; siluetă după siluetă/ femeile lui Modigliani/ măiestrele lui Brâncuși/ la dolce morte della luce/ toate curg în gânduri/ gândurile în alte gânduri/ până și luntrea lui Caron dispare/ și tocmai acum buzele mi-au paralizat ca să nu pot dovedi nimic/ rupestră.
Periplul său sentimental se leagă neapărat de povești, legende și mitic (amintirile Persefonei, pantagruelică).
Dar cum să nu se intituleze acest volum cântece pe sub ușă, când aproape fiecare poem are un fundal melodic adecvat stării de spirit a autoarei?! L-aș putea numi volum de hituri poetice sau enciclopedie muzical-poetică sau poeme de dragoste muzicală: iată-l pe Rigoletto cum râde plânsul celui învins de soartă/ amintirile Persefonei; cântă cobzar pentru fata din căsuța albă/ elegie01; cântă-mi să adorm killing me softly/ elegie0101 – nostalgii; cineva departe cântă ca Zavaidoc peste orașul cu câini/ ochi galbeni de pisică neagră; săraca inima mea/ pe balanța dintre dragoste și moarte/ sunt câteva grame de suflet în plus/ este nevoie de greutăți foarte mici/ de cămătar/ cântecul de lebăda/ psalmul 103/ elegie 011; mi-aș dori să scriu o poezie de dragoste// oh yes i’m the great pretender// să văd ce mai rămâne din ceașca mea de ceai după ce înșir vrute și nevrute/ despre bărbatul care nu m-a iubit niciodată/ piruetă – dezamăgire în dragoste; cântam ca Betty Boop sau ca Maria din Sunetul muzicii/ brodam flori pe etamină albă gonind norii/ din pură inocență/ atavisme – preocupări; păsărică mută-ți cuibul și te du/ c-am iubit ce-n viață nu mi-a fost iertat/ nu aveam cum să-nțeleg și nici nu am crezut că oamenii pot distruge/ lucrurile pe care nu le înțeleg cum să îl distrugi pe Dumnezeu de exemplu/ fals tratat despre negație – resemnare.
iat-o pe femeia veșnic învinsă de dragoste/ amintirile Persefonei este un vers antologic, transmite prin contrast putere și resemnare, dorință și înfrânare de parcă dragostea ar fi unicul sens al vieții unei femei, unica rațiune de a trăi.
Autoarea calcă încet, dar sigur pe urmele femeii singure, femeii îndrăgostite. Cântecul este însăși poezia în acest volum, sau invers, poezia e chiar cântec, o compoziție interioară, pe note personale, care se ascultă în tăcere, cu sala plină.
Universul poetic al Cristinei se întregește permanent, se rotunjește, se alungește ca o lumină care se plimbă între două entități, una reală, trează, predominantă, cealaltă onirică, subtilă, plăpândă. El nu cuprinde numai lucruri, stări emblematice, arhetipale, referențiale, ci și amănunte, mărunțișuri, unrori filigrane, cum de exemplu: fluturi, păpuși de ceară, baloane de gumă de mestecat, păpuși din coceni de porumb, numărători cu bile, motocei pentru pui de pisică, moș crăciun de cocolată, ștampile cu girafe, ponchouri cu ciucuri, ochelari de pirat, abțibilduri cu inimioare fosforescente, ocarine din lut, acadele curcubeu, obiecte anume intrate în responsabilitatea copilului din sine, acel copil vioi, trezit în sufletul autoarei cu fiecare poem scris. Modalitățile de redare sunt simple enumerări subtil devoalate spre impresionarea cititorului. Stilistic vorbind, Cristina este deținătoarea unui discurs liric fluent, clar, debordant și original. Emoția este injectată crescendo, ca pentru o vindecare secvențială, fără grabă, ca și când boala poetică face mai bine decât o însănătoșire de ea. Finalul poemului 15 făurar denotă măreția metaforei concepute de autoare: mi-am ales o floare și am creat lumea după chipul și asemănarea ei/ acum e liniște chiar dacă plâng. Această macrometaforă înlesnește dorinței de frumos binecuvântarea divină.
Poezia Cristinei are un subterfugiu religios, se scrie de față cu Dumnezeu, un Dumnezeu inventat uneori pentru a-i ușura suferințele, tristețile. Chiar dacă și le asumă, există mereu alte întrebări existențiale, unele inexplicabile, ținând de naștere, destin, moarte.
