perpetuum

nimic nu este întâmplător
nici prezenţa
nici lipsa noastră
mai ales cuvintele
rânduite
după cum se nasc
prunci
în iesle
în fiecare
An

Ottilia Ardeleanu

(31 dec. 2011)

cu bubuituri în oraşul meu, aproape ca de sărbători

am impresia că e anul nou
ori au atacat vreunii cu focuri de armă
avem destule exchange-uri bijuterii amaneturi
tot ce ne lipsea

poate vreo manifestaţie la care neînţelegerea urcă pe podium
răzbind uşurel fiind dotată
cu urlături şi coate ascuţite

mai degrabă vreun chef unde se destupă
fără număr
sticle de şampanie spumegândă

o cursă de cai numai că hipodromul a fost desfiinţat
iar bidiviii umblă pe autostradă
doar şi-au dorit libertate nu-i aşa?

o fi-nceput sezonul de vânătoare
ori se dă startul în vreo probă atletică
pentru cine face cât mai repede avere

o motoretă
tuşind măgăreşte
traversează podul
cred că vrea să prindă ultraviolete

nicio pereche de îndrăgostiţi
nu mai are inima-n piept

anotimpul săruturilor

Nu credeam că şi ofrandele dragostei, săruturile, se repartizează pe eşantioane de timp, ca şi când ai tăia clepsidrele în bucăţi şi le-ai privi cum îşi scurg viaţa pe rând, exact în ordinea în care le-ai aşezat sub priviri. Cine s-ar fi gândit, vreodată, că pupăturile cu jind ar putea să domine un anume anotimp? Se pare, totuşi, că ele survin iarna, în mod special. Şi nu orice fel de iarnă, ci una aşa… precum soacra, adică una care vine şi uită să mai plece. Dacă te uiţi bine, peste tot vezi numai o poveste de amor. Astăzi, chiar am rămas şocată. În drumul spre serviciu, din microbuzul ce rula cu viteză molâie, că până şi melcul cobora din locuinţă mai repede, am putut vedea, în toată splendoarea, o pereche de maşini una în alta, mult prea apropiate, indecent aş putea spune. Un opel şi-o dacie într-un voluptuos sărut franţuzesc, aproape în mijlocul străzii, aşa… în văzul tuturor. Mai încolo, altele, pe margine, pupau ce apucau: un gard de fier, un stâlp electric, o intrare la o terasă, un plop zălud. Unele amuţiseră. De sub căciulile albe, priveau în gol, îngheţate de singurătate şi de uitare. Ca nişte lespezi cu oglinzi retrovizoare. Şi nu mult după aceasta, în plină mamaie, alte două maşini îndrăgostite, într-o îmbrăţişare erotică, fiindcă una era răsturnată cu roţile în sus, cealaltă peste ea.
Natură stranie. Nicio mişcare. Viaţa încremenise. Oriunde te uitai nu vedeai decât pictură de gheaţă înrămată în coroanele chele ale copacilor, chipuri statice pudrate cu promoroacă. Ce mai, natură moartă cu polei! Doar zgomotul bosumflat al motorului diesel. Şi ţucăturile… deloc prefăcute! Ca şi când moartea avea multă treabă prin oraş. Şi mai era şi îndrăgostită.
Mă simt un imens microscop cocoţat pe o masă de aer rece de pe care privesc, prin ochiul alungit de curiozitate, monstruozităţile iernii. De parcă aş putea vedea lumea în adânc şi toate moleculele, atomii ar fi împrăştiaţi inestetic. Se pare că baba cloanţa n-a mai făcut fierturi din plante amestecate cu răutate, de data aceasta a suflat cu putere răceala din vasele neirigate, prost vascularizate ale vârstei cu care încă se poate lăuda şi, după cum vedeţi, a făcut ravagii. Sângele ei nu pare de viperă. Este alb strălucitor, un alb nevinovat, inocent. Ce să mai… imaculat. Aşa cum ştii că este dalbul. V-aţi fi gândit vreodată că şi zăpeziul poate fi urât, rău şi criminal?
Într-una dintre staţii, când să coboare, un bătrân, în îmbulzeala cu viscolul şi datorită patinoarului de sub tălpi, cade, nu ştiu cum, luând cu el, spre sărutarea pământului şi o tânără cu tocuri înalte. Iată-i aproape unul peste celălalt, dând să se ridice, împiedicându-se, răsturnându-se din nou. Dar, ca un făcut, ghiujul nu mai reuşeşte să se redreseze, însă nici nu solicită ajutorul, că se pare că nici nu-i prea dă inima ghes să pună capăt incidentului, atâta timp cât un trup atât de fraged se află în braţele sale.
Capăt de linie. Cobor. Mă simt greoaie şi mă sufoc. Sunt tentată să mă uit într-o oglindă. Sunt atâtea pe drum, ninse, ce-i drept, dar nu o fac, totuşi. Eticheta…
Alerg de parcă stau pe loc, timpul mă apasă. Şi tot el mă zoreşte. Mă simt mai obosită decât azi-noapte, după ce mi-am servit porţia dublă de poezie şi-am meditat, îndelung, la frumuseţea din sufletele oamenilor pe care îi cunosc doar din eter. Mă dor ochii de parcă tot drumul acesta a fost un film al săruturilor de groază care s-a reluat pe cele două mici ecrane, simultan. Îmi pare că nu mai ajung la destinaţie. Mă aud într-o muzicalitate sacadată în duet cu vuietul viscolit de braţele goale ale unei elice. Timpanele vibrează într-o acustică de filarmonică ce nu este deloc în hibernare, într-o ritmicitate perfectă cu pendulările inimii. Aici, acolo. Înainte, înapoi. La stop, doi tineri îşi vorbesc aproape de buze, tot mai aproape până îşi înghit cuvintele, până când aburul dimineţii face circuit închis prin trupurile lor. Pe lângă cele pe care le-am trăit mai adineaori, aproape că nu mă mai impresionează. Cred că ghearele gerului s-au încleştat în mine. Inima mi-este un bulgăre de zăpadă. Mâinile – sloiuri. Îmi pipăi faţa. Simt cum scrijelesc ca într-o scoarţă de copac.
Ajung, îmi dau haina repede jos, ca şi când m-aş descotorosi de un martor ce a văzut prea multe lucruri urâte. Scot oglinda din poşetă. Mă uit. Doamne, e plină de riduri!
O scap din mâini. Cioburile devin drum de gheaţă. Imaginile revin tumultuoase. Iată, mă urc în microbuz. Şi văd cum maşinile toate se îmbrăţişează unele cu altele, ca la un semn. Câteva au înghiţit bordurile de zăpadă. Imagini dezmembrate. Stradă decadentă.
Eu mă crispez.

