Cronică la: Rocile de Ana Ardeleanu
Ana Ardeleanu este o poetă cu un palmares literar impresionant după cum se remarcă în notele de pe manșetele recentului volum de poezie Rocile, colecția Qpoem, editura Rocart, 2020.
Poezia Anei este una în format consistent atât ca formă cât și fond. Nu întâmplător se intitulează Rocile, dovendind acea tărie de caracter pe care poeta o imprimă scrisului său! Volumul de 172 de pagini are epicentrul în sinele poetic pe deplin maturizat și în concordanță cu tot ce se desfășoară în realul din afara lui: “Ipocriților! Ce știți voi despre marea revoltă/ Desfășurată în interiorul unui eu/ Care devorează tot ce imaginația/ Precum o făbricuță cochetă produce/ Iar eu cumpăr produsul unei iluzii toxice/ Cu aceeași lejeritate cu care ți-aș aduce/ Cafeaua la pat.”/ Produsul unei iluzii toxice.
Stilul metaforic nu abuzează de înclinația cititorului spre veridicitate. Sunt metafore spontane și grele de sensuri, vizibile și de impact, astfel că deja din prima poezie care apare și pe coperta a patra, ni se pune în vedere că “bucuriile sunt fertilizate în vitro“. Poeta nu se pierde în filozofii savante, dar instigă la meditație și o liniște sufletească plină: “mulțumirea de sine s-a îmbătat criță“/ Lăsați poezia să vină la mine este o ironie vădită despre orgoliul care deversează din sufletul multor poeți care se mulțumesc cu ceea ce scriu și se cred deasupra tuturor.
Tematica abordată este una diversă, de la atitudini, la acțiune ori contemplare. De la păcat la toleranță, de la “casa memorială a lăuntrului” la “o listă a libertății și fericirii“.
Pentru autoare, viața pare cumva, subtil și matematic, adică acel ceva programat și universal valabil, “un cerc înscris în pătratul unei drame“.
Ipostazele în care se prezintă pe sine, că tot specificasem epicentrul poeziei Anei, sunt multiple, fiecare cu valențele ei, cu implicațile și motivațiile determinate. Astfel, poeta se declară “gospodina casei” la curățenia în propriul sânge; “fata din fereastră” care “are inima acolo/ Unde ai renunțat să mai cauți“/ Nu găsești ieșirea.
Spiritul Anei plonjează în adâncul lui Dumnezeu sau se înaripează pe lângă îngerii cuvântului, poezia sa tranșând mereu realitatea prin raportare la potențialul divin, la harul și dimensiunea credinței: “- De ce s-a aruncat îngerul de la ultimul etaj?/ Sunt întrebată./ E o chestiune de potență spirituală/ De masculinitate și voință/ Sau e doar o disperare a fericirii/ Care îl șantajează/ Cu propria-mi dispariție?“/ Merg pe un drum; “Dar de ce Dumnezeu arde cufărul?/ De ce l-ai lăsat în grija unei prejudecăți/ Pirotehnice și depresive/ Ce ar fi trebuit să-ți ridice nivelul de vigilență/ Cu două etaje/ Și-un parter plin de peripețiile tinereții.”/ Sunt un cufăr; “Dumnezeu nu ne-a sădit în cutii de carton/ Ci în solul fertil al inimii Sale./… Dumnezeu permite în compensație/ Cântecul mierlei/ El apără teritoriul virgin/ Al poemului tău/ Folosind ca armă de luptă o singură virgulă/ Poate și un punct dacă e necesar/ Ca supliment al bunelor intenții.”/ Nu există abatere de la la ceasul cel bun.
Ana Ardeleanu oscilează între oniric și real, între imaginar și cotidian. Aproape fiecare poezie a sa este o întrebare a eului, o mirare și totodată un răspuns pe care și-l promite sau chiar și-l oferă cumva ca o recompensă a stării ei lirico-meditative: “Să fie oare moartea pasărea-paradisului/ Ce mi-a pus cununa de sânziene pe cap/ Sau este doar eroina unui gând unic/ Ce a trecut prin mintea mea/ Precum săgeata de oțel/ Prin gâtul elanului?”/ Pasărea-paradisului.