Prezența poetică a autoarei de cântece pe sub ușă se simte printre oameni, nu face abstracție de aceștia decât în momentele de însingurare când se dedică păpușilor din copilărie. Deși se vrea în preajma oamenilor, discursul său, în general, ne asigură de contrariul, de o autoîndepărtare circulară, de respingere ca și cum o forță centrifugă ar arunca-o în afara lumii, la distanțe uriașe, cu sentimentul alungării și al răcirii relației interumane: mi s-a aplecat de atâta plâns/ aproape vomit/ din drag de oameni și de viață la care am ținut prea mult/… ca mai apoi: mi-am pierdut și apoi mi-am regăsit lacrimile/… /erau reci de parcă toți renunțaseră la mine/ așa cum arunci bradul de Crăciun cu mănuși de protecție// unii credeau că sunt contagioasă/ se jurau pe tâcerea unei limbi moarte/ că nu au văzut niciun copil/ pianto.
stau la ultimul etaj sub al nouălea cer/ de fericire/ elegie0101 – te întrebi dacă autoarea nu a emis o ironie. Și e clar, din moment ce stă la ultimul etaj, forțată de împrejurările vieții, iar pe de altă parte, face parte din categoria celor cu capul în nori, a poeților, în fapt, cu mult mai ironic acest sens, decât cel anterior, mai cu seamă că e vorba de fericire. O contradicție bine marcată în elegia în discuție. Tot acest ansamblu poetic este de o subtilitate rafinată, de trei ori trecut prin filtrul emoției.
Ce este interesant în elegiile poetei, numerotate în sistem binar 01, 0101 și 011 este secvențialitatea ideilor, probabil de aceea a adoptat astfel de titluri. În aceste secvențe de sine stătătoare, dar n-aș zice că fără legătură, se parcurg teme diverse: fericirea, evenimente ale cotidianului sau chiar citate ori trimiteri biblice etc. Toate aceste secvențe se prezintă pe un fundal muzical raportat la necesitatea de a exprima anumite stări, atitudini, sursă de inspirație, de altfel. Iată, în elegie0101, pe killing me softly ne transmite semnale despre fecioarele despletite, balul vampirilor și despre binecunoscutul îndemn divin lăsați copiii să vină la mine, despre femeia păcătoasă care șterge cu părul ei picioarele bărbatului, toate adaptate la sine și problemele personale.
Cum se vede autoarea în contextul unei vieți de angoasă și neliniști? Se pune în diverse ipostaze, nu se maschează, dimpotrivă, ne lasă să o cunoaștem direct, fără artificii: sunt o pată de culoare indecisă/ indigo cu tendință spre violet/ elegie 011; o femeie prea simplă fără secrete/ toată viața am îmbătrânit în rochie de bal cu corset/ elegie 01.
Își subestimează valoarea în fața vieții și a sorții, răbufnește metaforic: închide dintr-odată cartea pe care o citești și voi deveni fluture/ cu aripile răstignite pe două pagini/… văd moartea ca pe o piedică pe roata de tortură/ o alifie camforată panaceu pentru terminațiile nervoase/… / “săraca inima mea”/ pe balanța dintre dragoste și moarte/ sunt câteva grame de suflet în plus/ elegie 011 – transformarea în fluture, termen devenit laitmotiv în poezia Cristinei, face referire la viața frumoasä, plină de farmec, liberă, dar scurtă a poetului; pe de altă parte, poeta pune în balanță dragostea și moartea, singura greutate care ar putea-o înclina într-o parte ori în cealaltă fiind sufletul omului, măcar un pic din el. Și aici linia melodică a cântecului săracă inima mea asigură fundalul de tristețe și expresivitatea durerii.
Și pentru că luna este cumva răspunzătoare pentru meditațiile poetei, aceasta îi dedică patru metafore în versuri: Inima mea e ca o fântână în care apele limpezi se ridică dacă plouă,/ amestecate cu glod./ Luna dinăuntru crește și se micșorează încontinuu.//… Mă simt ca un om care nu a avut umbră niciodată, fie soare, fie lună.// … Dar dacă însăși luna nu este decât urma imprimată de o floare uscată/ pe irisul unui ochi de copil?//… Dacă îndrăznești sâ dai colțul casei unui poet din Veneția/ se va deschide o poartă neagră către podul cu vechituri./ Acolo luna se învârte pe un disc de patefon./ 4 metafore despre lună. Propice scrisului, noaprea poetei este călăuzită de lună. Spre visare, îngândurare, stări de meditare. Chiar și prietenia/ însoțirea cu luna, în actul creator, se face pe melodia venind de pe un disc de patefon. Și nici aici nu lipsește acel fluture de noapte adormit pe zaharnița albă, de data aceasta sugerând semnul iubirii.