Ottilia Ardeleanu

între

la capătul aleii, adulmecă prin iarba răpusă eroic un vânt de toamnă gonind parcă dinspre zodia leului. se scutură de pete de rugină. lasă urme vânătoreşti prin tufişuri. mârâie nervos. el simte carne de om, îşi desface ghearele şi, deodată, saltă spre mine. toată natura se prăbuşeşte, se amestecă, se suprapune, se descompune. punctele cardinale îşi pierd locul, păsările pleacă nu vin, oamenii dispar în propriile înnorări. aerul se contorsionează. turbionar, lucrurile se îmbrăţişează, se frâng unele în celelalte, se contopesc, se preschimbă. sacrul devine profan, mirenescul, divin. generozitatea se topeşte în meschinărie. raiul piere în iad. pământul pare un cap de punkist în care ideile au luat-o razna iar chitara din mâinile ca nişte rădăcini de neam se lasă pe acorduri dezordonate, scurte, zdrobitoare.
mă apucă de picioare, cu labele. urcă pe coapse, dezlănţuindu-se. ţipătul unei zburătoare îmi iese din gât, mă îngălbenesc de sezon. centrifugal, gândurile mi se împrăştie către oameni şi trec în starea de sălbăticie.
muzica vine de undeva şi mă traversează magnetic, de aceea atrag toate lucrurile, până şi animalul acesta mă vede în culori stranii, nu muşcă, nu mă doboară. dimpotrivă, ceva îl îndepărtează, se tot duce pe alee, purtat de instincte. şi salivează. totul devine umed. rece. sinistru.
la capătul celălalt, un cal cu şaua de cer îşi răsfiră coama, apropiindu-se în galop. în urma lui, totul se prinde în alb. chiar şi viaţa.
eu, între anotimpuri…