Am remarcat nu numai profunzimea mesajelor, ci și titlurile ele-însele cu un impact și o atracție imperioasă spre a intra în miezul poeziei: Cultura veștilor triste; Schițezi un cerc de gânduri; Nu-mi dau poza de restriște nimănui; Lucrurile nu se leagă cu lanțuri; Între vertebrele unui poem; Stau pe coasta lui Adam; Îmi ții harta trupului pe palmă; Casa memorială a lăuntrului meu și altele la fel de incitante.
Ana dă poeziei o aură divină, considerând că divinitatea prin îngerii Săi împarte ideile, inspirația, considerând că muza ar fi de ordin spiritual: “Se știe că sfinții pictați pe sticlă/ Poartă o mică florărie între aripi/ De unde împart fiecăruia/ După fertilitatea ideilor/ După inspirație și reușita artei“/ Numai eu te pot picta.
Poeta folosește o serie de expresii populare/ refrene cunoscute spre a da conotații și amploare mesajelor sale lirice:”lume, lume, soro lume“- un strigăt de atenționare asupra beției cu iluzii; “Dacă Dumnezeu va vrea/ Soarele va răsări iar pe strada noastră“/ Viața e precum o moașă – pentru susținerea unei speranțe aproape deșarte; “Te imaginează ucigând conul de umbră/ Al unui timp în general fericit/ Tăindu-i moțul cu linia unui orizont purpuriu“/ Să dai totul– exprimă creșterea tăcerii prin mesajul unui rit românesc de a da la grindă un copil pentru a crește frumos, sănătos și fericit. Este o poezie care întruchipează existențialismul cu necesitățile, întrebările lui rămase uneori în coadă de pește, tocmai spre a prilejui cititorului stări meditative: “Cu aceeași întrebare pe buze:/ -Oare această femeie încotro?/ -Dincolo de ce?“/ Infinitul unei concluzii; “-Ce-i aia “gloria artistului” și pentru ce?/ Întrebi./ Cui i se potrivește?/ Căci toți au perfuzii puse/ Între filele operelor de artă./… -Dar poeții de ce își pun sare pe cuvinte?”- sugerează boala artistului, aceea de a amesteca trăirile, culorile, cuvintele spre epatarea și revigorarea spiritelor umane; “Lanul de grâu plin cu îngeri/ Necopți la minte/ Și neobișnuit de albaștri/ Cum e cel cusut în coatele norilor dimineața.“/ Îmi aduc aminte de mine târziu;”Dumnezeu e martorul tuturor zecimalelor/ Celor făcute și celor nefăcute!”/ Trebuie să decid.
Subiectele dezbătute în real-imaginarul poetei sunt multiple: viața, moartea, iubirea, poezia, societatea, tăcerea, cuvântul și, desigur, Dumnezeu.
Tematica abordată de autoare nu ar fi putut omite cuvântul, versul, metafora, poezia, poetul, subiecte pe care le mânuiește cu pricepere asemenea unui magician care scoate din joben porumbei: “Seara te-ar fi putut așeza între ghilimele/ Precum un citat“/ Numai la tabloul tău mă uit; “Nu mă uit niciodată la pomii-nfloriți/ Mă uit insistent la buzele tale/ Citesc pe ele ceva despre numărătoarea inversă/ Și despre felul cum se retrage marea/ În căușul palmei/ Precum sergentul din post.”/ Nu mă uit niciodată la pomii-nfloriți.
Viața descrie un cerc doar împreună cu Dumnezeu, dar devine imperfectă atâta vreme cât te îndoiești de Acesta: “Viața îmi aparține/ Și împreună cu Dumnezeu/ Formează un cerc./…// Se înserează/ Și mi-e teamă că nu am suficiente argumente/ Pentru a-l păstra pe Dumnezeu aproape“/ Viața îmi aparține.