Poemele din acest volum seamănă a povești de ascultat cu luna pe perete, când somnul se întretaie cu visele. Sau, fiecare poem este un hit de ascultat într-o anume stare, în concordanță cu temele abordate. Și fiindcă tot spuneam de povestit, lumea copilăriei poetei este atunci când soarele curgea ca mălaiul/ măcinat proaspăt la scocul morii/ galben era chiar și iarna/ copilărie; era atunci când șterpeleam scăunelul scobit cu trei picioare/ pe care ședea bunica la ora mulsului/ și cântam mãnzului cu piele de caramea//… /… și fiecare stea era o poveste/ șoptită de zâne în poiana narciselor/ copilărie. În percepția poetei, copilăria este fie un mediu de visare, fie unul al jocului, fie un set de repere memorabile: moara, potcovarul satului, cântarul pentru caș dulce, podul vechi, pâinea crescută pe vatră, livretul militar al bunicului, coasa așezată pe pământ crăpat, scaunul cu trei picioare al bunicii, luleaua neagră a bunicului, păpușile din cârpe, cireada ce bivoli, ceasul cu cuc din odaia dinspre uliță, batistele îndoite perfect în patru, apoi luna care se răsturna în grădină ca o roată de mămăligă. Luna este un alt laitmotiv în poemele Cristinei. Pe toate acestea poeta le numește minunății. Amintirile despre locurile copilăriei, persoanele și tradițiile acelei lumi sunt pregnant valorificate în acest volum și vin ca o justificare a reîntoarcerii în timp: doar crescusem cu cireșe amare și frunze de măcriș sălbatic/ sorbisem spuma lapelui muls toată copilăria fără să plâng/ pe velința aspră din lână de oaie țurcană/ orbitor de alb.
Cristina își face autoportretul contextual fragmentat, dăruindu-și acea lumină care să-i descopere chipul adevărat, uneori prin comparație cu alte caractere: aveam profil de statuetă de porțelan/ ca o fată rusoaică mândră de cocoșnic/ orbitor de alb.
În poezia Cristinei Moldoveanu, iubirea sună a ingenuu: nu eu am inventat iubirea prin neștiința mea/ precumpictorul care nu se îndură/ să amestece culorile pure/ era acolo/ pe vremea când buchiseam diferențele/ între util frumos și plăcut/ tropice amare, a timiditate: din întâmplare împărțeam aceeași umbră/ cu un bărbat străin/ tropice amare sau a dezamăgire: azi oamenii nu se mai omoară/ din iubire/ tropice amare.
În contextul copilăriei, autoarea rememorează zile importante, evenimente, sărbători, atât în titluri cât și în conținut: ajun de Paște, e Crâciunul tată.
Cristina are un misterios fel de a reînvia, reîmprospăta, remonta momentele trecutului, încât senzația este că acestea se petrec în prezent, fără niciun dubiu: anul acesta n-am mai crescut cozonaci și/ n-am mai ars lumânări/ m-am ghemuit cu ochii pe jumătate închiși/ cu pernele înalte la spinare/ pe o cruce zgâriată de mine in cearceaf/ stau la pândă/ pescuiesc ca și tine tată/ uneori trec ore alteori trec zile fără să prind nimic/ în afara zâmbetului tâu palid și alunecos/ din ultima fotografie/ fotografie de grup cu pescari.
Pe lângă fluturi, lună și păpuși, singurătatea pare să devină și ea laitmotiv: sunt inuman de singură dar e bine/ încă doare că sunt om/… / mi-aș dori să scriu o poezie de dragoste// oh yes i’m the great pretender/ piruetă; la cina cea de taină ședem doar noi două/ două femei simple trup și sânge/ eu de azi și eu de ieri/ părea că ninge. Singurătatea este secondată de frig, frigul interior, găzduit de o tristețe amară care se combină melodios cu singurătatea. Tristețea aceasta vine cumva și dinspre pierderea/ lipsa tatălui căruia i-a moștenit sărăcia nu și păcatele/ cartea fiicei risipitorului.
Cristinei îi place să-și împartă poemele în gânduri surprinzătoare, separate printr-o steluță. Iată, titlurile: culoarea schimbătoare a hortensiilor, elegie 01, unii spun că viața e ca o apă, elegie 0101, elegie 011, eu singură, de la sine, când stelele sunt o mie, undeva cândva între femei, sau cu numerotare literală, folosind litera i mic precum în 4 metafore despre lună și pantagruelică, dar tot ea folosește slash-urile ca separatoare între 2 idei, două versuri. Chiar si în aceste minipoeme care pot fi luate independent sau ca un tot, refrenul unei melodii se aude în surdină: seara am întâlnit un bărbat cu colți de lup siberian/ credeam că zâmbeste pentru mine/ nu știam de ce vorbea atât de rotund și simplu ca o apă curată/ până când am alunecat în ochii lui pe marginea șoldurilor/ era așa frig încât începusem să râd de furie/ și mă durea al naibii că luna aproape atingea luceafârul/ * /altădată era un amurg afurisit de violet/ îmi zvâcneau tâmplele de durere ca o orgă dezacordată/ eu singură.