Ottilia Ardeleanu

(26 dec. 2011)

pomul meu

(de Crăciun poeţilor)

pe drum se uitau la mine
ciudat
nu vedeau nimic
duceam un brad imens
aplecată ca Iisus
abia l-am băgat pe uşă

l-am aşezat în mijlocul camerei
goale
fără podoabe
doar cărţile
cu fusul versurilor
am tors beteala cea mai strălucitoare
şi-am început să înfăşor

112 muze pentru reanimarea dimineţilor asta e viaţa creaţie corupţia din metafore insomnii alb cu roşu de crăciun un fel de dragoste substanţa iubirii vise în ramă fotografia întâia căzătorii din stele dar eu sunt reală tot mai puţin îmi pasă pândesc târziul norilor…

ca un bănuţ de ou
luna
se lipise de geam
şi privea poeţii
minunându-se

Ottilia Ardeleanu

Colinde pentru toţi

iubirea ca o zăpadă

când mă gândesc la tine
ninge
liniştit
golul se umple
cu strălucire

toate cuvintele
pătrund sufletul hârtiei

ninsă şi ea

Ottilia Ardeleanu

din volumul “Tratamente pentru inimă”

apoi mă obligă să fiu tandră

stau singură în colţul meu. rece. aici, oamenii sunt mici şi îi aşez cum vreau. nu mişcă. dacă strig la ei, nu mişcă pentru că ştiu că îi ciupesc cu lumânarea aprinsă ori le tai câte-o şuviţă pe care o ard în faţa lor. uneori, prind câte-o pasăre şi îi smulg penele, de vie, în faţa lor o pârlesc, de vie, şi nu mă impresionează că se zbate, sângerează şi ţipă în loc să cânte. în timpul ăsta, îi privesc pe toţi, nu scap niciun gest, mă uit în ochii lor şi mă luminez când văd puzderie de cristale lichide. se strâng unii în ceilalţi pe măsură ce mă apropii cu o lupă să le examinez sentimentele. dar ele sunt aşa de speriate că se ascund într-un colţ mult mai rece decât al meu. aşa că nu pot să le ard şi pe ele. băţul meu de chibrit ar fi un guliver. mă mulţumesc doar cu pasărea din care continuu să scot sufletul. şi cu oamenii mărunţi, nedefiniţi, estompaţi, care tremură. acuma ştiu de unde vine frigul. cum suie din călcâie până în creier. toţi oamenii aceia urcă prin mine treptele unei scări de os şi mi se lovesc de pereţii cărnii care se mulează pe trupurile lor atât de reci încât nu mai simt nimic. pentru nimeni. mă zguduie paşii lor, mă dor oasele de apăsarea mâinilor, iar mersul mă înţeapă în inimă. continuă să urce până îmi ies din ochi şi îi pierd, nu mai ştiu nimic de ei, rămân doar cu suferinţa, cu durerea lor, cu suspinele. ei pleacă, dar eu rămân.
şi umbra aceea se apropie de mine şi mă trage de braţe să mi le smulgă şi îmi stinge ţigara în podul palmei, pictează pereţii cu sângele meu, intră în carnea mea şi din mine se aude un ţipăt. virgin.

Ottilia Ardeleanu

(21 dec. 2011)

un fel de urgenţă

stau în singurătatea mea
ca într-o rezervă de spital
nimeni nu intră
cui i-ar păsa de un bolnav
beteag de fericire
dependent de un pat
de suferinţă
conectat anemic la viaţă

fixez ploaia în plastic
la fel de monotonă
măcar ea urmăreşte
o speranţă

trece prin venele mele
pe nesimţite

cineva în acel alb
mincinos
îmi scrie într-un registru
grav

ţi-aş spune
să nu mă cauţi
e contagioasă

(20 dec. 2011)

cândva, am câştigat un frumos premiu I la un concurs interjudeţean de muzică uşoară

acestea sunt cele două cântece pe care le-am interpretat cu patos şi cu o voce care a impresionat un juriu şi un public excelent.

vă dăruiesc aceste melodii, prieteni!