Poeta asociază foarte des poemul cu sângele care curge prin vene ca pe o legătură stabilită biologic și nu de puține ori personifică poemul, dându-i viață, atribuindu-i veleități umane: “Pe firul verde al cuvintelor/ Stă o lăcustă/ Cu picioare lungi/ Ce-i scot feminitatea,/ Decupează câteva inimioare de roșu/ Din firul ierbii/ Pe care poemele le-au pierdut/ Pentru totdeauna.“/ De câteva poeme încoace. Însă, poemul poate fi și un spațiu social, o cetate, de exemplu, în care petreci “ani de neliniște”/ Cocoșul vecinului. Poate fi un călător periculos într-un Orient Expres: “Iar gândul poemului se îndepărtează tot mai mult/ În acest Orient Expres/ În această eleganță a interiorului/ De unde mai picură seva unui epitet/ Rămas captiv/ Și unde se aud împușcăturile/ unui cuvânt/ Ce călătorește incognito“/ Între mine și tine.
Ana Ardeleanu este propria protagonistă asumându-și roluri mai triste, mai senine, metamorfozându-se pe sine ori atitudinile sale tocmai pentru a scrie o poezie de anvergură semantică și a atrage și cititorul în meandrele metaforice, în cursurile de versuri aparent line. Iată cum se pune în postura de pocal, nu unul oarecare, ci încărcat de istorie în dublul ei sens: “Sunt un pocal ce închină cu adversarii!/… Mie îmi place riscul armura mirosul ei metalic/… Și toată mișcarea lăuntrică a cuvântului nerostit.//… Eu doar mă identific cu pocalul/ Și împart stări în interiorul tău/ Uitând să mă pregătesc pentru următoarea zi/ Care ar putea fi mai exersată în durerile bucuriei/ Decât aceasta/ Și ți-ar putea așeza în față/ Un alt pocal/ Cu descântece de dragoste.”/ În această seară.
Universul poeziei este cel care “strică arhitectura neantului“/ Lumea nu poate fi lume. Poemele sunt, în viziunea autoarei, metode lesnicioase de a băga mințile în cap, și aici conotațiile metaforei fiind evidente: “Mă întreb:/ De ce ar fi atât de mare interesul/ Pentru averea poemului abstract?/ Și câți moștenitori se află cu el la cină/ Care mi-ar putea băga mințile în cap/ Afișând libertatea omului negru/ De-a-mi aranja cuvintele/ Într-un poem verosimil.”/ Îmi băgam mințile în cap.
Poemele Anei sunt note autoironice despre paradoxurile vieții. Deși încărcate de o puternică lumină, ele emană triste concluzii labirintice de o franchețe justă, logică, fiindcă mai toate poemele Anei Ardeleanu au o logică a trăirii, a resemnării și cu toate astea, a smulgerii din destinul comun al umanității: “Acest departe are câteva teorii/ Despre viață și moarte/ Dar nu le pune în practică./ Lângă tine nu aduce pe nimeni/ Să-ți pună pistolul degetului la tâmplă/ Cerându-ți imperativ: “Banii sau viața!”/ Banii bineînțeles pentru că viața/ Nătângă cum o știi/ Te-ar putea vinde sau pierde/ La jocurile de noroc/ Pentru un insignifiant mărunțiș/ De lacrimi.”/ Acest departe.