Cristina reușește imagini metaforice plastice în tot ceea ce înseamnă natura: într-o dimineață am văzut un curcubeu/ a ținut de-a lungul drumului până când cerul s-a dezlegat de pământ/ de la sine.
Unele dintre poemele sale sunt chestionare despre viață: cum să te împac suflete zbârlit de viață mașteră/… / cu zăpezile bărbatului care te trăgea pe sanie și spunea/ că ninge dacă el vrea/ amară viața ca o dulceață de nucă verde/ cântec pe sub ușă, despre divinitate: … cum să îl distrugi pe Dumnezeu de exemplu/ cum să înțelegi de ce răsare soarele cine poate să descoasă țesătura lumii/ să separe ființa de neființă…/ fals tratat despre negație, despre iubire: cum a ajuns bărbatul acela în valțurile inimii mele/ orbitor de alb sau mă întreb ce este mai puternic unde înclină inima/… / pe balanța dintre dragoste și moarte/ elegie 011, despre umanitate: de ce n-am învățat să plâng și să îmi usuc lacrima în trenul personal la fumători/ în mirosul de chiștoace stătute cu ochii rimelați de rușine că nu am înțeles la timp/ de ce oare a trebuit să văd atâția câini călcați de roți pe autostradă ca să înțeleg în sfârșit cum moare câte un cerșetor bătrân în ploaie/ cu mâna crispată pe o pungă cu căpșuni primită de pomanâ/ nostalgie de câine ud.
Iubirea cunoaște diferite ipostaze, a smereniei: dacă el m-ar fi iubit aș fi vrut să ne așezăm pe jos/ cap lângă cap așacum se ating norii/ să ne sărutăm întinși în direcții opuse să ne atingem doar frunțile/ să fim aiurea/ piruetă; a iubirii îndrăznețe/ curajoase: bărbatul niciodată nu poate stăpâni/ femeia ascunsă în femeie/ pantagruelucă; a iubirii supuse: precum femeia păcătoasă/ șterge picioarele bărbatului cu părul ei/ din prea multă iubire/ elegie 0101.
În spectrul singurătății, frigul interior este protagonist. El îi joacă farse în dragoste autoarei, mai ales. Dar, frigul se manifestă și când vine vorba de rememorarea persoanelor dragi, pierdute în cursul ciudat al vieții, de copilăria petrecută în compania câtorva păpuși improvizate, din cârpă ori de porumb, în multele momente când se simte pierdută, fără nicio cauză câștigată.
Poeta transgresează problemele lumii. Și le atribuie sieși din dorința de a schimba ceva, ține cu tot dinadinsul să curețe lumea de păcate, vicisitudini, să reordoneze valorile răsturnate în timp: aș vrea sä vindec lumea de nesiguranță/ munci și nopți. În toată această dezordine umană, tot ea se încurajează, se îmbărbătează cumva, însă fără niciun rezultat pozitiv: privește lumea este un adagio/ oamenii rămân la fel și după ce vulcanii nu mai sunt/ munci și nopți. Evident, problemele existențiale nu dispar cât ai zice pește: prea mulți oameni stau cu rușinea în sân că sunt singuri/ că sunt săraci/ că încă mai țin într-un sertar batista înnodată cu câțiva lei vechi/ opera de trei parale a celor arătați cu degetul/ supă cu albituri. Tristețe pentru anii din urmă, resemnare/ inacceptare/ revoltă pentru anii actuali: toți eram înalți și drepți ca ușa de fag/ supă cu albituri.
Și totuși, peste groapa de gunoi cotidiană, cât un munte, Cristina știe să dea strălucire cu metaforele ei originale, delicate, prețioase ca niște pepite: e o zi liniștită plouă mărunt ca în faguri de albine/ rugăciunea inimii; soarele zâmbește dintr-o minge turtită/ nu vă aplecați peste geam.
Poeta trăiește și rezistă într-o lume a scrisului care se conturează din copilărie și adolescență, într-o permanentă vrajă difuzată de lună, element major în versul Cristinei, muză nocturnă, luminoasă și sfioasă, așa cum poeta este: ascuțeam un creion HB și scriam poezii/ despre lumea cealaltă din satul cu șipot și biserică galbenă/ unde luna venea din pădure să se rostogolească/ pe prundul potopit de zăpadă înghețata/ cealaltă adolescență.
“În final continuăm să iubim muzica aşa cum iubim luna plină. Ambele nu năzuiesc să înlocuiască soarele – ci doar să ne lumineze cât de cât nopţile.” – așa spunea filozoful, criticul, poetul german Friedrich Nietzsche. Mi se pare că se potrivește de minune acestor cântece pe sub ușă.
Ottilia ARDELEANU,
Năvodari, 18 mai 2018