Poeziile din acest volum interpretează dragostea în diverse ipostaze izvorâte poetic din inimă spre buricele degetelor în atingeri suave ori apăsate de taste, către miile de ochi ce vor lua cunoștință: dragostea de planeta albastră: “Dragă pământule eu nu te merit,/ N-am virtuți pentru a te apăra/ De cei ce încurcă sentimentele/ Și nu sentimentul bun/ Iese cu o viorea în mână/ În balconul de rouă/ Spre a flutura pentru tine batista albastră.“/ Scrisoare naivă; dragostea de muzică: “Cu siguranță hoții și borfașii/ Din ochii lui/ Nu s-ar da în lături/ Să-mi ia vioara de sub bărbie/ Melodia lui Paganini/ Din minte/ Pentru a executa/ Fără complicații/ Câțiva pași de vals/ În timpul jafului.“/ Nimic rău nu poate fi; dragostea de familie și cei dragi: “Bucuria e precum o supă/ Te încălzește/ Atunci când o împarți cu familia.”/ Bucuria e precum o supă; dragostea cu patosul unui roman de dragoste, cu nestatorniciile ei: “Patul ți-a rămas nefăcut./ Nici în bibliotecă n-ai intrat/ Pentru a te lăsa inclus în subiectul ținut/ Între palmele unui roman de dragoste.“/ Îți iei geamantanul și pleci.
Poemele Anei sunt reale construcții cu o temelie solidă, putând fi locuite chiar și în cazul unui dezastru, unui “cutremur lăuntric“/ Într-o noapte de cinci stele, fiindcă mortarul este din sentimente și fapte poetice.
Ana Ardeleanu se consolează cu trăirea iluzorie a poetului, chiar în deplină maturitate, imaginația acestuia neavând timp și spațiu: “Îți tragi cearceaful de pe chipul zidit/ În propria imaginație/ Și zâmbești într-o iluzorie comunicare/ Cu ziditorul/ Care te-a lăsat să cazi victimă/… Pentru ca apoi să pumă comprese pline de fiori/ Pe rana lăuntrică/ De om matur/ Care a vânat și a ucis iluzii/ Cu sânge rece/ Toată existența.”/ Cu o plăcere absurdă.
Poeta este sclava retoricii, ea se întreabă, ea își răspunde sau așteaptă un răspuns de la cititor, de la omul trecut prin cele ale vieții, și de ce nu, ale versului: “Știi care-i calea dreaptă?/ Nu știi?/ Nici eu./ N-o pot pipăi pentru că am degetele înmănușate./ Simțul tactil nu-mi funcționează“/ Știi care-i calea dreaptă?
Poezia Anei militează pentru dreptate și adevăr, iar asta se poate face cu rațiune și simțire, ca să folosesc un titlu de roman binecunoscut. Ana știe să dea lumină oricărui lucru, să creeze metafore la nivelul oricărui subiect. Așa cum te-ai folosi de niște fotografii din trecut pentru a resuscita amintirile, dar stilul în care această Ana știe să surprindă este cu totul și cu totul aparte: “Nu-mi dau poza de restriște nimănui,/ “Cadavrul” său a fost depus în cutiuța cu amintiri/ Și nu una ci mai multe./ Acum privesc cu oarecare condescendență/ “Cadavrele” mele de odinioară./ Să le ating oare cu venerație/ Sau să le arunc în cutia cu amintiri/ Ca într-o groapă comună?”/ Nu-mi dau poza de restriște nimănui.
Despre “scrisul în verde“, “Dumnezeu hotărăște și limpezește cazul“! “Scrisul mărunt“, aflat la călcâiul lui Ahile, “precum nisipul“, “te-ar putea ajuta să devii tu“! Iată o concluzie supremă, centrifugând creația, dându-i acel impuls inspirațional, creând unde empatice în jurul ei, așa cum pământul trăiește mișcarea de revoluție. Rocile este un volum despre creație ca paralelă a Creației divine.
Poeta încă se întreabă, necontenind să afle: “Unde ar fi motivul pentru care/ Ne-am depăna prea lesne/ Firul întins al imaginației/ Modul de-a ne rostogoli în propriul infern/ Rămas necurățat/ De cenușa păsării Phoenix?“/ Îți așezi viața într-un dosar.
Poezia este o pasăre Phoenix! Iar Ana Ardeleanu are propria sa legendă.
Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 12 oct. 2020